Ricardo nu face deosebire între capitalul fix şi cel circulant decît pentru a lămuri excepţiile de la regula valorii, şi anume cazurile în care nivelul salariului influenţează preţurile. De această chestiune ne vom ocupa abia în cartea a III-a 54.
Confuzia fundamentală iese în evidenţă însă chiar de la început în următoarea juxtapunere superficială:
„Această diferenţă în gradul de durabilitate a capitalului fix şi această varietate a proporţiilor în care se pot combina cele două feluri de capital...“ 25).
Şi dacă întrebăm care sînt „cele două feluri de capital“ ni se răspunde:
„De asemenea, proporţiile în care se poate combina capitalul care trebuie să întreţină munca şi capitalul investit în unelte, maşini şi clădiri pot fi variate“ 26).
Prin urmare, capital fix = mijloace de muncă şi capital circulant = capital cheltuit pentru muncă. „Capitalul care trebuie să întreţină munca“ este în sine o expresie searbădă, împrumutată de la A. Smith. Pe de o parte, capitalul circulant este confundat aici cu capitalul variabil, adică cu acea parte din capitalul productiv care este cheltuită pentru muncă. Pe de altă parte însă, întrucît această opoziţie nu este luată din procesul de valorificare, unde capitalul se împarte în capital constant şi capital variabil, ci din procesul de circulaţie (vechea confuzie a lui Smith), se ajunge la definiţii de două ori false.
În primul rînd, diferenţele în ceea ce priveşte gradul de durabilitate a capitalului fix şi deosebirile în ceea ce priveşte compoziţia capitalului, care constă din capital constant şi capital variabil, sînt considerate aici echivalente. Dar această din urmă deosebire determină deosebirea în ceea ce priveşte producţia de plusvaloare; cea dintîi, dimpotrivă, întrucît este vorba de procesul de valorificare, nu se referă decît la modul în care o valoare dată a mijlocului de producţie este transmisă asupra produsului; dar, în măsura în care se are în vedere procesul de circulaţie, această deosebire nu se referă decît la perioada de reînnoire a capitalului cheltuit sau, cu alte cuvinte, la timpul pentru care acesta a fost cheltuit. Dacă, în loc să pătrundem mecanismul interior al procesului de producţie capitalist, nu privim decît fenomenele aşa cum se prezintă ele, aceste deosebiri se confundă într-adevăr. La repartizarea plusvalorii sociale între capitalurile investite în diferite ramuri de activitate, deosebirile dintre durata perioadelor pe care e avansat capitalul (ca, de pildă, diferitele durate ale capitalului fix) şi deosebirile în ceea ce priveşte compoziţia organică a capitalului (deci şi deosebirea dintre circulaţia capitalului constant şi cea a capitalului variabil) contribuie în egală măsură la egalizarea ratei generale a profitului şi la transformarea valorilor în preţuri de producţie.
În al doilea rînd, din punctul de vedere al procesului de circulaţie, de o parte se află mijloacele de muncă, capitalul fix, şi de cealaltă parte materialul de muncă şi salariul, capitalul circulant. Dimpotrivă, din punctul de vedere al procesului de muncă şi al procesului de valorificare, de o parte se află mijloacele de producţie (mijloacele de muncă şi materialul de muncă), capitalul constant, de cealaltă parte forţa de muncă, capitalul variabil. Pentru compoziţia organică a capitalului („Capitalul“, cartea I, cap. XXIII, 2, p. 647 55) este absolut indiferent dacă aceeaşi cantitate de valoare a capitalului constant constă dintr-o cantitate considerabilă de mijloace de muncă şi o cantitate neglijabilă de material de muncă sau, dimpotrivă, dintr-o cantitate considerabilă de material de muncă şi o cantitate neglijabilă de mijloace de muncă; compoziţia organică a capitalului este în întregime determinată de raportul dintre capitalul cheltuit pe mijloace de producţie şi cel cheltuit pe forţă de muncă. Invers, din punctul de vedere al procesului de circulaţie, al deosebirii dintre capitalul fix şi cel circulant, este tot atît de indiferent în ce raport o anumită cantitate de valoare a capitalului circulant se împarte în material de muncă şi salariu. Dintr-un punct de vedere, materialul de muncă intră în aceeaşi categorie cu mijloacele de muncă, în opoziţie cu valoarea-capital cheltuită pe forţă de muncă. Din celălalt punct de vedere, partea de capital cheltuită pe forţă de muncă intră în aceeaşi categorie cu aceea cheltuită pe material de muncă, în opoziţie cu partea de capital cheltuită pe mijloace de muncă.
