|
|
|
Scris: 1875-1876 |
|
|
Cercetarea modernă a naturii, singura care a ajuns la o dezvoltare sistematică, ştiinţifică, multilaterală, în opoziţie cu genialele intuiţii ale anticilor în domeniul filozofiei naturii şi cu descoperirile arabilor, deosebit de importante, dar sporadice şi dispărute în cea mai mare parte fără a fi dat vreun rezultat, — cercetarea modernă a naturii datează, ca şi întreaga istorie modernă, din epoca grandioasă pe care noi, germanii, o denumim, după nenorocirea naţională care ne-a lovit atunci, Reformă, francezii — Renaştere, iar italienii — Cinquecento[1] şi pe care nici unul dintre aceste nume nu o redă exhaustiv. Este epoca care începe din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Regalitatea, sprijinindu-se pe bürgeri, a frînt puterea nobilimii feudale şi a întemeiat marile monarhii, bazate în esenţă pe naţionalitate, în care s-au dezvoltat apoi naţiunile europene moderne şi societatea burgheză modernă; şi în timp ce cearta dintre bürgeri şi nobilime mai era în toi, războiul ţărănesc german prevestea viitoarele lupte de clasă, aducînd în scenă nu numai pe ţăranii răsculaţi — ceea ce nu mai era o noutate —, ci şi, în urma lor, pe precursorii proletariatului de astăzi, cu steagul roşu în mîini şi cu revendicarea comunităţii bunurilor pe buze. Manuscrisele salvate după căderea Bizanţului, statuile antice dezgropate de sub ruinele Romei au dezvăluit Apusului uimit o lume nouă — antichitatea greacă; în faţa chipurilor luminoase făurite de ea, fantomele evului mediu s-au risipit; Italia s-a ridicat la o nebănuită înflorire a artei, care era ca un reflex al antichităţii clasice şi care n-a mai fost nicicînd egalată. În Italia, Franţa, Germania a apărut o literatură nouă, prima literatură modernă; Anglia şi Spania au cunoscut curînd după aceea epoca clasică a literaturii lor. Limitele vechiului orbis terrarum[2] au fost sfărîmate; abia acum Pămîntul a fost descoperit cu adevărat şi s-au pus bazele comerţului mondial de mai tîrziu, precum şi ale transformării meşteşugului în manufactură, care, la rîndul ei, a constituit punctul de plecare pentru marea industrie modernă. Dictatura spirituală a bisericii a fost doborîtă; majoritatea popoarelor germanice s-au dezis de ea şi au adoptat protestantismul, în timp ce la popoarele romanice voioasa liberă cugetare, preluată de la arabi şi alimentată de filozofia greacă nou descoperită, prindea tot mai mult rădăcini, pregătind materialismul secolului al XVIII-lea.
A fost cea mai mare răsturnare progresistă din cîte cunoscuse pînă atunci omenirea, o epocă care avea nevoie de titani şi care a generat titani, titani ai gîndirii, ai pasiunii şi ai caracterului, ai multilateralităţii şi ai erudiţiei, Oamenilor care au pus bazele dominaţiei moderne a burgheziei li se poate reproşa orice, numai că ar fi fost nişte burghezi mărginiţi nu. Dimpotrivă, erau mai mult sau mai puţin contaminaţi de spiritul de aventură, caracteristic epocii lor. Pe atunci aproape că nu a existat om de seamă care să nu fi călătorit în ţări îndepărtate, să nu fi vorbit patru-cinci limbi, să nu fi strălucit în mai multe domenii. Leonardo da Vinci[i] n-a fost numai un mare pictor, ci şi un mare matematician, mecanician şi inginer, căruia cele mai variate ramuri ale fizicii îi datorează descoperiri importante; Albrecht Dürer[i] a fost pictor, gravor, sculptor, arhitect şi, în afară de aceasta, a inventat un sistem de fortificaţii care conţine o serie de idei reluate mult mai tîrziu de Montalembert[i] şi de tehnica modernă germană a fortificaţiilor. Machiavelli[i] a fost om de stat, istoric, poet şi, totodată, primul scriitor militar al timpurilor moderne care merită să fie menţionat. Luther[i] a curăţat nu numai grajdurile augiene ale bisericii, dar şi pe cele ale limbii germane, creînd proza germană modernă şi compunînd textul şi melodia acelui coral pătruns de certitudinea victoriei care a devenit „Marsilieza“ secolului ai XVI-lea. Eroii acelei epoci nu erau încă sclavi ai diviziunii muncii, care duce la mărginire şi la unilateralitate, atît de frecvent întîlnite la urmaşii lor. Dar ceea ce îi caracterizează în mod deosebit este că trăiesc aproape cu toţii în plină vîltoare a timpului lor, participă direct la lupta practică, iau poziţie pentru o partidă sau alta şi combat care cu cuvîntul şi cu condeiul, care cu spada, care cu toate deodată. De aici acea plenitudine şi tărie a caracterului care fac din ei oameni în adevăratul înţeles al cuvîntului. Pe atunci savanţii de cabinet constituiau o excepţie: erau sau oameni de mîna a doua şi a treia, sau filistini precauţi care nu voiau să-şi ardă degetele.
Şi cercetarea naturii evalua pe atunci în condiţiile revoluţiei generale, fiind ea însăşi pe de-a-ntregul revoluţionară, căci trebuia să-şi cucerească dreptul la existenţă. Mînă în mînă cu marii italieni, de la care începe filozofia modernă, ea şi-a dat martirii pentru rugurile şi temniţele inchiziţiei. Şi este semnificativ faptul că protestanţii i-au întrecut pe catolici în prigonirea cercetării libere a naturii. Calvin[i] l-a ars pe rug pe Servet[i] cînd acesta era pe punctul de a descoperi circulaţia sîngelui, poruncind să fie fript de viu timp de două ore; inchiziţia cel puţin s-a mulţumit să-l ardă pur şi simplu pe rug pe Giordano Bruno[i].
Actul revoluţionar prin care cercetarea naturii şi-a proclamat independenţa, repetînd întrucîtva gestul lui Luther de a arde bula papală, a fost publicarea nemuritoarei opere prin care Copernic[i] — cu timiditate, ce e drept, şi, am putea spune, abia pe patul de moarte — declara război autorităţii bisericeşti în problemele naturii[N42]. De atunci începe emanciparea cercetării naturii de sub egida teologiei, deşi clarificarea diverselor pretenţii reciproce s-a tărăgăntat pînă în zilele noastre, iar în mintea unora e încă departe de a se fi produs. Dar tot de atunci a început şi dezvoltarea cu paşi gigantici a ştiinţei, care s-a intensificat, ca să spunem aşa, proporţional cu pătratul distanţei parcurse (în timp) de la punctul de plecare. Se părea că trebuie să i se dovedească lumii că, de acum încolo, pentru cel mai înalt produs al materiei organice, spiritul omenesc, este valabilă o lege a mişcării, inversă celei valabile pentru materia anorganică.
