Să luăm două ramuri de producţie cu zile de muncă de aceeaşi durată, să zicem cu un proces de muncă de 10 ore, de pildă o filatură de bumbac şi o uzină de locomotive. Într-o ramură se livrează zilnic sau săptămînal o anumită cantitate de produs finit, de fire de bumbac; în cealaltă ramură, procesul de muncă trebuie repetat, poate, timp de 3 luni pentru a se confecţiona un produs finit, o locomotivă. În primul caz, produsul e fungibil şi acelaşi proces de muncă reîncepe în fiecare zi sau în fiecare săptămînă. În celălalt caz, procesul de muncă este continuu şi cuprinde un număr mai mare sau mai mic de procese de muncă zilnice, care, în conexiunea lor, în continuitatea funcţionării lor, dau un produs finit abia după un timp mai îndelungat. Cu toate că aici durata zilnică a procesului de muncă este aceeaşi, se observă o deosebire foarte importantă în ceea ce priveşte durata actului de producţie, adică în ceea ce priveşte durata proceselor de muncă repetate care sînt necesare pentru a livra produsul în formă finită, pentru a-l trimite pe piaţă ca marfă, deci pentru a-l transforma din capital productiv în capital-marfă. Deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant nu are nici o legătură cu aceasta. Deosebirea arătată s-ar menţine chiar dacă în ambele ramuri de producţie capitalul fix şi capitalul circulant ar fi folosite exact în aceleaşi proporţii.
Aceste deosebiri în ceea ce priveşte durata actului de producţie se observă nu numai între sfere de producţie diferite, dar şi în cadrul aceleiaşi sfere de producţie în funcţie de volumul produsului care trebuie livrat. O casă de locuit obişnuită se construieşte într-un timp mai scurt decît o fabrică mare şi de aceea necesită un număr mai mic de procese de muncă continue. Dacă construirea unei locomotive durează trei luni, aceea a unui cuirasat durează unul sau mai mulţi ani. Producţia de cereale necesită aproape un an, aceea de vite cornute mari mai mulţi ani, iar producţia silvică poate cuprinde o perioadă de la 12 pînă la 100 de ani; un drum de ţară poate fi construit în cîteva luni, în timp ce o cale ferată necesită ani de zile; un covor simplu poate fi confecţionat într-o săptămînă, în timp ce gobelinurile au nevoie de ani de zile etc. Deosebirile în ceea ce priveşte durata actului de producţie sînt, aşadar, infinit de variate.
Deosebirea în ceea ce priveşte durata actului de producţie trebuie să provoace în mod evident, dacă investiţiile de capital sînt la fel de mari, o deosebire în ceea ce priveşte viteza rotaţiei capitalului, deci în ceea ce priveşte intervalele de timp pentru care este avansat un capital dat. Să presupunem că filatura mecanică şi fabrica de locomotive folosesc capitaluri la fel de mari, că raportul dintre capitalul constant şi cel variabil este acelaşi, că şi raportul dintre componenţa fixă şi cea circulantă ale capitalului este în ambele cazuri acelaşi, în sfîrşit că ziua de muncă are aceeaşi durată şi că împărţirea ei în muncă necesară şi supramuncă este aceeași. Apoi, pentru a înlătura toate împrejurările care rezultă din procesul de circulaţie şi care nu au legătură cu cazul nostru, vom mai presupune că atît firele, cît şi locomotiva sînt fabricate după comandă şi se plătesc la livrarea produsului finit. La sfîrşitul săptămînii, atunci cînd predă firele în formă finită, fabricantul de fire primeşte înapoi capitalul circulant avansat (facem abstracţie aici de plusvaloare), precum şi partea de capital fix intrată în valoarea firelor în urma uzurii. Prin urmare, el poate repeta cu acelaşi capital același circuit. Acest capital şi-a efectuat rotația. Dimpotrivă, fabricantul de locomotive trebuie în cursul celor trei luni să avanseze săptămînal capital nou pentru salarii şi materii prime, şi abia după trei luni, după livrarea locomotivei, capitalul circulant, cheltuit treptat în acest timp într-unul şi acelaşi act de producţie pentru confecţionarea uneia şi aceleiaşi mărfi, se află din nou într-o formă în care îşi poate reîncepe circuitul; tot aşa şi uzura maşinilor din cursul acestor trei luni este înlocuită abia acum. Avansul primului fabricant este pe o săptămînă, al celuilalt este egal cu avansul pe o săptămînă înmulţit cu 12. Presupunînd că toate celelalte condiţii sînt egale, unul trebuie să aibă la dispoziţie de 12 ori mai mult capital circulant decît celălalt.
