Populaţia rurală căreia ne putem adresa se compune din elemente foarte diferite, care, la rîndul lor, diferă mult după regiuni.
În vestul Germaniei, ca şi în Franţa şi în Belgia, predomină mica agricultură a ţăranilor parcelari, care sînt în majoritatea cazurilor proprietarii pămîntului lor şi, în cazuri mai rare, arendaşi.
În nord-vest - în Saxonia inferioară şi Schleswig-Holstein - predomină chiaburii şi ţăranii mijlocaşi, care nu o pot scoate la capăt fără argaţi, slujnice şi chiar zileri. La fel, într-o anumită parte a Bavariei.
Prusia de la răsărit de Elba şi Mecklenburgul reprezintă regiunea latifundiilor şi a agriculturii pe scară mare, cu argaţi şi zileri, alături de ţărani săraci şi mijlocaşi, într-o proporţie relativ redusă şi în permanentă scădere.
În Germania centrală, toate aceste forme de gospodării şi de proprietate sînt amestecate în proporţii diferite după localităţi, fără ca vreuna din ele să predomine pe suprafeţe mai mari.
În afară de aceasta există regiuni mai mult sau mai puţin întinse unde pămîntul arabil propriu sau arendat este insuficient ca să hrănească familia şi serveşte numai ca bază pentru o industrie casnică, compensînd salariile, altminteri inexplicabil de mici, care asigură desfacerea produselor în ciuda oricărei concurenţe străine.
Pe care din aceste subdiviziuni ale populaţiei rurale le poate atrage partidul social-democrat? Această problemă o vom analiza, desigur, numai în linii mari; vom lua numai formele precis conturate, căci ne lipseşte spaţiul pentru a ţine seama de treptele intermediare şi de populaţiile rurale cu o componenţă eterogenă.
Să începem cu micul ţăran. El nu numai că reprezintă în genere categoria cea mai importantă a ţărănimii, şi nu numai pentru Europa de vest, ci constituie totodată punctul nevralgic al întregii probleme. Dacă sîntem lămuriţi asupra poziţiei noastre faţă de micul ţăran, avem punctul de sprijin necesar pentru a ne defini atitudinea faţă de toate celelalte părţi componente ale populaţiei rurale.
Prin micul ţăran înţelegem aici pe proprietarul sau arendaşul - dar mai ales pe proprietarul - unui petic de pămînt nu mai mare decît îl poate cultiva de obicei el însuşi împreună cu familia sa şi nu mai mic decît este necesar pentru a hrăni familia. Micul ţăran, ca şi micul meseriaş, este, prin urmare, un muncitor care se deosebeşte de proletarul modern prin faptul că se mai află încă în posesiunea mijloacelor sale de muncă; el este, prin urmare, o rămăşiţă a unui mod de producţie care aparţine trecutului. El se deosebeşte de strămoşul său, iobag, dependent sau în mod excepţional ţăran liber, dijmaş sau clăcaş din trei puncte de vedere: în primul rînd, prin faptul că revoluţia franceză l-a eliberat de sarcinile şi de servitutile feudale pe care era obligat să le efectueze pentru proprietarul funciar şi, în majoritatea cazurilor, cel puţin pe malul stîng al Rinului, l-a făcut proprietar liber al pămîntului său. - În al doilea rînd, prin faptul că nu se mai bucură de ocrotirea mărcii şi nu mai participă la administrarea autonomă a acesteia, pierzînd totodată şi partea sa din dreptul de folosinţă asupra pămînturilor comune ale fostei mărci. Marca germană i-a fost răpită, în parte, de fostul lui stăpîn feudal şi, în parte, cu ajutorul luminatei legislaţii romano-birocratice. Astfel micul ţăran