Din această cauză, la Ricardo, acea parte din valoarea capitalului care e cheltuită pe material de muncă (materii prime şi materiale auxiliare) nu apare în nici una dintre cele două părţi. Ea dispare cu totul. Şi anume ea nu se încadrează în categoria capital fix, pentru că coincide cu totul, în ceea ce priveşte modul ei de circulație, cu partea de capital cheltuită pe forţă de muncă. Pe de altă parte, ea nu poate fi încadrată în categoria capital circulant, pentru că, o dată cu aceasta, identificarea opoziţiei dintre capitalul fix şi cel circulant cu opoziţia dintre capitalul constant şi cel variabil, preluată în mod tacit de Ricardo de la A. Smith, s-ar anula. Ricardo are prea mult simţ logic pentru a nu-şi da seama de acest lucru şi de aceea această parte de capital dispare la el cu totul.
Aici mai trebuie menţionat că, potrivit limbajului economiei politice, capitalistul avansează la intervale diferite capitalul cheltuit pe salarii, după felul cum îl plăteşte, de pildă, săptămînal, lunar sau trimestrial. De fapt lucrurile stau invers. Muncitorul îi avansează capitalistului munca sa pe o săptămînă, pe o lună, pe trei luni, după cum e plătit săptămînal, lunar sau trimestrial. Dacă, în loc s-o plătească după folosire, capitalistul ar cumpăra forţa de muncă, dacă deci ar plăti muncitorului salariul cu anticipaţie pe zi, săptămînă, lună sau trimestru, s-ar putea vorbi de un avans pe aceste intervale de timp. Dar întrucît el plăteşte abia după ce munca a durat zile, săptămîni, luni, în loc s-o cumpere şi s-o plătească pentru timpul cît ea urmează să dureze, totul nu este decît un quid pro quo capitalist, iar avansul pe care muncitorul i-l dă capitalistului sub formă de muncă se transformă într-un avans pe care capitalistul i-l dă muncitorului sub formă de bani. Lucrurile nu se modifică cu nimic prin faptul că capitalistul reprimeşte din circulaţie sau realizează produsul însuşi sau valoarea acestuia (împreună cu plusvaloarea care îi este încorporată), numai într-o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată, în funcţie de diferitele perioade de timp necesare pentru confecţionarea produsului sau în funcţie de diferitele perioade de timp necesare pentru circulaţia lui. Vînzătorului îi este absolut indiferent ce vrea să facă cumpărătorul cu marfa lui. Capitalistului nu-i revine mai ieftin o maşină pentru că trebuie să avanseze întreaga ei valoare dintr-o dată, în timp ce aceeaşi valoare se întoarce la el din circulaţie doar în mod treptat şi bucată cu bucată; de asemenea el nu plăteşte bumbacul mai scump pentru că valoarea acestuia intră în întregime în valoarea produsului confecţionat din acest bumbac şi, prin urmare, este înlocuită în întregime şi dintr-o dată prin vînzarea produsului.
Să ne întoarcem la Ricardo.
1. Caracteristic pentru capitalul variabil este faptul că o parte determinată, dată a capitalului (deci, în acest sens, constantă), că o sumă de valoare dată (pe care o presupunem egală cu valoarea forţei de muncă, deşi în acest caz este indiferent dacă salariul este egal cu valoarea forţei de muncă sau e mai mare sau mai mic decît ea) este schimbată pe o forţă care se valorifică, pe o forţă creatoare de valoare, forţa de muncă, forţă care nu numai că reproduce propria ei valoare plătită de capitalist, ci în acelaşi timp produce şi o plusvaloare, o valoare care nu exista mai înainte şi care nu a fost plătită prin nici un echivalent. Această însuşire caracteristică a părţii de capital cheltuite pe salarii, care o deosebeşte toto coelo *1, în calitate de capital variabil, de capitalul constant, dispare atunci cînd partea de capital cheltuită pe salarii este considerată exclusiv din punctul de vedere al procesului de circulaţie, apărînd astfel în calitate de capital circulant în opoziţie cu capitalul fix cheltuit pe mijloace de muncă. Aceasta rezultă chiar din faptul că în acest caz capitalul variabil este opus în aceeaşi rubrică a capitalului circulant, împreună cu o componentă a capitalului constant cheltuită pe material de muncă, altei componente a capitalului constant cheltuită pe mijloace de muncă. De plusvaloare, adică tocmai de condiţia care transformă în capital suma de valoare cheltuită, se face aici cu totul abstracţie. Se face abstracţie şi de faptul că partea de valoare pe care capitalul cheltuit pe salarii o adaugă produsului este nou produsă (deci efectiv reprodusă), în timp ce partea de valoare pe care o adaugă produsului materiile prime nu este nou produsă, nu este efectiv reprodusă, ci doar păstrată, conservată în valoarea produsului şi de aceea nu face decît să reapară în calitate de componentă a valorii produsului. Deosebirea, aşa cum se prezintă acum din punctul de vedere al opoziţiei dintre capitalul circulant şi capitalul fix, constă numai în următoarele: valoarea mijloacelor de muncă folosite pentru