Notînd procesul total al circulaţiei cu Ct, cele trei figuri pot fi reprezentate în felul următor:
| I) | B — M...P...M' — B', |
| II) | P...Ct...P, |
| III) | Ct...P (M') |
Dacă examinăm cele trei forme în totalitatea lor, toate premisele procesului circuitului apar ca un rezultat al acestuia, ca o premisă creată de el însuşi. Fiecare moment apare ca punct de plecare, ca punct de trecere şi punct de întoarcere. Procesul total al circuitului se prezintă ca o unitate a procesului de producţie şi a procesului de circulaţie; procesul de producţie devine mijlocitorul procesului de circulaţie, şi invers.
Tuturor celor trei circuite le este comună valorificarea valorii ca scop determinant, ca mobil. În forma I, însăşi forma exprimă acest lucru. Forma a II-a începe cu P, cu însuşi procesul de valorificare. În forma a III-a, circuitul începe cu valoarea valorificată şi se încheie cu valoarea din nou valorificată, chiar dacă mişcarea se repetă pe aceeaşi scară.
În măsura în care M — B este pentru cumpărător B — M, iar B — M este pentru vînzător M — B, circulaţia capitalului nu reprezintă decît metamorfoza obişnuită a mărfurilor, iar legile formulate la analizarea acestei metamorfoze cu privire la cantitatea de bani aflaţi în circulaţie („Capitalul“, cartea I, cap. III, 2) își păstrează aici valabilitatea. Dacă nu examinăm însă această latură formală, ci analizăm legătura reală dintre metamorfozele diferitelor capitaluri individuale, adică, de fapt, legătura dintre circuitele capitalurilor individuale ca legătură a unor mişcări parţiale ale procesului de reproducţie a capitalului social total, această legătură nu poate fi explicată prin simpla schimbare a formei banilor şi a mărfii.
Într-un cerc care se roteşte în permanenţă, fiecare punct este în acelaşi timp punct de plecare şi punct de întoarcere. Dacă întrerupem rotaţia, nu fiecare punct de plecare este şi punct de întoarcere. Am văzut astfel nu numai că fiecare circuit special îl presupune (implicit) pe celălalt, ci şi că repetarea circuitului într-o formă presupune parcurgerea circuitului în celelalte forme. Astfel, întreaga deosebire se prezintă ca o deosebire pur formală sau chiar ca o deosebire pur subiectivă, care există numai pentru observator.
În măsura în care fiecare dintre aceste circuite este analizat ca o formă specială a mişcării, în care sînt angajate diverse capitaluri industriale individuale, deosebirea aceasta există şi ea totdeauna numai ca o deosebire individuală. În realitate însă, fiecare capital industrial individual este angajat concomitent în toate cele trei circuite. Cele trei circuite, formele de reproducţie a celor trei forme ale capitalului, se efectuează în mod continuu unul lîngă altul. De pildă, o parte a valorii-capital care funcţionează acum în calitate de capital-marfă se transformă în capital bănesc, dar în acelaşi timp o altă parte trece din procesul de producţie în procesul de circulaţie sub formă de capital-marfă nou. În modul acesta, forma circulară M'...M' este descrisă în mod continuu; la fel se întîmplă şi în celelalte două forme. Reproducţia capitalului în fiecare dintre formele sale şi în fiecare dintre stadiile sale este tot atît de continuă ca şi metamorfoza acestor forme şi trecerea succesivă prin cele trei stadii. Prin urmare, aici întregul circuit este unitatea efectivă a celor trei forme ale sale.
În analiza noastră am presupus că valoarea-capital apare în întreaga ei mărime cînd sub formă de capital bănesc, cînd de capital productiv, cînd de capital-marfă. Astfel am avut, de pildă, cele 422 l.st. mai întîi în întregime sub formă de capital bănesc, apoi transformate, de asemenea în întregime, în capital productiv şi, în sfîrşit, în capital-marfă: fire în valoare de 500 l.st. (dintre care 78 l.st. plusvaloare). Aici diferitele stadii constituie tot atîtea întreruperi. Atîta timp, de pildă, cît cele 422 l.st. rămîn sub formă de bani, adică atîta timp cît cumpărările B — M (F + Mp) nu sînt efectuate, întregul capital există şi funcţionează exclusiv în calitate de capital bănesc. În momentul în care s-a transformat în capital productiv, el nu mai funcţionează nici în calitate de capital bănesc şi nici în calitate de capital-marfă. Întregul lui proces de circulaţie este întrerupt, tot aşa cum, pe de altă parte, este întrerupt întregul lui proces de producţie atunci cînd el funcţionează, fie ca B, fie ca M', într-unul din cele două stadii de circulaţie. Prin urmare, circuitul P...P s-ar prezenta astfel nu numai ca o reînnoire periodică a capitalului productiv, dar şi ca o întrerupere a funcţiei acestuia — procesul de producţie — pînă nu va fi parcurs procesul de circulaţie; în loc să se săvîrşească în mod continuu, producţia s-ar face cu intermitenţe şi nu s-ar reînnoi decît după anumite intervale de timp, de durată întîmplătoare, în funcţie de felul cum ar fi parcurse, mai repede sau mai încet, cele două stadii ale procesului de circulaţie. Aşa stau lucrurile, de pildă, cu un meseriaş chinez, care nu lucrează decît pentru clienţi particulari şi al cărui proces de producţie încetează pînă cînd nu este reînnoită comanda.
În realitate, acest lucru este valabil pentru fiecare parte de capital aflat în mişcare şi toate părţile de capital efectuează pe rînd această mişcare. Astfel, de pildă, cei 10 000 de pfunzi de fire sînt produsul săptămînal al unui fabricant de fire. Aceşti 10 000 de pfunzi de fire ies complet din sfera producţiei şi intră în sfera circulaţiei; valoarea-capital cuprinsă în ei trebuie transformată în întregime în capital bănesc şi, atîta timp cît se află sub formă de capital bănesc, nu poate intra din nou în procesul de producţie; ea trebuie să intre mai întîi în circulaţie şi să fie transformată din nou în elementele capitalului productiv, F + Mp. Procesul circuitului capitalului este o continuă întrerupere, ieşirea dintr-un stadiu şi intrarea în cel următor; lepădarea unei forme, existenţa sub altă formă; fiecare dintre aceste stadii nu numai că îl condiţionează pe celălalt, dar îl şi exclude.
Dar o particularitate caracteristică a producţiei capitaliste este continuitatea, determinată de baza tehnică a acestei producţii, deşi nu întotdeauna în mod absolut realizabilă. Să vedem, aşadar, cum se petrec lucrurile în realitate. În timp ce, de pildă, cele 10 000 de pfunzi de fire intră pe piaţă în calitate de capital-marfă şi îşi efectuează transformarea lor în bani (indiferent dacă aceşti bani sînt mijloc de plată, mijloc de cumpărare sau pur şi simplu bani de calcul), locul lor în procesul de producţie îl ocupă alte cantităţi de bumbac, cărbuni etc., aici s-a produs deci o retransformare din forma bani şi din forma marfă în forma de capital productiv, care începe să funcţioneze ca atare; în acelaşi timp în care primii 10 000 de pfunzi de fire sînt transformaţi în bani, alţi 10 000 de pfunzi de fire produşi mai înainte parcurg deja al doilea stadiu al circulaţiei lor şi se retransformă din bani în elemente ale capitalului productiv. Toate părţile capitalului efectuează în mod succesiv procesul circuitului şi se află concomitent în diferite stadii ale acestui proces. Astfel, în decursul circuitului său, capitalul industrial se află simultan în toate stadiile acestui circuit şi în diferitele forme de funcţionare corespunzătoare lui. Pentru partea de capital care se transformă pentru prima dată din capital-marfă în bani, circuitul M'...M' abia începe, în timp ce pentru capitalul industrial, considerat ca un întreg aflat în mişcare, circuitul M'...M' este deja parcurs. Cu o mînă se avansează bani, cu cealaltă se încasează; începerea circuitului B...B' într-un punct este în acelaşi timp întoarcerea banilor în alt punct. Acelaşi lucru este valabil şi pentru capitalul productiv.
