Să trecem acum la o altă dovadă grăitoare a semnificației politice a neoiskriismului.
În remarcabilul, excelentul și foarte instructivul său articol intitulat „Cum să ne regăsim pe noi înșine“ („Osvobojdenie“ nr. 71), d-l Struve declară război „revoluționarismului programatic“ al partidelor extremiste de la noi. D-l Struve este în special nemulțumit de mine personal*1. În ce mă privește, sînt cît se poate de mulțumit de d-l Struve : nici n-aș putea să-mi doresc un aliat mai bun în lupta împotriva „economismului“, în curs de renaștere, al neoiskriștilor și împotriva totalei neprincipialități' a „socialiștilor-revoluționari“. În ce fel au dovedit d-l Struve și „Osvobojdenie“, în mod practic, întregul reacționarism al „amendamentelor“ aduse marxismului în proiectul de program al socialiștilor-revoluționari, despre asta vom vorbi cu altă ocazie. Că ori de cîte ori d-l Struve dădea în principiu dreptate neoiskriștilor îmi făcea mie un serviciu sigur, cinstit și adevărat, lucrul acesta l-am mai spus în repetate rînduri*2 și îl mai spun acum încă o dată.
Articolul d-lui Struve conține o serie întreagă de declarații extrem de interesante, pe care nu le putem menționa aici decît în treacăt. El își propune „să creeze o democrație rusă, sprijinindu-se nu pe lupta de clasă, ci pe colaborarea între clase“, în timp ce „intelectualitatea privilegiată din punct de vedere social“ (de felul „nobilimii culte“, în fața căreia d-l Struve se înclină cu grațiozitatea cu adevărat mondenă... a unui lacheu) va aduce în acest partid, situat „în afara claselor“, greutatea „situației sale sociale“ (greutatea sacului cu bani). D-l Struve își exprimă dorința (pe care o salută din tot sufletul) de a arăta tineretului cît de nepotrivit e „șablonul radical potrivit căruia burghezia s-a speriat și a vîndut proletariatul și cauza libertății“. (Nimic nu va confirma mai bine acest „șablon“ marxist decît războiul pe care-l duce împotriva lui d-l Struve. Așadar, fiți bun, d-le Struve, și nu amînați la infinit înfăptuirea acestui plan minunat !)
Pentru tema tratată de noi este important să arătăm lozincile practice cu care se războiește, în momentul de față, acest reprezentant al burgheziei ruse, care e înzestrat cu un simț politic atît de fin și reacționează la cea mai mică schimbare a vremii. El se războiește, în primul rînd, cu lozinca republicanismului. D-l Struve este ferm convins că această lozincă este „de neînțeles pentru masa poporului și îi este străină“ (el uită să adauge că această lozincă este de înțeles, dar nu convine burgheziei !). Am vrea să vedem ce răspuns ar căpăta d-l Struve de la muncitori în cercurile noastre și la mitingurile noastre ! Sau poate că muncitorii nu fac parte din popor ? Dar țăranii ? La ei se observă uneori, după cum spune d-l Struve, un „republicanism naiv“ („să-i alungăm pe țar“), dar burghezia liberală crede că locul republicanismului naiv nu-l va lua un republicanism conștient, ci un monarhism conștient ! Ça depend, d-le Struve, asta depinde și de împrejurări. Nici țarismul și nici burghezia nu pot să nu se opună unei îmbunătățiri radicale a situației țăranilor pe seama pămîntului moșieresc, iar clasa muncitoare nu poate să nu ajute țărănimea în această privință.
În al doilea rînd, d-l Struve ne asigură că, „într-un război civil, cel ce atacă nu are niciodată dreptate“. Această idee se apropie foarte mult de tendințele neoiskrismului, semnalate de noi mai sus. Noi nu spunem, bineînțeles, că într-un război civil este întotdeauna avantajos să ataci ; nu, uneori tactica defensivă este obligatorie pentru un timp oarecare. Dar a formula o teză ca aceea enunțată de d-l Struve și a o aplica Rusiei din anul 1905 înseamnă tocmai a prezenta o bucățică de „șablon radical“ („burghezia se sperie și vinde cauza libertății“). Cine nu vrea să atace acum absolutismul, cine nu vrea să atace reacțiunea, cine nu se pregătește pentru acest atac, cine nu îndeamnă la un asemenea atac, degeaba spune că este adept al revoluției.