Faptul că capitalurile avansate săptămînal sînt egale nu prezintă aici nici o importanţă. Oricare ar fi mărimea capitalului avansat, într-un caz el este avansat numai pentru o săptămînă, în celălalt pentru 12 săptămîni, şi abia după acest termen se poate opera din nou cu el, se poate repeta cu el aceeaşi operaţie sau se poate începe o alta.
Deosebirea în ceea ce priveşte viteza de rotaţie, sau durata perioadei pentru care capitalul individual trebuie avansat înainte ca aceeaşi valoare-capital să poată servi din nou pentru alt proces de muncă sau de valorificare, rezultă aici din următoarele.
Să admitem că construirea unei locomotive sau a unei alte maşini costă 100 de zile de muncă. Din punctul de vedere al muncitorilor folosiţi în filatură şi în construcţia de maşini, cele 100 de zile de muncă formează deopotrivă o mărime discontinuă (discretă), constînd, potrivit presupunerii noastre, din 100 de procese de muncă identice consecutive, separate, de cîte 10 ore fiecare. Dar din punctul de vedere al produsului, adică al maşinii, aceste 100 de zile de muncă formează o mărime continuă, ca să spunem așa, o zi de muncă de 1000 ore de muncă, un singur act de producție conex. O asemenea zi de muncă, formată din succesiunea unui număr mai mare sau mai mic de zile de muncă conexe, eu o numesc perioadă de muncă. Dacă vorbim de ziua de muncă, ne referim la durata timpului de muncă în cursul căruia muncitorul trebuie să-şi cheltuiască zilnic forţa sa de muncă, trebuie să muncească zilnic. Dacă, dimpotrivă, vorbim de perioada de muncă, aceasta înseamnă un număr determinat de zile de muncă conexe necesare într-o anumită ramură de activitate pentru livrarea unui produs finit. În cazul acesta, produsul fiecărei zile de muncă nu este decît un produs parţial, care continuă să fie prelucrat zi de zi şi care îşi capătă forma definitivă abia la sfîrşitul perioadei mai mult sau mai puţin îndelungate a timpului de muncă, devenind o valoare de întrebuinţare finită.
Întreruperile, perturbările procesului social de producţie, survenite, de pildă, în urma crizelor, influenţează deci în mod foarte diferit produsele fungibile ale muncii şi cele pentru a căror producere e nevoie de o perioadă de muncă mai lungă, continuă. Într-un caz, producţia de azi a unei anumite cantităţi de fire, de cărbune etc. nu este urmată mîine de o producţie nouă de fire, de cărbune etc. Altfel stau însă lucrurile cu vapoarele, clădirile, căile ferate etc. Aici este întreruptă nu numai munca, ci şi un act de producţie conex. Dacă lucrarea nu continuă, mijloacele de producţie şi munca consumate în producerea ei au fost cheltuite în zadar. Chiar dacă lucrarea se reia, în intervalul de timp care s-a scurs s-au produs în mod inevitabil unele deteriorări.
În tot cursul perioadei de muncă, partea de valoare pe care capitalul fix o cedează zilnic produsului pînă la terminarea acestuia se acumulează, se stratifică. În acelaşi timp, aici iese la iveală importanţa practică a deosebirii dintre capitalul fix şi capitalul circulant. Capitalul fix este avansat în procesul de producţie pe o perioadă mai îndelungată; el nu trebuie reînnoit înainte de scurgerea acestui interval de timp, care poate să cuprindă mai mulţi ani de zile. Faptul că maşina cu abur își transmite valoarea zilnic şi bucată cu bucată asupra firelor, adică asupra produsului unui proces de muncă discontinuu, sau şi-o transmite în termen de trei luni asupra unei locomotive, adică asupra produsului unui act de producţie continuu, nu modifică cu nimic avansarea capitalului necesar pentru cumpărarea maşinii cu abur. Într-un caz valoarea ei se întoarce în părţi mici, de pildă săptămînal, iar în celălalt caz în mase mai mari, de pildă o dată la trei luni. Dar în ambele cazuri reînnoirea maşinii cu abur se face, poate, odată, la 20 de ani. Atîta timp cît fiecare perioadă în cursul căreia valoarea maşinii se reîntoarce bucată cu bucată prin vînzarea produsului este mai scurtă decît propria ei perioadă de existenţă, aceeaşi maşină cu abur continuă să funcţioneze în procesul de producţie în cursul mai multor perioade de muncă.