producerea unei mărfi nu intră în valoarea mărfii decît parţial şi deci nu este înlocuită prin vînzarea mărfii decît parţial, nu este înlocuită, în general, decît bucată cu bucată şi în mod treptat. Pe de altă parte, valoarea forţei de muncă şi a obiectelor de muncă (materii prime etc.) folosite pentru producerea unei mărfi intră în întregime în marfă şi este deci înlocuită în întregime prin vînzarea ei. În acest sens, faţă de procesul de circulaţie, o parte a capitalului se prezintă în calitate de capital fix, iar cealaltă în calitate de capital fluid sau circulant. În ambele cazuri este vorba de transmiterea asupra produsului a unei valori avansate date şi de înlocuirea ei prin vînzarea produsului. Deosebirea nu mai constă acum decît în faptul că, într-un caz, transmiterea valorii şi deci înlocuirea valorii se face bucată cu bucată şi în mod treptat, iar în celălalt caz se face dintr-o dată. Totodată dispare deosebirea radicală dintre capitalul variabil şi capitalul constant, dispare, prin urmare, întregul mister al formării plusvalorii şi al producţiei capitaliste, adică dispar împrejurările care transformă în capital anumite valori şi obiectele în care se concretizează aceste valori. Toate componentele capitalului nu se mai deosebesc aici decît prin modul lor de circulaţie (iar circulaţia mărfii nu are de-a face, fireşte, decît cu valori date, deja existente); astfel, un mod de circulaţie specific este comun capitalului cheltuit pe salarii şi părţi de capital cheltuite pe materii prime, semifabricate, materiale auxiliare, în opoziţie cu partea de capital cheltuită pe mijloace de muncă.
Se înţelege, prin urmare, de ce economia politică burgheză a păstrat instinctiv confuzia făcută de Smith între categoriile „capital constant și capital variabil“, de o parte, şi categoriile „capital fix și capital circulant“, de cealaltă parte, şi a repetat-o fără nici o tentativă de critică din generaţie în generaţie timp de aproape un secol. În această economie politică, partea de capital cheltuită pe salarii nu se mai deosebeşte de loc de partea de capital cheltuită pe materia primă, iar de capitalul constant nu se deosebeşte decît din punct de vedere formal, după felul în care circulă împreună cu produsul, bucată cu bucată sau în întregime. Astfel, baza necesară pentru înţelegerea mişcării reale a producţiei capitaliste şi deci a exploatării capitaliste este distrusă dintr-o lovitură. Este vorba numai de reapariţia unor valori avansate.
Această adoptare în mod necritic a confuziei lui A. Smith îl împiedică pe Ricardo nu numai mai mult decît pe apologeţii de mai tîrziu, cărora această confuzie de noţiuni mai curînd le-a servit, dar chiar mai mult decît pe însuşi A. Smith, deoarece Ricardo, în opoziţie cu Smith, dezvoltă mai consecvent şi mai categoric teoria valorii şi a plusvalorii, susţinîndu-l pe A. Smith esotericul împotriva lui A. Smith exotericul.
La fiziocraţi nu există această confuzie. Deosebirea dintre „avances annuelles“ şi „avances primitives“ nu se referă decît la diferitele perioade de reproducţie a diferitelor componente ale capitalului, în special a capitalului agricol, în timp ce concepţiile lor despre producerea plusvalorii formează o parte a teoriei lor, independentă de aceste deosebiri, şi anume partea prezentată de ei drept însăşi esenţa teoriei lor. Formarea plusvalorii nu este explicată aici ca provenind din capital ca atare, ci este atribuită numai unei anumite sfere de plasare a capitalului: agricultura.
2. Esenţialul pentru definirea capitalului variabil, deci pentru transformarea unei sume oarecare de valoare în capital, este următorul fapt: capitalistul schimbă o anumită mărime de valoare dată (şi în acest sens constantă) pe o forţă creatoare de valoare, o anumită mărime de valoare pe o producție de valoare, pe procesul ei de autovalorificare. Faptul dacă capitalistul îl plăteşte pe muncitor în bani sau în mijloace de subzistenţă nu modifică cu nimic această definiţie esenţială. Nu se modifică decît modul de existenţă a valorii avansate de capitalist, valoare care într-un caz ia forma de bani, cu care muncitorul îşi cumpără pe piaţă mijloacele sale de subzistenţă, în celălalt caz forma de mijloace de subzistenţă, pe care muncitorul le consumă direct. De fapt producţia capitalistă dezvoltată presupune că muncitorul este plătit în bani, aşa cum presupune, în general, un proces de producţie mijlocit de procesul de circulaţie, adică presupune o economie bazată pe relația marfă-bani. Dar crearea de plusvaloare, deci capitalizarea sumei de valoare avansate, nu izvorăşte nici din forma bănească, nici din forma naturală a salariului, adică a capitalului cheltuit pentru cumpărarea de forţă de muncă. Ea izvorăşte din schimbarea valorii pe o forţă creatoare de valoare, din transformarea unei mărimi constante într-una variabilă.