D-l Struve condamnă lozincile : „conspirație“ și „răzvrătire“ (această „răscoală în miniatură“). Dînsul manifestă același dispreț pentru amîndouă, sub motiv că n-au „acces în mase“ ! Am vrea să-i întrebăm pe d-l Struve dacă ar putea să ne arate în ce constă propaganda în favoarea răzvrătirii, de pildă, în „Ce-i de făcut ?“*3, această lucrare scrisă, după părerea lui, de un revoluționarist excesiv. Iar în ce privește „conspirația“, există oare vreo deosebire atît de mare între noi și, bunăoară, d-l Struve ? Nu colaborăm și unul și altul la cîte un ziar „ilegal“ care e transportat „în mod conspirativ“ în Rusia și servește grupurilor „clandestine“ ale „Uniunii eliberării“ sau ale P.M.S.D.R. ? Mitingurile noastre muncitorești sînt deseori „conspirative“, recunoaștem acest păcat. Dar adunările domnilor osvobojdeniști ? Aveți cu ce să vă făliți, d-le Struve, în fața odioșilor adepți ai odioasei conspirații ?
Este adevărat că la transportul de arme pentru muncitori se cere o strictă conspirativitate. Aici d-l Struve vorbește mai deschis. Ascultați : „În ce privește insurecția armată sau revoluția în sens tehnic*4, numai propagarea în mase a unui program democratic poate crea condițiile de ordin social-psihologic necesare pentru o insurecție armată generală. Așadar, chiar din punctul de vedere - pe care eu nu-l împărtășesc - că insurecția armată va fi o încoronare inevitabilă a actualei lupte, lucrul cel mai esențial, cel mai necesar este ca masele să fie impregnate de ideile transformării democratice“.
D-l Struve caută să ocolească problema. El vorbește despre inevitabilitatea insurecției, în loc să vorbească despre necesitatea ei pentru victoria revoluției. Insurecția, nepregătită, spontană, fărîmițată, a și început. Nimeni nu poate garanta numaidecît că ea are să se transforme într-o insurecție populară armată generală și unitară, fiindcă asta depinde de starea forțelor revoluționare (care nu pot fi în întregime evaluate decît în cursul luptei), de atitudinea guvernului și a burgheziei, precum și de o serie de alte împrejurări care nu pot fi prevăzute cu exactitate. Despre inevitabilitate - în sensul acelei certitudini absolute că se va produce un anumit eveniment concret, spre care încearcă să abată discuția d-l Struve - nici n-are rost să vorbim. Dacă vrei să fii adept al revoluției, trebuie să spui dacă pentru victoria revoluției este nevoie de insurecție armată, dacă e nevoie de preconizarea ei activă, de propagandă în favoarea ei, de o pregătire a ei fără întîrziere și cu toată energia. D-l Struve nu poate să nu înțeleagă această deosebire : fiindcă el nu încearcă, bunăoară, să mascheze problema necesității votului universal, care e indiscutabilă pentru un democrat, cu problema, discutabilă și inactuală pentru un om politic, a dobîndirii lui inevitabile în cursul revoluției actuale. Ocolind problema necesității insurecției, d-l Struve dă astfel pe față substratul cel mai adînc al poziției politice a burgheziei liberale. În primul rînd, burghezia preferă să cadă la învoială cu absolutismul, decît să-i nimicească ; în orice caz, ea lasă lupta cu arma în mînă pe seama muncitorilor (aceasta în al doilea rînd). Iată care e semnificația reală a tendinței de eschivare a d-lui Struve. Iată de ce merge el de-a-ndăratelea, revenind de la problema necesității insurecției la aceea a condițiilor ei „social-psihologice“, a „propagandei“ prealabile. Întocmai ca palavragiii burghezi din parlamentul de la Frankfurt din 1848, care se îndeletniceau cu întocmirea de rezoluții, de declarații și de hotărîri, cu „propaganda în mase“ și cu pregătirea „condițiilor de ordin social-psihologic“ într-un moment cînd era vorba de a opune rezistență forței armate a guvernului, cînd mișcarea „a dus la necesitatea“ luptei armate, cînd influența exercitată numai cu ajutorul cuvîntului (de o sută de ori necesară în perioada de pregătire) se transformase într-o banală inactivitate și lașitate burgheză, - d-l Struve ocolește problema insurecției, ascunzîndu-se în dosul unei întregi frazeologii. D-l Struve ne arată în mod sugestiv ceea ce mulți social-democrați refuză cu îndărătnicie să vadă, și anume că momentul revoluționar se deosebește de momentele istorice obișnuite, curente, pregătitoare, tocmai prin aceea că starea de spirit, fierberea, convingerea maselor trebuie să se manifeste - și se manifestă - prin acțiune.
