Concepţia materialistă despre istorie porneşte de la teza că producţia, şi alături de producţie schimbul produselor ei, constituie baza oricărei orînduiri sociale; că, în fiecare societate care apare în istorie, repartiţia produselor, şi o dată cu ea împărţirea socială în clase sau stări sociale, este determinată de ce anume se produce, cum se produce şi de felul în care se face schimbul acestor produse. Prin urmare, cauzele ultime ale oricăror prefaceri sociale şi revoluţii politice nu trebuie căutate în mintea oamenilor, în înţelegerea tot mai mare a adevărului etern şi a dreptăţii, ci în schimbările care au loc în modul de producţie şi de schimb; ele nu trebuie căutate în filozofia, ci în economia epocii respective. Dacă oamenii ajung să-şi dea seama că instituţiile sociale existente sînt iraţionale şi nedrepte, că „nonsens devine raţiunea şi binefacerea o plagă“[1], aceasta nu este decît un indiciu că în metodele de producţie şi în formele de schimb s-au produs pe nesimţite transformări cu care orînduirea socială, croită pe măsura condiţiilor economice anterioare, nu se mai potriveşte. De aici rezultă de asemenea că şi mijloacele pentru înlăturarea racilelor descoperite trebuie să existe - mai mult sau mai puţin dezvoltate - tot în relaţiile de producţie schimbate. Aceste mijloace nu trebuie inventate, născocite din minte, ci trebuie descoperite, cu ajutorul minţii, în faptele materiale existente ale producţiei.
Cum stau din acest punct de vedere lucrurile cu socialismul contemporan?
Este un lucru acum aproape îndeobşte recunoscut că orînduirea socială existentă a fost creată de către actuala clasă dominantă, de către burghezie. Modul de producţie propriu burgheziei, care de la Marx încoace este numit modul de producţie capitalist, era incompatibil cu privilegiile locale, feudale şi cu legăturile personale reciproce ale orînduirii feudale; burghezia a sfărîmat orînduirea feudală, şi pe ruinele ei a ridicat orînduirea socială burgheză, imperiul liberei concurenţe, al libertăţii de deplasare şi de domiciliere, al egalităţii în drepturi a posesorilor de mărfuri, într-un cuvînt toate splendorile burgheze. Modul de producţie capitalist se putea dezvolta acum nestînjenit. De cînd aburul şi noile maşini-unelte au transformat vechea manufactură în marea industrie, forţele de producţie create sub conducerea burgheziei s-au dezvoltat cu o repeziciune şi în proporţii nemaipomenite pînă atunci. Dar după cum la timpul lor manufactura şi meşteşugurile, perfecţionate sub influenţa acesteia, intraseră în conflict cu cătuşele feudale ale breslelor, tot aşa marea industrie, ajunsă la o treaptă mai înaltă a dezvoltării ei, intră în conflict cu barierele în care o ţine îngrădită modul de producţie capitalist. Forma burgheză în care sînt folosite noile forţe de producţie a devenit neîncăpătoare pentru ele, iar acest conflict dintre forţele de producţie şi modul de producţie nu este un conflict născut în mintea oamenilor, ca, de pildă, conflictul dintre păcatul originar al omului şi justiţia divină, ci sălăşluieşte în faptele reale, există în mod obiectiv, în afara noastră, independent de voinţa sau de acţiunea chiar a acelor oameni care i-au dat naştere. Socialismul contemporan nu este altceva decît reflectarea în gîndire a acestui conflict real, oglindirea lui în primul rînd în mintea clasei care suferă direct de pe urma lui, a clasei muncitoare.
Dar în ce constă acest conflict?
Înaintea apariţiei producţiei capitaliste, adică în evul mediu, pretutindeni exista mica producţie bazată pe proprietatea privată a celor ce muncesc asupra mijloacelor lor de producţie; la ţară - agricultura practicată de micii ţărani liberi sau dependenţi, la oraşe - meşteşugul. Mijloacele de muncă - pămîntul, uneltele agricole, atelierul, sculele - erau mijloace de muncă individuale, destinate folosinţei individuale, prin urmare, în mod necesar sărăcăcioase, mărunte, reduse. Dar tocmai de aceea ele aparţineau, de regulă, producătorului însuşi. A concentra, a dezvolta aceste mijloace de producţie fărîmiţate şi mărunte, a le preface în puternicele pîrghii de producţie din zilele noastre - iată rolul istoric al modului de producţie capitalist şi al purtătoarei lui, burghezia. Felul în care burghezia a îndeplinit acest rol de-a lungul istoriei, începînd din secolul al XV-lea, trecînd prin cele trei trepte: cooperaţia simplă, manufactura şi marea industrie, a fost descris în amănunţime de Marx în secţiunea a patra a „Capitalului“[2]. Dar burghezia, după cum a demonstrat Marx în aceeaşi secţiune, nu putea să transforme aceste mijloace de producţie reduse în forţe de producţie gigantice fără a le transforma din mijloace de producţie individuale în mijloace de producţie sociale, care pot fi folosite numai de o colectivitate de oameni. În locul roatei de tors, al războiului de ţesut manual şi al ciocanului fierarului au apărut maşina de filat, războiul de ţesut mecanic, ciocanul cu aburi; locul atelierului l-a luat fabrica, care reclamă cooperarea a sute şi mii de muncitori. Şi întocmai ca şi mijloacele de producţie, producţia însăşi s-a transformat dintr-un şir de acte individuale într-un şir de acte sociale, iar produsele din produse ale unor indivizi în produse sociale. Firul, ţesătura, obiectele de metal care ieşeau acum din fabrică erau produsul muncii colective a numeroşi muncitori, prin mîinile cărora trebuiau să treacă pe rînd pînă să fie gata. Nici unul dintre muncitori nu mai putea spune despre ele: eu le-am făcut, sînt produsul meu.
Acolo însă unde forma fundamentală a producţiei este diviziunea spontană a muncii, care a apărut treptat şi fără nici un plan în cadrul societăţii, ea imprimă produselor forma de mărfuri, al căror schimb reciproc, cumpărarea şi vînzarea, dă diferiţilor producători posibilitatea să-şi satisfacă variatele lor nevoi. Aşa stăteau lucrurile în evul mediu. Ţăranul, de pildă, vindea meşteşugarului produse agricole şi cumpăra în schimb de la acesta produse meşteşugăreşti. În această societate de producători individuali, de producători de mărfuri, pătrunse acum noul mod de producţie. În mijlocul diviziunii muncii, care s-a format în mod spontan, fără nici un plan şi care domnea în întreaga societate, el a introdus diviziunea muncii pe bază de plan în fiecare fabrică în parte; alături de producţia individuală a apărut producţia socială. Produsele amîndurora se vindeau pe aceeaşi piaţă, aşadar la preţuri cel puţin aproximativ egale. Dar organizarea pe bază de plan era mai puternică decît diviziunea spontană a muncii; datorită muncii sociale, fabricile produceau mai ieftin decît micii producători individuali. Producţia individuală a fost învinsă rînd pe rînd în toate domeniile, producţia socială a revoluţionat în întregime vechiul mod de producţie. Dar acest caracter revoluţionar al producţiei sociale a fost atît de puţin înţeles, încît, dimpotrivă, ea a fost introdusă ca un mijloc pentru ridicarea şi stimularea producţiei de mărfuri. Producţia socială a fost nemijlocit determinată de anumite pîrghii deja existente ale producţiei de mărfuri şi ale schimbului de mărfuri: capitalul comercial, meşteşugurile, munca salariată. Prin faptul că ea însăşi a apărut ca o formă nouă a producţiei de mărfuri, formele de însuşire caracteristice producţiei de mărfuri au rămas întru totul valabile şi pentru ea.
