Într-o privinţă tovarăşii noştri francezi au absolută dreptate: fără micul ţăran în Franţa nu este posibilă nici o transformare revoluţionară de durată. Mi se pare însă că ei n-au ales calea cea mai bună pentru a-l cîştiga pe ţăran.
Intenţia lor este, pe cît se pare, să-l atragă pe micul ţăran de azi pe mîine, dacă e posibil chiar pentru viitoarele alegeri generale. Acest lucru pot spera să-l dobîndească numai prin promisiuni de ordin general foarte hazardate, în apărarea cărora sînt nevoiţi să se lanseze în consideraţii teoretice şi mai hazardate. La o cercetare mai atentă, constatăm că promisiunile de ordin general se contrazic între ele (promisiunea de a menţine o stare de lucruri pe care ei înşişi au declarat-o în mod iremediabil sortită să dispară) şi că diferitele măsuri sînt fie cu totul ineficace (legile împotriva cametei), fie revendicări muncitoreşti generale, fie măsuri care sînt şi în folosul marilor proprietari funciari, fie, în sfîrşit, măsuri care nu au o însemnătate prea mare pentru micul ţăran; astfel că partea propriu-zis practică a programului reduce la proporţii în realitate inofensive avîntata introducere şi vorbele bombastice, periculoase la prima vedere.
Să spunem deschis: avînd în vedere prejudecăţile micilor ţărani, izvorîte din întreaga lor situaţie economică, din educaţia lor, din modul lor de viaţă izolat, prejudecăţi alimentate de presa burgheză şi de marii proprietari funciari, ei nu pot fi cîştigaţi în masă de azi pe mîine decît dacă le facem promisiuni pe care ştim de la început că nu le vom putea respecta. Trebuie deci să le promitem nu numai că vom apăra în orice împrejurări proprietatea lor împotriva tuturor forţelor economice care o asaltează, ci şi că o vom elibera de toate sarcinile care o grevează de pe acum transformînd pe arendaş într-un proprietar liber şi plătind datoriile proprietarului ruinat de ipoteci. Dacă lucrul acesta ne-ar sta în puteri, am ajunge din nou la un punct, care în mod necesar ar da din nou naştere rînduielilor de azi. Procedînd astfel, noi nu l-am elibera pe ţăran, ci i-am acorda doar un termen de graţie.
Dar noi nu avem nici un interes să-l atragem de la o zi la alta pe ţăran de partea noastră, pentru ca, în cazul cînd nu ne vom putea ţine promisiunile, să-l pierdem de la o zi la alta. Nu avem nevoie de tovarăşi ca ţăranul care are pretenţia să-i eternizăm proprietatea parcelară sau ca micul meseriaş care vrea să rămînă veşnic patron. Locul acestor oameni este la antisemiţi. N-au decît să se ducă la aceştia şi să le ceară promisiunea că mica lor producţie va fi salvată. Cînd vor afla acolo ce preţ se poate pune pe frazele grandilocvente, ce gust au munţii de pilaf promişi de antisemiţi, atunci îşi vor da din ce în ce mai bine seama că tot noi, care promitem mai puţin şi care vedem salvarea în cu totul altă direcţie, sîntem mai de nădejde. Dacă la francezi ar exista o demagogie antisemită gălăgioasă, aşa cum există la noi, este îndoielnic că ar fi comis greşeala de la Nantes.
Dar care este poziţia noastră faţă de mica ţărănime? Şi ce atitudine vom adopta faţă de ea în ziua cînd puterea de stat va fi în mîna noastră?
În primul rînd este absolut justă teza din programul francez potrivit căreia noi prevedem pieirea inevitabilă a micului ţăran, dar nu sîntem nicidecum chemaţi să o grăbim prin intervenţia noastră.
În al doilea rînd este tot atît de evident că, atunci cînd vom deţine puterea de stat, nu ne vom gîndi să-i expropriem cu forţa pe micii ţărani (cu sau fără despăgubire), aşa cum vom fi nevoiţi să procedăm cu marii proprietari funciari. Sarcina noastră faţă de micii ţărani constă mai întîi în a transforma producţia lor particulară şi proprietatea lor privată într-o gospodărie cooperatistă, nu cu forţa, ci prin puterea exemplului şi cu sprijinul acordat în acest scop de societate. În această privinţă avem, desigur, destule mijloace pentru a deschide în faţa micului ţăran perspectiva unor avantaje care nu ise poate să nu-i fie evidente încă de pe acum.