Caracterul mai mult sau mai puţin fix al mijloacelor de muncă depinde de gradul lor de durabilitate, deci de o proprietate fizică. În funcţie de gradul lor de durabilitate, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, ele se vor uza mai repede sau mai încet, vor funcționa deci în calitate de capital fix un timp mai îndelungat sau mai scurt. Dar nu numai această proprietate fizică a durabilităţii este aceea care face ca ele să funcţioneze în calitate de capital fix. În uzinele metalurgice, materiile prime sînt tot atît de durabile ca şi maşinile cu ajutorul cărora sînt prelucrate şi chiar mai durabile decît unele părţi ale acestor maşini, făcute din piele, lemn etc. Cu toate acestea, metalul care serveşte ca materie primă constituie o parte a capitalului circulant, în timp ce mijlocul de muncă în funcţiune, construit, poate, din acelaşi metal, constituie o parte a capitalului fix. Prin urmare, nu natura fizică a materialului, nu caracterul mai mult sau mai puţin perisabil sînt acelea care fac ca acelaşi metal să fie trecut o dată la rubrica capital fix şi altă dată la rubrica capital circulant. Deosebirea aceasta rezultă, dimpotrivă, din rolul pe care el îl joacă în procesul de producţie: într-un caz ca obiect al muncii, în celălalt caz ca mijloc de muncă.
Funcţia mijlocului de muncă în procesul de producţie cere în general ca, în cursul unor perioade mai mult sau mai puţin îndelungate, el să fie folosit mereu în procese de muncă repetate. Prin urmare, însăşi funcţia lui cere o durabilitate mai mare sau mai mică a materialului respectiv. Dar durabilitatea materialului din care este făcut nu-l transformă ea însăşi în capital fix. Acelaşi material devine capital circulant atunci cînd este materie primă, iar la economiştii care confundă deosebirea dintre capitalul-marfă şi capitalul productiv cu deosebirea dintre capitalul circulant şi capitalul fix, acelaşi material, aceeaşi maşină este capital circulant în calitate de produs şi capital fix în calitate de mijloc de muncă.
Cu toate că mijlocul de muncă nu devine capital fix datorită durabilităţii materialului din care este făcut, totuşi rolul lui ca mijloc de muncă cere ca el să fie confecţionat dintr-un material relativ durabil. Durabilitatea materialului este deci o condiţie a funcţionării lui ca mijloc de muncă, deci şi baza materială a modului de circulaţie, care face din el capital fix. Celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, caracterul mai mult sau mai puţin perisabil al materialului mijlocului de muncă îi imprimă acestuia, într-un grad mai mare sau mai mic, pecetea fixităţii şi, prin urmare, este legat, în esenţă, de calitatea de capital fix a acestuia.
Dacă partea de capital cheltuită pe forţă de muncă este considerată exclusiv din punctul de vedere al capitalului circulant, deci în opoziţie cu capitalul fix; dacă, prin urmare, deosebirile dintre capitalul constant şi capitalul variabil sînt confundate cu deosebirile dintre capitalul fix şi capitalul circulant, este natural ca, întrucît realitatea materială a mijlocului de muncă constituie o bază esenţială a caracterului său de capital fix, caracterul de capital circulant să se deducă, în opoziţie cu cel de capital fix, din realitatea materială a capitalului cheltuit pe forţă de muncă, iar apoi capitalul circulant să fie determinat din nou cu ajutorul realităţii materiale a capitalului variabil.