În forma specifică a producţiei de mărfuri din evul mediu nici nu se putea pune problema: cui trebuie să-i aparţină produsul muncii. Producătorul individual îl producea, de regulă, din materia primă care-i aparţinea şi pe care o producea adesea el însuşi, cu propriile lui mijloace de muncă şi prin muncă manuală efectuată de el însuşi sau de familia sa. Astfel, producătorul nici nu avea nevoie să-şi însuşească produsul, acesta îi aparţinea de la sine. Proprietatea asupra produselor se baza, aşadar, pe munca proprie. Chiar şi atunci cînd se recurgea la ajutor străin, acesta juca, de regulă, numai un rol secundar, şi adesea, în afară de salariu, primea şi altă retribuţie; ucenicul şi calfa din cadrul breslelor lucrau nu atît pentru întreţinere şi salariu, cît mai ales în vederea propriei lor calificări ca meşteri. Au urmat concentrarea mijloacelor de producţie în mari ateliere şi în manufacturi, transformarea lor în mijloace de producţie într-adevăr sociale. Dar mijloacele de producţie şi produsele sociale tot mai erau privite ca mijloace de producţie şi produse ale unor indivizi izolaţi. Dacă pînă atunci posesorul mijloacelor de muncă îşi însuşise produsul pentru că, de regulă, era propriul său produs, iar ajutorul dat de munca străină constituia numai o excepţie, acum posesorul mijloacelor de muncă continua să-şi însuşească produsul, deşi acesta nu mai era produsul său, ci exclusiv produsul muncii altuia. Astfel, produsele muncii sociale nu mai erau însuşite acum de către aceia care puseseră realmente în mişcare mijloacele de producţie şi care fabricaseră realmente produsele, ci de către capitalist. Mijloacele de producţie şi producţia au devenit în esenţă sociale. Dar ele rămîn subordonate unei forme de însuşire care are ca premisă producţia privată a unor indivizi izolaţi, în cadrul căreia deci fiecare este proprietarul propriului său produs şi îl duce la piaţă. Modul de producţie este subordonat acestei forme de însuşire, cu toate că el suprimă premisele ei[*]. În această contradicţie, care imprimă noului mod de producţie caracterul lui capitalist, se află în germene toate conflictele epocii contemporane. Pe măsură ce noul mod de producţie a început să domine în toate ramurile hotărîtoare ale producţiei şi în toate ţările care joacă un rol economic hotărîtor, înlăturînd prin aceasta producţia individuală cu excepţia cîtorva rămăşiţe neînsemnate, trebuia să iasă mai mult la iveală incompatibilitatea dintre producţia socială şi însuşirea capitalistă.
Primii capitalişti au găsit, după cum am arătat, forma muncii salariate deja existentă. Dar munca salariată exista doar ca excepţie, ca îndeletnicire auxiliară, secundară, ca o stare tranzitorie. Ţăranul care se ducea pentru un timp să muncească cu ziua avea cele cîteva pogoane de pămînt ale sale, de pe urma cărora putea să trăiască la nevoie. Regulamentul breslelor prevedea ca cei care astăzi sînt calfe mîine să devină meşteri. Dar, de îndată ce mijloacele de producţie s-au transformat în mijloace de producţie sociale concentrate în mîinile capitaliştilor, situaţia s-a schimbat. Mijloacele de producţie, ca şi produsul micului producător individual, s-au depreciat din ce în ce mai mult; acestuia din urmă nu-i rămînea altă ieşire decît să muncească în schimbul unui salariu la capitalist. Munca salariată, altădată o excepţie şi o îndeletnicire auxiliară, a devenit o regulă şi forma fundamentală a întregii producţii; dintr-o îndeletnicire secundară ca pînă acum, ea a devenit activitatea exclusivă a muncitorului. Muncitorul care efectua muncă salariată numai în mod sporadic s-a transformat în muncitor salariat pe viaţă. Numărul muncitorilor salariaţi pe viaţă a sporit totodată enorm şi datorită faptului că simultan s-a prăbuşit orînduirea feudală, au fost desfiinţate suitele seniorilor feudali, au fost izgoniţi ţăranii de pe pămînturile lor etc. Se săvîrşise separarea dintre mijloacele de producţie concentrate în mîinile capitaliştilor, pe de o parte, şi producătorii care nu posedau altceva decît forţa lor de muncă, pe de altă parte. Contradicţia dintre producţia socială şi însuşirea capitalistă se manifestă ca antagonism între proletariat şi burghezie.
Am văzut că modul de producţie capitalist a pătruns într-o societate de producători de mărfuri, de producători individuali, ale căror legături sociale erau mijlocite prin schimbul produselor lor. Dar ceea ce caracterizează orice societate la baza căreia stă producţia de mărfuri este faptul că, în cadrul ei, producătorii nu mai sînt stăpîni pe propriile lor relaţii sociale. Fiecare produce fără să ţină seama de alţii, cu mijloacele de producţie pe care le posedă întîmplător şi pentru nevoia sa specială de schimb. Nimeni nu ştie ce cantitate din articolul pe care-l produce el se află pe piaţă şi ce cantitate din acest produs este în genere necesară; nimeni nu ştie dacă există o cerere reală pentru produsul său individual, dacă îşi va scoate cheltuielile sau dacă în genere îl va putea vinde. În producţia socială domneşte anarhia. Dar producţia de mărfuri, ca oricare altă formă de producţie, are legile ei specifice, inerente, inseparabile de ea; şi aceste legi se impun, în pofida anarhiei, în cadrul ei şi prin ea. Ele se manifestă în singura formă de legături sociale care subzistă, schimbul, impunîndu-i-se producătorilor individuali ca legi coercitive ale concurenţei. Ele le sînt deci necunoscute la început înşişi acestor producători şi trebuie să fie descoperite de ei treptat, pe baza unei experienţe îndelungate. Ele îşi croiesc drum, aşadar, fără producători şi împotriva producătorilor, ca legi naturale ale formei lor de producţie şi care acţionează orbeşte. Produsul îi domină pe producători.