Principala preocupare la începuturile acestei prime perioade a ştiinţei naturii a fost să pună stăpînire pe materialul care se găsea la îndemînă. În cele mai multe domenii trebuia pornit de la nimic. Antichitatea lăsase moştenire pe Euclid[i] şi sistemul solar al lui Ptolemeu[i]; arabii — numeraţia zecimală, elementele algebrei, cifrele moderne şi alchimia; evul mediu creştin nu lăsase nimic. În aceste împrejurări, pe primul plan s-a situat inevitabil ştiinţa cea mai elementară a naturii, mecanica corpurilor terestre şi cereşti, iar alături de ea şi în serviciul ei descoperirea şi perfecţionarea metodelor matematice. În acest domeniu s-au înfăptuit lucruri mari. La sfîrşitul acestei perioade, marcat de numele lui Newton[i] şi Linné[i], vedem că aceste ramuri ale ştiinţei au atins un anumit grad de perfecţiune. Au fost stabilite, în linii mari, cele mai importante metode matematice; geometria analitică în special de Descartes[i]; logaritmii de Neper[i]; calculul diferenţial şi integral de Leibniz[i] şi, poate, de Newton. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mecanica solidelor, ale cărei legi principale au fost elucidate o dată pentru totdeauna. În sfîrşit, în astronomia sistemului solar, Kepler[i] a descoperit legile mişcării planetelor, iar Newton le-a formulat din punctul de vedere al legilor generale ale mişcării materiei. Celelalte ramuri ale ştiinţei naturii erau foarte departe de a fi atins măcar acest grad de perfecţiune relativă. Mecanica lichidelor şi a gazelor a fost cercetată mai intens abia spre sfîrşitul acestei perioade[3]. Fizica propriu-zisă nu trecuse încă dincolo de primele începuturi, cu excepţia opticii, ale cărei progrese deosebite fuseseră determinate de necesităţile practice ale astronomiei. Chimia abia se emancipase de alchimie, datorită teoriei flogisticului[N43]. Geologia încă nu trecuse de treapta embrionară a mineralogiei; prin urmare, paleontologia încă nici nu putea exista. În sfîrşit, în domeniul biologiei, preocuparea esenţială mai era strîngerea şi trierea preliminară a uriaşului material, atît a celui botanic şi zoologic, cît şi a celui anatomic şi propriu-zis fiziologic. Despre o comparare a formelor de viaţă unele cu altele, despre studierea răspîndirii lor geografice, a condiţiilor lor de viaţă climatice etc., aproape că nici nu putea fi încă vorba. Aici numai botanica il zoologia atinseseră un oarecare grad de perfecţiune, datorită lui Linné.
Dar ceea ce caracterizează îndeosebi această perioadă este elaborarea unei concepţii de ansamblu specifice, al cărei punct central îl constituie ideea invariabilităţii absolute a naturii. Potrivit acestei concepţii, natura, indiferent de modul în care a luat naştere, odată apărută rămîne aşa cum este cît timp dăinuieşic. Planetele şi sateliţii lor, odată puşi în mişcare de misteriosul „impuls prim“, continuă să se învîrtească pentru eternitate pe elipsele lor predeterminate sau, în orice caz, pînă la sfîrşitul tuturor lucrurilor. Stelele rămîn pentru totdeauna fixe şi imobile pe locurile lor, menţinîndu-se reciproc în această poziţie datorită „gravitaţiei universale“. Pămîntul a rămas neschimbat fie dintotdeauna (după unii), fie din momentul creaţiei sale (după alţii). Actualele „cinci continente“ au existat întotdeauna şi au avut întotdeauna aceiaşi munţi, văi şi rîuri, aceeaşi climă, aceeaşi floră şi faună, în afară de ceea ce mîna omului a transformat sau a transplantat. Speciile de plante şi de animale au fost fixate o dată pentru totdeauna în momentul apariţiei lor, acelaşi genera mereu acelaşi, şi Linné făcea o mare concesie admiţînd că pe alocuri, datorită încrucişărilor, ar fi putut să apară eventual specii noi. În opoziţie cu istoria omenirii, care se dezvoltă în timp, istoriei naturii i se atribuia doar o desfăşurare în spaţiu. Se nega orice schimbare, orice evoluţie în natură. Ştiinţa naturii, atît de revoluţionară la început, s-a trezit dintr-o dată în faţa unei naturi pe de-a-ntregul conservatoare, în care totul mai era şi azi aşa cum fusese de la început şi în care totul urma să rămînă, pînă la sfrrşitul lumii sau pentru eternitate, aşa cum a fost de la început.
Pe cît era ştiinţa naturii din prima jumătate a secolului al XVIII-lea mai presus de antichitatea greacă în ceea ce priveşte cunoştinţele şi chiar sistematizarea materialului, pe atît era mai prejos în ceea ce priveşte cuprinderea ideatică a acestui material şi concepţia generală asupra naturii. Pentru filozofii greci, lumea era, în esenţă, ceva născut din haos, ceva evoluat, ceva devenit. Pentru cercetătorii naturii din perioada de care ne ocupăm, ea era ceva osificat, ceva imuabil, iar pentru cei mai mulţi, ceva creat dintr-o dată. Ştiinţa era încă profund ancorată în teologie. Pretutindeni ea caută şi găseşte ca ultimă cauză un impuls din afară, inexplicabil prin natura însăşi. Chiar dacă atracţia, botezată pompos de Newton gravitaţie universală, este concepută ca proprietate esenţială a materiei, de unde provine forţa tangenţială neexplicată datorită căreia se formează orbitele planetelor? Cum au luat naştere nenumăratele specii de plante şi de animale? Şi îndeosebi omul, despre care se stabilise ferm că nu a existat dintotdeauna? La astfel de întrebări ştiinţa naturii răspundea, prea frecvent, făcîndu-l răspunzător pe creatorul tuturor lucrurilor. La începutul acestei perioade, Copernic o rupe cu teologia; Newton încheie această perioadă cu postulatul impulsului prim divin. Cea mai înaltă idee generală la care s-a ridicat ştiinţa naturii din perioada amintită este aceea a finalităţii rînduielilor instaurate în natură, teleologia plată a lui Wolff[i], după care pisicile au fost create pentru a mînca şoarecii, şoarecii pentru a fi mîncaţi de pisici, iar întreaga natură pentru a sta mărturie înţelepciunii creatorului. Filozofia de atunci are marele merit că nu s-a lăsat indusă în eroare de limitarea cunoaşterii naturii din acel timp, că, începînd cu Spinoza[i] şi terminînd cu marii materialişti francezi, ea a perseverat să explice lumea prin ea însăşi şi să lase pe seama ştiinţei naturii din viitor justificările de amănunt.
Înglobez în această perioadă şi pe materiairiştii secolului al XVIII-lea, deoarece ei nu aveau la dispoziţie alt material ştiinţific cu privire la natură decît pe cel descris mai sus. Opera epocală a lui Kant[i] a rămas pentru ei o taină, iar Laplace[i] a trăit mult mai tîrziu[N44]. Să nu uităm că, deşi progresul ştiinţei o zdruncinase pretutindeni, această concepţie învechită asupra naturii a dominat[4] totuşi în întregime prima jumătate a secolului al XIX-lea şi că, în esenţa ei, ea este predată şi astăzi în toate şcolile1).