Materialul real al capitalului cheltuit pe salarii este munca însăşi, este forţa de muncă în acţiune, creatoare de valoare, munca vie pe care capitalistul o schimbă pe muncă moartă, materializată, înglobînd-o capitalului său; numai prin acest fapt valoarea aflată în mîinile capitalistului se transformă într-o valoare care se autovalorifică. Dar această forţă în stare să se autovalorifice capitalistul nu o vinde. Ea constituie întotdeauna numai o componentă a capitalului productiv al acestuia, ca şi mijloacele lui de muncă, dar ea nu constituie niciodată o componentă a capitalului-marfă al acestuia, ca, de pildă, produsul finit pe care îl vinde el. În cadrul procesului de producţie, mijloacele de muncă, în calitate de componente ale capitalului productiv, nu se opun forţei de muncă în calitatea lor de capital fix, aşa cum nici materialul de muncă şi materialele auxiliare nu se confundă cu forţa de muncă în calitate de capital circulant; atît unora, cît şi celorlalte, ca factori materiali, forţa de muncă li se opune ca factor personal; aceasta din punctul de vedere al procesului de muncă. Atît unele, cît şi celelalte se opun, în calitate de capital constant, forţei de muncă în calitate de capital variabil; aceasta din punctul de vedere al procesului de valorificare. Sau, dacă aici este vorba de o deosebire materială în măsura în care influenţează procesul de circulaţie, aceasta nu poate fi decît următoarea: din natura valorii, care nu este altceva decît muncă materializată, şi din natura forţei de muncă în acţiune, care nu este altceva decît muncă în curs de materializare, rezultă că forţa de muncă, în timpul funcţionării ei, creează neîncetat valoare şi plusvaloare; că ceea ce de partea forţei de muncă se prezintă ca mişcare, creare de valoare, de partea produsului ei, într-o formă statică, se prezintă ca o valoare deja creată. Dacă forţa de muncă a funcţionat, capitalul nu mai constă din forţă de muncă, de o parte, şi mijloace de producţie, de cealaltă parte. Valoarea-capital cheltuită pe forţă de muncă este acum valoarea care (+ plusvaloarea) a fost adăugată produsului. Pentru ca procesul să se repete, produsul trebuie vîndut, iar cu banii obţinuţi pe el trebuie cumpărată din nou forţa de muncă şi înglobată capitalului productiv. Acest fapt dă părţii de capital cheltuite pe forţă de muncă, ca şi celor cheltuite pe materiale de muncă etc., caracterul de capital circulant, în opoziţie cu capitalul care rămîne fixat în mijloacele de muncă.
Dacă, dimpotrivă, definiţia secundară a capitalului circulant, pe care o are şi o parte din capitalul constant (materiile prime şi materialele auxiliare), este transformată în definiţia esenţială a părţii de capital cheltuite pe forţă de muncă, anume dacă pornim de la faptul că valoarea cheltuită pe forţă de muncă se transmite în întregime asupra produsului pentru a cărui producere această forţă de muncă a fost consumată şi nu treptat, bucată cu bucată, așa cum este cazul cu capitalul fix, că, prin urmare, această valoare trebuie să fie şi ea înlocuită în întregime prin vînzarea produsului, atunci partea de capital cheltuită pe salarii trebuie să constea, din punct de vedere material, nu din forţă de muncă în funcţiune, ci din elementele materiale pe care muncitorul le cumpără cu salariul său, adică din partea de capital-marfă social care intră în consumul muncitorului, din mijloacele de subzistenţă. Capitalul fix constă în cazul acesta din mijloacele de muncă, care se uzează relativ încet şi care trebuie deci înlocuite la intervale mai lungi, iar capitalul cheltuit pe forţă de muncă constă din mijloace de subzistenţă, care trebuie înlocuite mai repede.
Dar graniţele dintre durabilitatea mai mică şi durabilitatea mai mare se şterg.
„Alimentele şi îmbrăcămintea consumate de muncitor, clădirile în care lucrează, instrumentele cu care este ajutată munca lui sînt toate de natură perisabilă. Există, totuși, o mare diferenţă în ceea ce privește durata acestor capitaluri diferite: o maşină cu abur durează mai mult decît o corabie: o corabie mai mult decît îmbrăcămintea muncitorului, iar îmbrăcămintea muncitorului mai mult decît alimentele pe care le consumă“ 27).
Aici Ricardo uită casa în care locuieşte muncitorul, mobila, ustensilele de care se serveşte atunci cînd consumă, cum sînt cuţitele, furculiţele, vasele etc., care, în ceea ce priveşte durabilitatea, au toate acelaşi caracter ca şi mijloacele de muncă. Aceleaşi obiecte, aceleaşi categorii de obiecte apar într-un caz ca mijloace de consum, iar în celălalt ca mijloace de muncă.
Deosebirea, aşa cum o formulează Ricardo, este următoarea:
„După cum este rapid perisabil şi reclamă să fie des reprodus sau se consumă încet, capitalul este clasificat în categoria de capital circulant sau de capital fix“ 28).
Şi la acest pasaj el face următoarea notă:
„O împărţire neesenţială şi în care linia de demarcaţie nu poate fi trasată cu precizie“ 29).
Iată-ne astfel ajunşi din nou la fiziocraţi, la care deosebirea dintre „avances annuelles“ şi „avances primitives“ reprezenta o deosebire în ceea ce priveşte timpul de consum şi deci timpul de reproducţie a capitalului folosit. Numai că ceea ce la ei exprimă un fenomen important pentru producţia socială, fiind prezentat în „Tableau économique“ şi în legătură cu procesul de circulaţie, devine aici o diferenţiere subiectivă şi, cum se exprimă Ricardo însuşi, inutilă.