Circuitul efectiv al capitalului industrial în continuitatea sa nu este deci numai unitatea dintre procesul de circulaţie şi procesul de producţie, ci şi unitatea tuturor celor trei circuite ale sale. Dar el poate fi o astfel de unitate numai în măsura în care fiecare parte deosebită a capitalului poate parcurge, pe rînd, fazele succesive ale circuitului, poate trece dintr-o fază, dintr-o formă funcţională într-alta, aşadar în măsura în care capitalul industrial, ca totalitate a acestor părţi, se află concomitent în diferitele faze şi funcţii, parcurgînd astfel toate cele trei circuite în mod simultan. Succesiunea fiecărei părţi este condiţionată aici de juxtapunerea acestor părţi, adică de împărţirea capitalului. Astfel, în sistemul de fabrică bazat pe diviziunea muncii, produsul se află în permanenţă pe diferitele trepte ale procesului său de formare şi de trecere în permanenţă dintr-o fază a producţiei într-alta. Întrucît capitalul industrial individual reprezintă o mărime determinată, care depinde de mijloacele capitalistului şi care are pentru fiecare ramură industrială o mărime minimă determinată, la repartizarea capitalului trebuie să existe o anumită proporţie. Mărimea capitalului existent determină volumul procesului de producţie, iar acesta determină volumul capitalului-marfă şi pe cel al capitalului bănesc în măsura în care ele funcţionează alături de procesul de producţie. Dar juxtapunerea părţilor de capital care determină continuitatea producţiei este posibilă numai în condiţiile unei asemenea mişcări a părţilor de capital în care acestea parcurg pe rînd diferitele stadii ale circuitului. Juxtapunerea nu este ea însăşi decît un rezultat al succesiunii. Dacă, de pildă, mişcarea M' — B' stagnează pentru una dintre părţi, dacă marfa nu poate fi vîndută, circuitul acestei părţi este întrerupt şi ea nu poate fi înlocuită prin mijloacele ei de producţie; părţile următoare, care ies din procesul de producţie ca M', sînt lipsite de posibilitatea de a-şi schimba funcţiile din cauza părţilor de capital care le-au precedat. Dacă această situaţie se prelungeşte un timp oarecare, producţia este restrînsă şi întregul proces se opreşte. Orice stagnare în mişcarea succesivă a părţilor de capital dezorganizează juxtapunerea lor, orice stagnare într-unul dintre stadii atrage după sine o stagnare mai mare sau mai mică în întregul circuit, nu numai al părţii de capital care stagnează, ci şi în circuitul întregului capital individual.
Forma următoare în care se prezintă procesul este aceea a unei succesiuni de faze; trecerea capitalului într-o fază nouă este condiţionată de ieşirea lui din faza anterioară. Iată de ce fiecare circuit deosebit are ca punct de plecare şi ca punct de întoarcere una dintre formele funcţionale ale capitalului. Pe de altă parte, procesul total este de fapt unitatea celor trei circuite, care reprezintă formele diferite în care se exprimă continuitatea procesului. Circuitul total se prezintă pentru fiecare formă funcţională a capitalului drept circuitul ei specific, şi anume fiecare dintre aceste circuite determină continuitatea procesului total: mişcarea circulară descrisă de una dintre formele funcţionale determină mişcarea circulară a celorlalte. Pentru procesul de producţie total, în special pentru capitalul social, este o condiţie necesară ca acest proces de producţie să fie în acelaşi timp proces de reproducţie şi, prin urmare, proces de circuit al fiecăruia dintre momentele sale. Diferite părţi ale capitalului parcurg în mod succesiv diferitele stadii şi forme funcţionale. Datorită acestui fapt, fiecare formă funcţională, deşi de fiecare dată în ea îşi găseşte expresia altă parte a capitalului, parcurge concomitent cu toate celelalte propriul ei circuit. O parte a capitalului, dar o parte care se schimbă mereu, este reprodusă mereu, există sub formă de capital-marfă, care se transformă în bani; altă parte există sub formă de capital bănesc, care se transformă în capital productiv; o a treia sub formă de capital productiv, care se transformă în capital-marfă. Existenţa permanentă a tuturor celor trei forme este determinată de faptul că întregul capital parcurge în circuitul său tocmai aceste trei faze.
Prin urmare, luat ca un întreg, capitalul se află simultan în diferitele sale faze într-o juxtapunere în spaţiu. Dar fiecare parte trece în permanenţă, în mod succesiv, dintr-o fază, dintr-o formă funcţională în alta, funcţionînd astfel pe rînd în fiecare dintre ele. Astfel formele acestea sînt fluide, forme a căror simultaneitate este un rezultat al succesiunii lor. Fiecare formă urmează după alta şi precedă o alta, astfel că întoarcerea unei părţi a capitalului la o formă este condiţionată de întoarcerea altei părţi la altă formă. Fiecare parte descrie încontinuu propria ei rotaţie, dar în această formă se află de fiecare dată altă parte a capitalului, şi aceste rotaţii speciale nu formează decît momente simultane şi succesive ale procesului în ansamblu.
Numai în unitatea celor trei circuite se realizează continuitatea procesului total, şi nu în întreruperea descrisă mai sus. Capitalul social total posedă întotdeauna această continuitate, iar procesul său posedă întotdeauna unitatea celor trei circuite.
În ceea ce priveşte capitalurile individuale, continuitatea reproducţiei este întreruptă pe alocuri în măsură mai mare sau mai mică. În primul rînd, masele de valoare sînt adesea repartizate, în diferite perioade, în părţi inegale pe diferitele stadii şi forme funcţionale. În al doilea rînd, aceste părţi pot fi repartizate diferit, după caracterul mărfii care urmează să fie produsă, deci după specificul sferei de producţie în care este investit capitalul. În al treilea rînd, continuitatea poate fi întreruptă, în măsură mai mare sau mai mică, în ramurile de producţie care depind de anotimpuri, fie în urma unor condiţii naturale (agricultură, pescuitul scrumbiilor etc.), fie în urma unor împrejurări convenţionale, ca, de pildă, în cazul aşa-numitelor lucrări sezoniere. În modul cel mai regulat şi mai uniform, procesul decurge în fabrici şi în mine. Dar această deosebire între ramurile de producţie nu produce nici o deosebire în formele generale ale procesului circuitului.