În societatea medievală, mai ales în primele secole, producţia era destinată mai cu seamă consumului propriu. Ea satisfăcea în mod precumpănitor nevoile producătorului şi ale familiei sale. Acolo unde, cum era cazul la ţară, existau relaţii de dependenţă personală, producţia servea şi la satisfacerea nevoilor seniorului feudal. Aici nu avea loc, prin urmare, nici un schimb, şi de aceea produsele nici nu căpătau caracterul de mărfuri. Familia ţăranului producea aproape tot ce-i trebuia - unelte şi îmbrăcăminte, ca şi produse alimentare. Abia atunci cînd ea a ajuns să producă un surplus peste propriile ei nevoi şi peste dările în natură datorate seniorului feudal, abia atunci a produs şi mărfuri; acest surplus aruncat în procesul schimbului social şi oferit spre vînzare a devenit marfă. Meşteşugarii de la oraşe au trebuit, desigur, să producă de la bun început în vederea schimbului. Dar şi ei îşi acopereau cea mai mare parte a nevoilor lor personale prin muncă proprie; ei aveau grădini şi mici ogoare; îşi trimiteau vitele la păscut în pădurea comunală, care le mai furniza, pe deasupra, lemne de construcţie şi de foc; femeile torceau in, lînă etc. Producţia în vederea schimbului, producţia de mărfuri, abia lua naştere. De aici - schimb limitat, piaţă limitată, mod de producţie stabil, izolare locală faţă de lumea exterioară, unire locală în interior: marca[**] la ţară, breslele la oraş.
Dar o daltă cu extinderea producţiei de mărfuri şi mai ales cu apariţia modului de producţie capitalist au intrat în acţiune, mai făţiş şi mai puternic, şi legile, pînă atunci latente, ale producţiei de mărfuri. Vechile legături au fost slăbite, vechile bariere sfărîmate, iar producătorii s-au transformat din ce în ce mai mult în producători de mărfuri independenţi, izolaţi. Anarhia producţiei sociale a ieşit la iveală şi s-a accentuat tot mai mult. Dar instrumentul principal cu ajutorul căruia modul de producţie capitalist a sporit această anarhie din producţia socială era tocmai opusul anarhiei, şi anume organizarea crescîndă a producţiei ca producţie socială în fiecare întreprindere în parte. Cu ajutorul acestei pîrghii, modul de producţie capitalist a pus capăt tihnitei stabilităţi de altădată. Oriunde era introdus într-o ramură industrială oarecare, el nu mai răbda alături de el nici o altă metodă de producţie mai veche. Oriunde punea stăpînire pe vreun meşteşug, vechiul meşteşug era distrus. Cîmpul de muncă deveni un cîmp de luptă. Marile descoperiri geografice şi colonizările care le-au urmat au sporit numărul pieţelor de desfacere şi au grăbit transformarea meşteşugului în manufactură. Lupta a izbucnit nu numai între diferiţii producători locali; luptele locale au luat, la rîndul lor, proporţiile unor lupte naţionale, ajungîndu-se la războaiele comerciale din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea[4]. În sfîrşit, marea industrie şi formarea pieţei mondiale au dat acestei lupte un caracter universal şi în acelaşi timp, o violenţă nemaiîntîlnită, în relaţiile dintre capitalişti, ca şi dintre ramuri industriale întregi şi ţări întregi, problema existenţei este hotărîtă în funcţie de gradul în care condiţiile naturale sau artificiale ale producţiei sînt mai mult sau mai puţin favorabile. Cel învins este înlăturat fără milă. Este lupta darvinistă pentru existenţa individuală transpusă cu o înverşunare înzecită din natură în societate. Starea naturală a animalului apare ca apogeu al dezvoltării omeneşti. Contradicţia dintre producţia socială şi însuşirea capitalistă se prezintă acum ca o contradicţie între organizarea producţiei înăuntrul fiecărei fabrici şi anarhia în producţie din întreaga societate.
Modul de producţie capitalist se mişcă în cadrul acestor două forme de manifestare ale contradicţiei care-i este imanentă prin însăşi originea lui, descriind fără posibilitate de ieşire acel „cerc vicios“ descoperit încă de Fourier. Ceea ce însă Fourier nu a putut încă să vadă pe atunci, fireşte, este faptul că acest cerc se micşorează treptat, că mişcarea reprezintă mai curînd o spirală şi că, asemenea mişcării planetelor, ea trebuie să se încheie, ciocnindu-se de centru. Forţa motrice a anarhiei sociale în producţie transformă tot mai mult marea majoritate a oamenilor în proletari, iar masele proletare, la rîndul lor, vor pune în cele din urmă capăt anarhiei în producţie. Forţa motrice a anarhiei sociale în producţie transformă posibilitatea nelimitată de perfecţionare a maşinilor folosite în marea industrie într-un imperativ pentru fiecare capitalist industrial în parte, silindu-l să-şi perfecţioneze tot mai mult maşinile, dacă nu vrea să piară. Dar a perfecţiona maşinile înseamnă a face de prisos o anumită cantitate de muncă omenească. Dacă introducerea şi sporirea numărului maşinilor înseamnă înlăturarea a milioane de muncitori manuali şi înlocuirea lor printr-un număr mic de muncitori care lucrează la maşină, perfecţionarea maşinilor înseamnă înlăturarea, în număr tot mai mare, a înşişi muncitorilor care lucrează la maşină şi, în ultimă instanţă, crearea unui număr de muncitori salariaţi disponibili, care depăşeşte nevoile medii de braţe de muncă ale capitalului. Masa de muncitori neocupaţi formează o adevărată armată industrială de rezervă, cum am numit-o încă în 1845[***], disponibilă pentru perioadele în care industria lucrează din plin şi aruncată în stradă de crahul care urmează în mod necesar, o ghiulea care atîrnă întotdeauna de picioarele clasei muncitoare în lupta ei pentru existenţă împotriva capitalului, un regulator care menţine salariul la nivelul scăzut corespunzător nevoilor capitalului. Aşa se face că maşina, ca să folosim cuvintele lui Marx, devine cea mai puternică armă de luptă a capitalului împotriva clasei muncitoare, că mijlocul de muncă smulge în permanenţă din mîna muncitorului mijlocul de subzistenţă, că propriul produs al muncitorului se transformă într-o unealtă de înrobire a muncitorului[6]. Aşa se face că din capul locului economisirea mijloacelor de muncă devine totodată cea mai necruţătoare risipă de forţă de muncă şi un jaf faţă de condiţiile normale de exercitare a muncii[7]; că maşina, cel mai puternic mijloc pentru scurtarea timpului de muncă, se transformă în mijlocul cel mai infailibil pentru a preface întreaga viaţă a muncitorului şi a familiei sale în timp de muncă disponibil pentru valorificarea capitalului; aşa se face că munca excesivă a unei părţi a clasei muncitoare determină şomajul celeilalte părţi şi că marea industrie, care cutreieră tot globul pămîntesc în goană după noi consumatori, restrînge la ea acasă consumul maselor muncitoare la un minim egal cu înfometarea, subminîndu-şi astfel propria ei piaţă internă. „Legea care menţine încontinuu echilibrul dintre suprapopulaţia relativă, adică armata industrială de rezervă, şi proporţiile şi energia acumulării îl ţintuieşte pe muncitor de capital mai zdravăn decît îl ţintuiau de stîncă pe Prometeu piroanele lui Hefaistos. Ea determină o acumulare de mizerie corespunzătoare acumulării de capital. Acumularea de bogăţie la un pol este deci, în acelaşi timp, acumulare de mizerie, de muncă istovitoare, de sclavie, de ignoranţă, de abrutizare şi de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care produce propriul ei produs sub formă de capital“ (Marx, „Capitalul“, p. 671[8]). Or, a aştepta de la modul de producţie capitalist o altă repartiţie a produselor e tot una cu a cere electrozilor unei baterii să nu descompună apa cît timp sînt legaţi cu bateria şi să nu dezvolte oxigen la polul pozitiv şi hidrogen la polul negativ.