Dacă partea de capital cheltuită pe muncă nu se deosebeşte de partea de capital cheltuită pe mijloace de muncă decît prin perioada sa de reproducţie şi deci prin durata circulaţiei sale, dacă o parte constă din mijloace de subzistenţă în timp ce cealaltă constă din mijloace de muncă, astfel că acestea din urmă se deosebesc de cele dintîi numai printr-un grad mai mare de durabilitate, cele dintîi avînd chiar în cadrul lor diferite grade de durabilitate, se înţelege că orice differentia specifica dintre capitalul cheltuit pe forţă de muncă şi cel cheltuit pe mijloace de producţie se şterge.
Aceasta contrazice în întregime teoria valorii ca şi teoria profitului a lui Ricardo, care de fapt este o teorie a plusvalorii. El nu analizează în general deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant decît în măsura în care proporţiile diferite dintre ele în ramuri de producţie diferite, la capitaluri de aceeaşi mărime, influenţează asupra legii valorii, şi anume în ce măsură o urcare sau o scădere a salariului afectează, în urma acestor împrejurări, preţurile. Dar, chiar în cadrul acestei analize limitate, el comite cele mai grave erori şi porneşte de fapt de la o bază de cercetare absolut falsă, din cauza confuziei pe care o face între capitalul fix şi cel circulant, de o parte, şi capitalul constant şi cel variabil, de cealaltă parte. Şi anume, 1) în măsura în care partea de valoare a capitalului cheltuită pe forţă de muncă este trecută la rubrica capital circulant, sînt greşit dezvoltate definiţiile capitalului circulant însuşi şi în special condiţiile care fac ca partea de capital cheltuită pe muncă să fie inclusă în această rubrică. 2) Se face o confuzie între definiţia potrivit căreia partea de capital cheltuită pe muncă este capital variabil şi aceea potrivit căreia ea este capital circulant în opoziţie cu cel fix.
Este evident din capul locului că definirea capitalului cheltuit pe forţă de muncă drept capital circulant sau fluid este o definiţie secundară, în care differentia specifica pe care acest capital o are în procesul de producţie dispare; căci, pe de o parte, în această definiţie capitalurile cheltuite pe muncă şi cele cheltuite pe materii prime etc. sînt la fel de importante; rubrica ce identifică o parte a capitalului constant cu capitalul variabil ignorează complet differentia specifica a capitalului variabil în opoziţie cu capitalul constant. Pe de altă parte, deşi partea de capital cheltuită pe muncă şi cea cheltuită pe mijloace de muncă sînt opuse una alteia, ele nu sînt opuse de loc sub raportul modului cu totul diferit în care intră în producerea valorii, ci numai sub raportul faptului că ambele transmit asupra produsului valoarea lor dată, dar în perioade de timp diferite.
În toate aceste cazuri este vorba de modul în care o valoare dată cheltuită în procesul de producţie a mărfii, indiferent dacă este vorba de salariu, de preţul materiei prime sau de preţul mijloacelor de muncă, este transmisă asupra produsului, deci de modul în care circulă cu ajutorul produsului şi, prin vînzarea acestuia, revine la punctul ei de plecare sau este înlocuită. Singura deosebire constă aici în „modul în care“, în felul special în care se face această transmitere şi deci circulaţia acestei valori.
Problema dacă preţul forţei de muncă, determinat de mai înainte în fiecare caz în parte prin contract, se plăteşte în bani sau în mijloace de subzistenţă nu-i modifică cu nimic caracterul, şi anume de a fi un preţ anumit dat. Dar în cazul salariului plătit în bani este evident că nu banii înşişi intră în procesul de producţie, aşa cum se întîmplă cu mijloacele de producție, la care nu numai valoarea, dar chiar materia intră în procesul de producţie. Dar dacă mijloacele de subzistenţă pe care muncitorul le cumpără cu salariul său sînt incluse direct, ca formă materială a capitalului circulant, în aceeaşi rubrică cu materiile prime etc. şi opuse astfel mijloacelor de muncă, aceasta dă lucrurilor alt aspect. Dacă valoarea acestor lucruri, adică a mijloacelor de producţie, este transmisă în cursul procesului de muncă asupra produsului, valoarea celorlalte lucruri, adică a mijloacelor de subzistenţă, reapare în forţa de muncă care le-a consumat şi este de asemenea transmisă asupra produsului prin funcţionarea acesteia din urmă. În ambele cazuri este vorba deopotrivă de simpla reapariţie în produs a valorilor avansate în timpul producţiei. (Fiziocraţii au luat cele de mai sus în serios şi de aceea au negat capacitatea muncii industriale de a crea plusvaloare.) Astfel, în pasajul deja citat 56 al lui Wayland se spune:
„Nu are importanţă în ce formă reapare capitalul... Diferitele feluri de alimente, îmbrăcăminte, locuinţe necesare pentru existenţa, pentru confortul omului suferă de asemenea schimbări. Ele sînt consumate din timp în timp, iar valoarea lor reapare etc.“ („Elements of Pol. Econ.“, p. 31, 32.)