Capitalul ca valoare care se autovalorifică nu cuprinde numai relaţii de clasă, numai un caracter social determinat, care se întemeiază pe existenţa muncii ca muncă salariată. Capitalul este o mişcare, un proces al circuitului, care trece prin diferite stadii şi care, la rîndul lui, cuprinde trei forme diferite ale procesului circuitului. De aceea capitalul nu poate fi înţeles decît ca mişcare, şi nu ca un lucru aflat în repaus. Economiştii care consideră existenţa independentă a valorii ca o simplă abstracţie uită că mişcarea capitalului industrial este această abstracţie in actu *1. Valoarea trece aici prin diferite forme, prin diferite mişcări, în cadrul cărora ea se păstrează şi în acelaşi timp se valorifică, sporeşte. Întrucît aici avem de-a face în primul rînd cu simpla formă de mişcare, nu vom lua în considerare revoluţiile prin care poate trece valoarea-capital în procesul circuitului ei; este însă clar că, în pofida tuturor revoluţiilor valorii, producţia capitalistă poate exista şi-şi poate continua existenţa doar atîta timp cît valoarea-capital se valorifică, adică îşi descrie procesul circuitului ei ca valoare devenită independentă, deci atîta timp cît revoluţiile valorii sînt învinse şi neutralizate într-un mod sau altul. Mişcările capitalului apar ca acţiuni ale capitalistului industrial individual, în aşa fel încît el funcţionează ca cumpărător de mărfuri şi de muncă, ca vînzător de mărfuri şi capitalist productiv, mijlocind deci prin activitatea sa circuitul. Dacă se săvîrşeşte o revoluţie în valoarea capitalului social, se poate întîmpla ca capitalul individual al respectivului capitalist să devină jertfa acestei revoluţii şi să dispară pentru că nu poate respecta condiţiile acestei mişcări a valorii. Cu cît revoluţiile valorii devin mai acute şi mai frecvente, cu atît mişcarea automată a valorii devenite independentă, mişcare care acţionează cu forţa unui proces natural elementar, triumfă asupra spiritului de prevedere şi calculelor capitalistului individual, cu atît cursul producţiei normale este subordonat mai mult speculaţiei anormale, cu atît mai mare devine pericolul pentru existenţa capitalurilor individuale. Prin urmare, aceste revoluţii periodice ale valorii confirmă ceea ce, chipurile, infirmă: autonomizarea pe care o cunoaşte valoarea în calitate de capital şi pe care, prin mișcarea ei, o menţine şi o statorniceşte.
Această succesiune de metamorfoze ale capitalului în mişcare cuprinde o continuă comparare a schimbărilor, produse în timpul circuitului, ale mărimii valorii capitalului cu valoarea iniţială. Dacă autonomizarea valorii faţă de forţa creatoare de valoare, adică forţa de muncă, este începută în actul B — F (cumpărare de forţă de muncă) şi este realizată în cursul procesului de producţie ca exploatare a forţei de muncă, această autonomizare a valorii nu apare din nou în acest circuit, în care banii, marfa, elementele producţiei nu sînt decît forme succesive ale valorii-capital în mişcare, iar mărimea anterioară a valorii capitalului se compară cu cea actuală, schimbată.
„Value — spune Bailey combătînd faptul autonomizării valorii care caracterizează modul de producţie capitalist şi pe care el îl tratează ca pe o iluzie a anumitor economişti — value is a relation between contemporary commodities, because such only admit of being exchanged with each other“ *2 31.
El spune acestea împotriva comparării valorilor mărfurilor în epoci diferite, comparare care, odată valoarea bănească fixată pentru fiecare epocă, nu înseamnă decît o comparare a cheltuielilor de muncă necesare în diferite epoci pentru producerea de mărfuri de acelaşi fel. Această părere rezultă din greşeala lui generală pe care o face considerînd valoarea de schimb egală cu valoarea, iar forma-valoare ca fiind valoarea însăşi, considerînd deci că valorile mărfurilor nu mai pot fi comparate între ele atunci cînd nu funcţionează în mod activ ca valori de schimb, adică atunci cînd nu pot fi schimbate în mod efectiv unele pe altele. Prin urmare, el nu presupune de loc că valoarea nu funcţionează în calitate de valoare-capital sau de capital decît în măsura în care rămîne identică cu sine însăşi şi este comparată cu sine însăşi în diferitele faze ale circuitului ei, care nu sînt nicidecum contemporary *3, ci succesive.
Pentru a analiza formula circuitului în starea ei pură nu este suficient să pornim de la presupunerea că mărfurile se vînd la valoarea lor, ci şi de la presupunerea că aceasta se întîmplă şi atunci cînd toate celelalte împrejurări rămîn neschimbate. Să luăm, de pildă, forma P...P, abstracţie făcînd de toate revoluţiile tehnice din cadrul procesului de producţie, care pot deprecia capitalul productiv al unui anumit capitalist, făcînd de asemenea abstracţie şi de orice repercusiune pe care ar putea-o avea o schimbare a valorii elementelor capitalului productiv asupra valorii capitalului-marfă existent, valoare care poate fi sporită sau redusă dacă există rezerve de asemenea capital. Să presupunem că M', cei 10 000 de pfunzi de fire, se vînd la valoarea lor de 500 l.st.; 8 440 de pfunzi de fire = 422 l.st. înlocuiesc valoarea-capital cuprinsă în M'. Dacă însă valoarea bumbacului, a cărbunelui etc. a crescut (lăsăm aici la o parte simplele oscilaţii ale preţurilor), aceste 422 l.st. nu sînt, poate, suficiente pentru a înlocui în întregime elementele capitalului productiv; este nevoie de un capital bănesc adiţional; în acest caz capitalul bănesc este mobilizat. Invers, dacă aceste preţuri scad, capitalul bănesc este eliberat. Procesul decurge în mod absolut normal numai atunci cînd raporturile valorice rămîn constante; în fapt, el decurge normal atîta timp cît perturbările se compensează în repetarea circuitului; cu cît perturbările sînt mai mari, cu atît mai mult capital bănesc trebuie să aibă capitalistul industrial pentru a putea aştepta pînă cînd ajunge la o echilibrare; şi, întrucît pe măsură ce se dezvoltă producţia capitalistă se lărgeşte scara fiecărui proces de producţie individual şi paralel creşte şi mărimea minimă a capitalului ce trebuie avansat, împrejurarea menţionată mai sus se alătură celorlalte care transformă din ce în ce mai mult funcţia capitalistului industrial într-un monopol al marilor capitalişti posesori de bani, individuali sau asociaţi.
Trebuie să remarcăm aici în treacăt că, dacă are loc o schimbare în valoarea elementelor producţiei, atunci se observă o deosebire între forma B...B', pe de o parte, şi P...P şi M'...M', pe de altă parte.
În B...B', ca formulă a capitalului nou investit, care apare mai întîi sub formă de capital bănesc, în cazul unei scăderi a valorii mijloacelor de producţie, de pildă a materiilor prime, a materialelor auxiliare etc., pentru începerea unei afaceri de anumite proporţii va fi nevoie de o cheltuire de capital bănesc mai mică decît era nevoie înainte de scădere, întrucît proporţiile procesului de producţie (dezvoltarea forţei productive rămînînd constantă) depind de masa şi de proporţiile mijloacelor de producţie pe care poate să le pună în mişcare o anumită cantitate de forţă de muncă; ele nu depind însă de valoarea acestor mijloace de producţie, nici de aceea a forţei de muncă (valoarea acesteia din urmă nu influenţează decît mărimea valorificării). Dimpotrivă, dacă are loc o creştere a valorii acelor elemente de producţie a mărfurilor care constituie elementele capitalului productiv, pentru începerea unei afaceri de anumite proporţii este nevoie de mai mult capital bănesc. În ambele cazuri nu este afectată decît cantitatea de capital bănesc care urmează să servească la noile investiţii: în primul caz capitalul bănesc devine excedentar, în al doilea caz capitalul bănesc este mobilizat dacă, în ramura de producţie respectivă, noile capitaluri industriale individuale continuă să crească în mod obişnuit.