Prima breşă în această concepţie încremenită asupra naturii nu a fost făcută de un cercetător al naturii, ci de un filozof. În 1755 a apărut „Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels“ a lui Kant. Problema impulsului prim a fost exclusă; Pămîntul şi întregul sistem solar apar ca ceva devenit în decursul timpurilor. Dacă marea majoritate a cercetătorilor naturii ar fi avut mai puţină oroare faţă de gîndire — oroare exprimată de Newton în avertismentul: fizică, fereşte-te de metafizică![N45] —, ei ar fi trebuit să tragă chiar şi numai din această genială descoperire a lui Kant concluzii care i-ar fi scutit de rătăciri nesfîrşite şi le-ar fi economisit enorm de multă muncă şi timp, irosite în direcţii greşite. Căci descoperirea lui Kant conţinea punctul de plecare al întregului progres de mai tîrziu. Dacă Pămîntul era ceva devenit, atunci şi actuala lui stare geologică, geografică, climatică, plantele şi animalele lui trebuiau să fie şi ele tot ceva devenit; Pămîntul trebuia deci să aibă o istorie, nu numai prin alăturare în spaţiu, ci şi prin succesiune în timp. Dacă s-ar fi continuat neîntîrziat şi cu hotărîre cercetările în acest sens, ştiinţa naturii ar fi ajuns astăzi mult mai departe decît este. Dar ce putea da bun filozofia? Lucrarea lui Kant a rămas fără rezultat direct pînă cînd, mulţi ani mai tîrziu, Laplace şi Herschel[i] i-au dezvoltat conţinutul şi i-au dat o fundamentare mai amănunţită, impunînd astfel treptat „ipoteza nebulară“. Descoperiri ulterioare i-au adus, în sfîrşit, victoria; cele mai importante dintre ele au fost: mişcarea proprie a stelelor fixe, demonstrarea existenţei în spaţiul cosmic a unui mediu rezistent, stabilirea prin analiză spectrală a identităţii chimice a materiei în univers şi a existenţei unor mase nebulare incandescente, ca cele presupuse de Kant[5].
Este însă îngăduit să ne îndoim că majoritatea cercetătorilor naturii ar fi devenit atît de repede conştienţi de contradicţia unui Pămînt în transformare, populat de organisme imuabile, dacă concepţia care abia se năştea, anume că natura nu este, ci devine şi dispare, nu ar fi căpătat sprijin din altă parte. A apărut geologia, care a scos la iveală nu numai stratele scoarţei terestre, formate succesiv şi dispuse unul deasupra altuia, ci şi cochilii şi schelete de animale dispărute, tulpini, frunze şi fructe ale unor plante care nu mai există, dar s-au păstrat în aceste strate. Oamenii se vedeau siliţi să recunoască faptul că nu numai Pămîntul în ansamblu, ci şi suprafaţa lui actuală, precum şi plantele şi animalele care îl populează au o istorie în timp. La început acest lucru n-a fost recunoscut bucuros. Teoria lui Cuvier[i] despre revoluţiile pe care le-a suferit Pămîntul era revoluţionară în vorbă, dar reacţionară în fapt. În locul creaţiei divine unice ea punea un şir întreg de acte de creaţie repetate, făcînd astfel din miracol una dintre pîrghiiile esenţiale ale naturii. Abia Lyell[i] a introdus raţiunea în geologie, înlocuind revoluţiile bruşte, provocate de capriciile creatorului, prin efectele succesive ale unei transformări lente a Pămîntului2).
Teoria lui Lyell era şi mai puţin compatibilă cu ipoteza unor specii organice constante decît toate teoriile precedente. Ideea transformării treptate a suprafeţei terestre şi a tuturor condiţiilor de viaţă de pe ea ducea direct la ideea transformării treptate a organismelor şi a adaptării lor la variaţiile mediului, ducea la teoria variabilităţii speciilor. Dar tradiţia este o forţă nu numai în biserica catolică, ci şi în ştiinţa naturii. Lyell însuşi nu a sesizat ani de-a rîndul contradicţia, iar elevii săi cu atît mai puţin. Aceasta se poate explica numai prin diviziunea muncii, care între timp devenise dominantă în ştiinţa naturii, limitînd mai mult sau mai puţin pe fiecare la specialitatea lui, astfel că numai cîţiva nu au pierdut viziunea de ansamblu.
Între timp fizica făcuse progrese uriaşe, ale căror rezultate au fost sintetizate aproape concomitent de trei oameni diferiţi în 1842, an epocal pentru această ramură a ştiinţei naturii. Mayer[i] la Heilbronn şi Joule[i] la Manchester au demonstrat transformarea căldurii în forţă mecanică şi a forţei mecanice în căldură. Stabilirea echivalentului mecanic al căldurii a făcut ca acest rezultat să devină incontestabil. Totodată, Grove[i] [N46] — care nu era de profesiune cercetător al naturii, ci un avocat englez — a demonstrat, prin simpla prelucrare a diverselor rezultate deja obţinute în fizică, faptul că toate aşa-numitele forţe fizice — forţa mecanică, căldura, lumina, electricitatea, magnetismul şi chiar aşa-numita forţă chimică — se transformă, în condiţii determinate, una în alta fără să se producă vreo pierdere de forţă, demonstrînd astfel încă o dată, prin fizică, teza lui Descartes potrivit căreia cantitatea de mişcare existentă în univers este constantă[N47]. Prin aceasta, diversele forţe fizice — ca să zicem aşa, „speciile“ imuabile ale fizicii — au fost contopite în forme de mişcare a materiei divers diferenţiate şi care se transformă una în alta după legi anumite. Existenţa întîmplătoare a cutărui sau cutărui număr de forţe fizice a fost eliminată din ştiinţă, deoarece au fost demonstrate conexiunile şi tranziţiile lor reciproce. Fizica ajunsese, ca şi înainte astronomia, la un rezultat care sugera în mod necesar circuitul etern al materiei în mişcare, ca concluzie ultimă a ştiinţei.
Dezvoltarea uimitor de rapidă a chimiei, începînd cu Lavoisier[i] şi mai ales cu Dalton[i], a atacat sub alt aspect vechile reprezentări asupra naturii. Prin prepararea pe cale anorganică a unor compuşi, produşi pînă atunci numai în organismul viu, ea a dovedit că legile chimiei sînt la fel de valabile pentru corpurile organice ca şi pentru cele anorganice, umplînd astfel, în bună parte, prăpastia dintre natura organică şi cea anorganică, considerată de nettrecut încă de Kant.
