Să ne întoarcem la rezoluția cu privire la guvernul provizoriu. Am arătat că tactica neoiskriștilor nu împinge revoluția înainte, așa cum ar vrea ei să ne asigure în rezoluția lor, ci înapoi. Am arătat că tocmai această tactică leagă mîinile social-democrației în lupta ei împotriva burgheziei consecvente și nu o apără de dizolvarea ei în democrația burgheză. Se înțelege că din premisele false ale rezoluției rezultă o concluzie falsă : „De aceea social-democrația nu trebuie să-și pună ca scop să cucerească puterea sau s-o împartă cu alții în cadrul guvernului provizoriu, ci trebuie să rămînă un partid de extremă opoziție revoluționară“. Opriți-vă puțin privirea asupra primei jumătăți a acestei concluzii, care se referă la fixarea scopurilor. Pun oare neoiskriștii drept scop al activității social-democrate obținerea unei victorii hotărîtoare a revoluției asupra țarismului ? - Da, pun. Ei nu știu să formuleze în mod just condițiile necesare pentru a obține o victorie hotărîtoare și alunecă în formularea „osvobojdenistă“, dar scopul arătat mai sus - ei îl pun. Mai departe : leagă ei guvernul provizoriu de insurecție ? - Da, îl leagă în mod direct, atunci cînd spun că guvernul provizoriu „rezultă din insurecția populară victorioasă“. Și, în sfîrșit, își pun ei ca scop să conducă insurecția ? - Firește, ei, ca și domnul Struve, nu vor să admită că insurecția este necesară și urgentă, dar totodată, spre deosebire de d-l Struve, afirmă că „social-democrația tinde s-o supună (insurecția) influenței și conducerii ei și s-o folosească în interesul clasei muncitoare“.
Nu-i așa că e foarte logic ? Ne punem drept scop să supunem influenței noastre, conducerii noastre atît insurecția maselor proletare cît și pe a celor neproletare, s-o folosim în interesul nostru. Prin urmare, ne punem drept scop să conducem în timpul insurecției și proletariatul, și burghezia revoluționară, și mica burghezie („grupurile neproletare“), adică „să împărțim“ conducerea insurecției între social-democrație și burghezia revoluționară. Ne punem drept scop să asigurăm victoria insurecției, care trebuie să ducă la constituirea unui guvern provizoriu („rezultat din insurecția populară victorioasă“). De aceea... de aceea nu trebuie să ne punem drept scop cucerirea puterii sau împărțirea ei prin participarea la un guvern revoluționar provizoriu ! !
Amicii noștri nu pot în nici un fel s-o scoată la capăt. Ei oscilează între punctul de vedere al d-lui Struve, care ocolește problema insurecției, și acela al social-democrației revoluționare, care ne cheamă să pornim la rezolvarea acestei sarcini urgente. Ei oscilează între anarhism, care principial condamnă, ca pe o trădare a proletariatului, orice participare la un guvern revoluționar provizoriu, și marxism, care cere o asemenea participare, cu condiția ca social-democrația să exercite o influență conducătoare asupra insurecției*1. Ei n-au o poziție de sine stătătoare : nici poziția d-lui Struve, care dorește să ajungă la o înțelegere cu țarismul și care, de aceea, în problema insurecției trebuie să se eschiveze și să recurgă la diferite tertipuri ; nici poziția anarhiștilor, care condamnă orice acțiune „de sus“ și orice participare la revoluția burgheză. Pentru neoiskriști, a ajunge la o tranzacție cu țarismul e totuna cu a repurta o victorie asupra țarismului. Ei vor să participe la revoluția burgheză. Ei au luat-o oarecum înainte față de „Două dictaturi“ a lui Martînov. Ei acceptă chiar să conducă insurecția poporului, pentru ca să renunțe la această conducere imediat după victorie (sau, poate, imediat înainte de victorie ?), adică să nu folosească roadele victoriei, ci să le cedeze pe toate burgheziei. Asta se cheamă, după ei, „a folosi insurecția în interesul clasei muncitoare“...
Nu este nevoie să ne oprim mai îndelung asupra acestei confuzii. Mai de folos este să cercetăm originea acestei confuzii, care, în formularea ce i-a fost dată, glăsuiește : „să rămînă un partid de extremă opoziție revoluționară“.