Circuitele P...P şi M'...M' nu se prezintă ele însele ca B...B' decît în măsura în care mişcarea lui P şi a lui M' este în acelaşi timp acumulare, adică în măsura în care b adiţional, bani, se transformă în capital bănesc. În afară de aceasta, respectivele circuite sînt afectate de schimbarea valorii elementelor capitalului productiv altfel decît B...B'; facem din nou abstracţie aici de repercusiunile unei asemenea schimbări a valorii asupra componentelor capitalului angajate în procesul de producţie. Nu cheltuirea iniţială este aceea care e afectată aici în mod direct, ci un capital industrial angajat în procesul său de reproducţie, dar nu în primul său circuit; prin urmare, cel afectat este actul M'...M<Mp, retransformarea capitalului-marfă în elementele sale de producţie în măsura în care acestea constau din mărfuri. În cazul scăderii valorii (respectiv al scăderii preţului) sînt posibile trei cazuri: procesul de reproducţie continuă pe aceeaşi scară; în acest caz, o parte a capitalului bănesc existent pînă acum este eliberată şi se produce o îngrămădire de capital bănesc fără să fi avut loc o acumulare efectivă (producţie pe scară lărgită) sau transformarea lui b (plusvaloare) în fond de acumulare, transformare care pregăteşte şi însoţeşte acumularea efectivă; sau, dacă proporţiile tehnice o permit, procesul de reproducţie este lărgit pe o scară mai mare decît s-ar fi întîmplat în condiţiile anterioare; sau, în sfîrşit, are loc o mai mare stocare de materii prime etc.
Invers stau lucrurile dacă valoarea elementelor destinate să înlocuiască capitalul-marfă creşte. Reproducţia nu mai are loc atunci în proporţiile ei normale (se lucrează, de pildă, un timp mai scurt); sau, pentru ca ea să continue în proporţiile anterioare, trebuie să intervină un capital bănesc adiţional (mobilizare de capital bănesc); sau fondul bănesc de acumulare, dacă există, serveşte în întregime sau în parte nu la lărgirea procesului de reproducţie, ci la continuarea lui pe aceeaşi scară. Şi în cazul acesta este vorba de o mobilizare de capital bănesc, numai că aici capitalul bănesc adiţional nu vine din afară, de pe piaţa financiară, ci din mijloacele capitalistului industrial însuşi.
În condiţiile actelor P...P şi M'...M' pot interveni însă împrejurări care să aducă o schimbare. Dacă, de pildă, fabricantul nostru de fire are o rezervă mare de bumbac (adică dacă o mare parte a capitalului său productiv se află sub formă de rezervă de bumbac), atunci, în urma unei scăderi a preţurilor bumbacului, o parte a capitalului său productiv se depreciază; dacă, dimpotrivă, preţurile se urcă, are loc o creştere a valorii acestei părţi a capitalului său productiv. Pe de altă parte, dacă el a fixat mase mari de valoare sub formă de capital-marfă, de pildă sub formă de fire de bumbac, atunci, în condiţiile unei scăderi a preţurilor bumbacului, o parte a capitalului său marfă se depreciază deci, în general se depreciază o parte a capitalului său aflat în circuit; cînd are loc o creştere a preţurilor bumbacului, lucrurile se petrec invers. În sfîrşit, în procesul M' — B — M<FMp se petrec următoarele: dacă actul M' — B, realizarea capitalului-marfă, a avut loc înainte ca valoarea elementelor lui M să se fi schimbat, capitalul este afectat numai în modul arătat în primul caz, şi anume în al doilea act de circulaţie B — M<FMp; dacă însă schimbarea valorii a avut loc înainte de efectuarea actului M' — B, atunci, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, o scădere a preţului bumbacului atrage după sine o scădere corespunzătoare a preţului firelor şi, invers, o creştere a preţului bumbacului atrage după sine o creştere a preţului firelor. Acţiunea asupra diferitelor capitaluri individuale investite în aceeaşi ramură de producţie poate fi foarte diferită, în funcţie de împrejurările diferite în care ele se pot afla. De asemenea, eliberarea şi mobilizarea de capital bănesc pot rezulta din deosebiri în ceea ce priveşte durata procesului de circulaţie, prin urmare şi în ceea ce priveşte viteza circulaţiei. Dar aceasta face parte din analiza rotaţiei. Aici nu ne interesează decît deosebirea reală dintre B...B' şi celelalte două forme ale procesului circuitului, care se manifestă în legătură cu schimbarea valorii elementelor capitalului productiv.
În epoca modului de producţie capitalist deja dezvoltat, deci predominant, în stadiul de circulaţie B — M<FMp o mare parte a mărfurilor care constituie Mp, mijloacele de producţie, va fi ea însăşi capital-marfă străin aflat în funcţiune. Din punctul de vedere al vînzătorului, are deci loc M' — B', transformarea capitalului-marfă în capital bănesc. Dar aceasta nu este o regulă absolută. Dimpotrivă. În cadrul procesului său de circulaţie, în care capitalul industrial funcţionează fie ca bani, fie ca marfă, circuitul capitalului industrial, fie că se manifestă în calitate de capital bănesc, fie în calitate de capital-marfă, se încrucişează cu circulaţia mărfurilor produse în cele mai diferite moduri de producţie sociale, în măsura în care aceste moduri de producţie sînt în acelaşi timp producţie de mărfuri. Indiferent dacă marfa este produsul producţiei întemeiate pe sclavie sau produsul producţiei unor ţărani (chinezi, raiaţi hinduşi), al producţiei în obşte (Indiile orientale olandeze), al producţiei de stat (ca, de pildă, cea întemeiată pe iobăgie în epocile mai vechi ale istoriei ruse) sau al producţiei unor popoare de vînători pe jumătate sălbatice etc., ele se opun, ca mărfuri şi ca bani, banilor şi mărfurilor în care se manifestă capitalul industrial şi intră atît în circuitul acestuia, cît şi în acela al plusvalorii cuprinse în capitalul-marfă, în măsura în care această plusvaloare este cheltuită ca venit; prin urmare, ele intră în ambele ramuri ale circulaţiei capitalului-marfă. Caracterul procesului de producţie din care provin ele nu are nici o importanţă; ca mărfuri, ele funcţionează pe piaţă şi tot ca mărfuri intră în circuitul capitalului industrial, ca şi în circulaţia plusvalorii înglobate în el. Prin urmare, caracterul multilateral al originii lor, existenţa pieţei ca piaţă mondială, iată ce caracterizează procesul de circulaţie a capitalului industrial. Ceea ce este valabil pentru mărfurile străine este valabil şi pentru banii străini; aşa cum capitalul-marfă li se opune banilor numai ca marfă, tot astfel aceşti bani nu funcţionează faţă de el decît ca bani; banii funcţionează aici ca bani universali.
Aici trebuie să remarcăm însă două lucruri.
Întîi. Mărfurile (Mp) încetează să fie mărfuri de îndată ce actul B — Mp este încheiat şi devin unul dintre modurile de existenţă a capitalului industrial în forma sa funcţională P, capital productiv. Datorită acestui fapt însă, originea lor dispare; ele nu mai există decît ca forme de existenţă ale capitalului industrial; ele îi sînt încorporate. Dar rămîne stabilit că pentru înlocuirea lor este nevoie ca ele să fie reproduse, şi în această privinţă modul de producţie capitalist este condiţionat de alte moduri de producţie, aflate pe alte trepte de dezvoltare decît el. Tendinţa modului de producţie capitalist este însă de a transforma, pe cît posibil, orice producţie în producţie de mărfuri; mijlocul principal folosit de el în această privinţă este tocmai această atragere a altor producţii în procesul lui de circulaţie, iar producţia de mărfuri dezvoltată este ea însăşi producţie de mărfuri capitalistă. Pătrunderea capitalului industrial grăbeşte pretutindeni această transformare, iar împreună cu ea şi transformarea tuturor producătorilor nemijlociţi în muncitori salariaţi.