Revoluționarismul vulgar nu înțelege că cuvîntul este și el faptă ; acest principiu este incontestabil atunci cînd se aplică la istorie în general sau la acele epoci ale ei în care nu există o acțiune politică deschisă a maselor, acțiune ce nu poate fi înlocuită și nici provocată în mod artificial prin nici un fel de puciuri. Codismul revoluționarilor nu înțelege că, atunci cînd a venit momentul revoluționar, cînd vechea „suprastructură“ trosnește din toate încheieturile, cînd acțiunea politică deschisă a claselor și a maselor care-și creează o nouă suprastructură a devenit realitate, cînd războiul civil a început, a te mărgini, ca înainte, la „cuvînt“, fără a lansa lozinca directă care îndeamnă să se treacă la „fapte“, a te eschiva de la acțiune prin invocarea „condițiilor psihologice“ și a „propagandei“ în general, înseamnă a da dovadă de inerție, de amorțire, de vorbărie goală sau de trădare a revoluției. Palavragiii de la Frankfurt ai burgheziei democratice ne oferă un memorabil exemplu istoric de asemenea trădare sau de asemenea obtuzitate cazuistică.
Vreți ca, pentru a vă explica mai bine în ce constă această deosebire dintre revoluționarismul vulgar și codismul revoluționar, să recurgem la un exemplu luat din istoria mișcării social-democrate din Rusia ? Vă vom da un asemenea exemplu. Amintiți-vă de anii 1901-1902, care sînt încă atît de apropiați de noi și care ni se par totuși că aparțin unor vremuri de domeniul legendei. Începuseră demonstrațiile. Revoluționarismul vulgar a început să scoată strigăte de „asalt“ („Rabocee Delo“30), au fost scoase „manifeste sîngeroase“ (de proveniență berlineză, dacă nu mă înșală memoria, s-au pornit atacuri împotriva „literaturismului“ și caracterului livresc al ideii de a face agitație pe scana întregii Rusii cu ajutorul unui ziar (Nadejdin)31. Codismul revoluționarilor, dimpotrivă, propaga pe atunci ideea că „lupta economică este cel mai bun mijloc de agitație politică“. Care era atitudinea social-democrației revoluționare ? Ea ataca ambele aceste curente. Ea condamna tactica pucistă și strigătele de asalt, fiindcă toată lumea vedea sau trebuia să vadă în mod limpede că acțiunea deschisă, de masă este o chestiune a zilei de mîine. Ea condamna codismul și formula fără ocol pînă și lozinca insurecției armate a întregului popor, nu în sensul unei chemări directe (în acele vremuri d-l Struve n-ar fi găsit la noi o chemare la „răzvrătire“), ci în acela al unei concluzii necesare, al unei „propagande“ (de care d-l Struve și-a adus aminte abia acum, căci acest onorabil domn este totdeauna în întîrziere cu cîțiva ani), în sensul pregătirii tocmai a „condițiilor de ordin social-psihologic“ despre care trăncănesc astăzi „cu melancolie și în mod inoportun“ reprezentanții dezorientatei burghezii mercantile. Pe atunci propaganda și agitația, agitația și propaganda erau într-adevăr puse pe primul plan de către situația obiectivă. Pe atunci munca de organizare a unui ziar politic pentru întreaga Rusie, a cărui apariție săptămînală părea un ideal, putea fi considerată (și a fost considerată în „Ce-i de făcut ?“) drept piatră unghiulară în munca de pregătire a insurecției. Pe atunci lozincile : agitație de masă în loc de acțiuni armate imediate ; pregătirea condițiilor de ordin social-psihologic ale insurecției în loc de tactică pucistă, erau singurele lozinci juste ale social-democrației revoluționare. Acum aceste lozinci sînt depășite de evenimente, mișcarea a mers înainte, iar ele au devenit niște vechituri, niște zdrențe, bune doar pentru a masca ipocrizia osvobojdenistă și codismul neoiskrist !
