Între timp, alături de filozofia franceză a secolului al XVIII-lea şi în urma ei, se născuse filozofia germană modernă, care şi-a găsit desăvîrşirea la Hegel. Cel mai mare merit al ei a fost că s-a reîntors la dialectică ca la cea mai înaltă formă de gîndire. Filozofii greci din antichitate erau toţi dialecticieni înnăscuţi, spontani, iar Aristotel, mintea cea mai universală dintre ei, a şi cercetat formele esenţiale ale gîndirii dialectice. Filozofia modernă însă, cu toate că şi aici dialectica a avut reprezentanţi străluciţi (de pildă Descartes şi Spinoza), s-a împotmolit din ce în ce mai mult, mai ales sub influenţa engleză, în aşa-numitul mod de gîndire metafizic, care predomina aproape exclusiv şi printre francezii secolului al XVIII-lea, cel puţin în lucrările lor pur filozofice. În afara filozofiei propriu-zise însă, ei au fost în stare să creeze capodopere ale dialecticii; ajunge să menţionăm „Nepotul lui Rameau“ de Diderot[1] şi „Disertaţie despre originea inegalităţii dintre oameni“ de Rousseau. - Redăm aici pe scurt esenţa celor două metode de gîndire.
Dacă supunem examenului gîndirii natura sau istoria omenirii, sau propria noastră activitate intelectuală, la prima vedere ni se înfăţişează imaginea unei împletiri infinite de conexiuni şi interacţiuni, în care nimic nu rămîne ceea ce a fost, unde şi cum a fost, ci în care totul se mişcă, se schimbă, se naşte şi piere. Vedem, aşadar, mai întîi imaginea de ansamblu, în care amănuntele trec încă, mai mult sau mai puţin, pe al doilea plan; ne îndreptăm mai mult atenţia asupra mişcării, asupra trecerilor şi legăturii lor, decît asupra a ceea ce se mişcă, se transformă şi se înlănţuie. Acest mod primitiv, naiv, dar corect în fond de a vedea lumea este propriu filozofiei antice greceşti şi a fost pentru prima oară exprimat limpede de Heraclit: totul este şi în acelaşi timp nu este, căci totul curge, totul se află în permanentă schimbare, în permanent proces de naştere şi de pieire. Dar acest mod de a vedea, oricît de bine ar sesiza el caracterul general al imaginii de ansamblu a fenomenelor, nu este totuşi suficient pentru a explica amănuntele din care se compune această imagine de ansamblu; şi atîta timp cît nu cunoaştem aceste amănunte, nu ne putem face o idee clară nici asupra imaginii de ansamblu. Pentru a cunoaşte aceste amănunte, trebuie să le desprindem din conexiunea lor naturală sau istorică şi să le cercetăm pe fiecare în parte, potrivit naturii lor, cauzelor şi efectelor lor particulare etc. Aceasta este în primul rînd sarcina ştiinţelor naturii şi a istoriografiei, discipline care, din motive foarte întemeiate, nu au ocupat la grecii din epoca clasică decît un loc subordonat, pentru că grecii trebuiau să strîngă mai întîi materialul necesar pentru aceasta. Abia după ce acest material este într-o oarecare măsură adunat, se poate păşi la trierea lui critică, la compararea lui, respectiv la împărţirea în clase, ordine şi specii. Începuturile cercetării exacte a naturii au fost dezvoltate de aceea abia de către grecii perioadei alexandrine[2] şi mai tîrziu, în evul mediu, de către arabi; o adevărată ştiinţă a naturii datează însă abia din a doua jumătate a secolului al XV-lea, şi de atunci încoace ea a progresat cu o rapiditate tot mai mare. Descompunerea naturii în părţile ei componente, separarea diferitelor procese şi obiecte din natură în clase determinate, cercetarea structurii interne a corpurilor organice potrivit multiplelor lor forme anatomice, toate acestea au constituit condiţia fundamentală a uriaşelor progrese care au fost înregistrate în domeniul cunoaşterii naturii în ultimii 400 de ani. Dar acest mod de cercetare ne-a lăsat şi obiceiul de a concepe lucrurile şi procesele din natură izolate unele de altele, în afara marii conexiuni generale, deci nu în mişcarea, ci în nemişcarea lor, nu ca realităţi schimbătoare prin însăşi esenţa lor, ci ca lucruri fixe, imuabile, nu ca ceva viu, ci ca ceva mort. Transpus de Bacon şi Locke din ştiinţele naturii în filozofie, acest fel de a vedea a dat naştere mărginirii specifice a ultimelor secole, modului de gîndire metafizic.