În sfîrşit, expediţiile şi călătoriile ştiinţifice, organizate sistematic în special începînd de la mijlocul secolului trecut, explorarea mai precisă a coloniilor europene de pe toate continentele de către specialiştii stabiliţi acolo, apoi progresele paleontologiei, ale anatomiei şi ale fiziologiei în general, şi în special din momentul întrebuinţării sistematice a microscopului şi de la descoperirea celulei, au acumulat şi în domeniul cercetării biologice atît de mult material, încît aplicarea metodei comparative a devenit posibilă şi totodată necesară[6]. Pe de o parte, datorită geografiei fizice comparate, au fost stabilite condiţiile de viaţă ale diferitelor florn şi faune, pe de altă parte diferitele organisme au fost comparate între ele după organele lor omologe, şi anume nu numai în stare de maturitate, ci şi în toate fazele dezvoltării lor. Cu cît acest studiu era mai aprofundat şi mai precis, cu atît dispărea mai mult sistemul rigid al unei naturi organice imuabil fixate. Nu numai că tot mai multe specii de plante şi animale se contopeau iremediabil unele cu altele, dar au apărut animale, ca amfiox şi lepidosiren[N48], care sfidau orice clasificare de pînă atunci[7]; iar pînă la urmă au fost descoperite organisme despre care nici nu se putea spune dacă fac parte din regnul vegetal sau din cel animal. Lacunele arhivelor paleontologiei se umpleau tot mai mult, silind chiar şi pe cei mai îndărătnici să recunoască paralelismul izbitor dintre istoria evoluţiei lumii organice în ansamblu şi aceea a organismului individual, firul Ariadnei[i] care trebuia să scoată botanica şi zoologia din labirintul în care păreau că se afundă tot mai mult. Era semnificativ că, aproape concomitent cu atacul lui Kant împotriva ideei eternităţii sistemului solar, C. F. Wolff a pornit în 1759 primul atac împotriva ideii fixităţii speciilor, proclamînd teoria descendenţei[N50]. Dar ceea ce la el nu era decît o anticipare genială a căpătat formă precisă la Oken[i], Lamarck[i], Baer[i] şi a fost impus cu succes ştiinţei de către Darwin în 1859, exact cu o sută de ani mai tîrziu[N51]. Aproape concomitent s-a constatat că protoplasma şi celula, despre care se dovedise încă dinainte că sînt elementele componente ultime ale tuturor organismelor, apar şi ca forme organice elementare, care trăiesc independent. Prin aceasta prăpastia dintre natura anorganică şi cea organică a fost redusă la minim şi totodată a fost eliminată una dintre dificultăţile esenţiale din calea teoriei originii organismelor. Noua concepţie asupra naturii era, în linii mari, constituită: tot ceea ce fusese rigid s-a dizolvat, tot ceea ce fusese fix a devenit fluent, tot ce fusese considerat etern a devenit trecător, s-a dovedit că întreaga natură se află într-o curgere şi circuit eterne.
Şi cu aceasta iată-ne reîntorşi la modul de a vedea al marilor întemeietori ai filozofiei greceşti, după care întreaga natură, de la părţile cele mai mici pînă la cele mai mari, de la firele de nisip şi pînă la sori, de la protiste[N52] şi pînă la om, fiinţează într-o veşnică apariţie şi dispariţie, într-o curgere neîncetată, într-o neîntreruptă mişcare şi transformare. Cu singura deosebire esenţială că ceea ce la greci era intuiţie genială este la noi rezultatul unor cerrcetări riguros ştiinţifice şi experimentale, avînd de aceea o formă mult mai definită şi mai clară. Desigur, dovada empirică a acestui circuit nu este cu totul lipsită de lacune, dar acestea sînt neînsemnate faţă de ceea ce s-a stabilit de pe acum în mod cert, şi apoi ele se umplu pe an ce trece. Şi cum putea fi dovada în amănunt altfel decît lacunară dacă ţinem seama că cele mai importante ramuri ale ştiinţei — astronomia transplanetară, chimia, geologia — există ca ştiinţe de cel mult o sută de ani, iar metoda comparativă în fiziologie abia de cincizeci de ani şi că s-au scurs mai puţin de patruzeci de ani de cînd a fost descoperită celula, forma fundamentală a aproape oricărei dezvoltări a vieţii[8]!
Din mase de vapori incandescente şi învolburate, ale căror legi de mişcare vor fi, poate, descifrate după ce observaţii de cîteva secole ne vor fi clarificat mişcarea proprie a stelelor, s-au dezvoltat, prin contractare şi răcire, sorii şi sistemele solare fără număr din insula noastră de univers, mărginită de inelele de stele cele mai îndepărtate ale Căii Laptelui. Evident, această dezvoltare nu s-a produs pretutindeni la fel de repede. Existenţa în sistemul nostru stelar a unor corpuri obscure, care nu sînt numai planete, deci sori stinşi, i se impune tot mai mult astronomiei (Mädler); pe de altă parte (după Secchi[i]), unele din petele nebulare gazoase aparţin, ca sori în devenire, sistemului nostru stelar, ceea ce nu exclude posibilitatea ca alte nebuloase să fie, după cum afirmă Mädler, insule de univers îndepărtate şi de sine stătătoare, a căror treaptă de dezvoltare relativă urmează s-o stabilească spectroscopul[N53].
Laplace a arătat, într-un mod amănunţit şi neîntrecut pînă în prezent, cum se dezvoltă un sistem solar dintr-o masă nebulară; ştiinţa de mai tîrziu a confirmat tot mai mult teoria lui.
Pe corpurile născute în felul acesta — sori, planete şi sateliţi — domneşte la început acea formă de mişcare a materiei pe care o numim căldură. Despre combinaţii chimice între elemente nu poate fi vorba nici măcar la o temperatură ca aceea pe care o mai are Soarele astăzi; observaţii susţinute asupra Soarelui ne vor arăta în ce măsură se transformă căldura, în aceste condiţii, în electricitate sau în magnetism; de pe acum se poate considera aproape stabilit că mişcările mecanice care se produc pe Soare provin exclusiv din conflictul dintre căldură şi gravitate.
Diferitele corpuri se răcesc cu atît mai repede, cu cît sînt mai mici. Întîi se răcesc sateliţii, asteroizii, meteorii, după cum şi Luna noastră e de mult un satelit mort. Planetele se răcesc mai încet, şi cel mai încet astrul central.
Pe măsură ce progresează răcirea se situează tot mai mult pe primul plan interacţiunea formelor fizice ale mişcării, care trec una în alta, pînă cînd, în cele din urmă, se ajunge la un punct de la care începe să se manifeste afinitatea chimică, unde elementele pînă atunci indiferente sub raport chimic se diferenţiază chimic unul după altul, capătă proprietăţi chimice, se combină unele cu altele. Aceste combinaţii se transformă mereu o dată cu descreşterea temperaturii, care influenţează în mod diferit nu numai fiecare element, dar şi fiecare combinaţie de elemente, o dată cu trecerea, dependentă de această răcire, a unei părţi din materia gazoasă întîi în stare lichidă, apoi în stare solidă şi o dată cu noile condiţii astfel create.