modern nu mai are posibilitatea de a-şi hrăni vitele de muncă dacă nu cumpără nutreţ. Din punct de vedere economic însă, desfiinţarea sarcinilor feudale compensează cu prisosinţă pierderea drepturilor de folosinţă asupra pămîntului mărcii; numărul ţăranilor care nu pot ţine vite de muncă proprii creşte mereu. - În al treilea rînd, ţăranul de azi se deosebeşte de cel din trecut prin faptul că nu mai depune decît jumătate din munca sa productivă de odinioară. Înainte vreme el producea împreună cu familia, din materii prime produse de el, cea mai mare parte a produselor industriale de care avea nevoie: restul celor trebuincioase şi le procura de la vecinii din sat, care, pe lîngă agricultură, se mai îndeletniceau şi cu meşteşuguri, şi cărora le plătea prin produse date în schimb sau prin contraservicii. Familia şi, încă şi mai mult, satul produceau aproape toate cele necesare. Era o economie aproape în întregime naturală; de bani aproape că nu era nevoie. Producţia capitalistă a pus capăt acestei stări de lucruri prin intermediul economiei bazate pe relaţii marfă-bani şi al marii industrii. Dar dacă dreptul de folosinţă asupra pămîntului mărcii era una din condiţiile fundamentale ale existenţei ţăranului, a doua condiţie fundamentală era industria casnică ca îndeletnicire accesorie. Astfel ţăranul decade tot mai mult. Dările, recoltele proaste, partajele între moştenitori, procesele îi mînă pe ţărani, unul după altul, la cămătar; înglodarea în datorii devine tot mai generală, fiecare în parte îndatorîndu-se tot mai mult; într-un cuvînt, micul ţăran, ca orice rămăşiţă a unui mod de producţie perimat, este iremediabil sortit pieirii. El este un viitor proletar.
Ca atare, ar trebui să-şi plece urechea la propaganda socialistă. Dar deocamdată simţul de proprietate înrădăcinat îl mai împiedică s-o facă. Cu cît lupta pentru păstrarea peticului de pămînt periclitat devine mai aprigă, cu atît mai cumplită este desperarea cu care se agaţă de el, cu atît mai mult vede în social-democrat, care vorbeşte despre transformarea proprietăţii funciare în proprietate a întregii societăţi, un duşman la fel de periculos ca şi cămătarul sau avocatul. Cum să învingă social-democraţia această prejudecată? Ce poate ea să-i ofere micului ţăran pe cale de ruinare fără să se trădeze pe ea însăşi?
În această problemă găsim un punct de sprijin practic în programul agrar al socialiştilor francezi de orientare marxistă, căruia trebuie cu atît mai mult să-i acordăm atenţie cu cît provine din ţara clasică a micii gospodării ţărăneşti.
La congresul de la Marsilia din 1892[1] a fost adoptat primul program agrar al partidului. În el se revendică pentru muncitorii agricoli fără pămînt (adică zilerii şi argaţii): un salariu minim, stabilit de asociaţiile profesionale şi de consiliile comunale; judecătorii profesionale rurale, alcătuite în proporţie de 50% din muncitori; interzicerea de a se vinde pămînturile comunale; domeniile statului să fie arendate comunelor, care să închirieze toate pămînturile ei - proprii şi arendate - unor asociaţii de familii de muncitori agricoli fără pămînt, care să le cultive în comun, sub controlul comunei, fără a avea voie să folosească muncă salariată; pensii de bătrîneţe şi de invaliditate, plătite dintr-un impozit special asupra marii proprietăţi funciare.