Altfel stau lucrurile cu componentele circulante ale capitalului avansat. Forţa de muncă cumpărată pentru săptămîna aceasta a fost cheltuită în cursul acestei săptămîni şi s-a materializat în produs. Ea trebuie plătită la sfîrşitul acestei săptămîni. Şi această cheltuire de capital pe forţă de muncă se repetă în fiecare săptămînă timp de trei luni fără ca cheltuirea acestei părţi de capital într-o săptămînă să-l scutească pe capitalist de nevoia de a cumpăra muncă în săptămîna următoare. În fiecare săptămînă trebuie cheltuit un nou capital adiţional pentru plata forţei de muncă şi, dacă facem abstracţie de toate relaţiile de credit, capitalistul trebuie să aibă posibilitatea de a avansa salariul pe timp de trei luni, deşi efectiv nu-l plăteşte decît în părţi săptămînale. La fel stau lucrurile şi cu cealaltă parte a capitalului circulant, cu materiile prime şi cu materialele auxiliare. Un strat de muncă după altul se depune pe produs. Nu numai valoarea forţei de muncă cheltuite, ci şi plusvaloarea este transmisă necontenit asupra produsului în cursul procesului de muncă, dar asupra unui produs încă nefinit, care nu are încă forma mărfii finite şi, prin urmare, nu este încă apt pentru circulaţie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru valoarea-capital cuprinsă în materiile prime şi în materialele auxiliare şi transmisă în straturi asupra produsului.
După cum durata perioadei de muncă pe care natura specifică a produsului sau a efectului util urmărit o necesită pentru producerea lui este mai lungă sau mai scurtă, se impune o cheltuire permanentă, suplimentară de capital circulant (salariu, materii prime şi materiale auxiliare), din care nici o parte nu se află într-o formă aptă pentru circulaţie şi deci nu poate servi pentru reînnoirea aceleiaşi operaţii; dimpotrivă, fiecare parte este fixată în mod succesiv în sfera producţiei ca element component al produsului în devenire, sub formă de capital productiv. Dar timpul de rotaţie este egal cu suma timpului de producţie şi a timpului de circulaţie a capitalului. Prin urmare, o prelungire a timpului de producţie reduce viteza de rotaţie a capitalului în aceeaşi măsură în care o reduce şi o prelungire a timpului de circulaţie. În cazul de faţă trebuie să facem următoarele două observaţii.
În primul rînd, rămînerea mai îndelungată a capitalului în sfera producţiei. Capitalul avansat, de pildă în prima săptămînă, pentru muncă, materii prime etc., ca şi părţile de valoare a capitalului fix transmise asupra produsului, rămîn fixate în sfera producţiei pentru întreaga perioadă de trei luni şi nu pot intra în procesul de circulaţie în calitate de marfă, ele fiind înglobate într-un produs care este abia în devenire, încă neterminat.
În al doilea rînd, întrucît perioada de muncă necesară actului de producţie durează trei luni, constituind de fapt un singur proces de muncă conex, trebuie ca săptămînal o nouă parte de capital circulant să fie adăugată celor precedente. Masa capitalului adiţional, avansat în mod succesiv, creşte deci o dată cu prelungirea perioadei de muncă.