Încă cu aproape 20 de ani în urmă, socialiştii danezi, care au în ţara lor un singur oraş propriu-zis, Copenhaga, fiind deci nevoiţi să se limiteze aproape exclusiv la propaganda printre ţărani, au întocmit asemenea planuri. Ţăranii dintr-un sat sau dintr-o parohie - în Danemarca există multe gospodării individuale mari - urmau să-şi unească pămînturile într-un singur domeniu mare, pe care să-l cultive în comun, împărţind produsul proporţional cu aportul fiecăruia dintre ei: pămînt, sume avansate şi muncă prestată. În Danemarca, mica proprietate funciară nu joacă decît un rol secundar. Dacă aplicăm însă această idee la o regiune cu proprietate parcelară, vom constata că, atunci cînd parcelele sînt puse laolaltă şi se introduce marea agricultură pe întreaga suprafaţă, o parte din braţele de muncă folosite înainte devin de prisos; căci unul din principalele avantaje ale marii agriculturi este tocmai această economisire de muncă. Aceste forţe de muncă pot fi folosite în două feluri: fie punîndu-se la dispoziţia cooperativei ţărăneşti noi suprafeţe de pămînt provenite din marile domenii învecinate, fie procurîndu-li-se mijloacele şi dînduli-se posibilitatea să desfăşoare o activitate industrială auxiliară pe cît posibil şi de preferinţă pentru uzul propriu. În ambele cazuri ţăranii sînt puşi într-o situaţie economică mai bună şi totodată se asigură conducerii generale a societăţii influenţa necesară pentru a trece treptat cooperativa ţărănească la o formă superioară şi pentru a egaliza drepturile şi obligaţiile atît ale cooperativei în ansamblu, cît şi ale fiecărui membru în parte cu acelea ale celorlalte părţi ale marii comunităţi. Cum va trebui să se procedeze în amănunt în fiecare caz în parte va depinde de împrejurările cazului dat, precum şi de împrejurările în care vom cuceri puterea politică. Astfel, poate că va fi posibil să oferim acestor cooperative şi alte avantaje, ca: preluarea de către Banca Naţională a întregii lor datorii ipotecare, reducînd totodată simţitor dobînzile, avansuri din fonduri publice pentru organizarea marii producţii (avansurile să nu fie neapărat sau de preferinţă în bani, ci în înseşi produsele necesare: maşini, îngrăşăminte artificiale etc.) şi alte avantaje.
Esenţial în toate acestea este şi rămîne să-i facem pe ţărani să înţeleagă că noi le putem salva şi menţine casa şi ogorul numai transformîndu-le în proprietate şi producţie cooperatistă. Tocmai gospodăria individuală, determinată de proprietatea individuală, este aceea care-i duce pe ţărani la pieire. Dacă ei se cramponează de gospodăria individuală, vor fi în mod inevitabil alungaţi de la casele şi curţile lor, iar modul lor de producţie învechit va fi înlăturat de marea producţie capitalistă. Aşa stau lucrurile. Şi iată că venim noi şi le oferim ţăranilor posibilitatea să introducă ei înşişi marea gospodărie, nu în folosul capitaliştilor, ci în propriul lor folos comun. Să nu priceapă oare ţăranii că toate acestea sînt spre binele lor, singura lor scăpare?
Noi nu putem şi niciodată nu vom putea promite ţăranilor parcelari că vom menţine proprietatea individuală şi gospodăria individuală apărîndu-le împotriva producţiei capitaliste care le covîrşeşte. Noi le putem promite doar că nu vom interveni, împotriva voinţei lor, în relaţiile lor de proprietate. În afară de aceastar vom căuta să intervenim ca lupta capitaliştilor şi a marilor proprietari funciari împotriva micilor ţărani să fie dusă încă de pe acum cu mijloace cît mai legale şi ca jaful şi înşelăciunea făţişă, la care se recurge atît de des, să fie pe cît posibil împiedicate. Aceasta ne va reuşi numai în unele cazuri. În condiţiile modului de producţie capitalist dezvoltat, nimeni nu ştie unde încetează cinstea şi unde începe înşelăciunea. Dar nu-i totuna dacă forţa publică este de partea înşelătorului sau de partea celui înşelat. Şi noi sîntem categoric de partea micului ţăran; vom face tot posibilul pentru a-i face soarta mai suportabilă, pentru a-i uşura trecerea la producţia cooperatistă în cazul că s-ar hotărî să facă acest pas, ba chiar, dacă încă nu poate lua o asemenea hotărîre, să-1 lăsăm pe parcela lui să chibzuiască timp mai îndelungat. Vom proceda astfel nu numai pentru că-l considerăm pe micul ţăran care-şi cultivă singur pămîntul ca făcînd parte virtual din rîndurile noastre, ci şi dintr-un interes direct de partid. Cu cît va fi mai mare numărul ţăranilor pe care îi vom feri de o proletarizare efectivă, pe care îi vom putea cîştiga de partea noastră încă ţărani fiind, cu atît mai uşor şi mai repede va fi înfăptuită transformarea socială. Nu ne-ar fi de nici un folos să amînăm această transformare pînă ce producţia capitalistă se va fi dezvoltat pretutindeni pînă la ultimele ei consecinţe, pînă cînd ultimul mic meseriaş şi ultimul mic ţăran vor fi căzut pradă marii producţii capitaliste. S-ar putea ca sacrificiile materiale din fondurile publice, care vor trebui făcute în acest sens în interesul ţăranilor, să apară, din punctul de vedere al economiei capitaliste, ca bani irosiţi; în realitate însă, ele vor fi un excelent plasament de capital, căci economisesc, poate, înzecitul cheltuielilor necesare pentru reorganizarea societăţii în general. În acest sens putem fi deci foarte generoşi faţă de ţărani. Nu este aici locul să intrăm în amănunte, să facem propuneri concrete în această direcţie; aici nu poate fi vorba decît de principii generale.