Pentru metafizician, lucrurile şi imaginile lor mintale, adică noţiunile, sînt obiecte izolate, imuabile, rigide, date o dată pentru totdeauna, care trebuie cercetate unul după altul şi independent unul de altul. El gîndeşte numai în antiteze directe, fără nici un termen intermediar; felul lui de a vorbi este da-da, nu-nu; tot ce e în plus vine de la necuratul. Pentru el un lucru ori există, ori nu există; şi tot atît de puţin un lucru poate să fie el însuşi şi totodată un altul. Pozitivul şi negativul se exclud în mod absolut; între cauză şi efect există de asemenea o opoziţie rigidă. La prima vedere, acest mod de gîndire ni se pare foarte evident, pentru că este modul de gîndire al aşa-numitului bun-simţ. Numai ca bunul-simţ, oricît de respectabil ar fi el în cadrul vieţii de toate zilele, trece prin cele mai ciudate aventuri de îndată ce cutează să pornească în lumea vastă a cercetării, iar modul de gîndire metafizic, oricît de justificat şi chiar necesar ar fi el în anumite domenii, mai mult sau mai puţin vaste, după natura obiectului, se loveşte totuşi de fiecare dată, mai curînd sau mai tîrziu, de o limită dincolo de care devine unilateral, mărginit, abstract şi se încurcă în contradicţii de nerezolvat, pentru că în faţa lucrurilor izolate uită de legătura dintre ele, în faţa existenţei lor uită de devenirea lor, de naşterea şi pieirea lor, din cauza nemişcării lor uită de mişcarea lor, pentru că din cauza copacilor nu vede pădurea. În viaţa de toate zilele ştim, de pildă, şi putem spune cu certitudine dacă un animal există sau nu; la o cercetare mai exactă vedem însă că aceasta este cîteodată o problemă foarte complicată, lucru pe care-l ştiu foarte bine juriştii, care s-au străduit în zadar să găsească limita raţională dincolo de care suprimarea copilului în pîntecele mamei devine un omor; tot atît de imposibil este să stabileşti momentul morţii, întrucît fiziologia dovedeşte că moartea nu este un act care survine dintr-o dată, instantaneu, ci un proces foarte îndelungat. Tot aşa orice fiinţă organică este în fiecare clipă aceeaşi şi nu este aceeaşi; în fiecare clipă ea asimilează materii aduse din afară şi elimină altele, în fiecare clipă mor celule ale corpului său şi se formează altele noi; după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, substanţa acestui corp s-a reînnoit complet, a fost înlocuită prin alţi atomi, astfel că orice fiinţă organică este mereu aceeaşi şi totuşi alta. La o examinare mai atentă vedem de asemenea că cei doi poli ai unei opoziţii, cel pozitiv şi cel negativ, sînt tot atît de inseparabili pe cît sînt de opuşi şi că, în pofida opoziţiei lor totale, ei se întrepătrund; vedem de asemenea că reprezentările de cauză şi efect sînt valabile ca atare numai cînd sînt aplicate la un caz particular, dar că, de îndată ce privim cazul particular în conexiunea sa generală cu lumea în întregul ei, ele se contopesc, se dizolvă în reprezentarea interacţiunii universale, în care cauzele şi efectele îşi schimbă mereu locul; ceea ce este acum sau aici efect devine dincolo sau apoi cauză, şi invers.