Am presupus că în filatură, ca şi în construcţia de maşini, sînt plasate capitaluri la fel de mari, că aceste capitaluri sînt împărţite în aceeaşi proporţie în capital constant și capital variabil, precum şi în capital fix şi capital circulant, că zilele de muncă au aceeaşi durată, pe scurt că toate împrejurările, în afară de durata perioadei de muncă, sînt aceleaşi. În prima săptămînă, cheltuielile sînt egale pentru amîndouă industriile, dar produsul fabricantului de fire poate fi vîndut, iar cu banii realizaţi se poate cumpăra forţă de muncă nouă şi materii prime noi etc., într-un cuvînt producţia poate fi continuată pe aceeaşi scară. Dimpotrivă, fabricantul de maşini poate să retransforme în bani capitalul circulant cheltuit în prima săptămînă şi să înceapă cu el noi operaţii abia după trei luni, după ce produsul său va fi gata. Există aşadar, în primul rînd, o diferenţă în timpul de reîntoarcere a aceleiaşi cantităţi de capital cheltuit. În al doilea rînd, în cursul celor trei luni, în filatură şi în construcţia de maşini se folosesc capitaluri productive egale, dar mărimea capitalului cheltuit este cu totul diferită pentru fabricantul de fire şi pentru fabricantul de maşini, deoarece în primul caz acelaşi capital se reînnoieşte repede şi, prin urmare, poate repeta din nou aceeaşi operaţie, în timp ce în celălalt caz el nu se reînnoieşte decît relativ încet, aşa că pînă la reînnoirea sa cantităţi noi de capital trebuie să fie adăugate necontenit celor vechi. Prin urmare, este diferită atît durata perioadelor în care se reînnoiesc anumite părţi ale capitalului, adică durata perioadelor pentru care se avansează capital, cît şi masa de capital (deşi capitalul folosit zilnic sau săptămînal este acelaşi) care trebuie avansată în funcţie de durata procesului de muncă. Faptul acesta trebuie menţionat, deoarece, în unele cazuri ca cele care vor fi cercetate în capitolul următor, durata perioadei pentru care este avansat capitalul poate să crească fără ca din acest motiv masa capitalului care trebuie avansată să crească proporţional cu această durată. Capitalul trebuie avansat pe perioade mai îndelungate şi o cantitate mai mare de capital este angajată sub formă de capital productiv.
Pe treptele mai puţin dezvoltate ale producţiei capitaliste, lucrările care necesită o perioadă lungă de muncă, deci o avansare mare de capital pentru un timp mai îndelungat în special atunci cînd lucrările pot fi executate numai pe scară mare, nu se efectuează pe baze capitaliste, ci pe socoteala societăţii sau a statului, ca, de pildă, construirea şoselelor, canalurilor etc. (în timpurile mai vechi, în ceea ce priveşte forţa de muncă, asemenea lucrări erau făcute cu ajutorul muncii silite). Sau asemenea produse, a căror confecţionare cere o perioadă mai lungă de muncă, nu sînt fabricate decît în foarte mică măsură pe seama averii capitalistului. Astfel, la construcţia de case, persoana particulară pentru care se construieşte casa îi dă treptat antreprenorului avansuri. Prin urmare, această persoană particulară plăteşte de fapt casa bucată cu bucată, pe măsură ce procesul ei de producţie progresează. Dimpotrivă, în epoca capitalismului dezvoltat, în care, pe de o parte, capitaluri masive se află concentrate în mîinile unor indivizi izolaţi, iar pe de altă parte alături de capitalistul individual apare capitalistul asociat (societăţile pe acţiuni) şi totodată se dezvoltă şi sistemul de credit, antreprenorul capitalist nu mai construieşte decît în mod excepţional după comandă pentru unele persoane particulare. El face o afacere din construirea unor serii de case şi de cartiere întregi pentru piaţă, aşa cum alţi capitalişti fac o afacere din a construi căi ferate în calitate de antreprenori.