Am văzut că posibilitatea de perfecţionare a maşinilor moderne, împinsă la extrem, se transformă, datorită anarhiei din producţie care domneşte în societate, într-un imperativ pentru fiecare capitalist industrial în parte, silindu-l să-şi perfecţioneze necontenit maşinile, să sporească necontenit forţa lor productivă. Tot aşa se transformă pentru el într-un imperativ şi simpla posibilitate existentă de fapt de a lărgi sfera producţiei sale. Enorma forţă de extindere a marii industrii, faţă de care forţa de dilataţie a gazelor este un adevărat joc de copil, se manifestă acum ca o nevoie de extindere calitativă şi cantitativă, care desfide orice rezistenţă. Această rezistenţă o constituie consumul, posibilitatea de desfacere, pieţele pentru produsele marii industrii. Dar posibilitatea de lărgire, atît extensivă cît şi intensivă a pieţelor este supusă în primul rînd cu totul altor legi, care acţionează mult mai puţin energic. Lărgirea pieţelor nu poate ţine pasul cu extinderea producţiei. Conflictul devine inevitabil, şi, deoarece nu poate să ducă la o rezolvare atîta timp cît nu sfărîmă însuşi modul de producţie capitalist, el devine periodic. Producţia capitalistă creează un nou „cerc vicios“.
Într-adevăr, începînd din 1825, cînd a izbucnit prima criză generală, întreaga lume industrială şi comercială, producţia şi schimbul tuturor popoarelor civilizate şi ale anexelor lor mai mult sau mai puţin barbare deraiază cam o dată la zece ani. Comerţul stagnează, pieţele sînt supraaglomerate de cantităţi imense de produse care zac nefolosite şi nu pot fi vîndute, banii numerar dispar din circulaţie, creditul încetează, fabricile îşi suspendă activitatea, masele muncitoare duc lipsă de mijloace de subzistenţă pentru că au produs prea multe mijloace de subzistenţă, falimentele şi vînzările silite se ţin lanţ. Stagnarea durează ani de zile, forţele de producţie şi produsele sînt irosite şi distruse în masă, pînă cînd stocurile de mărfuri îngrămădite sînt, în sfîrşit, plasate la un preţ mai mult sau mai puţin scăzut, pînă cînd producţia şi schimbul pornesc treptat din nou. Încetul cu încetul, ritmul se accelerează, pasul devine trap, trapul industrial devine galop, care se înteţeşte, la rîndul lui, pînă devine goana nebună a unei adevărate steeplechase[9] a industriei, comerţului, creditului şi speculaţiei, pentru a ajunge în cele din urmă, după salturile cele mai primejdioase, din nou în groapa crahului. Şi mereu la fel. Din 1825 pînă acum am trecut de cinci ori prin asemenea crize, şi în momentul de faţă (1877) avem parte de a şasea. Iar caracterul acestor crize se conturează atît de precis, încît Fourier le-a definit pe toate cînd a caracterizat-o pe cea dintîi drept crise pléthorique, criză din cauza abundenţei[10].
În crize, contradicţia dintre producţia socială şi însuşirea capitalistă se manifestă în mod violent. Circulaţia mărfurilor încetează temporar; mijlocul de circulaţie, banii, devine o piedică pentru circulaţie; toate legile producţiei şi circulaţiei de mărfuri sînt răsturnate. Conflictul economic a atins punctul culminant: modul de producţie se răzvrăteşte împotriva modului de schimb.
Faptul că organizarea socială a producţiei înăuntrul fabricii s-a dezvoltat într-atît, încît a devenit incompatibilă cu anarhia în producţie din societate, care există paralel cu ea şi deasupra ei, - acest fapt devine evident pentru capitaliştii înşişi datorită concentrării forţate a capitalurilor care are loc în timpul crizelor, în urma ruinării multor mari capitalişti şi a şi mai multor mici capitalişti, întregul mecanism al modului de producţie capitalist nu mai poate face faţă presiunii forţelor de producţie pe care el însuşi le-a generat. Modul de producţie capitalist nu mai poate transforma întreaga masă de mijloace de producţie în capital, ele zac nefolosite, şi tocmai de aceea stă nefolosită şi armata industrială de rezervă. Mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, muncitori disponibili, toate elementele producţiei şi ale avuţiei generale există din abundenţă. Dar „abundenţa devine izvor de mizerie şi de lipsuri“ (Fourier), pentru că tocmai ea este aceea care împiedică transformarea mijloacelor de producţie şi a mijloacelor de subzistenţă în capital. Căci în societatea capitalistă mijloacele de producţie nu pot intra în funcţiune dacă nu s-au transformat mai întîi în capital, în mijloace de exploatare a forţei de muncă omeneşti. Ca o fantomă se interpune între muncitori, de o parte, şi mijloacele de producţie şi mijloacele de subzistenţă, de altă parte, necesitatea ca ele să capete caracterul de capital. Numai această necesitate împiedică unirea pîrghiilor materiale cu pîrghiile umane ale producţiei; numai aceasta opreşte mijloacele de producţie să funcţioneze şi pe muncitori să muncească şi să trăiască. Pe de o parte, aşadar, modul de producţie capitalist, se dovedeşte incapabil să mai administreze aceste forţe de producţie.
Pe de altă parte, înseşi aceste forţe de producţie tind tot mai impetuos spre desfiinţarea acestei contradicţii, spre eliberarea lor de caracterul de capital, spre recunoaşterea în fapt a caracterului lor de forţe de producţie sociale.
Reacţia forţelor de producţie în uriaşă creştere împotriva caracterului lor de capital, necesitatea tot mai mare de a se recunoaşte natura lor socială silesc însăşi clasa capitaliştilor să le trateze tot mai mult ca forţe de producţie sociale, în măsura în care acest lucru este în genere cu putinţă în cadrul relaţiilor capitaliste. Atît perioada de maximă activitate industrială, cu creditul ei umflat peste măsură, cît şi crahul însuşi, prin ruinarea unor mari întreprinderi capitaliste, duc la acea formă de socializare a unor mase mari de mijloace de producţie, pe care o întîlnim la diferitele feluri de societăţi pe acţiuni. Unele din aceste mijloace de producţie şi de comunicaţie sînt din capul locului atît de colosale, încît exclud, ca, de pildă, căile ferate, orice altă formă de exploatare capitalistă. Dar pe o anumită treaptă de dezvoltare, nici această formă nu mai este suficientă; marii producători dintr-o ramură industrială a unei ţări se unesc într-un „trust“, într-o uniune avînd ca scop reglementarea producţiei; ei hotărăsc cantitatea totală care trebuie produsă, o repartizează între ei şi impun astfel preţul de vînzare fixat dinainte. Cum însă asemenea trusturi se destramă în majoritatea cazurilor la prima conjunctură defavorabilă, ele duc tocmai prin aceasta la o şi mai mare concentrare a socializării; întreaga ramură industrială se transformă într-o unică mare societate pe acţiuni, iar concurenţa din interiorul ţării face loc monopolului acestei societăţi unice pe ţară. Aşa s-au petrecut lucrurile încă în 1890 cu producţia engleză de alcalii, care acum, după fuziunea celor 48 de fabrici mari, este concentrată în mîna unei singure societăţi, cu o conducere unică avînd un capital de 120.000.000 de mărci.