Al doilea. Mărfurile care intră în procesul de circulaţie a capitalului industrial (aici se numără şi mijloacele de subzistenţă necesare în care se transformă capitalul variabil pentru reproducerea forţei de muncă după ce a fost plătit muncitorilor), oricare le-ar fi originea, forma socială a procesului de producţie care le-a creat, se opun capitalului industrial încă în forma de capital-marfă, în forma de capital-marfă comercial sau de capital comercial; acesta cuprinde însă, prin însăşi natura sa, mărfuri provenite din toate modurile de producţie.
Aşa cum modul de producţie capitalist presupune o producţie pe scară largă, tot astfel el presupune în mod necesar şi o desfacere pe scară largă, prin urmare o vînzare către comerciant, nu către consumatorul individual. În măsura în care acest consumator este el însuşi consumator productiv, adică capitalist industrial, deci în măsura în care capitalul industrial al unei ramuri de producţie îi livrează celeilalte ramuri mijloace de producţie, are loc (sub formă de comandă etc.) şi o vînzare directă de mărfuri din partea unui capitalist industrial către mulţi alţii. De aceea fiecare capitalist industrial este vînzător direct, chiar propriul său comerciant, ceea ce este de altfel şi atunci cînd vinde marfa comerciantului.
Comerţul cu mărfuri ca funcţie a capitalului comercial este presupus în producţia capitalistă şi se dezvoltă tot mai mult o dată cu dezvoltarea acesteia. Noi îl presupunem, aşadar, în unele cazuri pentru ilustrarea anumitor laturi ale procesului de circulaţie capitalist; dar la analiza generală a procesului de circulaţie capitalist presupunem vînzare directă fără intervenţia comerciantului, pentru că aceasta din urmă disimulează diferite momente ale mişcării.
Să-l ascultăm pe Sismondi, care prezintă lucrurile într-un mod oarecum naiv:
„Le commerce emploie un capital considérable qui parait, au premier coup d'oeil, ne point faire partie de celui dont nous avons détaillé la marche. La valeur des draps accumulés dans les magasins du marchand-drapier semble d'abord tout-à-fait étrangère à cette partie de la production annuelle que le riche donne au pauvre comme salaire pour le faire travailler. Ce capital n'a fait cependant que remplacer celui dont nous avons parlé. Pour saisir avec clarté le progrès de la richesse, nous l'avons prise à sa création, et nous l'avons suivie jusqu'à sa consommation. Alors le capital employé dans la manufactura des draps, par exemple, nous a paru toujours le méme; échangé contre le revenu du consommateur, il ne s'est partagé qu'en deux parties: l'une a servi de revenu au fabricant comme produit, l'autre a servi de revenu aux ouvriers comme salaire, tandis qu'ils fabriquent de nouveau drap.
Mais on trouva bientôt que, pour l'avantage de tous, il valait mieux que les diverses parties de ce capital se remplaçassent l'une l'autre, et que, si cent mille écus suffisaient à faire toute la circulation entre le fabricant et le consommateur, ces cent mille écus se partageassent également entre le fabricant, le marchand en gros, et le marchand en détail. Le premier, avec le tiers seulement, fit le même ouvrage qu'il avait fait avec la totalité, parcequ'au moment où sa fabrication était achevée, il trouvait le marchand acheteur beaucoup plus tôt qu'il n'aurait trouvé le consommateur. Le capital du marchand en gros se trouvait de son côté beaucoup plus tôt remplacé par celui du marchand en détail... La différence entre les sommes des salaires avancés et le prix d'achat du dernier consommateur devait faire le profit des capitaux. Elle se répartit entre le fabricant, le marchand et le détaillant, depuis qu'ils eurent divisé entre eux leurs fonctions, et l'ouvrage accompli fut le même, quoiqu'il eût employé trois personnes et trois fractions de capitaux, au lieu d'une“. („Nouveaux Principes“, I, p. 139, 140.) — „Tous“ (comercianţii) „concouraient indirectement à la production; car celle-ci, ayant pour objet la consommation, ne peut être considérée comme accomplie que quand elle a mis la chose produite à la portée du consommateur“. (Ib., p. 137.) *5
La analiza formelor generale ale circuitului, şi în general în întreaga carte a II-a, presupunem banii ca bani de metal şi excludem banii simbolici, simple semne ale valorii, care sînt doar specialitatea anumitor state, precum şi banii de credit, de care nu ne-am ocupat încă. Acest mod de cercetare, în primul rînd, corespunde evoluţiei istorice; banii de credit nu joacă nici un rol sau joacă un rol neînsemnat în prima epocă a producţiei capitaliste. În al doilea rînd, caracterul necesar al acestui mod de a cerceta este dovedit din punct de vedere teoretic şi prin faptul că toate consideraţiile critice ale lui Tooke şi ale altora cu privire la circulaţia banilor de credit i-au silit iarăşi şi iarăşi să cerceteze cum s-ar prezenta lucrurile pe baza simplei circulaţii a banilor de metal. Nu trebuie să uităm însă că banii de metal pot funcţiona atît ca mijloc de cumpărare, cît şi ca mijloc de plată. Pentru a simplifica lucrurile, îi analizăm în general, în această carte a II-a, numai în prima lor formă de funcţionare.
Procesul de circulaţie a capitalului industrial, care nu constituie decît o parte a procesului circuitului său individual, este determinat, în măsura în care reprezintă numai o serie de acte în cadrul circulaţiei generale a mărfurilor, de legile generale dezvoltate mai înainte („Capitalul“, cartea I, cap. III). Aceeaşi masă de bani, de pildă 500 l.st., pune în circulaţie, pe rînd, cu atît mai multe capitaluri industriale (sau şi capitaluri individuale în forma lor de capitaluri-marfă), cu cît este mai mare viteza de circulaţie a banilor, deci cu cît mai repede fiecare capital individual parcurge seria metamorfozelor sale de marfă şi de bani. Aşadar, aceeaşi masă de valoare-capital cere cu atît mai puţini bani pentru circulaţia ei, cu cît banii funcţionează mai mult ca mijloc de plată, deci cu cît mai mult, de pildă la înlocuirea unui capital-marfă prin mijloacele sale de producţie, se plătesc numai simple solduri şi cu cît mai scurte sînt termenele de plată, ca, de pildă, la plata salariilor. Pe de altă parte, presupunînd că viteza de circulaţie şi toate celelalte împrejurări rămîn neschimbate, masa de bani care trebuie să circule în calitate de capital bănesc este determinată de suma preţurilor mărfurilor (preţul înmulţit cu masa mărfurilor) sau, dacă masa şi valorile mărfurilor sînt date, de valoarea banilor înşişi.
Dar legile circulaţiei generale a mărfurilor nu rămîn în vigoare decît în măsura în care procesul de circulaţie a capitalului formează o serie de acte de circulaţie simple, nu însă în măsura în care acestea din urmă formează etape, determinate din punct de vedere funcţional, ale circuitului unor capitaluri industriale individuale.
Pentru a explica acest lucru, cel mai bine este să analizăm procesul de circulaţie în legătura sa neîntreruptă, aşa cum apare în cele două forme:
| II) P...M' | { | M — | { | B — M<FMp...P(P') |
| — B' | ||||
| m — | b — m |
| III) M' | { | M — | { | B — M<FMp...P...M' |
| — B' | ||||
| m — | b — m |
Ca serie de acte de circulaţie în general, procesul de circulaţie reprezintă (indiferent că apare sub forma M — B — M sau B — M — B) numai cele două serii opuse de metamorfoze ale mărfurilor, dintre care fiecare metamorfoză în parte cuprinde, la rîndul ei, metamorfoza opusă a mărfii altuia sau a banilor altuia care se află în faţa mărfii respective.