Cum a revoluţionat producţia capitalistă construcţia de case la Londra reiese din declaraţiile făcute în 1857 de un antreprenor de construcţii în faţa comisiei pentru problemele bancare. În tinereţea sa, spune el, casele se construiau în mod obişnuit după comandă, iar întreaga sumă i se plătea antreprenorului în rate în cursul lucrărilor de construcţie, la încheierea anumitor stadii ale acestor lucrări. Pentru exploatare se construia puţin; antreprenorii făceau acest lucru în special pentru a da de lucru în mod regulat muncitorilor lor ca să nu-i piardă. În ultimii 40 de ani, toate acestea s-au schimbat. După comandă nu se mai construieşte decît foarte puţin. Cine are nevoie de o casă nouă îşi caută una dintre cele construite pentru exploatare sau din cele aflate încă în construcţie. Antreprenorul nu mai lucrează acum pentru client, ci pentru piaţă; ca şi oricare alt industriaş, el este silit să aibă pe piaţă marfă finită. Dacă mai înainte un antreprenor construia în vederea exploatării 3 sau 4 case deodată, acum el trebuie să cumpere un teren întins (adică, în terminologia de pe continent, să-l ia în arendă de obicei pe 99 de ani), să construiască pe el 100 sau 200 de case şi să înceapă astfel o afacere care depăşeşte de 20 pînă la 50 de ori averea sa. Fondurile se obţin cu ajutorul unor ipoteci, iar banii sînt puşi la dispoziţia antreprenorului pe măsură ce construcţia diferitelor case progresează. Dacă apoi intervine o criză care opreşte plata avansurilor, de obicei întreaga afacere eşuează, în cel mai bun caz casele rămîn neterminate pînă se îndreaptă vremurile, iar în cazul cel mai rău ele sînt scoase la licitaţie şi vîndute la jumătate preţ. Dacă nu construieşte pentru exploatare, şi încă pe scară largă, nici un antreprenor nu mai poate prospera astăzi. Profitul realizat din operaţia de construcţie propriu-zisă este extrem de redus; cîştigul principal al antreprenorului constă în mărirea rentei funciare, în alegerea şi în exploatarea abilă a terenului de construcţie. Pe această cale a construcţiei de locuinţe în vederea exploatării, care anticipează cererea de case, au fost construite aproape în întregime Belgravia şi Tyburnia, precum şi mii de vile din jurul Londrei. (Rezumat din „Report from the Select Committee on Bank Acts“. Part. I, 1857, Evidence. Întrebările 5413—5418, 5435—5436.)
Executarea unor lucrări care reclamă o perioadă de muncă foarte prelungită şi pe scară largă cade în întregime în sfera producţiei capitaliste abia atunci cînd concentrarea capitalului devine considerabilă şi cînd, pe de altă parte, dezvoltarea sistemului de credit îi oferă capitalistului posibilitatea comodă de a avansa şi deci de a risca în locul capitalului propriu un capital străin. Se înţelege însă de la sine că faptul dacă acel capital avansat pentru producţie aparţine sau nu celui ce-l foloseşte nu influenţează întru nimic viteza de rotaţie şi timpul de rotaţie a capitalului.
Condiţiile care măresc produsul zilei individuale de muncă, cum sînt cooperaţia, diviziunea muncii, utilizarea maşinilor, reduc totodată perioada de muncă la actele de producţie conexe. Astfel maşinile reduc timpul de construcţie a caselor, podurilor etc.; secerătoarea, treierătoarea etc. reduc perioada de muncă necesară pentru transformarea grîului copt în marfă finită. Perfecționările în construcţiile navale reduc, prin sporirea vitezei, timpul de rotaţie a capitalului investit în navigaţie. Aceste perfecţionări, care reduc perioada de muncă şi deci timpul pentru care trebuie avansat capital circulant, sînt însă de cele mai multe ori legate de o cheltuire mai mare de capital fix. Pe de altă parte, în anumite ramuri, perioada de muncă poate fi redusă prin simpla extindere a cooperaţiei; de pildă, construirea unei căi ferate durează mai puţin timp atunci cînd se mobilizează mari armate de muncitori şi lucrarea poate fi începută din mai multe puncte deodată. Timpul de rotaţie este redus aici prin sporirea capitalului avansat. Sub comanda capitalistului trebuie reunite mai multe mijloace de producţie şi mai multă forţă de muncă.
Deci, dacă reducerea perioadei de muncă este legată de cele mai multe ori de o sporire a capitalului avansat pentru un timp mai scurt, astfel că pe măsură ce se reduce perioada pentru care capitalul a fost avansat creşte masa capitalului avansat, trebuie să menţionăm aici că, abstracţie făcînd de masa de capital social existentă, este important de ştiut în ce măsură mijloacele de producţie şi mijloacele de subzistenţă sau dreptul de a dispune de ele sînt fărîmiţate sau concentrate în mîinile unor capitalişti individuali, deci ce proporţii a atins concentrarea capitalului. În măsura în care creditul înlesneşte, grăbeşte şi sporeşte concentrarea capitalului în cîteva mîini, el contribuie la reducerea perioadei de muncă, prin urmare şi a timpului de rotaţie.
