Mişcarea capitalului prin sfera producţiei şi prin cele două faze ale sferei circulaţiei se efectuează, după cum am văzut, succesiv în timp. Durata cît se află în sfera producţiei formează timpul lui de producţie, iar durata cît se află în sfera circulaţiei formează timpul lui de circulaţie. Timpul total în care capitalul îşi efectuează circuitul este deci egal cu suma timpului de producţie şi a timpului de circulaţie.
Timpul de producţie cuprinde, fireşte, perioada procesului de muncă, dar acesta din urmă nu include tot timpul de producţie. Să ne amintim, în primul rînd, că o parte a capitalului constant există în mijloace de muncă, ca maşini, clădiri etc., care servesc pînă la sfîrşitul existenţei lor în aceleaşi procese de muncă repetate iară şi iară. Întreruperea periodică a procesului de muncă, de pildă noaptea, deşi întrerupe funcţionarea acestor mijloace de muncă, nu întrerupe însă existenţa lor la locul de producţie. Ele continuă să rămînă aici nu numai în timpul cît funcţionează, dar şi în timpul cît nu funcţionează. Pe de altă parte, capitalistul trebuie să aibă pregătită o anumită rezervă de materii prime şi materiale auxiliare pentru ca procesul de producţie să poată continua în decursul unor intervale mai scurte sau mai lungi pe o scară de mai înainte stabilită, independent de hazardul aprovizionării zilnice de pe piaţă. Această rezervă de materii prime etc. nu este consumată productiv decît în mod succesiv. Se naşte deci o diferenţă între timpul de producţie 9) a capitalului şi timpul de funcţionare. Prin urmare, timpul de producţie a mijloacelor de producţie cuprinde, în general, 1) timpul în care funcţionează ele ca mijloace de producţie, în care servesc deci în procesul de producţie, 2) pauzele în decursul cărora procesul de producţie, deci şi funcţionarea mijloacelor de producţie care îi sînt încorporate, este întrerupt, 3) timpul în decursul căruia ele, deşi sînt gata pregătite în calitate de condiţii ale procesului, în care deci ele reprezintă deja capitalul productiv, totuşi nu au intrat încă în procesul de producţie.
Diferenţa pe care am analizat-o mai sus este de fiecare dată diferenţa dintre timpul în care capitalul productiv se află în sfera producţiei şi timpul în care el se află în procesul de producţie. Dar procesul de producţie însuşi poate necesita întreruperi în procesul muncii, prin urmare şi în timpul de muncă, poate necesita intervale în decursul cărora obiectul muncii este supus acţiunii unor procese fizice fără intervenţia muncii omeneşti. În acest caz, procesul de producţie şi deci funcţionarea mijloacelor de producţie continuă, cu toate că procesul muncii, şi deci funcţionarea mijloacelor de producţie ca mijloace de muncă este întrerupt. Aşa, de pildă, grîul care este semănat, vinul care fermentează în beci, materialul de muncă din multe întreprinderi industriale, ca, de pildă, din tăbăcării, care este supus unor procese chimice. Aici timpul de producţie este mai mare decît timpul de muncă. Diferenţa dintre aceste timpuri constă dintr-un excedent al timpului de producţie asupra timpului de muncă. Acest excedent se întemeiază întotdeauna pe faptul că în sfera producţiei se află în mod latent capital productiv care nu funcţionează în procesul de producţie însuşi sau care funcţionează în procesul de producţie fără a se afla în procesul de muncă.