Sau poate că mă înșel ! Poate că revoluția n-a început încă ! Poate că momentul unei acțiuni politice deschise a claselor n-a sosit încă ! Poate că n-avem încă război civil, iar critica armelor nu trebuie să devină încă succesorul, urmașul, executorul testamentar, necesar și obligatoriu al armei criticii, pe care tot ea e chemată s-o desăvîrșească !
Pentru a răspunde la aceste întrebări, priviți în jurul vostru, scoateți-vă capul din cabinet și vedeți ce se petrece în stradă. N-a izbucnit oare războiul civil și nu l-a început chiar guvernul, împușcînd pretutindeni, în masă, cetățeni pașnici și neînarmați ? Nu acționează oare sutele negre înarmate ca „argument“ al absolutismului ? N-a înțeles oare burghezia - pînă și burghezia - necesitatea unei miliții civile ? Și nu tot d-l Struve, extrem de moderatul și ordonatul domn Struve, afirmă (vai, afirmă numai, pentru a se limita doar la vorbe !) că „caracterul fățiș al acțiunilor revoluționare“ (uite unde am ajuns astăzi !) „este, în momentul de față, una dintre cele mai importante condiții pentru a exercita o influență educativă asupra maselor populare“ ?
Cine are ochi să vadă nu poate avea nici o «îndoială asuprea modului cum trebuie pusă astăzi problema insurecției armate de către partizanii revoluției. Observați acum cele trei moduri de a pune această problemă, așa cum sînt ele prezentate în organele presei libere care sînt cît de cît în stare să exercite o influență asupra maselor.
Primul mod de a pune problema : rezoluția Congresului al III-lea al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia*5. S-a recunoscut și s-a declarat în auzul tuturor că mișcarea revoluționară general-democratică a dus deja la necesitatea insurecției armate. Organizarea proletariatului în vederea insurecției este pusă la ordinea zilei ca una dintre sarcinile esențiale, principale și necesare ale partidului. S-a trasat sarcina de a lua cele mai energice măsuri pentru a înarma proletariatul și a asigura posibilitatea unei conduceri directe a insurecției.
Al doilea mod de a pune problema : declarația de principii făcută, într-un articol publicat în „Osvobojdenie“, de „conducătorul constituționaliștilor ruși“ (așa l-a numit, recent, pe d-l Struve un organ atît de influent al burgheziei europene ca „Frankfurter Zeitung“32) sau de conducătorul burgheziei progresiste ruse. El nu împărtășește părerea că insurecția este inevitabilă. Conspirația și răzvrătirea sînt procedee specifice unui revoluționarism lipsit de judecată. Republicanismul este o metodă de amețire. Insurecția armată este de fapt o chestiune pur tehnică, în timp ce propaganda de masă și pregătirea condițiilor de ordin social-psihologic sînt „lucrul cel mai esențial, cel mai necesar“.
Al treilea mod de a pune problema : rezoluția conferinței neoiskriste. Sarcina noastră este de a pregăti insurecția. Posibilitatea unei insurecții organizate după un plan este exclusă. Condițiile favorabile pentru insurecție se creează prin dezorganizarea guvernului, prin agitația noastră, prin organizarea noastră. Numai în acest caz „pregătirile tehnice de luptă pot căpăta o însemnătate mai mult sau mai puțin serioasă“.
Numai atît ? Numai atît. Dacă insurecția a devenit sau nu necesară, aceasta e un lucru pe care conducătorii neoiskriști ai proletariatului încă nu-l știu. Dacă sarcina de a organiza proletariatul pentru lupta imediată este sau nu urgentă, asta nu este încă clar pentru ei. Nu trebuie să îndemnăm la adoptarea celor mai energice măsuri ; mult mai important este (în 1905, iar nu în 1902) să lămurim în linii generale în ce condiții aceste măsuri „pot“ căpăta o însemnătate „mai mult sau mai puțin serioasă“...