În ramurile de producţie în care perioada de muncă, continuă sau întreruptă, este determinată de anumite condiţii naturale, nu poate avea loc o reducere prin mijloacele arătate mai sus.
„Expresia «rotaţie accelerată» nu poate fi aplicată recoltei de cereale, întrucît în cursul unui an nu este posibilă decît o singură rotaţie. În ceea ce priveşte creşterea vitelor, vom întreba pur şi simplu: cum s-ar putea accelera rotaţia oilor de 2 şi 3 ani şi a boilor de 4 şi 5 ani?“ (W. Walter Good. „Political, Agricultural and Commercial Fallacies“, London, 1866, p. 325.)
Necesitatea de a avea mai devreme bani lichizi (de pildă pentru a plăti anumite prestaţii fixe, ca impozitele, renta funciară etc.) rezolvă această problemă prin faptul că, de pildă, vitele sînt vîndute şi tăiate înainte de a atinge vîrsta economică normală, spre marea pagubă a agriculturii; în ultimă instanţă, faptul acesta duce şi la o sporire a preţului cărnii.
„Oamenii care mai înainte se ocupau în special cu creşterea vitelor pentru a popula cu ele vara păşunile din Midland counties *1, iar iarna grajdurile comitatelor răsăritene... au fost aduşi într-o asemenea situaţie în urma oscilaţiilor şi scăderilor survenite în preţul grînelor, încît sînt bucuroşi dacă pot realiza un profit de pe urma preţurilor ridicate la unt şi brînză; untul îl aduc în fiecare săptămînă pe piaţă, pentru ca, vînzîndu-l, să-şi acopere cheltuielile curente; pentru brînză iau avansuri de la un negustor care vine să la produsul de îndată ce poate fi transportat şi care, bineînţeles, stabileşte el singur preţul. Din această cauză, precum şi din cauză că în agricultură acţionează legile economiei politice, viţeii care mai înainte erau duşi din regiunile în care se prelucrează laptele spre sud spre a fi crescuţi acolo sînt acum sacrificaţi în masă, adeseori la vîrstă de abia 8 sau 10 zile, în abatoarele din Birmingham, Manchester, Liverpool şi în alte oraşe mari din vecinătate. Dacă malţul ar fi fost însă scutit de impozite, fermierii nu numai că ar fi realizat cîştiguri mai mari, putînd astfel să-şi păstreze vitele tinere pînă cînd acestea ar fi devenit mai mari şi mai grele, dar oamenii care nu ţin vaci ar fi putut hrăni viţeii cu malţ în loc de lapte şi atunci actuala lipsă îngrozitoare de vite tinere ar fi fost în mare parte lichidată. Dacă în prezent acestor mici agricultori li se recomandă să-şi crească viţeii, ei spun: ştim foarte bine că ar fi rentabil să-i creştem cu lapte, dar în primul rînd ar trebui să cheltuim bani, lucru pe care nu-l putem face, şi, în al doilea rînd, ar trebui să aşteptăm mult timp pînă cînd banii noştri s-ar reîntoarce, în timp ce cu prelucrarea laptelui îi primim imediat înapoi“ (ibid., p. 11, 12).
Dacă prelungirea perioadei de rotaţie are asemenea urmări chiar şi pentru fermierii englezi mai mici, este uşor de înţeles ce perturbări trebuie să provoace ea la micii ţărani de pe continent.