Acea parte din capitalul productiv latent care se află pregătită doar ca o condiţie pentru procesul de producţie, ca, de pildă, bumbacul, cărbunele etc. într-o filatură, nu acţionează nici ca un factor de creare a produsului, nici ca un factor de formare a valorii. Această parte este capital inactiv, cu toate că inactivitatea lui constituie o condiţie pentru mersul neîntrerupt al procesului de producţie. Clădirile, aparatele etc., necesare ca păstrătoare ale rezervei de producţie (capitalul latent), sînt condiţii ale procesului de producţie şi de aceea constituie părţi componente ale capitalului productiv avansat. Ele îşi îndeplinesc funcţia lor de păstrătoare ale componentelor capitalului productiv în stadiul preliminar. În măsura în care în acest stadiu sînt necesare procese de muncă, ele scumpesc materia primă etc., dar ele reprezintă munci productive şi creează plusvaloare, deoarece o parte din această muncă, ca şi din oricare altă muncă salariată, nu este plătită. În timpul întreruperilor normale ale întregului proces de producţie, adică în intervalele în care capitalul productiv nu funcţionează, nu se produce nici valoare, nici plusvaloare. De aici tendinţa de a pune muncitorii să lucreze şi noaptea („Capitalul“, cartea I , cap. VIII, 4). — Intervalele din timpul de muncă pe care obiectul muncii trebuie să le parcurgă în cursul procesului de producţie însuşi nu creează nici valoare, nici plusvaloare; ele fac însă posibilă crearea produsului, constituie o parte din viaţa acestuia, un proces prin care el trebuie să treacă. Valoarea aparatelor etc. este transmisă asupra produsului în raport cu timpul total în decursul căruia ele funcţionează; produsul este adus în acest stadiu de producţie prin însăşi munca, iar folosirea acestor aparate este o condiţie a producţiei, exact ca pierderea sub formă de scame a unei părţi din bumbac, care nu intră în produs, dar care totuşi transmite asupra produsului valoarea ei. Cealaltă parte a capitalului latent, cum sînt clădirile, maşinile etc., adică mijloacele de muncă a căror funcţionare este întreruptă doar de pauzele regulate din procesul de producţie — întreruperile neregulate ca urmare a restrîngerii producţiei, a crizelor etc. reprezintă pierderi nete —, adaugă produsului valoare fără a intra în formarea lui; valoarea totală pe care această parte o adaugă produsului este determinată de durata ei medie de existenţă; ea îşi pierde valoarea, pentru că îşi pierde valoarea de întrebuinţare atît în timpul cînd funcţionează, cît şi în timpul cînd nu funcţionează.
În sfîrşit, valoarea părţii constante a capitalului, care continuă să se afle în procesul de producţie în pofida întreruperii în procesul de muncă, reapare în rezultatul procesului de producţie. Prin munca însăşi, mijloacele de producţie sînt puse aici în condiţii în cadrul cărora ele trec de la sine printr-o serie de procese naturale, în urma cărora se obţine un anumit efect util sau o formă modificată a valorii lor de întrebuinţare. Munca transmite întotdeauna valoarea mijloacelor de producţie asupra produsului, în măsura în care ea le consumă pe acestea într-adevăr în mod util, ca mijloace de producţie. Aici nu intervine nici o schimbare, indiferent dacă, pentru a produce acest efect, munca trebuie să acţioneze în mod continuu asupra obiectului muncii cu ajutorul mijloacelor de muncă sau dacă trebuie să dea numai primul impuls, punînd mijloacele de producţie în nişte condiţii datorită cărora, fără altă intervenţie a muncii, mijloacele de producţie suferă de la sine modificarea dorită în urma unor procese naturale.
Oricare ar fi cauza excedentului timpului de producţie asupra timpului de muncă — fie că anumite mijloace de producţie formează numai capital productiv latent, deci se mai află într-o fază preliminară procesul de producţie efectiv, fie că funcţionarea lor proprie este întreruptă în cadrul procesului de producţie prin pauzele acestuia, fie că, în sfîrşit, procesul de producţie însuşi determină întreruperi ale procesului de muncă —, în nici unul dintre aceste cazuri mijloacele de producţie nu funcţionează ca absorbante de muncă. Dacă ele nu absorb muncă, nu absorb nici supramuncă. O valorificare a capitalului productiv nu are deci loc atîta timp cît el se află în acea perioadă de producţie care întrece timpul de muncă, oricît de inseparabilă ar fi efectuarea procesului de valorificare de aceste pauze ale lui. Este clar că, cu cît timpul de producţie şi timpul de muncă coincid mai mult, cu atît mai mare este productivitatea şi valorificarea unui capital productiv dat într-un interval de timp dat. De aici tendinţa producţiei capitaliste de a reduce cu cît mai mult posibil excedentul timpului de producţie asupra timpului de muncă. Dar, deşi timpul de producţie al capitalului se poate abate de la timpul său de muncă, cel dintîi îl cuprinde întotdeauna pe cel de-al doilea şi excedentul însuşi este condiţia procesului de producţie. Aşadar, timpul de producţie este întotdeauna timpul în cursul căruia capitalul produce valori de întrebuinţare şi se valorifică el însuşi, deci timpul în cursul căruia funcţionează în calitate de capital productiv, cu toate că timpul de producţie cuprinde şi un timp în cursul căruia capitalul sau este latent, sau produce fără a se valorifica.