Pentru micii ţărani, şi pentru arendaşii încadraţi şi ei în această categorie, se revendică: procurarea de maşini agricole de către comună spre a fi închiriate la preţ de cost ţăranilor; înfiinţarea de cooperative ţărăneşti pentru achiziţionarea de îngrăşăminte, conducte de irigaţie, seminţe etc. şi pentru desfacerea produselor; desfiinţarea impozitelor percepute pentru trecerea proprietăţii funciare dintr-o mînă într-alta dacă valoarea ei nu depăşeşte 5 000 de franci; comisii de arbitraj, după modelul irlandez, pentru reducerea arenzilor excesive şi pentru despăgubirea arendaşilor sau a arendaşilor în parte (métayers) al căror contract expiră, dacă au făcut să crească valoarea pămîntului; abolirea art. 2 102 din Codul civil, care acordă proprietarului funciar dreptul de sechestru asupra recoltei, şi abolirea dreptului creditorilor de a urmări recoltele prinse de rădăcini; stabilirea unui anumit minim de unelte agricole, bucate, seminţe, îngrăşăminte, vite de muncă, într-un cuvînt de tot ce este indispensabil pentru gospodăria ţăranului, care să nu poată fi sechestrat; revizuirea cadastrului general, de mult învechit, iar atunci revizuirea locală în fiecare comună; în sfîrşit, învăţămîntul agricol gratuit şi staţiuni agricole experimentale.
După cum se vede, revendicările în interesul ţăranilor - de cele în interesul muncitorilor nu ne ocupăm deocamdată aici - nu merg prea departe. Unele din ele au şi fost realizate în alte ţări. La baza comisiilor de arbitraj revendicate pentru arendaşi stă în mod expres modelul irlandez. Cooperative ţărăneşti există deja în ţinuturile renane. Revizuirea cadastrului este o dorinţă pioasă, permanentă a tuturor liberalilor şi chiar a birocraţilor din toată Europa de vest. Şi celelalte puncte ale programului ar putea fi înfăptuite fără a ştirbi în esenţă orînduirea capitalistă existentă. Spunem aceasta numai pentru a caracteriza programul; nu ca un reproş, ci dimpotrivă.
Cu acest program partidul a obţinut succese atît de mari printre ţăranii din diferitele regiuni ale Franţei, încît - pofta vine mîncînd - tovarăşii noştri francezi s-au simţit ispitiţi să-l adapteze şi mai mult gustului ţăranilor. Ei şi-au dat, ce-i drept, seama că se aventurau pe un teren periculos. Cum putea fi ajutat ţăranul, nu în calitatea lui de viitor proletar, ci de actual ţăran proprietar, fără a se călca principiile fundamentale ale programului socialist general? Pentru a preîntîmpina această obiecţie, noile propuneri practice au fost însoţite de o expunere teoretică de motive care încearcă să demonstreze că principiile socialismului includ apărarea micii proprietăţi ţărăneşti de pieirea la care este sortită de modul de producţie capitalist, cu toate că înşişi autorii îşi dădeau seama că această pieire este inevitabilă. Această expunere de motive, ca şi revendicările adoptate în septembrie anul curent la Congresul de la Nantes, le vom cerceta acum mai îndeaproape. Partea introductivă începe astfel:
„Considerind că, potrivit textului programului general al partidului, producătorii pot fi liberi numai în măsura în care mijloacele de producţie sînt proprietatea lor;
considerînd că, chiar dacă în domeniul industriei aceste mijloace de producţie au şi fost în asemenea măsură centralizate de către capital încît nu pot fi restituite producătorilor decît sub formă colectivă sau socială, lucrurile nu se prezintă la fel - cel puţin în Franţa de azi - în domeniul agriculturii, în care, dimpotrivă, mijlocul de producţie, şi anume pămîntul, se mai află în multe cazuri, ca proprietate individuală, în mîinile producătorilor individuali;