În trusturi, libera concurenţă se transformă în monopol, producţia neplanificată a societăţii capitaliste capitulează în faţa producţiei planificate a viitoarei societăţi socialiste. Ce-i drept, la început numai spre folosul şi binele capitaliştilor. Dar în această formă exploatarea devine atît de evidentă, încît trebuie să se prăbuşească. Nici un popor n-ar tolera timp îndelungat o producţie condusă de trusturi, o exploatare atît de făţişă a colectivităţii de către o mică bandă de indivizi care trăiesc din tăierea cupoanelor.
Într-un fel sau altul, cu sau fără trusturi, în cele din urmă reprezentantul oficial al societăţii capitaliste, statul, este nevoit[****] să preia conducerea producţiei. Necesitatea transformării în proprietate de stat apare în primul rînd la marile întreprinderi de comunicaţie: poştă, telegraf, căi ferate.
Dacă crizele au dezvăluit incapacitatea burgheziei de a mai administra forţele de producţie moderne, transformarea marilor întreprinderi de producţie şi de comunicaţie în societăţi pe acţiuni, trusturi şi proprietate de stat dovedeşte că burghezia este de prisos în acest scop. Toate funcţiunile sociale ale capitalistului sînt îndeplinite acum de funcţionari salariaţi. Capitalistul nu mai are altă activitate socială decît să încaseze venituri, să taie cupoane şi să joace la bursă, unde diferiţii capitalişti îşi smulg unii altora capitalurile. Dacă mai înainte modul de producţie capitalist înlătura pe muncitori, acum el înlătură şi pe capitalişti, trecîndu-i, întocmai ca pe muncitori, în rîndurile populaţiei excedentare, chiar dacă nu-i trece încă, deocamdată, în rîndurile armatei industriale de rezervă.
Dar nici transformarea în societăţi pe acţiuni şi trusturi, nici transformarea în proprietate de stat nu înlătură caracterul de capital al forţelor de producţie. La societăţile pe acţiuni şi trusturi, acest lucru este evident. Iar statul modern nu este, la rîndul lui, decît organizaţia pe care şi-o creează societatea burgheză pentru a menţine condiţiile exterioare generale ale modului de producţie capitalist împotriva unor încălcări atît din partea muncitorilor, cît şi din partea unor capitalişti. Statul modern, oricare ar fi forma sa, este prin însăşi esenţa sa o maşină capitalistă, statul capitaliştilor, întruchiparea capitalistului colectiv. Cu cît preia în proprietatea sa mai multe forţe de producţie, cu atît mai mult devine el realmente capitalist colectiv, cu atît exploatează mai mulţi cetăţeni. Muncitorii rămîn muncitori salariaţi, proletari. Relaţiile capitaliste nu sînt suprimate, ci, dimpotrivă, sînt împinse la limita extremă. Dar odată atinsă această limită extremă, se produce o răsturnare. Proprietatea de stat asupra forţelor de producţie nu constituie o rezolvare a conflictului; ea conţine însă în sine mijlocul formal, posibilitatea rezolvării lui.
Această rezolvare nu poate consta decît în recunoaşterea efectivă a caracterului social al forţelor de producţie moderne, prin urmare în punerea în concordanţă a modului de producţie, de însuşire şi de schimb cu caracterul social al mijloacelor de producţie. Iar aceasta se poate înfăptui numai dacă societatea ia în stăpînire deschis şi nu pe căi ocolite forţele de producţie, care au depăşit orice altă conducere în afară de aceea exercitată de societatea însăşi. Astfel producătorii deschid în mod pe deplin conştient caracterului social al mijloacelor de producţie şi al produselor, care se întoarce astăzi împotriva producătorilor înşişi, care sparge periodic cadrul modului de producţie şi de schimb şi se impune numai ca o lege a naturii, care acţionează orbeşte, în mod violent şi distrugător, cîmp liber de acţiune, transformîndu-l dintr-o sursă de tulburări şi de crahuri periodice în cea mai puternică pîrghie a producţiei însăşi.
Forţele sociale, la fel ca şi forţele naturii, acţionează orbeşte, violent şi distructiv atîta timp cît nu le cunoaştem şi nu ţinem seama de ele. Dar o dată ce le-am cunoscut, o dată ce am înţeles acţiunea, direcţia şi efectele lor, nu mai depinde decît de noi ca să le supunem tot mai mult voinţei noastre şi să ne atingem cu ajutorul lor scopurile. Aceasta este valabil mai ales pentru uriaşele forţe de producţie de astăzi. Atîta timp cît refuzăm cu încăpăţînare să înţelegem natura şi caracterul lor - şi acestei înţelegeri i se împotrivesc modul de producţie capitalist şi apologeţii lui -, atîta timp aceste forţe de producţie acţionează în pofida noastră, împotriva noastră, ele ne domină, după cum am arătat amănunţit mai sus. Dar o dată ce am înţeles natura lor, ele pot fi transformate în mîinile producătorilor asociaţi, din stăpîni demonici, în servitori docili. Este aceeaşi deosebire ca între forţa distructivă a electricităţii din fulgerul furtunii şi electricitatea îmblînzită a telegrafului şi a arcului voltaic, aceeaşi deosebire ca între incendiu şi focul pus în slujba omului. Cînd actualele forţe de producţie vor fi folosite potrivit naturii lor, în sfîrşit, cunoscute, anarhia socială în producţie va fi înlocuită cu reglementarea socială, planificată a producţiei potrivit nevoilor colectivităţii, ca şi ale fiecărui membru al ei în parte. În felul acesta, modul de însuşire capitalist - în care produsul îl înrobeşte mai întîi pe producător, iar apoi şi pe acela care şi-l însuşeşte - va fi înlocuit prin acel mod de însuşire a produselor care se bazează pe însăşi natura mijloacelor de producţie moderne: pe de o parte, însuşire socială directă a produselor, ca mijloc de întreţinere şi de extindere a producţiei, pe de altă parte, însuşire individuală, directă a lor în calitate de mijloace de existenţă şi de desfătare.