Perioada în care planeta are o scoarţă solidă şi acumulări de apă pe suprafaţa ei coincide cu perioada începînd din care căldura proprie a planetei pierde tot mai mult din importanţă faţă de căldura pe care o primeşte de la astrul central. Atmosfera ei devine teatrul unor fenomene meteorologice în sensul actual al cuvîntului, iar suprafaţa ei teatrul unor transformări geologice în cadrul cărora sedimentările determinate de precipitaţiile atmosferice devin tot mai mult preponderente faţă de efectele exterioare din ce în ce mai slabe ale miezului fluid şi fierbinte.
Cînd, în sfîrşit, temperatura se echilibrează într-atîta încît cel puţin pe o porţiune considerabilă a suprafeţei nu mai depăşeşte limitele în care albumina este viabilă, atunci, dacă celelalte condiţii chimice prealabile sînt prielnice, se formează protoplasma vie. Pînă în prezent nu ştim care sînt aceste condiţii prealabile, ceea ce nu-i de mirare, întrucît pînă acum nu s-a stabilit nici măcar formula chimică a albuminei; nu ştim nici măcar cîte corpuri albuminoide diferite din punct de vedere chimic există şi abia de vreo zece ani e cunoscut faptul că albumina, cu totul lipsită de structură, îndeplineşte toate funcţiile vitale esenţiale: digestia, excreţia, mişcarea, contracţia, reacţia faţă de excitare, reproducerea.
Au trecut, probabil, milenii pînă cind au apărut condiţiile în care a putut avea loc un nou progres, şi această albumină lipsită de formă a ajuns, prin constituirea nucleului şi a membranei, să dea prima celulă. Dar o dată cu această primă celulă s-au pus bazele formării întregii lumi organice; mai întîi s-au dezvoltat, aşa cum e de presupus judecînd după toate documentele arhivei paleontologice, nenumărate specii de protiste acelulare şi celulare, dintre care singura păstrată este Eozoon canadense[N54] şi dintre care unele s-au diferenţiat treptat, dînd primele plante, iar altele primele animale. Din primele animale s-au dezvoltat, mai cu seamă prin diferenţieri ulterioare, nenumăratele clase, ordine, familii, genuri şi specii de animale, în sfîrşit forma în care sistemul nervos atinge dezvoltarea lui cea mai deplină — vertebratele —, iar din acestea, în cele din urmă, vertebratul prin care natura ajunge la conştiinţa de sine — omul.
Omul apare şi el prin diferenţiere. Nu numai individual, prin diferenţierea unei singure celule-ou pînă la cel mai complex organism din cîte a creat natura, ci şi istoric. Cînd după o luptă de milenii, în sfîrşit mîna s-a diferenţiat de picior stabilindu-se mersul vertical, omul s-a separat de maimuţă şi s-a pus baza pentru dezvoltarea vorbirii articulate şi pentru formidabila dezvoltare a creierului, care a făcut ca din acel moment prăpastia dintre om şi maimuţă să devină de netrecut. Specializarea mîinii înseamnă apariţia uneltei, iar unealta înseamnă activitate specific omenească, înseamnă acţiunea transformatoare a omului asupra naturii, înseamnă producţi. Şi unele animale au unelte, într-un sens mai îngust, dar numai ca membre ale corpului lor: furnica, albina, castorul; şi unele animale produc, dar influenţa producţiei lor asupra naturii înconjurătoare este egală cu zero în raport cu natura. Numai omul a reuşit să imprime naturii pecetea sa: nu numai deplasînd plante şi animale, ci şi modificînd aspectul, climatul locurilor unde trăieşte, precum şi transformînd plantele şi animalele în aşa măsură încît efectele activităţii sale nu vor putea dispare decît o dată cu pieirea globului pămîntesc. Şi toate acestea omul le-a înfăptuit în primul rînd şi în principal cu ajutorul mîinii. Chiar şi maşina cu abur, care este pînă în prezent cea mai puternică unealtă a sa de transformare a naturii, se bazează în calitatea ei de unealtă, în ultimă instanţă, pe activitatea mîinii. Dar o dată cu mîna s-a dezvoltat pas cu pas capul, a apărut conştiinţa, întîi conştiinţa condiţiilor unor efecte practice utile, disparate, iar apoi de aici, la popoarele aflate într-o situaţie mai favorabilă, s-a format înţelegerea legilor naturii care determină aceste efecte utile. O dată cu lărgirea rapidă a cunoaşterii legilor naturii s-au înmulţit şi mijloacele de a acţiona asupra naturii; mîna singură nu ar fi reuşit niciodată să creeze maşina cu abur dacă creierul omului nu s-ar fi dezvoltat corelativ o dată cu mîna, alături de ea şi, în parte, datorită ei.
Cu omul păşim în domeniul istoriei. Animalele au şi ele o istorie, anume aceea a originii şi a evoluţiei lor treptate pînă la stadiul actual. Dar această istorie nu şi-o fac singure, şi participarea animalelor la ea are loc fără ştirea şi voinţa lor. Oamenii, dimpotrivă, cu cît se îndepărtează mai mult de animal în sensul mai îngust al cuvîntului, cu atît mai mult îşi făuresc ei înşişi istoria în mod conştient şi cu atît mai mică devine influenţa unor efecte neprevăzute, a unor forţe necontrolate asupra acestei istorii, cu atît mai exact corespunde rezultatul istoric scopului dinainte fixat. Dacă aplică însă acest criteriu la istoria omenirii, chiar la istoria celor mai evoluate popoare din prezent, vom constata că aici încă mai există o disproporţie colosală între scopurile propuse şi rezultatele obţinute, că efectele neprevăzute predomină, că forţele necontrolate sînt cu mult mai puternice decît forţele puse în mişcare după un plan dinainte stabilit. Şi nici nu poate fi altfel atîta timp cît cea mai de seamă activitate istorică a oamenilor, cea care i-a înălţat de la animalitate la umanitate, cea care constituie baza materială a tuturor celorlalte activităţi ale lor, şi anume producerea celor necesare traiului, adică ceea ce se cheamă astăzi producţia socială, este cu atît mai mult supusă jocului efectelor nedorite ale unor forţe necontrolate, realizîndu-şi scopul propus numai în cazuri excepţionale, dar realizînd mult mai frecvent tocmai contrarul. În ţările industriale cele mai înaintate, noi am îmblînzit forţele naturii şi le-am silit să se pună în slujba omului; am sporit astfel enorm producţia, încît astăzi un copil produce mai mult decît produceau înainte o sută de adulţi. Şi care sînt consecinţele? Supramuncă crescîndă şi mizerie crescîndă a maselor, iar la fiecare zece ani un mare crah. Darwin nici n-a bănuit ce satiră amară a scris la adresa oamenilor, şi mai ales a compatrioţilor săi, atunci cînd a demonstrat că libera concurenţă, lupta pentru existenţă, preamărită de economişti ca cea mai mare cucerire a istoriei, este starea normală a regnului animal. Abia o organizare conştientă a producţiei sociale, în care bunurile sînt produse şi repartizate planificat, poate ridica pe oameni din punct de vedere social deasupra restului lumii animale, după cum producţia în genere i-a ridicat din punct de vedere biologic. Dezvoltarea istorică face ca o astfel de organizare să fie pe zi ce trece tot mai inevitabilă şi, în acelaşi timp, tot mai posibilă. Cu ea va începe o nouă epocă istorică, în care oamenii înşişi şi o dată cu ei toate ramurile activităţii lor, deci şi ştiinţa naturii, vor lua un avînt care va eclipsa tot ce s-a realizat pînă acum.