Vedeți acum, tovarăși neoiskriști, unde v-a dus cotitura voastră spre martînovism ? înțelegeți că filozofia voastră politică nu este altceva decît o repetare a filozofiei osvobojdeniste ? - că (împotriva voinței voastre și fără să fiți conștienți de acest lucru) v-ați pomenit în coada burgheziei monarhiste ? Vă dați seama acum că, repetînd lucruri arhicunoscute și perfecționîndu-vă în arta filozofării, dv. - ca să mă exprim în memorabilele cuvinte din memorabilul articol al lui Petr Struve - ați scăpat din vedere că „caracterul fățiș al acțiunilor revoluționare este, în momentul de față, una dintre cele mai importante condiții pentru a exercita o influență educativă asupra maselor populare“ ?
*1 „În comparație cu revoluționarismul d-lui Lenin și al tovarășilor săi, revoluționarismul social-democrației din Europa occidentală, cel al lui Bebel și chiar cel al lui Kautsky, înseamnă oportunism, dar chiar și temeliile acestui revoluționarism, deja atenuat, au fost săpate și subminate de istorie“. Este o răbufnire destul de violentă. Dar degeaba crede d-l Struve că mi se poate arunca în seamă totul, ca unui mort. Îmi va fi de ajuns să-i desfid pe d-l Struve să-mi răspundă la următoarele întrebări, ceea ce dînsul nu va fi în stare să facă. Unde și cînd am calificat eu „revoluționarismul lui Bebel și al lui Kautsky“ drept oportunism ? Unde și cînd am pretins eu că am creat în social-democrația internațională un curent aparte, care să nu fie identic cu acela al lui Bebel și Kautsky ? Unde și cînd au ieșit la iveală divergente între mine, de o parte, și Bebel și Kautsky, de altă parte, divergențe care prin gravitatea lor să se fi apropiat cît de cît de cele ivite între Bebel și Kautsky la Breslau, în problema agrară, de pildă ?28 Să încerce d-l Struve să răspundă la aceste trei întrebări.
Cititorilor însă le vom spune că burghezia liberală recurge pretutindeni și întotdeauna la următorul procedeu : ea încearcă să asigure pe tovarășii ei de idei din țara respectivă că social-democrații din această țară sînt cei mai nesocotiți, în timp ce tovarășii lor din țara vecină sînt „băieți cuminți“. De sute de ori burghezia germană a dat lui Bebel și lui Kautsky ca exemplu de „băieți cuminți“ pe socialiștii francezi. Burghezia franceză, mai deunăzi, le-a dat socialiștilor francezi ca exemplu de „băiat cuminte“ pe Bebel. E vechi procedeu] acesta, d-le Struve ! Numai pe copii și pe neștiutori îi poți păcăli în felul acesta. Deplina solidaritate a social-democrației revoluționare internaționale în toate problemele mari de program și de tactică este un fapt absolut incontestabil.
*2 Amintim cititorilor noștri că articolul „Ce nu trebuie făcut ?“ („Iskra“ nr. 52) a fost salutat cu mare tămbălău de „Osvobojdenie“ ca o „cotitură semnificativă“ spre concesivitate față de oportuniști. Într-o notă despre sciziunea din sînul social-democraților ruși, acest ziar își exprima în mod special aprobarea pentru tendințele principiale ale neoiskrismului. Vorbind despre broșura lui Troțki „Sarcinile noastre politice“, „Osvobojdenie“ arăta că există o analogie între ideile acestui autor și ceea ce scriau și spuneau odinioară rabocedeliștii Kricevski, Martînov, Akimov (vezi articolul „Un liberal serviabil“, publicat în foaie volantă de „Vpered“) (V. I. Lenin, Opere complete, vol. 9, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 71—74. — Nota red.). Broșura lui Martînov despre cele două dictaturi a fost salutată de „Osvobojdenie“ (vezi nota din „Vpered“ nr. 9) (op. cit., pag. 312—313. — Nota red.). În sfîrșit, jelaniile tardive ale lui Starover, care e nemulțumit de vechea lozincă a vechii „Iskre“29 : „mai întîi să ne delimităm și apoi să ne unim“, au fost primite cu o deosebită simpatie de „Osvobojdenie“.
*3 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 6, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 1—190. — Nota red.
*4 Mai departe în manuscris urmează aceste cuvinte scrise de Lenin, care au fost apoi șterse : „începe un plagiat din noua «Iskr㻓. — Nota red.