Ceea ce este M — B de partea posesorului de marfă este B — M de partea cumpărătorului; prima metamorfoză a unei mărfi în M — B este a doua metamorfoză a altei mărfi care apare ca B; lucrurile se întîmplă invers în B — M. Aşadar, ceea ce s-a arătat în ceea ce priveşte împletirea metamorfozei unei mărfi într-unul din stadii cu metamorfoza altei mărfi într-alt stadiu este valabil şi pentru circulaţia capitalului, în măsura în care capitalistul funcţionează în calitate de cumpărător şi de vînzător de marfă şi deci capitalul său funcţionează ca bani faţă de o marfă a altuia sau ca marfă faţă de bani ai altuia. Dar această împletire a metamorfozelor mărfurilor nu este în acelaşi timp o expresie a împletirii metamorfozelor capitalurilor.
În primul rînd, aşa cum am văzut, B — M (Mp) poate reprezenta o împletire a metamorfozelor unor capitaluri individuale diferite. De pildă, firele, capitalul-marfă al fabricantului de fire de bumbac, este înlocuit, în parte, prin cărbune. O parte a capitalului acestuia se află sub forma bani şi din această formă este transformat în forma marfă, în timp ce capitalul producătorului capitalist de cărbune se află în forma marfă şi de aceea este transformat în forma bani; acelaşi act de circulaţie reprezintă aici metamorfoze opuse a două capitaluri industriale (din ramuri de producţie diferite), aşadar o împletire a seriei de metamorfoze ale acestor capitaluri. După cum am văzut însă, Mp, în care se transformă B, nu trebuie să fie capital-marfă în sensul categoric al acestui cuvînt, adică nu trebuie să fie o formă funcţională a capitalului industrial, un capital-marfă produs de un capitalist. Aici avem întotdeauna B — M de o parte şi M — B de altă parte, dar nu întotdeauna se produce o împletire de metamorfoze de capitaluri. Mai departe, B — F, cumpărarea de forţă de muncă, nu este niciodată împletire de metamorfoze de capitaluri, întrucît forţa de muncă, deşi este marfa muncitorului, nu devine capital decît atunci cînd este vîndută capitalistului. Pe de altă parte, în procesul M' — B', B' nu trebuie să fie o formă transformată a capitalului-marfă; el poate exprima transformarea în bani a mărfii forţă de muncă (salariu) sau unui produs creat de un muncitor independent, de un sclav, de un iobag, de o obşte.
În al doilea rînd însă, pentru rolul, determinat din punct de vedere funcţional, pe care îl are fiecare metamorfoză care se produce în cadrul procesului de circulaţie a unui capital individual, nu este nicidecum necesar ca ea să reprezinte, în circuitul celuilalt capital, metamorfoza opusă corespunzătoare, chiar dacă presupunem că întreaga producţie a pieţei mondiale are loc pe baze capitaliste. De pildă, în circuitul P...P, B', care reprezintă pe M' transformat în bani, poate fi de partea cumpărătorului numai prin transformarea în bani a plusvalorii sale (dacă marfa este un obiect de consum); sau, în B' — M<FMp (în care capitalul intră deci acumulat), B' poate să intre în circulaţia capitalului vînzătorului lui Mp numai ca înlocuitor al capitalului avansat de acesta sau poate să nu intre de loc în această circulaţie a capitalului lui, şi anume dacă acest B' este cheltuit ca venit.
Prin urmare, modul în care diferitele părţi componente ale capitalului social total, în raport cu care capitalurile individuale nu sînt decît părţi componente care funcţionează independent, se înlocuiesc reciproc în procesul de circulaţie — indiferent dacă este vorba de capital sau de plusvaloare — nu rezultă din simplele împletiri ale metamorfozelor circulaţiei mărfurilor, care sînt comune atît circulaţiei capitalului, cît şi oricărei circulaţii a mărfurilor; această problemă trebuie cercetată altfel. Pînă în prezent lumea s-a mulţumit în această privinţă cu fraze care, analizate mai îndeaproape, nu conţin decît idei vagi, deduse pur şi simplu din asemenea împletiri de metamorfoze proprii oricărei circulaţii a mărfurilor.
Una dintre particularităţile cele mai palpabile ale procesului circuitului capitalului industrial, prin urmare şi ale producţiei capitaliste, este faptul că, pe de o parte, elementele de formare a capitalului productiv provin de pe piaţa de mărfuri şi trebuie reînnoite în permanenţă prin intermediul pieţei de mărfuri, adică trebuie cumpărate în permanență ca mărfuri, iar pe de altă parte, produsul procesului de muncă iese din acest proces ca marfă şi de fiecare dată trebuie vîndut din nou ca marfă. Să comparăm, de pildă, un fermier modern din Scoţia inferioară cu un mic agricultor de tip vechi de pe continent. Primul îşi vinde întregul produs şi trebuie să înlocuiască deci pe piaţă toate elementele acestuia, chiar şi sămînţa; celălalt consumă nemijlocit cea mai mare parte a produsului său, cumpără şi vinde cît mai puţin posibil şi îşi confecţionează el însuşi, pe cît îi este cu putinţă, uneltele, îmbrăcămintea etc.
În consecinţă, economia naturală, economia bazată pe relaţii marfă-bani şi economia de credit au fost opuse una alteia ca fiind cele trei forme caracteristice de mişcare economică a producţiei sociale.
În primul rînd, aceste trei forme nu reprezintă faze de dezvoltare de importanţă egală. Aşa-numita economie de credit nu este ea însăşi decît o formă a economiei bazate pe relaţia marfă-bani, în măsura în care aceşti doi termeni exprimă funcţii de schimb sau moduri de schimb între producătorii înşişi. În producţia capitalistă dezvoltată, economia bazată pe relaţia marfă-bani nu mai apare decît ca bază a economiei de credit. În felul acesta, economia bazată pe relaţia marfă-bani şi economia de credit nu corespund decît unor trepte de dezvoltare diferite ale producţiei capitaliste, însă nu sînt nici pe departe forme de schimb diferite, independente în opoziţie cu economia naturală. Cu acelaşi drept, formele total diferite ale economiei naturale ar putea fi opuse celorlalte două ca egale în importanţă.
În al doilea rînd, întrucît la categoriile „economie bazată pe relaţia marfă-bani“, „economie de credit“ nu se accentuează şi nu se subliniază ca un caracter distinctiv economia, adică procesul de producţie însuşi, ci modul de schimb, corespunzător acestei economii, dintre diferiţii agenţi ai producţiei sau producători, acelaşi lucru ar trebui să se întîmple şi la analizarea primei categorii. Aşadar, în loc de „economie naturală“ aici am avea economie bazată pe schimb. O economie naturală cu totul închisă, ca, de pildă, statul incaşilor din Peru 32, nu s-ar încadra în nici una dintre aceste categorii.
În al treilea rînd, economia bazată pe relaţia marfă-bani este comună oricărei producţii de mărfuri, iar produsul apare ca marfă în cele mai diferite organisme de producţie sociale. Prin urmare, caracteristica producţiei capitaliste ar fi numai proporţiile în care produsul ar fi confecţionat ca articol de comerţ, ca marfă, deci şi proporţiile în care elementele de formare a produsului trebuie să intre din nou ca articole de comerţ, ca mărfuri, în economia din care a provenit acest produs.