considerînd că, deşi această situaţie, caracterizată prin proprietatea parcelară, este în mod iremediabil sortită să dispară (est fatalement appelé à disparaître), socialismul nu trebuie să accelereze această dispariţie, deoarece menirea lui nu este să separe proprietatea de muncă, ci, dimpotrivă, să reunească în aceleaşi mîini aceşti doi factori ai oricărei producţii, factori a căror separare are drept urmare aservirea şi mizeria muncitorilor reduşi la situaţia de proletari;
considerînd că, dacă, pe de o parte, datoria socialismului este să-i repună pe proletarii agricoli în posesiunea marilor domenii - sub formă colectivă sau socială - după exproprierea actualilor lor proprietari trîndavi, el are, pe de altă parte, datoria, deopotrivă de imperioasă, de a ocroti proprietatea ţăranilor asupra peticului de pămînt pe care şi-l cultivă singuri împotriva fiscului, cămătarului şi abuzurilor marilor proprietari funciari de ultimă oră;
considerînd că este nimerit ca această ocrotire să fie extinsă şi asupra producătorilor care, în calitate de arendaşi sau de arendaşi în parte (métayers), cultivă pămînt străin şi care, atunci cînd exploatează zileri, sînt într-o anumită măsură siliţi s-o facă din cauza exploatării la care sînt supuşi ei înşişi -
partidul muncitoresc - care, spre deosebire de anarhişti, nu mizează, pentru transformarea orînduirii sociale, pe creşterea şi pe extinderea mizeriei, ci consideră că munca şi societatea în genere se pot elibera numai prin organizarea şi eforturile comune ale muncitorilor atît de la sate cît şi de la oraşe, prin cucerirea puterii executive şi legislative de către aceştia - a adoptat următorul program agrar, pentru ca astfel să unească în lupta împotriva duşmanului comun, proprietatea funciară feudală, toate elementele producţiei agricole, toate activităţile care valorifică, în baza diferitelor titluri de drept, pămîntul ţării“[2].
Şi acum să cercetăm mai îndeaproape aceste „considerente“.
În primul rînd, teza din programul francez potrivit căreia libertatea producătorilor presupune proprietatea asupra mijloacelor de producţie trebuie să fie completată prin teza imediat următoare: proprietatea asupra mijloacelor de producţie nu este posibilă decît sub două forme: fie ca proprietate individuală, formă care n-a existat niciodată şi nicăieri ca formă generală pentru toţi producătorii şi pe care progresul industrial o face pe zi ce trece tot mai imposibilă, fie ca proprietate comună, formă ale cărei premise materiale şi intelectuale au fost create de însăşi dezvoltarea societăţii capitaliste; prin urmare, proletariatul trebuie să lupte prin toate mijloacele care îi stau la dispoziţie pentru a lua în stăpînire comună mijloacele de producţie.
Proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie este deci prezentată aici ca singurul ţel principal către care se tinde. Şi aceasta nu numai în ceea ce priveşte industria, unde terenul este pregătit, ci, în genere, deci şi în ceea ce priveşte agricultura. Potrivit acestui program, proprietatea individuală nu a existat niciodată şi nicăieri ca formă generală, valabilă pentru toţi producătorii; tocmai de aceea, şi pentru că progresul industrial oricum o înlătură, interesul socialismului nu este ca ea să fie menţinută, ci, dimpotrivă, să fie înlăturată; căci, acolo unde ea persistă şi în măsura în care persistă, ea face imposibilă proprietatea comună. Dar dacă ne referim la program trebuie să ne referim la întregul program, ceea ce modifică esenţial teza citată la Nantas, deoarece pune adevărul istoric general exprimat de această teză în funcţie de condiţii fără de care el nu poate fi valabil în momentul de faţă nici pentru Europa de vest şi nici pentru America de Nord.