Transformînd tot mai mult majoritatea covîrşitoare a populaţiei în proletari, modul de producţie capitalist creează forţa care este silită să înfăptuiască această revoluţie, dacă nu vrea să piară. Împingînd tot mai mult la transformarea marilor mijloace de producţie sociale in proprietate de stat, modul de producţie capitalist indică el însuși calea spre înfăptuirea acestei revoluţii. Proletariatul cucereşte puterea de stat şi transformă mijloacele de producţie mai întîi în proprietate de stat. Dar prin aceasta el se desfiinţează pe sine însuşi ca proletariat, desfiinţează toate deosebirile de clasă şi toate contradicţiile de clasă, şi, o dată cu aceasta, desfiinţează şi statul ca stat. Societatea de pînă acum, care s-a dezvoltat în cadrul unor contradicţii de clasă, avea nevoie de stat, adică de o organizaţie a clasei exploatatoare din epoca dată, pentru a menţine condiţiile ei exterioare de producţie, aşadar mai ales pentru a ţine prin forţă clasa exploatată în condiţiile de oprimare determinate de modul de producţie dat (sclavie, iobăgie sau dependenţă feudală, muncă salariată). Statul era reprezentantul oficial al întregii societăţi, sintetizarea ei într-un organism vizibil, dar aceasta numai în măsura în care era statul acelei clase care reprezenta în epoca dată întreaga societate: în antichitate stat al cetăţenilor proprietari de sclavi, în evul mediu stat al nobilimii feudale, în vremurile noastre stat al burgheziei. Devenind, în sfîrşit, realmente reprezentant al întregii societăţi, el se face pe sine însuşi de prisos. De îndată ce nu mai există nici o clasă socială care trebuie oprimată, de îndată ce împreună cu dominaţia de clasă şi cu lupta pentru existenţa individuală, generată de anarhia de pînă acum a producţiei, sînt înlăturate şi conflictele şi excesele care izvorăsc de aici, nu mai este nimic de reprimat, nimic care să facă necesară o forţă specială de represiune, un stat. Primul act prin care statul se manifestă realmente ca reprezentant al întregii societăţi - luarea în stăpînire a mijloacelor de producţie în numele societăţii - este, în acelaşi timp, şi ultimul său act independent ca stat. Intervenţia unei puteri de stat în relaţiile sociale devine, rînd pe rînd, de prisos în toate domeniile şi încetează apoi de la sine. În locul guvernării asupra persoanelor apar administrarea lucrurilor şi conducerea proceselor de producţie. Statul nu este „desfiinţat“, el dispare treptat. Prin această prismă trebuie apreciată frazeologia cu privire la „statul popular liber“[12], frazeologie care o anumită perioadă de timp era justificată ca mijloc de agitaţie, dar care, în ultimă instanţă, este inconsistentă din punct de vedere ştiinţific. Tot prin această prismă trebuie apreciată şi revendicarea aşa-numiţilor anarhişti ca statul să fie desfiinţat de la o zi la alta.
Din momentul în care modul de producţie capitalist şi-a făcut apariţia pe scena istoriei, luarea în stăpînire de către societate a tuturor mijloacelor de producţie se contura adesea, mai mult sau mai puţin nebulos, în faţa unor indivizi, cît şi a unor secte întregi ca un ideal de viitor. Dar ea a devenit posibilă, a devenit o necesitate istorică abia atunci cînd s-au ivit condiţiile efective pentru înfăptuirea ei. Ca orice alt progres social, ea devine realizabilă nu datorită convingerii că existenţa claselor este în contradicţie cu dreptatea, egalitatea etc., nu datorită simplei voinţe de a desfiinţa clasele, ci datorită apariţiei unor condiţii economice noi. Scindarea societăţii într-o clasă exploatatoare şi o clasă exploatată, într-o clasă dominantă şi o clasă oprimată, a fost consecinţa necesară a slabei dezvoltări a producţiei în trecut. Atîta timp cît din munca socială totală se obţine un produs care depăşeşte doar cu puţin strictul necesar pentru existenţa tuturor, atîta timp cît munca reclamă tot timpul sau aproape tot timpul marii majorităţi a membrilor societăţii, societatea se împarte în mod necesar în clase. Alături de marea majoritate, silită exclusiv să salahorească, se formează o clasă eliberată de munca direct productivă, care se îngrijeşte de treburile obşteşti ale societăţii: conducerea muncii, treburile de stat, justiţia, ştiinţa, artele etc. La baza împărţirii societăţii în clase stă, aşadar, legea diviziunii muncii, ceea ce nu înseamnă însă că această împărţire în clase nu a fost înfăptuită prin violenţă şi jaf, prin viclenie şi înşelăciune, şi că clasa dominantă, odată ajunsă la putere, ar fi pierdut vreun prilej pentru a-şi întări dominaţia pe seama clasei care muncea şi pentru a transforma conducerea societăţii într-o exploatare sporită a maselor.
Dar dacă împărţirea societăţii în clase are, prin urmare, o anumită justificare istorică, ea o are numai pentru o perioadă de timp dată, pentru condiţii sociale date. La baza acestei împărţiri în clase a stat faptul că producţia era neîndestulătoare; ea va fi lichidată de dezvoltarea deplină a forţelor de producţie moderne. Într-adevăr, desființarea claselor sociale presupune un grad de dezvoltare istorică la care existenţa nu numai a cutărei sau cutărei clase dominante, ci a unei clase dominante în genere, deci a înseşi deosebirilor de clasă, să fi devenit un anacronism, ceva perimat. Desfiinţarea claselor presupune, aşadar, un asemenea grad de dezvoltare a producţiei la care însuşirea mijloacelor de producţie şi a produselor de către o anumită clasă socială şi, o dată cu aceasta, concentrarea dominaţiei politice, a monopolului culturii şi a conducerii spirituale în mîinile acestei clase au devenit nu numai de prisos, ci şi o piedică în calea dezvoltării economice, politice şi spirituale. Acest grad este acum atins. Falimentul politic şi spiritual al burgheziei aproape că nu mai este un secret nici pentru ea însăşi, iar falimentul ei economic se repetă regulat din zece în zece ani. În cursul fiecărei crize, societatea se sufocă sub povara propriilor sale forţe de producţie şi produse, pe care ea nu le poate folosi, şi stă neputincioasă în faţa contradicţiei absurde că producătorii nu pot consuma pentru că lipsesc consumatorii. Forţa de extindere a mijloacelor de producţie sfărîmă cătuşele pe care i le-a pus modul de producţie capitalist. Eliberarea lor de aceste cătuşe este singura condiţie prealabilă a unei dezvoltări neîntrerupte şi din ce în ce mai rapide a forţelor de producţie şi, în consecinţă, a creşterii practic nelimitate a producţiei însăşi. Dar nu numai atît. Trecerea mijloacelor de producţie în proprietate socială înlătură nu numai actuala frînare artificială a producţiei, ci şi irosirea şi distrugerea efectivă a forţelor de producţie şi a produselor, care însoţesc astăzi în mod inevitabil producţia şi care ating punctul culminant în timpul crizelor. În afară de aceasta, ea eliberează şi pune la dispoziţia colectivităţii o mare masă de mijloace de producţie şi de produse, prin înlăturarea risipei stupide pe care o implică luxul actualelor clase dominante şi al reprezentanţilor lor politici. Posibilitatea de a asigura tuturor membrilor societăţii, cu ajutorul producţiei sociale, condiţii materiale de existenţă nu numai pe deplin îndestulătoare şi pe zi ce trece mai îmbelşugate, dar care să le garanteze şi o dezvoltare şi manifestare deplină şi liberă a aptitudinilor lor fizice şi spirituale, această posibilitate există acum pentru prima oară, dar ea există[*****].