Rezultă de aici că nu numai partidului, ci şi micilor ţărani nu le putem aduce un mai prost serviciu decît făcîndu-le promisiuni care ar putea crea cît de cît impresia că am avea intenţia să menţinem pentru totdeauna proprietatea parcelară. Aceasta ar însemna de-a dreptul să-i închidem micului ţăran calea spre eliberarea lui şi să coborîm partidul pînă la nivelul antisemitismului huliganic. Dimpotrivă, este de datoria partidului nostru să explice neîncetat ţăranilor că sub domnia capitalismului situaţia lor este fără scăpare, că menţinerea proprietăţii lor parcelare ca atare este absolut imposibilă şi că este absolut cert că marea producţie capitalistă va trece ca un tăvălug peste mica lor gospodărie neputincioasă şi învechită. Acţionînd astfel, vom proceda în spiritul dezvoltării economice inevitabile, iar aceasta va şti să-l facă pe unicul ţăran receptiv la cuvintele noastre.
De altfel, înainte de a sfîrşi cu această problemă trebuie să-mi exprim convingerea că şi autorii programului de la Nantes împărtăşesc, în esenţă, vederile mele. Ei sînt mult prea clarvăzători ca să nu-şi dea seama că şi pămînturile care se află acum în proprietate parcelară sînt sortite să devină proprietate comună. Ei înşişi admit că proprietatea parcelară este sortită să dispară. Referatul Consiliului naţional, întocmit de Lafargue şi prezentat la Congresul de la Nantes, confirmă cu prisosinţă aceste vederi. El a fost publicat în limba germană la 18 octombrie a.c. în „Sozialdemokrat“ de la Berlin. Chiar şi contradicţiile din formulările programului de la Nantes dovedesc că cele spuse efectiv de către autori nu corespund cu cele ce aveau de gînd să spună. Dacă ei nu sînt înţeleşi şi dacă cele spuse de ei sînt răstălmăcite pentru a le da la cap, aşa cum s-a şi întîmplat de fapt, este, fireşte, propria lor vină. În orice caz, se impune ca programul lor să fie mai clar, şi viitorul congres francez va trebui să-l revadă în mod amănunţit.
Să trecem acum la ţăranii mai înstăriţi. Găsim aici, ca urmare mai ales a împărţirii pămînturilor lăsate moştenire, dar şi ca urmare a înglodării în datorii şi a vînzărilor de pămînt silite, o varietate de trepte intermediare de la ţăranul parcelar pînă la chiaburul care mai stăpîneşte încă în întregime vechiul său lot de pămînt şi chiar mai mult. Acolo unde ţăranul mijlocaş trăieşte printre ţăranii parcelari, el nu se deosebeşte esenţial de aceştia ca interese şi mentalitate; el ştie din proprie experienţă cît de mare este numărul mijlocaşilor care au decăzut la situaţia micilor ţărani. Însă acolo unde predomină ţăranii mijlocaşi şi chiaburii, iar gospodăria nu poate fi în genere dusă fără argaţi şi slujnice, lucrurile se prezintă cu totul altfel. Un partid muncitoresc trebuie, bineînţeles, să apere în primul rînd pe muncitorii salariaţi, deci pe argaţi, pe slujnice şi pe zileri; de aceea nu-i este îngăduit să facă ţăranilor nici un fel de promisiuni care ar implica menţinerea robiei salariate a muncitorilor. Dar atîta timp cît mai există chiaburi şi ţărani mijlocaşi ca atare, ei nu se pot dispensa de munca salariată. Prin urmare, dacă ar fi pur şi simplu o prostie din partea noastră să promitem ţăranilor parcelari permanentizarea situaţiei lor de ţărani parcelari, ar fi de-a dreptul o trădare să promitem acelaşi lucru chiaburilor şi ţăranilor mijlocaşi.