*5 Iată textul ei complet :
„Luînd în considerație :
1) că proletariatul, fiind prin situația sa clasa cea mai înaintată și singura consecvent revoluționară, este chemat tocmai prin acest fapt să joace rolul conducător în mișcarea revoluționară general-democratică din Rusia ;
2) că în momentul de față această mișcare a și dus la necesitatea insurecției armate ;
3) că proletariatul va participa inevitabil și în modul cel mai energic, la această insurecție, ceea ce va hotărî soarta revoluției din Rusia ;
4) că proletariatul poate avea rolul conducător în această revoluție numai dacă e închegat într-o forță politică unică și de sine stătătoare, sub steagul Partidului muncitoresc social-democrat, care conduce lupta lui nu numai în domeniul ideologic, ci și pe tărîm practic ;
5) că numai îndeplinirea acestui rol poate asigura proletariatului cele mai prielnice condiții de luptă pentru socialism împotriva claselor avute din Rusia burghezo-democratică, —
Congresul al III-lea al P.M.S.D.R. consideră că sarcina de a organiza proletariatul în vederea luptei nemijlocite împotriva absolutismului printr-o insurecție armată constituie una dintre cele mai importante și mai urgente sarcini ale partidului în momentul revoluționar actual.
De aceea congresul trasează următoarele sarcini tuturor organizațiilor de partid :
a) să lămurească proletariatului, prin propagandă și agitație, nu numai importanța politică, ci și latura practic-organizatorică a apropiatei insurecții armate ;
b) să lămurească, în cadrul acestei propagande și agitații, rolul grevelor politice de masă, care pot avea o mare importanță la începutul și chiar în cursul insurecției
c) să ia cele mai energice măsuri pentru înarmarea proletariatului, precum și pentru elaborarea unui plan de insurecție armată și de conducere nemijlocită a acesteia, creînd în acest scop, pe măsura necesității, grupuri speciale, formate din activiști de partid“. (Nota autorului la ediția din 1907. — Nota red.)
28 Este vorba de divergențele ivite în cursul discutării proiectului de program agrar la congresul Partidului social-democrat din Germania care a avut loc între 6 și 12 octombrie (st. n.) 1895, la Breslau. Proiectul de program agrar conținea greșeli serioase ; în el se vădea în special tendința de a transforma partidul proletar într-un partid „al întregului popor“. În afară de oportuniști, acest proiect a fost susținut și de A. Bebel și W. Liebknecht. El a fost aspru criticat la congres de K. Kautsky, C. Zetkin și de o serie de alți social-democrați. Congresul a respins cu majoritate de voturi (158 contra 63) proiectul de program agrar propus de comisiei — 52. [Nota red.]
29 „Iskra“ — primul ziar marxist ilegal pe întreaga Rusie ; a fost înființat de V. I. Lenin în 1900 și a jucat un rol hotărîtor în crearea partidului revoluționar marxist al clasei muncitoare din Rusia.
Primul număr al „Iskrei“ leniniste a apărut în decembrie 1900, la Leipzig ; numerele următoare au apărut la München; începînd din iulie 1902, ziarul a apărut la Londra, iar din primăvara anului 1903 la Geneva. La organizarea editării ziarului (utilarea unei tipografii clandestine, procurarea de litere rusești etc.) au dat un ajutor prețios social-democrații germani C. Zetkin, A. Braun și alții, revoluționarul polonez I. Marchlevski, care trăia pe atunci la Miinchen, și H. Quelch, unul dintre conducătorii Federației social-democrate din Anglia.
Din redacția ziarului „Iskra“ făceau parte V. I. Lenin, G. V. Plehanov, L. Martov, P. B. Akselrod, A. N. Potresov și V. I. Zasulici. Secretar de redacție a fost la început I. G. Smidovici-Leman, iar mai tîrziu, din primăvara anului 1901, N. K. Krupskaia, care purta totodată întreaga corespondență a „Iskrei“ cu organizațiile social-democrate din Rusia.
În centrul atenției ziarului „Iskra“ se aflau problemele luptei revoluționare a proletariatului și a tuturor oamenilor muncii din Rusia împotriva absolutismului țarist ; se acorda o deosebită atenție celor mai importante evenimente din viața internațională și mai ales evenimentelor din mișcarea muncitorească internațională. Redactorul-șef și conducătorul „Iskrei“ a fost, de fapt, Lenin. În coloanele ei a publicat el articole în toate problemele fundamentale ale construcției de partid și ale luptei de clasă a proletariatului din Rusia.