Prin luarea în stăpînire a mijloacelor de producţie de către societate, producţia de mărfuri este înlăturată şi, o dată cu aceasta, este înlăturată şi dominaţia produsului asupra producătorului. Anarhia din cadrul producţiei sociale este înlocuită prin organizarea planificată, conştientă. Lupta pentru existenţa individuală ia sfîrşit. Abia prin aceasta omul se desparte, într-un anumit sens, definitiv de regnul animal şi trece, de la condiţii de existenţă animalice, la condiţii cu adevărat omeneşti. Condiţiile de viaţă înconjurătoare, care i-au dominat pînă acum pe oameni, trec acum sub dominaţia şi controlul oamenilor, care devin, pentru prima oară, stăpînii conştienţi, adevăraţi ai naturii, pentru că devin stăpînii propriei lor vieţi sociale. Legile propriei lor activităţi sociale, care pînă acum li se opuneau oamenilor ca nişte legi naturale străine de ei şi care îi dominau, vor fi folosite de acum înainte de oameni în deplină cunoştinţă de cauză şi, prin aceasta, vor fi dominate de ei. Viaţa socială a oamenilor, care pînă acum li se opunea, ca ceva impus de natură şi istorie, devine acum un act liber al lor. Forţele obiective, străine, care dominau pînă acum istoria, trec sub controlul oamenilor înşişi. Abia din acest moment oamenii îşi vor făuri, pe deplin conştienţi, propria lor istorie, abia din acest moment cauzele sociale puse în mişcare de ei vor avea în chip precumpănitor şi în măsură tot mai mare efectele voite de ei. Este saltul omenirii din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii.
În concluzie, să rezumăm pe scurt expunerea noastră:
I. Societatea medievală: mică producţie individuală. Mijloace de producţie destinate uzului individual, de aceea primitive, greoaie, mărunte şi de o eficacitate foarte redusă. Producţie destinată consumului nemijlocit, fie al producătorului însuşi, fie al stăpînului său feudal. Numai acolo unde producţia realizează un surplus de produse peste acest consum, acest surplus este pus în vînzare şi ia calea schimbului: producţia de mărfuri se află, prin urmare, abia in faza incipientă, dar ea poartă deja în sine, în germene, anarhia din producţia socială.
II. Revoluţia capitalistă: transformarea industriei mai întîi prin mijlocirea cooperaţiei simple şi a manufacturii. Concentrarea mijloacelor de producţie, pînă acum risipite, în mari ateliere; şi, în consecinţă, transformarea lor din mijloace de producţie individuale în mijloace de producţie sociale - o transformare care în linii generale nu afectează forma schimbului. Vechile forme de însuşire rămîn în vigoare. Apare capitalistul: în calitatea sa de proprietar al mijloacelor de producţie, el îşi însuşeşte şi produsele, transformîndu-le în mărfuri. Producţia a devenit un act social; schimbul însă şi o dată cu el şi însuşirea produselor rămîn acte individuale, acte ale unor indivizi izolaţi: produsul muncii sociale este însuşit de capitalist. Aceasta constituie contradicţia fundamentală, din care izvorăsc toate celelalte contradicţii în care se mişcă societatea actuală şi pe care marea industrie le scoate la iveală.
A. Separarea producătorului de mijloacele de producţie. Condamnarea muncitorului la muncă salariată pe viaţă. Contradicţia dintre proletariat şi burghezie.
B. Manifestare tot mai puternică şi acţiune sporită a legilor care domină producţia de mărfuri. Concurenţă acerbă. Contradicţia dintre organizarea socială din fiecare fabrică în parte şi anarhia socială din producţie luată în ansamblul ei.
C. Pe de o parte, perfecţionarea maşinilor, care devine, din cauza concurenţei, un imperativ pentru fiecare fabricant şi înseamnă totodată punerea în disponibilitate a unui număr tot mai mare de muncitori: apariţia armatei industriale de rezervă. Pe de altă parte, extinderea nelimitată a producţiei, de asemenea devenită un imperativ impus de concurenţă fiecărui fabricant. De ambele părţi - o dezvoltare nemaipomenită a forţelor de producţie, ofertă care depăşeşte cererea, supraproducţie, suprasaturare a pieţelor, crize care se repetă din zece în zece ani, un cerc vicios: de o parte - surplus de mijloace de producţie şi de produse; de alta - surplus de muncitori rămaşi fără lucru şi fără mijloace de existenţă; dar aceste două pîrghii ale producţiei şi ale bunăstării sociale nu se pot reuni, deoarece forma capitalistă a producţiei nu permite forţelor de producţie să acţioneze şi produselor să circule decît cu condiţia transformării lor prealabile în capital; or, tocmai acest lucru este împiedicat de propria lor supraabundenţă. Această contradicţie a luat proporţiile unei aberaţii: modul de producţie se răzvrăteşte împotriva formei de schimb. Burghezia se dovedeşte incapabilă de a mai conduce propriile ei forţe de producţie sociale.
D. Recunoaşterea parţială a caracterului social al forţelor de producţie, impusă capitaliştilor înşişi. Luarea în stăpînire a marilor organisme de producţie şi de comunicaţie, mai întîi de către societăţi pe acţiuni, apoi de către trusturi şi în cele din urmă de către stat. Burghezia se dovedeşte a fi o clasă de prisos; toate funcţiunile ei sociale sînt îndeplinite acum de funcţionari salariaţi.
III. Revoluţia proletară, rezolvarea contradicţiilor: proletariatul cucereşte puterea politică şi în virtutea acestei puteri transformă mijloacele de producţie sociale, care scapă din mîinile burgheziei, în proprietate a întregii societăţi. Prin acest act el eliberează mijloacele de producţie de caracterul de capital pe care-l aveau pînă acum şi dă caracterului lor social libertate deplină de a se afirma. Acum devine posibilă o producţie socială după un plan dinainte stabilit. Dezvoltarea producţiei face ca existenţa pe viitor a diferitelor clase sociale să devină un anacronism. În măsura în care dispare anarhia în producţia socială dispare treptat şi autoritatea politică a statului. Astfel, oamenii, în sfîrşit stăpîni pe propria lor existenţă socială, devin totodată stăpînii naturii, propriii lor stăpîni, devin liberi.
A înfăptui acest act de eliberare a omenirii este menirea istorică a proletariatului contemporan. A cerceta condiţiile istorice şi, prin aceasta, însăşi natura acestui act, a face astfel din clasa chemată să înfăptuiască acest act, azi asuprită, o clasă conştientă de condiţiile şi natura propriei ei acţiuni este sarcina socialismului ştiinţific, care este expresia teoretică a mişcării proletare.