Dar „tot ce se naşte merită să piară“[N55]. Vor mai trece, poate, milioane de ani, se vor naşte şi vor pieri sute de mii de generaţii, dar se apropie în mod implacabil timpul cînd căldura solară, pe cale de epuizare, nu va mai fi suficientă pentru a topi gheaţa care înaintează dinspre poli, cînd oamenii, îngrămădindu-se tot mai mult în jurul ecuatorului, nu vor mai găsi pînă la sfîrşit nici acolo căldura necesară vieţii, cînd va dispărea treptat şi ultima urmă de viaţă organică, iar Pămîntul — un glob mort şi îngheţat ca şi Luna — se va roti într-un întuneric adînc, pe orbite tot mai mici, în jurul Soarelui — mort şi el —, pe care, în cele din urmă, va cădea. Unele planete îl vor fi precedat, altele îi vor urma; în locul Sistemului solar armonios structurat, plin de lumină şi de căldură, un glob rece, mort îşi va urma drumul singuratic prin spaţiul cosmic. Şi mai curînd sau mai tîrziu aceeaşi soartă o vor avea şi toate celelalte sisteme ale insulei noastre de univers, o vor avea toate celelalte nenumărate insule de univers, chiar şi acelea a căror lumină nu va atinge niciodată Pămîntul cît timp va mai exista pe el un ochi omenesc care s-o perceapă.
Dar ce se va întîmpla după ce un astfel de sistem solar îşi va fi încheiat viaţa şi va fi avut soarta a tot ce este finit, adică moartea? Oare cadavrul Soarelui îşi va continua la nesfîrşit sub formă de cadavru rostogolirea lui în spaţiul infinit, iar toate forţele naturii, diferenţiate odinioară într-o infinită varietate, se vor dizolva într-o unică formă de mişcare — atracţia?
„Sau există în natură — cum se întreabă Secchi (p. 810) — forţe capabile să readucă sistemul mort în starea iniţială de nebuloasă incandescentă şi să-l trezească iarăşi la o nouă viaţă? Aceasta nu o ştim“[N56].
Fireşte, nu o ştim în sensul în care ştim că 2x2=4 sau că atracţia materiei creşte şi scade în raport cu pătratul distanţei. Dar în ştiinţa teoretică a naturii, care îşi organizează concepţia asupra naturii pe cît se poate ca pe un întreg armonios şi fără de care nici chiar cel mai mărginit empirist nu se mai poate astăzi mişca, avem de-a face foarte frecvent cu mărimi insuficient cunoscute, iar consecvenţa gîndirii a trebuit în toate timpurile să vină în ajutorul cunoaşterii lacunare. De aceea ştiinţa modernă a naturii s-a văzut în situaţia de a prelua de la filozofie principiul indestructibilităţii mişcării, principiu fără de care ea n-ar mai putea exista. Dar mişcarea materiei nu e numai mişcarea mecanică brută, nu e numai simpla schimbare a locului, ci este căldură şi lumină, tensiune electrică şi magnetică, combinare şi descompunere chimică, viaţă şi, în sfîrşit, conştiinţă. A spune că materia, în toata existenţa ei nemărginită în timp, are numai o singură dată şi pentru o perioadă infimă în comparaţie cu eternitatea ei, posibilitatea de a diferenţia mişcarea şi de a desfăşura astfel întreaga bogăţie a acestei mişcări şi că înainte şi după aceea ea rămîne veşnic mărginită la simpla schimbare a locului înseamnă a susţine că materia e pieritoare şi mişcarea trecătoare. Indestructibilitatea mişcării nu trebuie concepută numai cantitativ, ci şi calitativ; o materie a cărei schimbare pur mecanică a locului include, ce e drept, posibilitatea de a se transforma — în condiţii favorabile — în căldură, electricitate, acţiune chimică, viaţă, dar care nu este în stare să genereze ea însăşi aceste condiţii, este o materie care a pierdut din mişcarea ei. O mişcare care a pierdut capacitatea de a trece în diferitele forme ce-i sînt inerente mai are, ce-i drept, încă dynamis[9], dar nu mai are energia[10] şi este, ca atare, parţial distrusă. Dar şi una şi alta sînt de neconceput.
Cert este însă că a fost un timp cînd materia insulei noastre de univers a transformat în căldură o atît de mare cantitate de mişcare — pînă în prezent nu ştim încă de ce natură —, încît din aceasta s-au putut dezvolta (după Mädler) sisteme solare aparţinînd la cel puţin 20.000.000 de stele, sisteme a căror pieire treptată este de asemenea sigură. Cum s-a produs această transformare? Aceasta o ştim tot atît de puţin pe cît ştie părintele Secchi dacă viitorul caput mortuum[11] al Sistemului nostru solar va mai redeveni cîndva materie primă pentru noi sisteme solare. Aici însă trebuie fie să recurgem la creator, fie să tragem concluzia că materia primă incandescentă a sistemelor solare din insula noastră de univers a fost produsă pe cale naturală, prin transformări ale mişcării, proprii naturii materiei în mişcare, şi că deci condiţiile acestor transformări trebuie să fie reproduse de materie, chiar dacă abia după milioane şi milioane de ani, mai mult sau mai puţin întîmplător, însă cu necesitatea care este inerentă şi întîmplării.
Posibilitatea unei asemenea transformări este tot mai mult admisă. Se ajunge la convingerea că pînă la urmă corpurile cereşti sînt sortite să cadă unul pe altul şi se calculează chiar cantitatea de căldură care trebuie să se dezvolte prin aceste ciocniri. Apariţia subită a unor stele noi, creşterea tot atît de subită a luminozităţii unor stele de mult cunoscute, despre care ne vorbeşte astronomia, se explică cel mai uşor prin asemenea ciocniri. Totodată, nu numai grupul nostru de planete se mişcă în jurul Soarelui şi Soarele nostru în cadrul insulei noastre de univers, ci şi întreaga noastră insulă de univers se mişcă în spaţiul cosmic, într-un echilibru relativ şi temporar cu celelalte insule de univers, căci însuşi echilibrul relativ al unor corpuri care plutesc liber poate exista numai în cazul unei mişcări condiţionate reciproc; de asemenea, unii consideră că temperatura nu este pretutindeni aceeaşi în spaţiul cosmic. În sfîrşit, noi ştim că, cu excepţia unei părţi infime, căldura nenumăraţilor sori din insula noastră de univers se pierde în spaţiu, încercînd zadarnic să ridice temperatura spaţiului cosmic măcar cu o milionime de grad Celsius. Ce se întîmplă cu toată această imensă cantitate de căldură? Se consumă ea oare pentru totdeauna în încercarea de a încălzi spaţiul cosmic, încetează ea oare practic să mai existe, subzistînd doar teoretic în faptul că spaţiul cosmic s-a încălzit cu o fracţiune zecimală de grad care începe cu zece zerouri sau chiar cu mai multe? Această supoziţie neagă indestructibilitatea mişcării; ea admite posibilitatea ca, prin căderea succesivă a corpurilor cereşti unul pe altul, întreaga mişcare mecanică existentă să se transforme în căldură, iar aceasta să fie radiată în spaţiul cosmic, şi astfel, contrar „indestructibilităţii forţei“, orice mişcare ar înceta cu totul. (În treacăt fie zis, aici iese la iveală cît de nepotrivită este expresia „indestructibilitatea forţei“ în locul expresiei „indestructibilitatea mişcării“.) Ajungem astfel la concluzia că, pe o cale pe care cercetarea naturii va avea mai tîrziu sarcina s-o stabilească, căldura radiată în spaţiul cosmic trebuie să aibă posibilitatea de a se transforma într-o altă formă de mişcare, în care ea să se poată din nou concentra şi intra în acţiune. Şi cu aceasta dispare principala dificultate care stătea în calea admiterii retransformării sorilor morţi în nebuloasă incandescentă.