„Iskra“ a devenit un centru în jurul căruia se grupau forțele partidului, un centru de adunare și de educare a cadrelor partidului. Într-o serie de orașe din Rusia (Petersburg, Moscova, Samara etc.) au fost create grupuri și comitete P.M.S.D.R. de orientare iskristă-leninistă, iar în ianuarie 1902, la consfătuirea de la Samara a iskriștilor, a fost creată organizația din Rusia a „Iskrei“. Organizațiile iskriste luau ființă și activau sub conducerea directă a discipolilor și tovarășilor de luptă ai lui V. I. Lenin : N. E. Bauman, I. V. Babușkin, S. I. Gusev, M. I. Kalinin, P. A. Krasikov, G. M. Krjijanovski, F. V, Lengnik, P. N. Lepeșinșki, I. I. Radcenko ș. a.
Din inițiativa lui Lenin și cu participarea lui directă, redacția „Iskrei“ a elaborat un proiect de program al partidului (publicat în „Iskra“ nr. 21 din 1 iunie 1902) și a făcut pregătirile necesare în vederea Congresului al II-lea al P.M.S.D.R., care a avut loc între 17 (30) iulie și 10 (23) august 1903. În momentul convocării congresului, majoritatea organizațiilor social-democrate locale din Rusia erau deja de partea „Iskrei“, apro-bînd tactica, programul și planul organizatoric preconizate de ea și recunoscînd-o drept organul lor conducător. Printr-o hotărîre specială, congresul a subliniat rolul excepțional al „Iskrei“ în lupta pentru crearea partidului și a declarat-o Organ Central al P.M.S.D.R.
Curînd după Congresul al II-lea al partidului, menșevicii, cu sprijinul lui Plehanov, au acaparat ziarul „Iskra“. Începînd cu nr. 52, „Iskra“ a încetat să fie organul de luptă al marxismului revoluționar (vezi adnotarea 7). — 53. [Nota red.]
30 „Rabocee Delo“ — revistă a „economiștilor“, organ neperiodic al „Uniunii social-democraților ruși din străinătate“. A apărut la Geneva din aprilie 1899 pînă în februarie 1902, sub îngrijirea Iui B. N. Kricevski, P. F. Teplov (Siberianul), V. P. Ivanșin, iar mai tîrziu și a lui A. S. Martînov. Au fost scoase în total 12 numere, dintre care trei duble. Redacția acestei reviste era centrul din străinătate al „economiștilor“ („rabocedeliștilor“). „Rabocee Delo“ sprijinea lozinca bernsteinistă a „libertății de critică“, îndreptată împotriva marxismului, și se situa pe poziții oportuniste în problemele tactice și organizatorice ale social-democrației ruse. „Rabocedeliștii“ propagau ideea oportunistă că lupta politică a proletariatului trebuie subordonată celei economice, se ploconeau în fața spontaneității mișcării muncitorești, se pronunțau împotriva rolului conducător al partidului și negau posibilitățile revoluționare ale țărănimii. Unul dintre redactorii de la „Rabocee Delo“ (V. P. Ivanșin) participa la redactarea revistei „Raboceaia Mîsl“, organ al „economiștilor“ fățiși, care erau sprijiniți de „Rabocee Delo“. La Congresul al II-lea al P.M.S.D.R., „rabocedeliștii“ au reprezentat aripa de extremă dreaptă, oportunistă a partidului. — 57. [Nota red.]
31 Este vorba de broșura lui L. Nadejdin (pseudonimul lui E. O. Zelenski) „Ajunul revoluției. Cronică neperiodică a problemelor de teorie și tactică“, apărută în 1901. Lenin a supus unei critici aspre broșura lui Nadejdin în lucrarea sa „Ce-i de făcut ?“ (vezi Opere complete, vol. 6, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 151, 153, 157—176). — 57. [Nota red.]
32 „Frankfurter Zeitung“ — cotidian, organ al marilor financiari germani ; a apărut la Frankfurt pe Main din 1856 pînă în 1943. În 1949 reapare sub denumirea de „Frankfurter Allgemeine Zeitung“ ; este purtătorul de cuvînt al monopoliștilor vest-germani. — 59. [Nota red.]