Proprietatea producătorilor individuali asupra mijloacelor de producţie nu le mai conferă astăzi o libertate adevărată. Meşteşugul a şi decăzut la oraşe; ba în oraşele mari, ca, de pildă, Londra, el a dispărut chiar cu desăvîrşire, fiind înlocuit de marea industrie, de „sweating-system“ (sistem de stoarcere a sudorii)[3] şi de jalnicii afacerişti, care trăiesc de pe urma falimentelor. Micul ţăran, care-şi cultivă singur pămîntul, nu este nici sigur de peticul lui de pămînt, nici liber. Atît el, cît şi casa, curtea şi cele cîteva ţarini aparţin cămătarului; existenţa sa este şi mai nesigură decît a proletarului, care are cel puţin din cînd în cînd şi zile liniştite, ceea ce nu se poate spune despre chinuitul sclav înglodat în datorii. Chiar dacă ai scoate art. 2.102 din Codul civil şi i-ai asigura prin lege ţăranului un inventar de unelte agricole, vite etc. care nu pot fi sechestrate, tot nu-l poţi asigura împotriva situaţiei desperate în care trebuie să-şi vîndă ,,de bunăvoie“ vitele, să-şi vîndă trupul şi sufletul cămătarului numai ca să obţină un termen de graţie. Încercarea voastră de a apăra proprietatea micului ţăran nu-i apără libertatea, ci numai forma deosebită a robiei lui; ea prelungeşte o situaţie în care el nici nu poate trăi, nici nu poate muri; nu este, prin urmare, cîtuşi de puţin indicat să vă referiţi aici la primul paragraf al programului vostru.
În expunerea de motive se spune că în Franţa de azi mijlocul de producţie, adică pămîntul, s-ar mai afla în multe cazuri, ca proprietate individuală, în mîna producătorilor individuali, iar sarcina socialismului nu ar fi să separe proprietatea de muncă, ci, dimpotrivă, să reunească în aceleaşi mîini aceşti doi factori ai oricărei producţii. - După cum am mai arătat, expus într-o formă atît de generală, acest lucru nu este nicidecum sarcina socialismului; dimpotrivă, sarcina lui constă în a trece mijloacele de producţie în mîna producătorilor ca proprietate comună. De îndată ce scăpăm din vedere acest lucru, teza de mai sus ne induce în eroare, creează confuzia că socialismul ar fi chemat să transforme actuala proprietate aparentă a micului ţăran asupra pămîntului său într-o proprietate reală, prin urmare să facă din micul arendaş un proprietar şi din proprietarul înglodat în datorii un proprietar fără datorii. Socialismul are într-adevăr interesul ca această falsă aparenţă de proprietate ţărănească să dispară, dar nu în felul acesta.
În orice caz, lucrurile au mers pînă acolo, încît în expunerea de motive s-a putut declara răspicat că socialismul are datoria, şi încă datoria imperioasă,
„de a menţine proprietatea ţăranilor asupra peticului de pămînt pe care şi-l cultivă singuri împotriva fiscului, cămătarului şi abuzurilor marilor proprietari funciari de ultimă oră“.
Expunerea de motive consideră deci că socialismul are datoria imperioasă de a înfăptui un lucru pe care în paragraful precedent l-a declarat drept imposibil. Ea îi cere „să menţină“ proprietatea parcelară a ţăranului, deşi ea însăşi spune că această proprietate este ,,în mod iremediabil sortită să dispară“. Fiscul, cămătarul şi marii proprietari funciari de ultimă oră sînt oare altceva decît instrumentele cu ajutorul cărora producţia capitalistă desăvîrşeşte această dispariţie inevitabilă? Vom vedea mai jos care sînt mijloacele prin care „socialismul“ trebuie să-l ocrotească pe ţăran împotriva acestei trinităţi.
Dar nu numai proprietatea micului ţăran trebuie să fie ocrotită. Este de asemenea
,,nimerit ca această protecţie să fie extinsă şi asupra producătorilor care, în calitate de arendaşi sau de arendaşi în parte (métayers), cultivă pămînt străin şi care, atunci cînd exploatează zileri, sînt într-o anumită măsură siliţi s-o facă din cauza exploatării la care sînt supuşi ei înşişi“.
Iată-ne ajunşi pe un teren straniu. Socialismul se ridică în special împotriva exploatării muncii salariate. Iar aici se declară că socialismul are datoria imperioasă să ocrotească pe arendaşii francezi, cînd - reproducem textual - „exploatează zileri“! Şi aceasta pentru că sînt într-o anumită măsură siliţi s-o facă „din cauza exploatării la care sînt supuşi ei înşişi“!