Toate aceste procese şi metode de gîndire nu încap în limitele gîndirii metafizice. Pentru dialectică însă, care prin însăşi esenţa sa concepe lucrurile şi imaginile lor mintale în conexiunea lor, în înlănţuirea lor, în mişcarea lor, în naşterea şi pieirea lor, procese ca cele de mai sus sînt tot atîtea confirmări ale propriului său mod de a proceda. Natura constituie piatra de încercare a dialecticii, şi trebuie să recunoaştem ştiinţei moderne a naturii meritul de a ne fi furnizat pentru această verificare un material extrem de bogat, care sporeşte pe zi ce trece, dovedind astfel că în natură toate se petrec, în ultimă instanţă, în mod dialectic, şi nu în mod metafizic, că ea nu se mişcă cu uniformitatea eternă a unui cerc ce se repetă continuu, ci parcurge o adevărată istorie. Aici trebuie să-l menţionăm, în primul rînd, pe Darwin, care a dat cea mai puternică lovitură concepţiei metafizice despre natură, dovedind că întreaga natură organică de astăzi, plantele şi animalele, prin urmare şi omul, sînt produsul unui proces de dezvoltare care a durat milioane de ani. Întrucît însă pînă acum cercetătorii naturii care au învăţat să gîndească dialectic pot fi număraţi pe degete, acest conflict dintre rezultatele obţinute şi modul de gîndire tradiţional explică nemărginita confuzie care domneşte în prezent în ştiinţele teoretice ale naturii şi care duce la desperare pe dascăli ca şi pe discipoli, pe autori ca şi pe cititori.
Prin urmare, o prezentare exactă a universului, a dezvoltării sale şi a dezvoltării omenirii, precum şi a reflectării acestei dezvoltări în capetele oamenilor nu poate fi realizată decît pe cale dialectică, ţinînd mereu seama de interacţiunea universală dintre naştere şi pieire, dintre schimbările progresive şi cele regresive. Şi tocmai în acest sens s-a afirmat de la început filozofia germană modernă. Kant şi-a început cariera ştiinţifică reducînd sistemul solar imuabil al lui Newton şi durata sa eternă - o dată ce i-a fost dat faimosul prim impuls - la un proces istoric: procesul naşterii soarelui şi a tuturor planetelor dintr-o masă nebuloasă în rotaţie. Şi în acelaşi timp el a tras concluzia că o dată cu apariţia sistemului solar este dată în mod necesar şi viitoarea lui dispariţie. O jumătate de secol mai tîrziu, Laplace a fundamentat din punct de vedere matematic punctul de vedere al lui Kant, iar după altă jumătate de secol, spectroscopul a dovedit existenţa în spaţiul cosmic a unor asemenea mase gazoase incandescente în diferite stadii de condensare[3].
Această filozofie germană modernă şi-a găsit desăvîrşirea în sistemul lui Hegel, care are marele merit de a fi prezentat pentru prima oară întreaga lume, naturală, istorică şi spirituală, ca un proces, adică în continuă mişcare, schimbare, transformare şi dezvoltare, şi de a fi încercat să dezvăluie legătura internă a acestei mişcări şi dezvoltări. Privită din acest punct de vedere, istoria omenirii nu mai apărea ca o încîlcire haotică de acte de violenţă lipsite de sens, care, în faţa scaunului de judecată al raţiunii filozofice, ajunsă acum la maturitate, sînt toate la fel de condamnabile şi pe care e bine să le uităm cît mai repede posibil, ci ca însuşi procesul de dezvoltare a omenirii, gîndirea avînd acum sarcina de a urmări mersul progresiv, ascendent al acestui proces de-a lungul tuturor căilor sale întortocheate şi de a dezvălui legitatea sa internă, care guvernează tot ceea ce aparent este întîmplător.