În sfera circulaţiei, capitalul se află în calitate de capital-marfă şi capital bănesc. Cele două procese de circulaţie ale sale constau în faptul că el trece din forma marfă în forma bani şi din forma bani în forma marfă. Împrejurarea că transformarea mărfii în bani este aici în acelaşi timp realizarea plusvalorii încorporate în marfă şi că transformarea banilor în marfă este în acelaşi timp transformarea sau retransformarea valorii-capital în forma elementelor sale de producţie nu modifică de loc faptul că aceste procese, ca procese de circulaţie, sînt procese ale metamorfozei simple a mărfurilor.
Timpul de circulaţie şi timpul de producţie se exclud reciproc. În cursul timpului său de circulaţie, capitalul nu funcţionează în calitate de capital productiv şi de aceea nu produce nici marfă, nici plusvaloare. Dacă privim circuitul în forma cea mai simplă, anume aceea în care întreaga valoare-capital trece în fiecare caz dintr-o singură dată dintr-o fază în cealaltă, este evident că procesul de producţie, deci şi autovalorificarea capitalului, sînt întrerupte atîta timp cît durează timpul de circulaţie a valorii-capital şi că reînnoirea procesului de producţie va fi mai rapidă sau mai lentă în funcţie de durata acestui timp de circulaţie. Dacă, dimpotrivă, diferitele părţi ale capitalului efectuează circuitul una după alta, astfel că circuitul întregii valori-capital se efectuează în mod succesiv în circuitul diferitelor sale porţiuni, este clar că, cu cît este mai lung timpul în care părţile sale se află în mod continuu în sfera circulaţiei, cu atît mai mică trebuie să fie acea parte a sa care funcţionează în permanenţă în sfera producţiei. Extinderea şi reducerea timpului de circulaţie acţionează deci ca o limită negativă asupra reducerii sau extinderii timpului de producţie sau a proporţiei în care un capital de o anumită mărime funcţionează în calitate de capital productiv. Cu cît mai mult metamorfozele circulaţiei capitalului sînt numai ideale, cu alte cuvinte cu cît mai mult timpul de circulaţie devine egal cu zero sau se apropie de zero, cu atît capitalul funcţionează mai mult, cu atît productivitatea şi autovalorificarea sa devine mai mare. Dacă, de pildă, un capitalist lucrează după comandă, astfel că primeşte plata la furnizarea produsului, şi dacă plata se face cu propriile sale mijloace de producţie, atunci timpul de circulaţie se apropie de zero.
În general, timpul de circulaţie a capitalului limitează, aşadar, timpul său de producţie şi deci procesul său de valorificare, şi anume îl limitează proporţional cu propria sa durată. Or, aceasta poate să crească sau să scadă în mod foarte diferit şi deci să limiteze într-un grad foarte diferit timpul de producţie a capitalului. Dar economia politică vede numai fenomenul exterior, anume efectul timpului de circulaţie asupra procesului de valorificare a capitalului în general. Ea consideră acest efect negativ drept un efect pozitiv, pentru că urmările lui sînt pozitive. Ea se cramponează cu atît mai mult de această aparenţă, cu cît aceasta pare să aducă dovada că capitalul posedă un izvor mistic al autovalorificării, care este independent de procesul său de producţie şi deci de exploatarea muncii şi care îi vine din sfera circulaţiei. Vom vedea mai tîrziu cum însăşi economia politică ştiinţifică se lasă înşelată de această aparenţă. Cum se va vedea de asemenea mai tîrziu, această aparenţă este întărită de diferite fenomene: 1) Modul capitalist de a calcula profitul, în care cauza negativă figurează ca o cauză pozitivă, întrucît pentru capitaluri din diferite sfere de investiţie, în care numai timpul de circulaţie diferă, un timp de circulaţie mai lung acţionează ca o cauză de creştere a preţurilor, pe scurt ca una dintre cauzele egalizării profiturilor. 2) Timpul de circulaţie formează numai un moment al timpului de rotaţie; acesta din urmă însă cuprinde timpul de producţie, respectiv timpul de reproducţie. Ceea ce se datoreşte acestuia din urmă pare că se datoreşte timpului de circulaţie. 3) Transformarea mărfurilor în capital variabil (salariu) este condiţionată de transformarea lor prealabilă în bani. Aşadar, în cazul acumulării de capital, transformarea în capital variabil adiţional se produce în sfera circulaţiei sau în decursul timpului de circulaţie. De aceea acumularea rezultată în modul acesta pare că se datoreşte acestui din urmă fapt.