De altfel, succesiunea etern repetată a lumilor în timpul infinit nu este decît complementul logic al coexistenţei a nenumărate lumi în spaţiul infinit, teză a cărei necesitate s-a impus pînă şi creierului antiteoretic al yankeului Draper[i] 3).
Circuitul în care se mişcă materia e un circuit etern, un circuit care îşi încheie traiectoria în intervale de timp pentru care anul nostru terestru nu mai poate constitui o unitate de măsură suficientă, un circuit în care perioada de dezvoltare maximă — perioada vieţii organice şi, mai mult încă, aceea a vieţii fiinţelor conştiente de sine şi de natură — e tot atît de limitată ca şi spaţiul în care există viaţa şi conştiinţa de sine; un circuit în care orice formă de existenţă finită a materiei, fie ea soare sau nebuloasă, individ animal sau specie animală, combinare sau disociere chimică, este la fel de trecătoare şi în care nimic nu e etern decît materia în veşnică transformare, în veşnică mişcare şi legile după care ea se mişcă şi se transformă. Dar, oricît de frecvent şi oricît de implacabil s-ar desfăşura în timp şi în spaţiu acest circuit, oricîte milioane de sori şi de pămînturi s-ar naşte şi ar pieri, oricît ar dura pînă ce într-un sistem solar s-ar ivi măcar pe o singură planetă condiţiile vieţii organice, oricîte fiinţe organice ar trebui să apară şi să piară înainte ca în mijlocul lor să se dezvolte animale cu un creier capabil de gîndire care să găsească pentru un răstimp scurt condiţii favorabile vieţii lor pentru a fi apoi şi ele nimicite fără milă, avem certitudinea că materia rămîne veşnic aceeaşi în toate transformările ei, că nici unul dintre atributele ei nu poate să se piardă vreodată şi că, prin urmare, cu aceeaşi necesitate implacabilă cu care ea va nimici pe Pămînt produsul ei cel mai înalt — spiritul care gîndeşte — ea va trebui să-l producă din nou în alt loc şi în alt timp.
Scris în 1875 sau 1876
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 329—346
Nota red. Editurii Politice
1). .Cît de neclintită mai putea fi, încă în 1861, credinţa în aceste concepţii a unui om ale cărui realizări ştiinţifice au furnizat un material cît se poate de preţios pentru lichidarea lor, reiese din următoarele cuvinte clasice:
„Toate mecanismele sistemului nostru solar tind, în măsura în care sîntem în stare să le descifrăm, la conservarea a ceea ce există şi la persistenţa sa invariabilă. După cum din timpurile cele mai vechi nici o plantă, nici un animal de pe Pămînt nu a devenit mai desăvîrşit sau nu a devenit în genere altfel, după cum în toate organismele observăm numai o succesiune de trepte una lîngă alta, şi nu una după alta, după cum propria noastră specie a rămas totdeauna aceeaşi din punct de vedere fizic, tot astfel nici cea mai mare multiplicitate a corpurilor cereşti coexistente nu ne va îndreptăţi să presupunem în aceste forme doar diferite trepte de evoluţie; dimpotrivă, toată creaţia este la fel de desăvîrşită în sine“ (Mädler[i]. „Populäre Astronomie“, Berlin. 1861, ediţia a 5-a, p. 316). (Nota lui Engels.)
2). Deficienţa concepţiei lui Lyell, cel puţin în forma ei iniţială, consta în aceea că el considera forţele care acţionează asupra pămîntului ca fiind constante atît calitativ, cît şi cantitativ. Răcirea Pămîntului nu exista pentru el; Pămîntul nu se dezvoltă într-un sens anumit, ci doar se modifică la întîmplare, fără nici o continuitate. (Nota lui Engels.)
3). „The multiplicity of worlds in infinite space leads to the conception of a succession of worlds in infinite time“ (Draper. „Hist[ory of the] Int[ellectual] Devel[opment of Europe]“, vol. II, p. [325]) („Multitudinea lumilor în spaţiul infinit duce la concepţia unei succesiuni a lumilor în timpul infinit“). (Nota lui Engels.)
[1]. — textual: anii 1500, adică secolul al XVI-lea. — Nota trad. Editurii Politice
[2]. — textual: sfera pămînturilor; aşa denumeau vechii romani lumea, Pămîntul. — Nota trad. Editurii Politice
[3]. Pe margine, Engels a notat cu creionul: „Torricelli[i], cu prilejul reglementării torenţilor alpini“. — Nota red. Editurii Politice
[4]. Observaţia marginală a lui Engels: „Rigiditatea vechii concepţii asupra naturii a creat terenul pentru sintetizarea generală a ansamblului ştiinţei naturii într-un întreg unitar: la enciclopediştii francezi încă prin alăturare pur mecanică, apoi concomitent St.-Simon[i] şi filozofia germană a naturii, desăvîrşită de Hegel[i]“. — Nota red. Editurii Politice
[5]. Observaţie marginală a lui Engels: „Frînarea mişcării de rotaţie a Pămîntului de către maree, descoperită tot de Kant, este înţeleasă abia acum“. — Nota red. Editurii Politice
[6]. Observaţie marginală a lui Engels: „Embriologia“. — Nota red. Editurii Politice
[7]. Observaţie marginală a lui Engels: „Ceratodus, de asemenea arheopterix etc.“[N49] — Nota red. Editurii Politice
[8]. În manuscris, acest alineat este separat de cel precedent şi de cel următor prin cîte o linie orizontală şi tăiat cu o linie oblică, cum obişnuia să procedeze Engels cu alineatele unui manuscris pe care le folosise în alte lucrări. — Nota red.