Valorile-capital avansate pentru producţie sub formă de mijloace de producţie şi de mijloace de subzistenţă reapar aici deopotrivă în valoarea produsului. În felul acesta se obţine transformarea procesului de producţie capitalist într-un mister desăvîrşit, iar originea plusvalorii existente în produs dispare complet din cîmpul vizual.
Se desăvîrşeşte astfel fetişismul propriu economiei politice burgheze, care transformă caracterul social, economic, imprimat lucrurilor în procesul social de producţie, într-un caracter natural, care ar decurge din însăşi natura materială a acestor lucruri. De pildă, a spune că mijloacele de muncă sînt capital fix este o definiţie scolastică care duce la contradicții şi la confuzii. La analizarea procesului de muncă („Capitalul“, cartea I, cap. V) s-a demonstrat că de rolul pe care îl joacă elementele materiale de fiecare dată într-un anumit proces de muncă, de funcţia lor depinde întru totul dacă ele se manifestă ca mijloace de muncă, ca material de muncă sau ca produs. Tot așa mijloacele de muncă nu sînt capital fix decît în cazul că procesul de producţie este în general un proces de producţie capitalist şi deci mijloacele de producţie sînt în general capital, adică au definiţia economică, caracterul social de capital; si, în al doilea rînd, ele nu sînt capital fix decît dacă își transmit valoarea asupra produsului într-un anumit fel. În caz contrar, ele rămîn mijloace de muncă fără să devină capital fix. De asemenea, materialele auxiliare, ca, de pildă, îngrăşămintele, dacă îşi transmit valoarea în acelaşi mod deosebit ca şi cea mai mare parte a mijloacelor de muncă, devin capital fix, deşi nu sînt mijloace de muncă. Aici nu este vorba de definiţii în care să se încadreze lucrurile. Este vorba de funcţii determinate, care trebuie să-şi găsească expresia în categorii determinate.
În măsura în care mijloacelor de subzistenţă ca atare li se atribuie în orice împrejurare caracterul de capital cheltuit pe salarii, acest capital „circulant“ mai capătă şi caracterul de „a întreţine munca“, „to support labour“ {Ricardo, p. 25}. Prin urmare, dacă mijloacele de subzistenţă nu ar fi „capital“, ele nu ar putea întreţine forţa de muncă, în timp ce tocmai caracterul lor de capital le dă proprietatea de a întreţine capitalul prin muncă străină.
Dacă mijloacele de subzistenţă sînt în sine capital circulant după ce acesta s-a transformat în salariu, rezultă, în continuare, că mărimea salariului depinde de raportul dintre numărul muncitorilor şi masa de capital circulant dată, teză îndrăgită de economişti; în timp ce, de fapt, masa mijloacelor de subzistenţă pe care muncitorul le scoate pe piaţă şi masa mijloacelor de subzistenţă de care dispune capitalistul pentru propriul său consum depind de raportul dintre plusvaloare şi preţul muncii.
Ricardo, ca şi Barton 29a), confundă peste tot raportul dintre capitalul variabil şi cel constant cu raportul dintre capitalul circulant şi cel fix. Mai tîrziu vom vedea cum această confuzie îl va face ca în analizarea ratei profitului 58 să ajungă la rezultate greşite.
Mai departe Ricardo identifică deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant cu deosebirile care apar în procesul de rotaţie sub influenţa unor motive cu totul diferite. El scrie:
„Trebuie de asemenea observat că capitalul circulant poate circula sau se poate reîntoarce la cel care îl foloseşte în intervale de timp foarte inegale. Grîul cumpărat de un fermier spre a fi semănat este, în comparaţie cu grîul cumpărat de un brutar spre a-l transforma în pîine, un capital fix. Unul îl lasă în pămînt și nu-l poate recăpăta timp de un an; celălalt îl poate transforma în făină, îl poate vinde clienţilor săi sub formă de pîine şi îşi are capitalul liber în decurs de o săptămînă spre a reîncepe același lucru sau spre a-i da orice altă întrebuinţare“ 30).
Aici este caracteristic faptul că grîul, deşi în calitate de grîu de sămînţă nu serveşte ca mijloc de subzistenţă, ci ca materie primă, este, în primul rînd, capital circulant, pentru că este în sine mijloc de subzistenţă şi, în al doilea rînd, capital fix, pentru că reîntoarcerea lui nu se produce decît după un an. Dar nu numai faptul că se reîntoarce mai încet sau mai repede face ca un mijloc de producţie să fie capital fix, ci şi felul special de a-şi transmite valoarea asupra produsului.