Pe măsură ce creşte durata perioadei de muncă, deci şi perioada de timp necesară pentru confecţionarea mărfii apte pentru circulaţie, partea de valoare pe care capitalul fix o transmite în mod treptat produsului se acumulează şi se întoarce cu întîrziere. Dar această întîrziere nu provoacă o nouă cheltuire de capital fix. Maşina continuă să acţioneze în procesul de producţie indiferent dacă înlocuirea părţii ei uzate se întoarce, sub formă de bani, mai repede sau mai încet. Altfel stau lucrurile cu capitalul circulant. Nu numai că un capital trebuie mobilizat pe un timp mai îndelungat în raport cu durata perioadei de muncă, dar trebuie mereu avansat capital nou pentru salarii, materii prime şi materiale auxiliare. Întîrzierea reîntoarcerii influenţează deci în mod diferit capitalul fix şi capitalul circulant. Indiferent dacă reîntoarcerea se face mai încet sau mai repede, capitalul fix continuă să funcţioneze. Capitalul circulant, dimpotrivă, la o întîrziere a reîntoarcerii pierde capacitatea de a funcţiona, în măsura în care este imobilizat sub formă de produs nevîndut sau nefinit, deci încă neapt de a fi vîndut, şi în măsura în care nu există un capital suplimentar pentru a-l înlocui in natura.
„În timp ce ţăranul moare de foame, vitele sale se dezvoltă. A plouat suficient şi fineţele au crescut din abundenţă, dar ţăranul hindus va muri de foame avînd alături un bou gras. Prescripţiile superstiţiei apar crude faţă de individ, dar ele urmăresc conservarea societăţii; păstrarea vitelor de muncă asigură continuitatea agriculturii şi implicit sursele pentru întreţinerea vieţii şi a avuţiei în viitor. Poate că sună dur şi trist, dar aceasta este realitatea: în India un om este mai uşor de înlocuit decît un bou“. („Return, East India. Madras and Orissa Famine“, nr. 4, p. 44.)
Comparaţi cu cele de mai sus următoarea frază din „Manava-Dharma-Sastra“ 63:
„Sacrificarea vieţii fără speranţa unei recompense de dragul salvării unui preot sau a unei vaci poate asigura mîntuirea acestor triburi de origine umilă“ (cap. X, § 62).
Se înţelege că e imposibil să livrezi un animal în vîrstă de 5 ani înainte de a fi trecut aceşti 5 ani. În anumite limite este însă posibil a face, printr-un tratament schimbat, ca animalele să poată fi folosite mai repede pentru scopul căruia îi sînt destinate. Lucrul acesta a fost realizat în special de Bakewell. În trecut în Anglia, ca şi pînă în 1855 în Franţa, oile nu puteau fi tăiate înainte de vîrsta de 4 sau de 5 ani. După sistemul lui Bakewell, şi o oaie de un an poate fi îngrăşată în vederea tăierii; în orice caz, înainte de a fi împlinit 2 ani ea e complet dezvoltată. Printr-o selecţie făcută cu grijă, Bakewell, fermier din Dishley Grange, a redus scheletul oilor la minimul necesar pentru existenţa lor. Oile lui au primit denumirea de New Leicesters.
„Crescătorul poate furniza acum pieţei 3 oi în același interval de timp în care înainte creştea una singură, şi anume cu părţile cărnoase mai împlinite, mai rotunde şi mai mari, aproape întreaga lor greutate constînd din carne“. (Lavergne. „The Rural Economy of England etc.“, 1855, p. 20.)
Metodele care reduc perioada de muncă nu pot fi aplicate în ramuri industriale diferite decît în măsură foarte diferită şi nu compensează deosebirile în durata diferitelor perioade de muncă. Astfel, în exemplul nostru, folosirea unor maşini-unelte noi poate să scurteze în mod absolut perioada de muncă necesară pentru construirea unei locomotive. Dar dacă în filatură anumite procedee perfecţionate fac să crească cu mult mai rapid produsul finit livrat zilnic sau săptămînal, lungimea perioadei de muncă din construcţia de maşini sporeşte totuşi în mod relativ în comparaţie cu filatura.
*1. — comitatele din centrul ţării. — Nota trad.
63. „Manava-dharma-sastra“ — sau legile lui Manu — cea mai veche culegere indiană de prescripţii religioase, juridice şi rituale indiene, care stabileau obligaţiile fiecărui hindus potrivit dogmelor brahmanismului. Tradiţia indiană atribuie întocmirea acestor legi lui Manu — strămoşul legendar al oamenilor. [Nota red.]
Marx citează după cartea: „Manava-Dharma-Sastra, or the Institutes of Manu according to the gloss of Kulluka, comprising the indian System of duties, religious and civil“. Third edition, Madras, 1863, p. 281. [Nota red.]