În sfera circulaţiei, capitalul parcurge — indiferent dacă într-o direcţie sau în cealaltă — cele două faze opuse, M — B şi B — M. Timpul său de circulaţie se împarte şi el în două părţi: timpul care îi este necesar pentru a se transforma din marfă în bani şi timpul care îi este necesar pentru a se transforma din bani în marfă. Ştim deja din analiza circulaţiei simple a mărfurilor („Capitalul“, cartea I, cap. III) că M — B , vînzarea, este partea cea mai dificilă a metamorfozei mărfii, cuprinzînd din această cauză, în împrejurări obişnuite, partea mai mare a timpului de circulaţie. Ca bani, valoarea se află în forma sa mereu transformabilă. Ca marfă, valoarea trebuie să obţină mai întîi, prin transformare în bani, această formă în care poate fi nemijlocit schimbată şi în care este întotdeauna gata să intre imediat în acţiune. Dar la procesul de circulaţie a capitalului în faza B — M este vorba de transformarea capitalului bănesc în mărfuri care formează elemente determinate ale capitalului productiv într-o întreprindere dată. Se poate ca mijloacele de producţie să nu se afle pe piaţă, urmînd să fie abia produse sau procurate de pe pieţe îndepărtate, sau pot exista deficienţe în sosirea lor normală sau modificări de preţuri etc., pe scurt o mulţime de împrejurări care nu pot fi observate în simpla schimbare a formei B — M, dar care fac ca pentru această parte a fazei de circulaţie să fie nevoie ba de un timp mai îndelungat, ba de unul mai puţin îndelungat. Aşa cum M — B şi B — M sînt despărţite în timp, ele pot fi despărţite şi în spaţiu; piaţa de cumpărare şi piaţa de vînzare pot fi pieţe despărţite în spaţiu. În cazul fabricilor, de pildă, cumpărătorii şi vînzătorii sînt chiar de multe ori persoane diferite. În producţia de mărfuri, circulaţia este tot atît de necesară ca şi producţia însăşi, prin urmare agenţii circulaţiei sînt tot atît de necesari ca şi agenţii producţiei. Procesul de reproducţie cuprinde ambele funcţii ale capitalului, deci şi necesitatea ca aceste funcţii să fie reprezentate fie de capitalistul însuşi, fie de muncitori salariaţi, agenţi ai capitalistului. Acesta însă nu este un motiv să se confunde agenţii circulaţiei cu agenţii producţiei, după cum nu este un motiv să se confunde funcţiile capitalului-marfă şi ale capitalului bănesc cu cele ale capitalului productiv. Agenţii circulaţiei trebuie plătiţi de agenţii producţiei. Dacă însă capitaliştii care cumpără şi vînd unii altora nu creează prin acest act nici produse şi nici valoare, lucrurile nu se schimbă atunci cînd volumul întreprinderii lor le dă posibilitatea şi îi sileşte să treacă asupra altora aceste funcţii de cumpărare-vînzare. În unele întreprinderi, cumpărătorii şi vînzătorii primesc tantieme, cote-părţi din profit. Fraza cum că ei sînt plătiţi de consumatori nu explică nimic. Consumatorii nu pot să plătească decît în măsura în care ei înşişi îşi produc, ca agenţi ai producţiei, un echivalent în mărfuri sau achiziţionează un asemenea echivalent de la agenţii producţiei fie pe baza unor titluri juridice (ca asociaţi ai lor etc.), fie prin servicii personale.