În realitate, producţia capitalistă este producţia de mărfuri ca formă generală a producţiei, dar ea este capitalistă şi devine tot mai mult capitalistă pe măsură ce se dezvoltă, pentru că aici munca apare ea însăşi ca marfă, pentru că muncitorul vinde munca, adică funcţionarea forţei sale de muncă, şi anume, după cum presupunem noi, la valoarea ei, determinată de cheltuielile ei de reproducţie. În măsura în care munca devine muncă salariată, producătorul devine capitalist industrial; de aceea producţia capitalistă (deci şi producţia de mărfuri) apare în întreaga ei amploare abia atunci cînd şi producătorul agricol nemijlocit este muncitor salariat. În relaţia dintre capitalist şi muncitorul salariat, relaţia bani, relaţia dintre cumpărător şi vînzător, devine o relaţie imanentă a producţiei însăşi. Or, această relaţie are la bază caracterul social al producţiei, nu al modului de schimb: acesta din urmă, dimpotrivă, decurge din primul. De altfel orizontului burghez, unde afacerile constituie obiectul tuturor preocupărilor, îi corespunde concepţia că nu caracterul modului de producţie este baza modului de schimb care îi corespunde, ci invers 7).
Capitalistul aruncă în circulaţie mai puţină valoare sub formă de bani decît scoate din această circulaţie, pentru că aruncă în ea mai multă valoare sub formă de marfă decît a scos de acolo sub formă de marfă. Atîta timp cît funcţionează în calitate de simplă personificare a capitalului, în calitate de capitalist industrial, oferta sa de valoare-marfă este întotdeauna mai mare decît cererea sa de valoare-marfă. De aceea, dacă oferta şi cererea sa s-ar acoperi, aceasta ar însemna o nevalorificare a capitalului său; ar însemna că acest capital nu ar fi funcţionat în calitate de capital productiv; capitalul productiv s-ar fi transformat în capital-marfă la care nu s-a adăugat plusvaloare; în cursul procesului de producţie, el nu ar fi scos plusvaloare sub forma de marfă din forţa de muncă şi, prin urmare, nu ar fi funcţionat în general în calitate de capital. Capitalistul trebuie într-adevăr „să vîndă mai scump decît a cumpărat“, dar acest lucru îi reuşeşte numai pentru că a transformat, prin intermediul procesului de producţie capitalist, marfa mai ieftină pe care a cumpărat-o — mai ieftină pentru că are mai puţină valoare — într-o marfă mai valoroasă, deci mai scumpă. El vinde mai scump nu pentru că-şi vinde marfa peste valoarea ei, ci pentru că vinde o marfă a cărei valoare întrece suma valorii elementelor care intră în producerea ei.
Proporţia în care capitalistul îşi valorifică capitalul e cu atît mai mare, cu cît mai mare e diferenţa dintre oferta şi cererea sa, cu alte cuvinte cu cît mai mare e excedentul acelei valori-marfă pe care o oferă peste valoarea-marfă pe care o cere. Scopul lui nu este ca cererea şi oferta să se acopere, ci ca pe cît posibil să nu se acopere, ca cererea sa să fie depăşită de oferta sa.
Ceea ce este valabil pentru capitalistul individual este valabil pentru întreaga clasă a capitaliştilor.
În măsura în care capitalistul personifică numai capitalul industrial, propria sa cerere constă numai în cererea de mijloace de producţie şi de forţă de muncă. Cererea de Mp a capitalistului, privită sub aspectul valorii, este mai mică decît capitalul avansat de el; el cumpără mijloace de producţie în valoare mai mică decît valoarea capitalului său şi deci în valoare mult mai mică decît valoarea capitalului-marfă pe care el îl aduce pe piaţă.
Cît despre cererea capitalistului de forţă de muncă, ea este determinată, în ceea ce priveşte valoarea ei, de raportul dintre capitalul variabil şi capitalul total al acestuia, deci = v : C, şi de aceea, în condiţiile producţiei capitaliste, ea creşte relativ într-o măsură mai mică decît cererea lui de mijloace de producţie. Capitalistul devine din ce în ce mai mult un cumpărător mai mare de Mp decît de F.
Întrucît muncitorul îşi transformă salariul în special în mijloace de subzistenţă, şi în cea mai mare parte în mijloace de subzistentă necesare, cererea capitalistului de forţă de muncă este totodată în mod indirect cerere de mijloace de consum care intră în consumul clasei muncitoare. Dar această cerere este egală cu v şi nici cu un atom mai mare (dacă muncitorul face economii din salariul său — toate relaţiile de credit sînt aici în mod necesar lăsate deoparte —, acest lucru înseamnă că el îşi transformă o parte a salariului său în tezaur şi că pro tanto *5 nu se manifestă ca solicitator, ca cumpărător). Limita maximă a cererii capitalistului este = C = c + v, dar oferta sa este = c + v + p; aşadar, dacă structura capitalului-marfă al său este = 80 c + 20 v + 20 p, cererea sa este = 80 c + 20 v, deci, în ceea ce priveşte valoarea, cu 1/5 mai mică decît oferta sa. Cu cît cota procentuală a masei p produse de el (rata profitului) este mai mare, cu atît cererea sa devine mai mică în comparaţie cu oferta sa. Cu toate că cererea capitalistului de forţă de muncă, şi deci indirect de mijloace de subzistenţă necesare, devine o dată cu progresul producţiei din ce în ce mai mică in raport cu cererea sa de mijloace de producţie, nu trebuie să uitam, pe de altă parte, că cererea sa de Mp este în medie întotdeauna mai mică decît capitalul său. Aşadar, cererea sa de mijloace de producţie trebuie să fie întotdeauna mai mică sub raportul valorii decît produsul-marfă al capitalistului care îi livrează aceste mijloace de producţie şi care lucrează cu un capital egal şi în împrejurări egale. Că în realitate este vorba de mulţi capitalişti şi nu de unul singur, aceasta nu schimbă cu nimic lucrurile. Să presupunem că respectivul capitalist are un capital de 1 000 l.st., iar partea constantă a acestuia = 800 l.st.; în acest caz, cererea lui către toţi ceilalţi capitalişti = 800 l.st.; aceştia din urmă livrează, toţi laolaltă, 1 000 l.st. (indiferent la cît s-ar urca cota-parte din această sumă care revine fiecăruia dintre ei şi indiferent ce parte din întregul capital reprezintă suma care revine fiecăruia dintre ei), rata profitului fiind egală, mijloace de producţie în valoare de 1 200 l.st.; cererea capitalistului nu acoperă, prin urmare, decît 2/3 din oferta lor, în timp ce propria sa cerere sub raportul mărimii valorii nu reprezintă decît 4/5 din propria sa ofertă.
Trebuie să mai analizăm acum în treacăt rotaţia capitalului. Să presupunem că capitalul total al capitalistului respectiv este de 5 000 l.st., dintre care 4 000 l.st. capital fix şi 1 000 l.st. capital circulant; după cum am presupus mai sus, aceste 1 000 = 800 c + 200 v. Pentru ca capitalul total al acestuia să se rotească o dată în cursul unui an, capitalul circulant trebuie să se rotească de cinci ori în cursul unui an; produsul-marfă este în acest caz = 6 000 l.st., adică cu 1 000 l.st. mai mare decît capitalul avansat de el, ceea ce dă iarăşi acelaşi raport al plusvalorii faţă de capital ca mai sus:
5 000 C : 1 000 p = 100 (c + v): 20 p. Aşadar, această rotaţie nu schimbă nimic în raportul dintre cererea totală a capitalistului şi oferta sa totală, prima rămînînd cu 1/5 mai mică decît cea de-a doua.