Ce uşor şi plăcut aluneci la vale o dată ce ai pornit pe pantă! Dacă chiaburul şi ţăranul mijlocaş din Germania vor acum să-i roage pe socialiştii francezi să intervină pe lîngă conducerea partidului german ca Partidul social-democrat german să-i sprijine în exploatarea argaţilor şi slujnicelor, invocînd „exploatarea la care sînt supuşi ei înşişi“ de către cămătari, perceptori, speculanţi de cereale şi negustori de vite, - ce le vor răspunde ei? Şi cine ne garantează că şi marii noştri proprietari funciari nu le vor trimite şi ei pe contele Kanitz (care doar făcuse o propunere asemănătoare pentru etatizarea importului de cereale) ca să le ceară sprijin socialist pentru exploatarea muncitorilor agricoli, invocînd „exploatarea la care sînt supuşi ei înşişi“ de către bursă, cămătari şi speculanţi de cereale?
Trebuie să spunem de la început că prietenii noştri francezi nu sînt nici pe departe atît de rău intenţionaţi pe cît s-ar părea. Paragraful de mai sus are în vedere un caz cu totul special, şi anume: în nordul Franţei, ca şi în regiunile noastre în care se cultivă sfecla de zahăr, ţăranilor li se dă în arendă pămînt în condiţii foarte împovărătoare, cu obligaţia de a cultiva sfeclă; ei trebuie să livreze sfecla unei anumite fabrici la preţuri fixate do aceasta, să cumpere o anumită sămînţă, să folosească o anumită cantitate de îngrăşăminte prescrisă şi, în plus, mai sînt şi înşelaţi în chip ruşinos la predarea recoltei. Toate acestea le cunoaştem şi noi în Germania. Dacă însă socialiştii francezi aveau de gînd să ia sub ocrotirea lor această categorie de ţărani, era necesar ca ei s-o spună direct şi fără înconjur. Aşa cum sună fraza formulată extrem de general şi imprecis, ea constituie o încălcare directă nu numai a programului francez, ci a însuşi principiului fundamental al socialismului, şi autorii ei nu vor avea nici un drept să se plîngă dacă aceasta redactare neglijentă va fi folosită de cele mai diferite cercuri într-un sens contrar intenţiilor lor.
La fel de greşit pot fi interpretate şi cuvintele de încheiere ale expunerii de motive, potrivit cărora partidul muncitoresc socialist ar avea sarcina
„să unească în lupta împotriva duşmanului comun: proprietatea funciară feudală, toate elementele producţiei agricole, toate activităţile care valorifică, în baza diferitelor titluri de drept, pămîntul ţării“.
Eu contest categoric că partidul muncitoresc socialist din vreo ţară ar avea sarcina să primească în rîndurile sale, pe lîngă proletarii agricoli şi micii ţărani, şi pe ţăranii mijlocaşi, pe chiaburi, şi cu atît mai puţin are sarcina să-i primească pe arendaşii marilor moşii, pe crescătorii de vite capitalişti şi pe toţi cei care exploatează într-o formă capitalistă pămîntul ţării. Se prea poate ca toţi aceştia să vadă în proprietatea funciară feudală duşmanul comun. Şi în anumite probleme e posibil să mergem împreună cu ei, să luptăm un timp oarecare pentru anumite scopuri alături de ei. Dar în partidul nostru, în care pot fi membri persoane din orice clasă socială, nu este loc pentru grupe care reprezintă interesele capitaliştilor, ale burgheziei mijlocii sau ale ţăranilor mijlocaşi. Nici aici intenţia nu este atît de rea pe cît pare; autorii probabil că nici nu s-au gîndit la toate acestea; din păcate însă, vrînd să generalizeze, au pierdut măsura şi nu trebuie să se mire dacă sînt înţeleşi ad litteram.