Între M — B şi B — M există o deosebire care nu are nimic comun cu deosebirea dintre forma-marfă şi forma-bani, ci rezultă din caracterul capitalist al producţiei. În sine, atît M — B, cît şi B — M sînt simple transformări dintr-o formă în alta ale unei valori date. Dar M' — B' este în acelaşi timp realizarea plusvalorii cuprinse în M'. Nu acesta este cazul cu B — M. Din această cauză, vînzarea este mai importantă decît cumpărarea. În împrejurări normale, B — M este un act necesar pentru valorificarea valorii exprimate în B, dar nu este realizare de plusvaloare; el este un prolog la producerea ei şi nu un epilog.
Circulaţiei capitalului-marfă, M' — B', îi sînt puse anumite limite de însăşi forma de existenţă a mărfurilor, de existenţa lor ca valori de întrebuinţare. Prin natura lor, mărfurile sînt perisabile. Prin urmare, dacă într-un anumit interval de timp ele nu intră potrivit destinaţiei lor în consumul productiv sau în cel individual, dacă, cu alte cuvinte, nu sînt vîndute într-un timp determinat, ele se alterează şi pierd, o dată cu valoarea lor de întrebuinţare, şi facultatea de a fi purtătoare ale valorii de schimb. Valoarea-capital pe care ele o conţin, respectiv plusvaloarea cu care această valoare a crescut, se pierde. Valorile de întrebuinţare nu rămîn purtătoare ale valorii-capital, care se perpetuează şi se valorifică, decît în măsura în care sînt mereu reînnoite şi reproduse, înlocuite prin noi valori de întrebuinţare de acelaşi sau de alt gen. Dar vînzarea lor sub formă de marfă finită, deci intrarea lor în consumul productiv sau în cel individual mijlocită prin această vînzare, este o condiţie a reproducţiei lor, condiţie care reapare mereu. În cadrul unui timp determinat, ele trebuie să-şi schimbe vechea lor formă de întrebuinţare pentru a-şi continua existenţa sub o formă de întrebuinţare nouă. Valoarea de schimb se conservă numai prin această reînnoire continuă a corpului-marfă al ei. Valorile de întrebuinţare ale diferitelor mărfuri se alterează mai repede sau mai încet; între producţia şi consumul lor poate deci să treacă un interval de timp mai lung sau mai scurt; prin urmare, ele pot sta un timp mai mult sau mai puţin îndelungat în faza de circulaţie M — B, sub formă de capital-marfă, fără să se strice; ele pot deci suporta în calitate de mărfuri un timp de circulaţie mai scurt sau mai lung. Limita pe care alterarea corpului mărfii o impune timpului de circulaţie al capitalului-marfă este limita absolută a acestei părţi a timpului de circulaţie, adică a timpului de circulaţie în decursul căruia capitalul-marfă poate exista ca atare. Cu cît mai perisabilă este o marfă, cu cît trebuie consumată şi deci vîndută mai repede după producerea ei, cu atît mai mică este distanţa pe care o poate parcurge ea de la locul ei de producţie, cu atît mai restrînsă este sfera ei de circulaţie în spaţiu, cu atît mai locală este piaţa ei de desfacere. Cu cît mai perisabilă este deci o marfă, cu cît mai restrînsă este, din cauza proprietăţilor ei fizice, limita absolută a timpului ei de circulaţie ca marfă, cu atît mai puţin adecvată este ea ca obiect al producţiei capitaliste. Ea poate intra în sfera producţiei capitaliste numai în locuri foarte populate sau în măsura în care distanţele locale se scurtează datorită dezvoltării mijloacelor de transport. Dar concentrarea producţiei unui articol în mîini puţine şi într-un loc foarte populat poate să creeze o piaţă relativ mare chiar pentru aceste articole, ca, de pildă, în cazul marilor fabrici de bere, al întreprinderilor de produse lactate etc.
8). Textul care urmează este din manuscrisul IV.
9). Timpul de producţie este luat aici în sens activ: timpul de producţie a mijloacelor de producţie nu este aici timpul în care sînt ele produse, ci timpul în care iau ele parte la procesul de producţie a unui produs-marfă. — F. E.