Să presupunem că capitalul său fix trebuie reînnoit în 10 ani. Capitalistul amortizează deci anual 1/10 = 400 l.st. În modul acesta, peste un an el mai are o valoare de 3 600 l.st. în capital fix + 400 l.st. în bani. Dacă este nevoie de reparaţii şi dacă acestea nu depăşesc media, ele nu sînt decît investiţie de capital pe care capitalistul o face abia ulterior. Putem considera lucrurile ca şi cum capitalistul, stabilind valoarea capitalului investit de el în măsura în care aceasta intră în produsul-marfă anual, a inclus din capul locului în ea cheltuielile de reparaţie, astfel că ele sînt cuprinse în amortizarea de 1/10. (Dacă în realitate nevoile de reparaţii sînt la el sub medie, acesta este avantajul lui, aşa cum este paguba lui dacă ele depăşesc media. Însă pentru întreaga clasă a capitaliştilor din aceeaşi ramură industrială, aceste avantaje şi pagube se echilibrează.) În orice caz, cu toate că, în ipoteza unei singure rotaţii a capitalului său total în cursul unui an, cererea sa anuală rămîne = 5 000 l.st., adică egală cu valoarea-capital avansată de el la început, ea creşte în ceea ce priveşte partea circulantă a capitalului, în timp ce scade în permanenţă în ceea ce priveşte partea fixă a lui.
Să trecem acum la reproducţie. Să presupunem că capitalistul consumă întreaga plusvaloare b şi transformă din nou în capital productiv numai mărimea iniţială a capitalului, C. Acum cererea capitalistului este egală sub raportul valorii cu oferta sa, dar nu este egală în ceea ce priveşte mişcarea capitalului său; în calitate de capitalist, cererea sa nu atinge decît 4/5 din oferta sa (sub raportul mărimii valorii); 1/5 o consumă în calitate de noncapitalist, nu în virtutea funcţiilor sale de capitalist, ci pentru trebuinţele sau plăcerile sale personale.
Calculul său este în acest caz, în procente, următorul:
| în calitate de capitalist cerere = 100, ofertă = 120 |
| în calitate de om de viaţă cerere = 20, ofertă = — |
| Total cerere = 120, ofertă = 120 |
A presupune cele de mai sus înseamnă a presupune că producţia capitalistă nu există, că deci însuşi capitalistul industrial nu există. Deoarece a presupune că mobilul determinant este satisfacerea plăcerii şi nu îmbogăţirea, înseamnă a desfiinţa însăşi baza capitalismului.
Această presupunere este însă imposibilă şi din punct de vedere tehnic. Capitalistul nu trebuie numai să-şi formeze un capital de rezervă ca să se apere împotriva oscilaţiilor preţurilor şi ca să poată aştepta o conjunctură mai favorabilă pentru cumpărare şi vînzare; el trebuie să acumuleze capital, pentru a lărgi în felul acesta producţia şi pentru a încorpora in organismul său productiv progresele tehnice.
Pentru a acumula capital, capitalistul trebuie în primul rînd să scoată din circulaţie o parte a plusvalorii care i-a revenit din circulaţie sub formă de bani, s-o lase să crească sub formă de tezaur pînă cînd acesta a luat dimensiunile necesare pentru extinderea vechii întreprinderi sau pentru deschiderea unei întreprinderi noi alături de cea veche. Atîta timp cît durează tezaurizarea, ea nu sporeşte cererea capitalistului; banii sînt imobilizaţi; ei nu scot de pe piaţa de mărfuri nici un echivalent sub formă de marfă în schimbul echivalentului în bani care a fost scos de pe piaţă în schimbul mărfii aduse de acesta acolo.
De credit se face abstracţie aici; de credit ţine, de pildă, şi operaţia prin care capitalistul depune la o bancă banii în cont curent contra dobîndă pe măsură ce sînt acumulaţi.
7). Aici se sfîrşeşte manuscrisul V. — Ceea ce urmează pînă la sfîrşitul capitolului este o notă a lui Max dintr-un caiet datînd din 1877 sau 1878, care conţine extrase din cărţi.
*1. — în acţiune. — Nota trad.
*2. — „Valoarea este un raport între mărfuri care există în mod concomitent, pentru că numai acestea pot fi schimbate unele pe altele“. — Nota trad.
*3. — concomitente. — Nota trad.
*4. — „Comerţul foloseşte un capital considerabil, care, la prima vedere, nu pare să formeze o parte componentă a capitalului a cărui mişcare am descris-o în mod amănunţit. Valoarea postavurilor stocate în depozitele comerciantului de postavuri nu pare în primul moment să aibă ceva de-a face cu acea parte a producţiei anuale pe care bogatul o dă săracului ca salariu pentru a-l face sa muncească. Acest capital nu a făcut însă decît să-l înlocuiască pe celălalt, despre care am vorbit pînă acum. Pentru a cunoaşte în mod clar dezvoltarea avuţiei, am urmărit-o de la apariţia ei şi pînă la consum. Capitalul folosit, de pildă, la fabricarea postavului părea să fie întotdeauna acelaşi; atunci cînd era schimbat pe venitul consumatorului, el nu făcea decît să se împartă în două părţi: o parte reprezenta, ca profit, venitul fabricantului; cealaltă reprezenta, ca salariu, venitul muncitorilor în timp ce aceştia produceau din nou postav.
Curînd s-a constatat însă că ar fi în avantajul tuturor dacă diferitele părţi ale acestui capital s-ar înlocui reciproc şi dacă, presupunînd că 100 000 de taleri ar fi suficienţi pentru întreaga circulaţie dintre fabricant şi consumator, aceşti 100 000 de taleri s-ar repartiza în mod egal între fabricant, comerciantul ang1osist şi comerciantul cu amănuntul. Primul ar produce numai cu o treime din capital aceeaşi cantitate de marfă pe care ar fi produs-o cu întregul capital, pentru că, în momentul în care procesul său de fabricaţie era încheiat, el îl găsea pe comerciant cumpărător cu mult mai devreme decît l-ar fi găsit pe consumator. Capitalul comerciantului angrosist, la rîndul său, este înlocuit cu mult mai devreme de către cel al comerciantului cu amănuntul... Diferenţa dintre suma avansată pentru salarii şi preţul de cumpărare pe care ii plăteşte ultimul consumator trebuie să reprezinte profitul la capital. Ea se repartiza între fabricant, comerciantul angrosist şi comerciantul cu amănuntul de cînd aceştia şi-au împărţit între ei funcţiile, iar munca prestată era aceeaşi cu toate că ea presupunea participarea a trei persoane şi a trei părţi de capital în locul uneia singure“. („Nouveaux Principes“, I, p. 139, 140.) — „Toţi“ (comercianţii) „participau indirect la producţie, deoarece aceasta, avînd ca scop consumul, nu poate fi socotită încheiată înainte ca produsul să fie pus la dispoziţia consumatorului“. (Ibidem, p, 137.) — Nota trad.
*5. — respectiv. — Nota trad.
31. Vezi [Bailey, Samuel.] „A Criticai Dissertation on the Nature, Measures and Causes of Value; chiefly in Reference to the Writings of Mr. Ricardo and his Followers. By the author of Essays on the Formation and Publication of Opinions“. London, 1825, p. 72 („Studiu critic asupra naturii, măsurilor şi cauzelor valorii“). [Nota red.]
32. Statul incaşilor — stat sclavagist care a existat de la începutul secolului al XV-lea pînă la jumătatea secolului al XVI-lea pe teritoriul actualului stat Peru şi în care s-au păstrat multe rămăşiţe ale comunei primitive. [Nota red.]