Aici regăsim paralelismul cu meşteşugarii de la oraşe. Deşi aceştia au decăzut încă şi mai mult decît ţăranii, mai sînt totuşi printre ei unii care, în afară de ucenici, folosesc şi calfe sau la care ucenicii fac muncă de calfă. Aceia dintre meşterii patroni care vor să eternizeze aceste relaţii n-au decît să meargă la antisemiţi şi să se convingă că nici acolo nu pot găsi scăpare. Ceilalţi, care au înţeles că pieirea modului lor de producţie este inevitabilă, ni se alătură nouă şi sînt gata să împărtăşească în viitor soarta tuturor celorlalţi muncitori. La fel stau lucrurile şi cu chiaburii şi cu ţăranii mijlocaşi. Este de la sine înţeles că argaţii, slujnicele şi zilerii lor ne interesează mai mult decît ei. Noi nu-i putem asigura pe aceşti ţărani, aşa cum vor ei, că gospodăria lor va continua să existe, să se menţină. Locul lor este în acest caz la antisemiţi, la uniunile ţărăneşti şi la alte partide asemănătoare, care se complac în a face tot felul de promisiuni, fără a le respecta însă. Realitatea economică ne dă certitudinea că şi chiaburul şi ţăranul mijlocaş vor fi în mod inevitabil zdrobiţi de concurenţa producţiei capitaliste şi a producţiei ieftine de grîu de peste Ocean, după cum ne-o dovedesc datoriile lor tot mai mari şi evidenta decădere generală a gospodăriilor lor. Nu putem preveni această decădere altfel decît recomandînd şi aici comasarea parcelelor în gospodării cooperatiste, în cadrul cărora exploatarea muncii salariate ar putea fi tot mai mult înlăturată şi care ar putea să se transforme treptat în ramuri ale marii cooperative naţionale de producţie, cu drepturi şi îndatoriri egale. Dacă aceşti ţărani vor înţelege că pieirea modului lor de producţie actual este inevitabilă, dacă vor trage de aici concluziile necesare, ei ni se vor alătura nouă, şi va fi sarcina noastră să le uşurăm pe cît posibil trecerea la noul mod de producţie. Altminteri trebuie să-i lăsăm în voia soartei şi să ne adresăm muncitorilor lor salariaţi, la care glasul nostru va găsi, fără îndoială, ecou. Probabil că vom putea renunţa şi în acest caz la o expropriere cu forţa, contînd, de altfel, şi pe faptul că dezvoltarea economică le va deschide ochii şi acestor oameni mai încăpăţînaţi.
Simplu de tot se prezintă lucrurile numai în ceea ce priveşte marea proprietate funciară. Aci avem de-a face cu o gospodărie făţiş capitalistă, faţă de care nu poate fi vorba de nici un fel de scrupule. Aici avem mase de proletari agricoli, şi sarcina noastră este limpede. De îndată ce partidul nostru va deţine puterea de stat, el va trebui să-i exproprieze pur şi simplu pe marii proprietari funciari, întocmai ca pe fabricanţi. Dacă această expropriere se va face cu sau fără despăgubire, va depinde în cea mai mare parte nu de noi, ci de împrejurările în care vom ajunge la putere şi în special de atitudinea domnilor proprietari funciari înşişi. Nu considerăm că o despăgubire ar fi în orice împrejurări inadmisibilă. Marx şi-a exprimat - şi încă de cîte ori! - faţă de mine părerea că prin răscumpărare am scăpa cel mai ieftin de toată banda. Dar aceasta nu ne priveşte aici. Marile domenii redate astfel societăţii urmează să fie date în folosinţă, sub controlul societăţii, muncitorilor agricoli care le lucrează şi acum şi care vor fi organizaţi în cooperative. În ce condiţii anume se vor înfăptui toate acestea, nu se poate stabili de pe acum. În orice caz, transformarea gospodăriei capitaliste în gospodărie obştească este aici deja pe de-a-ntregul pregătită şi poate fi înfăptuită peste noapte tot atît de bine ca, de pildă, în fabrica d-lui Krupp sau a d-lui von Stumm. Iar exemplul acestor cooperative agricole ar convinge de avantajele marii gospodării cooperatiste şi pe ultimii ţărani parcelari care s-ar mai opune şi, poate, chiar şi pe unii chiaburi.