După expunerea de motive urmează completările la program, introduse recent. Ele vădesc aceeaşi superficialitate în redactare ca şi expunerea de motive.
Punctul potrivit căruia comunele urmează să-şi procure maşini agricole şi să le închirieze ţăranilor la preţ de cost este modificat în sensul ca, în primul rînd, comunele să primească în acest scop subvenţii din partea statului şi, în al doilea rînd, să pună maşinile în mod gratuit la dispoziţia micilor ţărani. Această nouă concesie nu îi ajută, desigur, prea mult pe micii ţărani, ale căror ţarini şi metode de muncă permit numai în mică măsură folosirea maşinilor agricole.
Mai departe:
„Înlocuirea tuturor impozitelor în vigoare, atît a celor indirecte, cît şi a celor directe, printr-un impozit progresiv unic pe toate veniturile care depăşesc 3.000 de franci“.
O revendicare asemănătoare figurează de ani de zile în aproape toate programele social-democrate. Nou este însă că ea a fost formulată anume în interesul micilor ţărani, ceea ce dovedeşte numai cît de puţin au fost înţelese implicaţiile ei. Să luăm, de pildă, Anglia. Bugetul acestui stat se ridică la 90.000.000 de lire sterline. Dintre acestea, 13.500.000 - 14.000.000 provin din impozite pe venit, iar restul de 76.000.000 provin în mai mică parte din impozite percepute la unele servicii (poştă, telegraf, timbre) şi în cea mai mare parte din impozite percepute la articolele de larg consum, sume mici şi neînsemnate, dar care în ansamblu se ridică la milioane şi care ciuntesc în permanenţă veniturile tuturor locuitorilor, mai ales ale celor săraci. În actuala societate, cheltuielile statului aproape că nici nu pot fi altfel acoperite. Să presupunem că în Anglia toate aceste 90.000.000 s-ar realiza printr-un impozit progresiv direct pe veniturile de la 120 de lire sterline (3.000 de franci) în sus. Acumularea anuală medie, creşterea anuală a întregii avuţii naţionale, s-a ridicat între 1865 şi 1875, după Giffen, la 240.000.000 de lire sterline. Să zicem că în prezent ea ar fi de 300.000.000 anual; o sarcină fiscală de 90.000.000 ar înghiţi aproape o treime din întreaga acumulare. Cu alte cuvinte, nici un guvern nu ar putea întreprinde aşa ceva, în afară de un guvern socialist; cînd socialiştii vor fi la cîrrnă, ei vor avea de înfăptuit lucruri faţă de care această reformă fiscală nu va constitui decît un neînsemnat acont provizoriu şi care vor deschide cu totul alte perspective micului ţăran.
Autorii programului îşi dau şi ei seama, pare-se, că ţăranii ar trebui să aştepte cam mult această reformă fiscală, şi de aceea, „pînă una-alta“ (en attendant), îi fac să întrevadă perspectiva
„desfiinţării impozitului funciar pentru toţi ţăranii care-şi cultivă singuri pămîntul şi a reducerii acestui impozit pentru toate pămînturile grevate de ipoteci“.
Partea a doua a acestei revendicări se poate referi numai la proprietăţile ţărăneşti mai mari, care nu pot fi cultivate de familie fără ajutor străin, ceea ce reprezintă, prin urmare, o avantajare a ţăranilor care „exploatează zileri“.
Mai departe:
„Libertatea vînatului şi a pescuitului, fără alte îngrădiri decît cele impuse de protecţia fondurilor cinegetice şi piscicole, precum şi de protecţia semănăturilor“.
Ai zice că această revendicare are o rezonanţă populară, dar ultima parte a frazei o anulează pe prima. Oare cîţi iepuri, cîte potîrnichi, ştiuci şi crapi revin în momentul de faţă, în toate localităţile rurale, de fiecare familie de ţărani? Oare mai mulţi decît pentru a se putea acorda fiecărui ţăran libertatea de a vîna şi a pescui o zi pe an?