Confuzia creată de A. Smith a dus la următoarele rezultate:
1. Deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant este confundată cu deosebirea dintre capitalul productiv şi capitalul-marfă. Aşa, de pildă, aceeaşi maşină este capital circulant atunci cînd se află pe piaţă în calitate de marfă şi capital fix atunci cînd este înglobată procesului de producţie. În asemenea condiţii rămîne absolut de neînţeles de ce un anumit fel de capital trebuie să fie în mai mare măsură decît altul fix sau circulant.
2. Orice capital circulant este identificat cu capitalul cheltuit sau care urmează să fie cheltuit pe salarii. Aceasta, de pildă, la J. St. Mill 59 şi la alții.
3. Deosebirea dintre capitalul variabil şi capitalul constant, pe care încă Barton, Ricardo şi alţii o confundă cu aceea dintre capitalul circulant şi cel fix, se reduce în cele din urmă cu totul la această ultimă deosebire, cum se întîmplă, de pildă, la Ramsay, la care toate mijloacele de producţie, materiile prime, şi mijloacele de muncă sînt capital fix şi numai capitalul cheltuit pe salarii este capital circulant 60. Întrucît însă reducţia se face sub această formă, deosebirea reală dintre capitalul constant şi cel variabil nu este sesizată.
4. La economiştii englezi, în special scoţieni, de dată mai recentă, care consideră toate din punctul de vedere extrem de mărginit al funcţionarului de bancă, ca, de pildă, Macleod 61, Patterson 62 şi alţii, deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant se transformă în deosebirea dintre „money at call“ şi „money not at call“ (depuneri care pot fi ridicate fără aviz prealabil şi depuneri care nu pot fi ridicate decît după un aviz prealabil).
25). „This difference in the degree of durability of fixed capital, and this variety in the proportions in which the two sorts of capital may be combined“. — „Principles“, p. 25 (vezi şi David Ricardo. Opere alese, vol. 1, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1959, p. 72. — Nota trad.).
26). „The proportions, too, in which the capital that is to support labour, and the capital that is invested in tools, machinery, and buildings, may be variously combined“ — l. c. (vezi şi op. cit., p. 72. — Nota trad.).
27). „The food and clothing consumed by the labourer, the buildings in which he works, the implements with which his labour is assisted, are all of a perishable nature. There is, however, a vast difference in the time for which these different capitals will endure: a steam-engine will last longer than a ship, a ship than the clothing of the labourer, and the clothing of the labourer longer than the food which he consumes“. — Ricardo etc., p. 26 (vezi şi op. cit., p. 72. — Nota trad.).
28). „According as capital is rapidly perishable and requires to be frequently reproduced, or is of slow consumption, it is classed under the heads of circulating, or fixed capital“ (vezi şi op. cit., p. 72. — Nota trad.).
29). „A division not essential, and in which the line of demarcation cannot be accurately drawn“ (vezi şi op. cit., p. 72. — Nota trad.).
29a). „Observations on the Circumstances which influence the Condition of the Labouring Classes of Society“, London, 1817. Pasajul respectiv este citat în cartea I, p. 655, nota 79 57.
30). „It is also to be observed that the circulating capital may circulate, or be returned to its employer, in very unequal times. The wheat bought by a farmer to sow is comparatively a fixed capital to the wheat purchased by a baker to make into loaves. The one leaves it in the ground, and can obtain no return for a year; the other can get it ground into flour, sell it as bread to his customers, and have his capital free, to renew the same, or commence any other employment in a week“ (p. 26—27) (vezi şi op. cit., p. 73. — Nota trad.).
*1. — în toate privinţele. — Nota trad.
54. Vezi K. Marx. „Capitalul“, volumul III, partea I, Bucureşti, E.P.L.P. 1953, p. 204—208. [Nota red.]
55. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 632—633. [Nota red.]
56. K. Marx se referă la volumul întîi ai „Capitalului“. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 220, nota 25. [Nota red.]
57. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 640—641. [Nota red.]
58. Vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. III, partea I, Bucureşti, E.P.L.P. 1953, cap. I—III. [Nota red.]
59. J. St. Mill. „Essays on some unsettled questions of Political Economy“, London, 1844, p. 164. („Studiu asupra unor probleme de economie politică nerezolvate“). [Nota red.]
60. G. Ramsay. „An Essay on the Distribution of Wealth“, Edinburgh, 1836, p. 21—24. („Studiu asupra repartizării avuţiei“). [Nota red.]
61. H. D. Macleod. „The Elements of Political Economy“, London, 1858, p. 76—80 („Elemente de economie politică“). [Nota red.]
62. R. H. Patterson. „The Science of Finance. A practicai Treatise“. Edinburgh and London, 1868, p. 129—144 („Ştiinţa finanţelor. Tratat practic“). [Nota red.]