Partidele burgheze şi reacţionare se miră nespus că acum, dintr-o dată, socialiştii pun pretutindeni la ordinea zilei problema ţărănească. De fapt ei ar trebui să se mire că acest lucru nu s-a întîmplat încă cu mult înainte. Din Irlanda pînă în Sicilia, din Andaluzia pînă în Rusia şi în Bulgaria, ţăranul reprezintă un factor esenţial al populaţiei, al producţiei şi al puterii politice. Fac excepţie numai două regiuni din Europa de vest. În Marea Britanie propriu-zisă, marea proprietate funciară şi agricultura pe scară mare au înlăturat pe de-a-ntregul ţăranul care-şi cultivă singur pămîntul; un proces identic se desfăşoară de sute de ani în Prusia de la răsărit de Elba, unde ţăranul este, de asemenea, tot mai mult „alungat“, sau, cel puţin, din punct de vedere economic şi politic împins pe planul al doilea.
Ca factor al puterii politice, ţăranul s-a manifestat pînă acum, în majoritatea cazurilor, numai prin apatia sa, determinată de izolarea pe care o implică viaţa la ţară. Această apatie a marii mase a populaţiei constituie sprijinul cel mai puternic nu numai al corupţiei parlamentare de la Paris şi Roma, dar chiar şi al despotismului rus. Dar ea nu este nicidecum de neînvins. De cînd a luat fiinţă mişcarea muncitorească în vestul Europei, mai ales acolo unde predomină proprietatea ţărănească parcelară, nu le-a fost prea greu burghezilor să trezească în mintea ţăranilor neîncredere şi ură împotriva muncitorilor socialişti, prezentaţi ca nişte partageux, ca nişte adepţi ai „împărţelii“, ca orăşeni leneşi şi hrăpăreţi, care şi-au pus ochii pe avutul ţăranilor. Aspiraţiile socialiste vag conturate ale revoluţiei din februarie 1848 au fost repede măturate de voturile reacţionare ale ţăranilor francezi; ţăranul, care voia să fie lăsat în pace, a mai dezgropat din amintirile lui legenda despre împăratul ţăranilor, Napoleon, şi a făurit al doilea Imperiu. Ştim cu toţii cît de scump a plătit poporul francez această atitudine a ţăranilor, de pe urma căreia mai pătimeşte şi azi.
De atunci însă multe s-au schimbat. Dezvoltarea formei de producţie capitalistă i-a tăiat micii producţii agricole nervul vital. Ea decade şi piere în mod iremediabil. Concurenţa Americii de Nord şi de Sud şi a Indiei a inundat piaţa europeană cu cereale ieftine, atît de ieftine încît nici un producător local nu le poate face concurenţă. Marele proprietar funciar şi micul ţăran îşi văd deopotrivă ruina cu ochii. Şi deoarece ambii sînt proprietari de pămînt şi trăiesc la ţară, marele proprietar funciar se erijează în apărător al intereselor micului ţăran, iar micul ţăran acceptă în general acest apărător.
Între timp s-a dezvoltat însă în Occident un puternic partid muncitoresc socialist. Intuiţia şi sentimentele vagi din timpul revoluţiei din februarie s-au conturat, s-au extins şi s-au adîncit, devenind un program de revendicări precise, concrete, un program care satisface toate cerinţele ştiinţei; aceste revendicări sînt susţinute în parlamentul german, în cel francez şi în cel belgian de către deputaţii socialişti al căror număr creşte mereu. Vedem conturîndu-se de pe acum cucerirea puterii politice de către partidul socialist. Dar pentru a cuceri puterea politică acest partid trebuie să meargă mai întîi de la oraş la sat, trebuie să devină o forţă la sat. Poate oare partidul socialist, care se deosebeşte de toate celelalte partide prin înţelegerea clară a legăturii dintre cauzele economice şi consecinţele politice şi care deci a dibuit de mult sub pielea de oaie lupul hrăpăreţ - marele proprietar funciar, care a devenit prietenul inoportun al ţăranului -, poate oare partidul socialist să-l lase cu nepăsare pe ţăranul sortit pieirii în ghearele falşilor lui apărători, pînă cînd, dintr-un adversar pasiv al muncitorilor industriali, el va deveni un adversar activ? Şi cu aceasta am ajuns la miezul problemei ţărăneşti.