„Reducerea nivelului legal şi uzual al dobînzii“,
deci noi legi împotriva cametei, o nouă încercare de a aplica o măsură poliţienească care de 2.000 de ani a dat greş întotdeauna şi pretutindeni. Dacă micul ţăran ajunge într-o situaţie cînd a recurge la cămătar înseamnă pentru el un rău mai mic, cămătarul găseşte întotdeauna mijloace pentru a-l stoarce fără să se expună rigorilor legii împotriva cametei. Această măsură ar putea cel mult să-l liniştească pe micul ţăran, dar de folos nu-i este; dimpotrivă, ea îi îngreuiază acordarea de credit tocmai atunci cînd are mai multă nevoie de el.
„Tratament medical gratuit şi medicamente la preţ de cost“,
în orice caz aceasta nu este o revendicare care priveşte îndeosebi pe ţărani; programul german merge mai departe şi cere şi medicamente gratuite.
„Despăgubirea familiilor rezerviştilor concentraţi în timpul cît aceştia se află sub arme“,
care se aplică deja, deşi într-o măsură cu totul insuficientă, în Germania şi în Austria, nu este nici ea o revendicare specific ţărănească.
„Reducerea tarifelor de transport pentru îngrăşăminte, maşini şi produse agricole“
a şi fost realizată, în linii mari, în Germania, mai cu seamă în interesul marilor proprietari funciari.
„Lucrări pregătitoare imediate în vederea întocmirii unui plan de lucrări publice pentru ameliorarea solului şi creşterea producţiei agricole“
- iată o frază cu totul imprecisă, de domeniul promisiunilor frumoase şi care, de asemenea, serveşte în primul rînd interesele marilor proprietari funciari.
Într-un cuvînt, după avîntata expunere teoretică de motive, propunerile practice ale noului program agrar ne lămuresc încă mai puţin asupra felului în care Partidul muncitoresc francez crede că va reuşi să menţină proprietatea parcelară a micului ţăran, proprietate care, potrivit afirmaţiilor ale însuşi acestui partid, este în mod iremediabil sortită să dispară.
[1]. Congresul al X-lea al Partidului muncitoresc francez a avut loc la Marsilia între 24 şi 28 septembrie 1892. La congres s-a discutat: situaţia şi activitatea partidului, sărbătorirea zilei de 1 Mai, participarea la Congresul internaţional muncitoresc socialist de la Zürich din 1893, participarea la viitoarele alegeri parlamentare şi altele.
Unul dintre cele mai importante puncte de pe ordinea de zi a congresului a fost munca la sate, deoarece mişcarea ţărănească luase avînt, iar partidul căuta să obţină sprijinul ţărănimii în alegerile parlamentare. Congresul a adoptat un program agrar care cuprindea o serie de revendicări concrete corespunzătoare intereselor proletariatului agricol şi ale micii ţărănimi. Programul conţinea însă şi o serie de abateri de la principiile socialiste, precum şi anumite concesii făcute iluziilor mic-burgheze şi simţului de proprietate al ţărănimii şi chiar şi tendinţelor de exploatare ale păturilor ei înstărite. Aceste greşeli, care reflectă influenţa tendinţelor oportuniste, au fost adîncite în partea introductivă a programului şi în completările la program adoptate la Congresul de la Nantes al partidului. - Nota red. Editurii Politice (nota 320, vol. 2)
[2]. Engels a tradus pasajele din preambulul şi revendicările suplimentare ale programului agrar al Partidului muncitoresc francez, citate în articolul de faţă, evident, chiar din limba franceză. De aceea, aceste citate nu corespund textual cu traducerea în limba germană a programului, publicată în „Der Sozialdemokrat“ (vezi şi adnotarea 336), în suplimentul la nr. 38 din 18 octombrie 1894. - Nota red. Editurii Politice (nota 321, vol. 2)
[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 560-561. - Nota trad. Editurii Politice