Avem în fața noastră una dintre cunoscutele teze ale social-democrației revoluționare internaționale. Este o teză absolut justă. Ea a devenit un loc comun pentru toți adversarii revizionismului sau oportunismului din țările parlamentare. Ea a căpătat drept de cetățenie ca o ripostă legitimă și necesară dată „cretinismului parlamentar“, millerandismului, bersteinismului, reformismului italian în spiritul lui Turati. Bravii noștri neoiskriști au învățat pe dinafară această teză justă și o aplică cu un zel... cu totul inoportun. Categoriile luptei parlamentare sînt introduse în niște rezoluții scrise pentru împrejurări în care nu există nici un fel de parlament. Noțiunea de „opoziție“ - această oglindire și expresie a unei situații politice în care nimeni nu vorbește serios de insurecție - e aplicată, fără nici un sens, la o situație în care insurecția a și început și în care toți partizanii revoluției se gîndesc la conducerea insurecției și vorbesc despre ea. Dorința de „a rămîne“ la aceeași tactică de pînă acum, adică la acțiunea numai „de jos“, este’ exprimată în mod emfatic și pe un ton categoric tocmai într-un moment cînd revoluția pune problema necesității, în caz de victorie a insurecției, de a acționa de sus.
Hotărît lucru, au ghinion neoiskriștii noștri ! Chiar și atunci cînd formulează o teză social-democrată justă, ei nu știu s-o aplice cum trebuie. Ei nu s-au gîndit cum se schimbă și se transformă în contrariul lor noțiunile și termenii luptei parlamentare într-o epocă cînd revoluția a început, în condiții cînd nu există parlament, cînd a început războiul civil, cînd au loc izbucniri de insurecție. Ei nu s-au gîndit că, în condițiile de care este vorba aici, amendamentele se propun prin demonstrații de stradă, interpelările se fac prin acțiuni ofensive ale cetățenilor înarmați, opoziția față de guvern se exercită prin răsturnarea prin forță a guvernului.
Așa cum un cunoscut erou din basmele noastre populare dădea întotdeauna sfaturi bune tocmai atunci cînd ele nu se potriveau, tot așa și admiratorii lui Martînov ne dau într-una lecții de parlamentarism pașnic tocmai într-un moment cînd ei înșiși constată că au început acțiunile militare deschise. Fiindcă nu e nimic mai nostim decît să formulezi, cu aerul cel mai serios, lozinca „extremă opoziție“ într-o rezoluție în al cărei început se vorbește despre „victoria hotărîtoare a revoluției“ și despre „insurecția populară“ ! Gîndiți-vă puțintel, domnilor, la ceea ce înseamnă să te afli în „extremă opoziție“ într-o epocă de insurecție. Înseamnă să demaști guvernul sau să-i dobori ? Înseamnă să votezi împotriva guvernului sau să înfrîngi forțele lui militare într-o luptă deschisă ? Înseamnă să nu acorzi guvernului mijloace pentru a-și completa vistieria sau, dimpotrivă, să pui mîna, prin mijloace revoluționare, pe această vistierie și s-o folosești pentru nevoile insurecției, pentru înarmarea muncitorilor și țăranilor, pentru convocarea unei adunări constituante ? Nu puteți să înțelegeți odată, domnilor, că noțiunea de „extremă opoziție“ nu exprimă decît acțiuni negative : a demasca, a vota contra, a refuza ? De ce ? Pentru că ea se referă numai la lupta parlamentară, și asta într-o epocă în care nimeni nu pune drept scop imediat al luptei „victoria hotărîtoare“. Nu începeți să vă dați seama că, în această privință, lucrurile se schimbă în mod radical din momentul în care poporul subjugat politicește trece pe toată linia la un asalt hotărîtor, spre a da o luptă înverșunată pentru victorie ?
Muncitorii ne întreabă : trebuie să pornim cu toată energia această insurecție, care nu mai suferă amînare ? Cum să facem ca insurecția, odată începută, să fie victorioasă ? Cum să ne folosim de victorie ? Ce program poate și trebuie să fie realizat atunci ? Neoiskriștii, care adîncesc marxismul, răspund : să rămînem un partid de extremă opoziție revoluționară... Ei bine, n-am avut noi dreptate cînd am spus despre acești cavaleri că sînt niște virtuozi în materie de filistinism ?
*1. Vezi „Proletarii“ nr. 3. „Despre guvernul revoluționar provizoriu“, articolul al doilea. (Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 10, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 240—248. — Nota red.)