Faptul că sistemul lui Hegel nu a rezolvat această problemă nu prezintă importanţă aici. Meritul său epocal este că a pus-o. Aceasta este o problemă pe care niciodată nu o va putea rezolva un singur om. Cu toate că Hegel a fost, alături de Saint-Simon, mintea cea mai universală a timpului său, el era totuşi îngrădit, în primul rînd, de propriile sale cunoştinţe, inevitabil limitate, şi, în al doilea rînd, de cunoştinţele şi concepţiile epocii sale, limitate şi ele ca volum şi profunzime. La acestea se mai adaugă însă şi o a treia împrejurare. Hegel era idealist, cu alte cuvinte, pentru el, ideile din mintea lui nu erau imagini mai mult sau mai puţin abstracte ale lucrurilor şi proceselor reale, ci, invers, lucrurile şi dezvoltarea lor nu erau decît imaginile întruchipate ale „ideii“ existente într-un mod oarecare încă înainte de a exista lumea. În felul acesta totul era aşezat cu capul în jos, conexiunea reală a fenomenelor lumii era complet inversată. Şi de aceea, oricît de just şi de genial a înţeles Hegel unele legături particulare ale fenomenelor, era inevitabil ca, din motivele arătate, sistemul lui să fie şi sub raportul amănuntelor în multe privinţe ciupit, artificial, născocit, într-un cuvînt fals. Sistemul hegelian ca atare a fost un colosal avorton, dar şi ultimul în felul lui. Căci el mai suferea de o iremediabilă contradicţie internă: pe de o parte avea drept premisă esenţială concepţia istorică potrivit căreia istoria omenirii este un proces de dezvoltare care, prin însăşi natura lui, nu poate să ajungă la o desăvîrşire pe plan intelectual prin descoperirea unui aşa-zis adevăr absolut, iar pe de altă parte sistemul hegelian susţine că este tocmai summum-ul acestui adevăr absolut. Un sistem de cunoaştere a naturii şi a istoriei, atotcuprinzător şi încheiat o dată pentru totdeauna, este în contradicţie cu legile fundamentale ale gîndirii dialectice; ceea ce nu exclude nicidecum, ci, dimpotrivă, implică faptul, că din generaţie în generaţie, cunoaşterea sistematică a întregii lumi exterioare poate să facă progrese uriaşe.
Sesizarea caracterului complet fals al idealismului german de pînă acum a dus în mod inevitabil la materialism, dar, să reţinem, nu la materialismul metafizic, exclusiv mecanicist al secolului al XVIII-lea. În opoziţie cu simpla condamnare naiv revoluţionară a întregii istorii anterioare, materialismul modern vede în istorie procesul de dezvoltare a omenirii, proces ale cărui legi de mişcare îşi propune să le descopere. În opoziţie cu concepţia despre natură care domină nu numai la francezii din secolul al XVIII-lea, dar încă şi la Hegel, potrivit căreia natura este un tot care se mişcă în cicluri restrînse, rămînînd mereu identic cu sine însuşi, cu corpuri cereşti eterne - cum le-a conceput Newton - şi cu specii imuabile de fiinţe organice - cum le-a conceput Linne -, materialismul modern sintetizează progresele cele mai noi ale ştiinţelor naturii, potrivit cărora natura are şi ea istoria ei în timp, corpurile cereşti ca şi speciile de organisme care le populează, atunci cînd găsesc condiţii favorabile, se nasc şi pier, iar ciclurile, în măsura în care în genere rămîn admisibile, capătă dimensiuni infinit mai grandioase. În ambele cazuri materialismul modern este prin excelenţă dialectic şi nu mai are nevoie de o filozofie care să stea deasupra celorlalte ştiinţe. Din moment ce fiecare ştiinţă în parte este pusă în faţa cerinţei de a se edifica asupra locului pe care îl ocupă in conexiunea de ansamblu a lucrurilor şi a cunoştinţelor despre lucruri, orice ştiinţă specială despre această conexiune de ansamblu devine de prisos. Ceea ce rămîne ca element de sine stătător din toată filozofia de pînă acum este ştiinţa despre gîndire şi despre legile ei - logica formală şi dialectica. Tot restul se dizolvă în ştiinţa pozitivă despre natură şi istorie.