Scris în ianuarie-martie 1880
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 195-235
Nota red. Editurii Politice
[*]. Nu este nevoie să arătăm aici că, chiar dacă forma de însuşire rămîne aceeaşi, totuşi caracterul însuşirii, datorită procesului descris mai sus, a fost în aceeaşi măsură revoluţionat ca şi producţia. Dacă-mi însuşesc propriul meu produs sau îmi însuşesc produsul altora, acestea sînt, fireşte, două feluri foarte diferite de însuşire. În treacăt fie spus: munca salariată, în care există deja în germene întregul mod de producţie capitalist, este foarte veche; ca fenomen izolat şi sporadic, ea a existat timp de secole alături de sclavie. Dar acest germene a putut să se dezvolte şi să devină modul de producţie capitalist abia atunci cînd au fost create condiţiile istorice necesare. (Nota lui Engels.)
[**]. Vezi anexa de la sfîrşit[3]. (Nota lui Engels.).
[***]. „Lage der arbeitenden Klasse in England“, p. 109[5]. (Nota lui Engels.)
[****]. Spun este nevoit, căci numai în cazul cînd mijloacele de producţie sau de comunicaţie vor creşte într-adevăr prea mult pentru a mai fi conduse prin societăţi pe acţiuni, cînd, prin urmare, etatizarea va deveni inevitabilă din punct de vedere economic, numai în acest caz etatizarea va însemna - chiar dacă va fi înfăptuită de statul actual - un progres economic, un nou pas spre luarea în stăpînire a tuturor forţelor de producţie de către societatea însăşi. Dar în ultima vreme, de cînd Bismarck s-a lansat pe calea etatizării, s-a ivit un anumit fals socialism care a şi degenerat pe alocuri în servilism şi care declară din capul locului socialistă, orice etatizare, chiar şi cea făcută de Bismarck. Într-adevăr, dacă crearea monopolului de stat al tutunului ar avea un caracter socialist, atunci Napoleon şi Metternich s-ar număra şi ei printre întemeietorii socialismului. Dacă statul belgian, din considerente politice şi financiare foarte banale, şi-a construit singur principalele sale linii de cale ferată, dacă, fără nici o necesitate economică, Bismarck a etatizat principalele linii de cale ferată din Prusia numai pentru a le putea organiza şi folosi mai bine în caz de război, pentru a face din funcţionarii de la calea ferată o turmă de alegători care să voteze pentru guvern, şi mai ales pentru a-şi procura o nouă sursă de venituri independentă de hotărîrile parlamentului, - acestea n-au fost nicidecum măsuri socialiste, nici directe şi nici indirecte, nici conştiente şi nici inconştiente. Altminteri ar fi instituţii socialiste şi societatea regală Seehandlung[11] şi manufactura regală de porţelanuri şi croitoria companiei în armată, ba chiar şi etatizarea bordelurilor, propusă cu toată seriozitatea de un mucalit cam prin 1830, sub domnia lui Frederic Wilhelm al III-lea. (Nota lui Engels.)
[*****]. Cîteva cifre ne pot da o idee aproximativă despre enorma forţă de extindere a mijloacelor de producţie moderne, chiar şi în condiţiile asupririi capitaliste. După calcule făcute de Giffen[13], avuţia totală a Marii Britanii şi a Irlandei atingea în cifre rotunde:
în 1814 ........ 2 200 de milioane l. st.
= 44 miliarde mărci.
" 1865 ........ 6 100
" " " " =
122 " "
" 1875 ........ 8 500 "
" " " =
170 " "
Cît priveşte distrugerea de mijloace de producţie şi de produse în timpul crizelor, la Congresul al doilea al industriaşilor germani, ţinut la Berlin la 21 februarie 1878, s-a stabilit că pierderea totală suferită în timpul ultimului crah numai de industria germană a fierului se ridică la 455.000.000 de mărci. (Nota lui Engels.)
[1]. Cuvintele lui Mefistofel din opera lui Goethe „ Faust“, partea întîi, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1955, p. 107. - Nota trad. Editurii Politice
[2]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 323-512. - Nota trad. Editurii Politice
[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 339-357. - Nota trad. Editurii Politice
[4]. Războaiele comerciale din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. - Este vorba de seria de războaie purtate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea de cele mai mari state europene pentru hegemonie în comerţul cu India şi cu America şi pentru acapararea de pieţe coloniale. Iniţial, principalele ţări rivale au fost Anglia şi Olanda (războaie tipic comerciale au fost războaiele anglo-olandeze din 1652-1654, 1664-1667 şi 1672-1674), ulterior lupta hotărîtoare s-a dat între Anglia şi Franţa. Din toate aceste războaie a ieşit învingătoare Anglia, în mîinile căreia s-a concentrat, spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, aproape întregul comerţ mondial. - Nota red. Editurii Politice
[5]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p 332. - Nota trad. Editurii Politice
[6]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 444 şi 495. - Nota trad. Editurii Politice
[7]. Op. cit., p. 470-471. - Nota red. Editurii Politice
[8]. Op. cit., p. 655. - Nota red. Editurii Politice
[9]. - cursă cu obstacole. - Nota trad. Editurii Politice
[10]. Vezi Charles Fourier. Oeuvres complètes, T. 6, Paris 1845, p. 393-394. - Nota red. Editurii Politice
[11]. Seehandlung - societate de comerţ şi de credit fondată în 1772 în Prusia; această societate, care se bucura de o serie de privilegii importante din partea statului, acorda guvernului credite mari, îndeplinind, de fapt, rolul de bancher şi de samsar al statului. În 1810, acţiunile şi obligaţiunile ei au fost transformate în efecte de stat, societatea fiind astfel desfiinţată. Prin ordinul ministerial din 17 ianuarie 1820 a fost transformată în instituţie de credit şi bancă a Prusiei; în felul acesta, guvernul a avut posibilitatea să eludeze legea cu privire la datoriile de stat promulgată concomitent. În 1904 a fost în mod oficial transformată în bancă de stat a Prusiei. - Nota red. Editurii Politice
[12]. „Statul popular liber“ era în deceniul al 8-lea revendicarea programatică şi lozinca la ordinea zilei a social-democraţilor germani. Marx a criticat această lozincă în secţiunea a IV-a a lucrării sale „Critica Programului de la Gotha“, iar Engels în scrisoarea sa către Bebel din 18-28 martie 1875 (vezi volumul de faţă, p. 9-27 şi 28-34). Vezi şi lucrarea lui Lenin „Statul şi revoluţia“, cap. I, § 4, şi cap. IV, § 3 (V. I. Lenin. Opere complete, vol. 33, Bucureşti, Editura politică, 1964, ed. a doua, p. 15-22 şi 63-66). - Nota red. Editurii Politice
[13]. Datele publicate aici cu privire la valoarea totală a bogăţiilor Marii Britanii şi Irlandei sînt luate din raportul lui R. Giffen „Recent accumulations of capital in the United Kingdom“, prezentat în cadrul Societăţii statistice la 15 ianuarie 1878 şi publicat în numărul din martie al revistei londoneze „Journal of the Statistical Society“. - Nota red. Editurii Politice