Aici, aşadar, putem arăta proletarilor agricoli că li se deschide o perspectivă tot atît de strălucită ca şi aceea care îl aşteaptă pe muncitorul industrial. Şi a-i cîştiga în felul acesta pe muncitorii agricoli din Prusia de la răsărit de Elba nu poate fi pentru noi decît o chestiune de timp, şi încă de foarte scurt timp. Şi de îndată ce muncitorii agricoli de la răsărit de Elba vor fi alături de noi, în întreaga Germanie se va simţi un suflu nou. De fapt, situaţia de efectivă semiiobăgie a muncitorilor agricoli de la răsărit de Elba este principala bază a dominaţiei iuncherilor prusaci şi totodată a supremaţiei specific prusace asupra Germaniei. Tocmai iuncherii de la răsărit de Elba, care se înglodează în datorii şi sărăcesc tot mai mult, ducînd într-o măsură tot mai mare o existenţă parazitară pe spinarea statului şi a particularilor şi care de aceea se cramponează cu desperare de putere, simt cei care au creat şi menţin caracterul specific prusac atît al birocraţiei, cît şi al corpului ofiţeresc din armată; trufia, mărginirea şi aroganţa lor fac ca Imperiul german de naţiune prusiană să fie atît de urît în ţară - deşi toţi îşi dau seama că în momentul de faţă el este inevitabil, fiind unica formă posibilă a unităţii naţionale - şi atît de puţim respectat în străinătate, în pofida tuturor victoriilor strălucite pe care le-a repurtat. Puterea acestor iuncheri rezidă în faptul că pe întregul teritoriu al celor şapte vechi provincii prusiene, prin urmare pe aproximativ o treime din teritoriul imperiului, proprietatea funciară, care aici se împleteşte cu puterea socială şi politică, se află în mîna lor; în mîna lor se află nu numai proprietatea funciară, ci, ca proprietari ai fabricilor de zahăr din sfeclă şi ai distileriilor de rachiu, şi ramurile cele mai importante ale industriei regiunii. Nici marii proprietari funciari şi nici marii industriaşi din restul Germaniei nu se află într-o situaţie atît de favorabilă, căci nici unii, nici alţii nu au la dispoziţie un regat în totalitatea lui. Ei sînt risipiţi la mari distanţe unii de alţii şi îşi fac concurenţă unii altora, precum şi celorlalte elemente ale societăţii în care trăiesc, pentru cucerirea preponderenţei economice şi politice. Dar această poziţie dominantă a iumcherilor prusaci îşi pierde tot mai mult baza economică. Inglodarea în datorii şi sărăcirea iau neîncetat proporţii, în pofida ajutorului acordat de stat (şi de la Frederic al II-lea încoace acest ajutor figurează în oricare buget iuncheresc normal); numai datorită rînduielilor de fapt semiiobage, consfinţite de legi şi de cutume, care fac posibilă exploatarea nelimitată a muncitorilor agricoli, iuncherimea, gata să se scufunde, se mai ţine la suprafaţă. Aruncaţi sămînţa social-democraţiei printre aceşti muncitori, insuflaţi-le curaj şi uniţi-i ca să-şi poată apăra drepturile, şi se va sfîrşi cu grandoarea iuncherilor. Marea putere reacţionară, care reprezintă pentru Germania un element tot atît de barbar şi de însetat de cuceriri ca ţarismul rus pentru întreaga Europă, se va dezumfla ca un balon găurit. ,,Regimentele de elită“ ale armatei prusiene vor deveni social-democrate şi atunci se va înfăptui o deplasare de forţe care poartă în sine germenul unei totale revoluţionari. De aceea este mult mai important să cîştigăm de partea noastră pe proletarii agricoli de la răsărit de Elba decît pe micii ţărani din apusul Germaniei sau chiar pe ţăranii mijlocaşi din sudul Germaniei. În Prusia de la răsărit de Elba este cîmpul de luptă hotărîtor, şi de aceea guvernul şi iuncherii vor face tot ce le stă în putinţă pentru a ne împiedica să pătrundem aici. Iar dacă, după cum sîntem ameninţaţi, se vor lua noi măsuri represive pentru a împiedica creşterea partidului nostru, aceasta va fi, în primul rînd, pentru a feri proletariatul agricol de la răsărit de Elba de propaganda noastră. Nouă nu ne pasă. Oricum îl vom cîştiga.
Scris între 15 şi 22 noiembrie 1894.
Publicat pentru prima oară în „Die Neue Zeit“ nr. 10 din 1894-1895, vol. I, p. 292-306
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 481-501
Nota red. Editurii Politice