Dar pe cînd această revoluţionare în concepţia despre natură s-a putut înfăptui numai în măsura în care cercetările puneau la dispoziţie materialul pozitiv necesar cunoaşterii, îşi făcuseră simţită influenţa o serie de evenimente istorice care au provocat o cotitură hotărîtoare în concepţia despre istorie. În 1831 avusese loc la Lyon prima răscoală a muncitorilor; între 1838 şi 1842 a ajuns la apogeu prima mişcare muncitorească pe scară naţională, mişcarea cartiştilor englezi. Lupta de clasă dintre proletariat şi burghezie trecea pe primul plan al istoriei celor mai avansate ţări din Europa, pe măsură ce în aceste ţări se dezvolta, pe de o parte, marea industrie şi, pe de altă parte, dominaţia politică de curînd cucerită a burgheziei. Teoriile economiei politice burgheze despre identitatea de interese dintre capital şi muncă, despre armonia generală şi bunăstarea generală ca urmare a liberei concurenţe erau tot mai categoric dezminţite de fapte. Toate acestea nu mai puteau fi ignorate, tot aşa cum nu putea fi ignorat nici socialismul francez şi englez, care era expresia lor teoretică, deşi foarte imperfectă. Dar vechea concepţie idealistă despre istorie, care nu fusese încă înlăturată, nu cunoştea luptele de clasă bazate pe interese materiale şi, în genere, nici un fel de interese materiale; producţia şi toate relaţiile economice erau pomenite numai în treacăt, ca elemente de importanţă secundară ale „istoriei culturii“.
Faptele noi au impus o nouă cercetare a întregii istorii anterioare, şi atunci s-a văzut că întreaga istorie anterioară, cu excepţia stărilor primitive, a fost istoria unor lupte de clasă, că aceste clase sociale în luptă unele cu altele sînt de fiecare dată produsul relaţiilor de producţie şi de schimb, într-un cuvînt al relaţiilor economice din epoca respectivă; că, prin urmare, structura economică a societăţii din fiecare perioadă istorică dată constituie baza reală care explică, în ultimă instanţă, întreaga suprastructură - instituţiile juridice şi politice, precum şi concepţiile religioase, filozofice şi de altă natură din perioada istorică respectivă. Hegel eliberase de metafizică concepţia despre istorie, făcînd-o dialectică, dar concepţia sa despre istorie era în esenţă idealistă. Acum idealismul fusese izgonit din ultimul său refugiu, din concepţia despre istorie, se crease o concepţie materialistă despre istorie şi se găsise calea pentru a explica conştiinţa oamenilor prin existenţa lor, în loc să se explice, ca pînă acum, existenţa lor prin conştiinţa lor.
În consecinţă, socialismul nu mai apărea acum ca o descoperire întîmplătoare a cutărei sau cutărei minţi geniale, ci ca un produs necesar al luptei dintre două clase apărute ca urmare a dezvoltării istorice, proletariatul şi burghezia. Sarcina lui nu mai consta în a elabora un sistem cît mai perfect al societăţii, ci în a cerceta procesul istoric-economic din care au rezultat în mod necesar aceste clase şi antagonismul dintre ele şi în a descoperi, în situaţia economică creată de acest proces, mijloacele pentru rezolvarea conflictului. Dar socialismul de pînă acum era tot atît de incompatibil cu această concepţie materialistă pe cît era de incompatibilă concepţia despre natură a materialismului francez cu dialectica şi cu ştiinţele moderne ale naturii. Socialismul de pînă acum, deşi a criticat modul de producţie capitalist existent şi consecinţele lui, n-a putut să-l explice şi deci nici să-i vină de hac; el n-a putut decît să-l respingă pur şi simplu ca pe ceva rău. Cu cît se indigna mai mult împotriva exploatării clasei muncitoare, inseparabilă de acest mod de producţie, cu atît mai puţin era în stare să arate limpede în ce constă această exploatare şi modul în care ia naştere. Se punea însă problema, pe de o parte, de a prezenta modul de producţie capitalist în conexiunea lui istorică şi de a arăta necesitatea lui într-o perioadă istorică determinată, deci şi necesitatea pieirii lui, iar pe de altă parte de a dezvălui şi caracterul lui intern, încă neexplorat. Aceasta s-a realizat datorită descoperirii plusvalorii. S-a demonstrat că însuşirea muncii neplătite este forma fundamentală a modului de producţie capitalist şi a exploatării muncitorului care rezultă din acest mod de producţie; că chiar dacă capitalistul cumpără forţa de muncă a muncitorului său la valoarea integrală pe care aceasta o are ca marfă pe piaţa de mărfuri el scoate totuşi din ea o valoare mai mare decît aceea cu care a plătit-o -, şi că această plusvaloare formează, în ultimă instanţă, suma de valoare din care se acumulează în mîinile claselor avute masa de capital în continuă creştere. Astfel a fost explicat felul în care decurge producţia capitalistă şi în care se produce capitalul.
Aceste două mari descoperiri - concepţia materialistă despre istorie şi dezvăluirea secretului producţiei capitaliste cu ajutorul plusvalorii - le datorăm lui Marx. Prin aceste descoperiri socialismul a devenit o ştiinţă, care urmează acum să fie elaborată în continuare în toate amănuntele şi conexiunile ei.
[1]. Dialogul lui Denis Diderot „Le neveu de Rameau“ („Nepotul lui Rameau“) a fost scris aproximativ la 1762 şi revăzut ulterior de două ori de către autor. A apărut pentru prima oară în 1805 la Leipzig, în traducerea germană a lui Goethe. În limba franceză a fost publicată pentru prima oară în „Oeuvres inédites de Diderot“, Paris 1821, apărută de fapt în 1823. - Nota red. Editurii Politice
[2]. Perioada alexandrină în dezvoltarea ştiinţei ţine din secolul al III-lea î.e.n. pînă în secolul al VII-lea e.n. -, denumirea ei vine de la oraşul egiptean Alexandria (situat pe ţărmul Mării Mediterane), care era unul dintre cele mai importante centre ale legăturilor economice internaţionale din acea vreme. În perioada alexandrină au cunoscut o mare dezvoltare o serie de ştiinţe: matematicile şi mecanica (Euclid şi Arhimede), geografia, astronomia, anatomia, fiziologia ş.a. - Nota red. Editurii Politice
[3]. Ipoteza despre nebuloasă a lui Kant potrivit căreia sistemul solar s-a format dintr-o nebuloasă primară este expusă în lucrarea sa „Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, oder Versuch von der Verfassung und dean mechanischen Ursprunge des ganzen Weltgebäudes, nach Newton'schen Grundsätzen abgehandelt“, Königsberg und Leipzig, 1755. Lucrarea a fost editată fără a se menţiona numele autorului.
Ipoteza lui Laplace cu privire la formarea sistemului solar a fost expusă pentru prima oară în ultimul capitol al lucrării sale „Exposition du système du monde“, t. I-II, Paris, l'an IV de la République Francaise (1796). În ultima ediţie, a şasea, a acestei lucrări, pregătită în timpul vieţii lui Laplace, dar apărută în 1835, după moartea autorului, această ipoteză a fost expusă în nota VII. - Nota red. Editurii Politice