[9]. — potenţialitate. — Nota trad. Editurii Politice
[10]. — eficienţă. — Nota trad. Editurii Politice
[11]. În sens propriu: cap mort; în sens figurat: resturi moarte, rămăşiţe ale calcinării, ale unei reacţii chimice etc.; aici este vorba despre Soarele stins împreună cu planetele lipsite de viaţă care au căzut pe el. — Nota red. Editurii Politice
[N41]. În cuprinsul dosarului al treilea al materialelor pentru „Dialectica naturii“, întocmit de Engels, această „Introducere“ este denumită „Vechea Introducere“. În textul „Introducerii“ există două pasaje care ne permit să stabilim data la care a fost scrisă. La p. 59 Engels spune că „s-au scurs mai puţin de patruzeci de ani de cînd a fost descoperită celula“. Dacă ţinem seama că, în scrisoarea sa către Marx din 14 iulie 1858, Engels indică anul 1836 drept dată aproximativă a descoperirii celulei şi dacă la această dată adăugăm 39 de ani („mai puţin de patruzeci de ani“), rezultă că el a scris „Introducerea“ cam în 1875. Pe de altă parte, la p. 60 Engels scrie că „abia de vreo zece ani e cunoscut faptul că albumina, cu totul lipsită de structură, îndeplineşte toate funcţiile vitale esenţiale“, referindu-se la monere, cele mai simple organisme, descrise de Haeckel în cartea sa „Generalle Morphologie der Organismen...“ („Morfologia generală a organismelor“), apărută în 1866 (vezi adnotarea 52). De aici putem trage concluzia că „Introducerea“ a fost scrisă aproximativ în 1876. Schiţa iniţială a „Introducerii“ a fost întocmită la sfîrşitul anului 1874. Din toate faptele menţionate rezultă că „Introducerea“ poate data din 1875 sau din 1876. Este posibil ca prima parte a „Introducerii“ să fi fost scrisă în 1875, iar a doua — în prima jumătate a anului 1876. — Nota red. Editurii Politice (nota 41, vol. 2)
Dicţionar politic: „Dialectica naturii“
[N42]. În ziua morţii sale, 24 mai 1543, Copernic a primit primul exemplar al lucrării sale „De revolutionibus orbium coelestium“ („Despre revoluţiile sferelor cereşti“), unde este expus sistemul heliocentric al lumii, care consideră Soarele, înconjurat de planete, ca centru al universului. — Nota red. Editurii Politice (nota 42, vol. 2)
[N43]. Potrivit concepţiilor dominante în chimia secolului al XVIII-lea, se considera că procesul arderii este determinat de prezenţa în corpurile care ard a unei substanţe speciale - flogisticul - pe care o degajă aceste corpuri în timpul arderii. Întrucît însă se ştia că la calcinarea metalelor în aer greutatea lor creşte, adepţii teoriei flogisticului au încercat să atribuie flogisticului o greutate negativă, absurdă din punctul de vedere al fizicii. Inconsistenţa acestei teorii a fost demonstrată de marele chimist francez A. I. Lavoisier, care a dat explicaţia corectă a procesului de ardere, arătînd că este o combinare a corpului care arde cu oxigenul. Despre rolul pozitiv pe care l-a jucat la timpul său teoria flogisticului, Engels vorbeşte la sfîrşitul „Vechii prefeţe“ la „Anti-Dühring“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 347-356). El se ocupă mai amănunţit de teoria flogisticului în prefaţa la volumul al II-lea al „Capitalului“ (vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. II, Bucureşti, E.S.P.L.P. 1958, ed. a II-a, p. 21-32). — Nota red. Editurii Politice (nota 43, vol. 2)
[N44]. Cu ocazia pregătirii celei de-a doua ediţii a lucrării „Anti-Dühring“, în 1885, Engels intenţiona să dea aici o notă, a cărei ciornă a inclus-o mai tîrziu în materialele pentru „Dialectica naturii“.
În cuprinsul dosarului al doilea al materialelor pentru „Dialectica naturii“, Engels a intitulat această notă „Despre «concepţia mecanică» asupra naturii“; la începutul acestei note se află titlul: „Nota 2 la p. 46: Diferitele forme ale mişcării şi ştiinţele care se ocupă de ele“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 547-652). — Nota red. Editurii Politice (nota 44, vol. 2)
[N45]. Este vorba despre ideea exprimată de I. Newton în încheierea la ediţia a doua a lucrării sale principale „Philosophiae naturalis principia mathematica“ („Principiile matematice ale filozofiei naturale“), cartea a III-a; „Pînă acum am expus fenomenele cerurilor şi ale mărilor noastre prin forţa gravităţii, dar încă nu am dat cauza gravităţii“. După ce enumeră unele proprietăţi ale gravităţii, Newton continuă: „Dar pînă acum nu am putut încă deduce din fenomene cauza acestor proprietăţi ale gravităţii şi nu imaginez ipoteze (hypotheses non fingo). Căci orice nu se deduce din fenomene trebuie numit ipoteză; şi ipotezele - fie metafizice, sau fizice, sau ale calităţilor oculte, sau mecanice - în filozofia experimentală nu-şi au locul. În această filozofie propoziţiile se deduc din fenomene şi devin generale prin inducţie“ (I. Newton. „Principiile matematice ale filozofiei naturale“, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1956, p. 416).
Hegel se referea la această aserţiune a lui Newton cînd scria în lucrarea sa „Encyklopädie der philosophischen Wissenschaften“, § 98, adaosul 1: „Newton a prevenit în mod expres fizica să se păzească de metafizică...“ (vezi şi G. W. F. Hegel. „Enciclopedia ştiinţelor filozofice“, partea întîi. Logica, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 193). — Nota red. Editurii Politice (nota 45, vol. 2)
[N46]. La redactarea „Dialecticii naturii“, Engels a folosit cartea lui William Robert Grove „The Correlation of Physical Forces“ („Relaţia dintre forţele fizice“), 3rd. ed., London 1855. Prima ediţie a apărut la Londra în 1846. La baza acestei lucrări a stat prelegerea pe care Grove a ţinut-o la „London Institution“ în ianuarie 1842 şi a publicat-o curînd după aceea. — Nota red. Editurii Politice (nota 46, vol. 2)
[N47]. René Descartes a expus concepţia asupra mişcării ca o cantitate constantă (conservarea cantităţii de mişcare) în tratatul său asupra luminii (prima parte a lucrării „De mundo“, scrisă în 1630-1633, dar publicată abia în 1664, la 14 ani după moartea lui Descartes) şi în scrisoarea sa către de Beaune din 30 aprilie 1639. Această concepţie a fost expusă într-un mod mai complet în opera sa „Principia philosophiae“ („Principiile filozofiei“), Amsterdam 1644, partea a doua, § 36 (vezi Oeuvres de Descartes, publiées par Victor Cousin, Paris 1824, t. 4, p. 255 şi urm., t. 11, p. 123-124 şi t. 3, p. 150-152). — Nota red. Editurii Politice (nota 47, vol. 2)
[N48]. Amfiox — animal mic (lung de aproximativ 5 cm) care seamănă cu un peşte şi constituie o formă de trecere de la nevertebrate la vertebrate; trăieşte în diverse mări şi oceane.
Lepidosiren — animal din America de Sud, aparţinînd familiei peştilor dipnoi, care au şi bronhii şi plămîni; îşi petrece o mare parte din viaţă pe uscat. — Nota red. Editurii Politice (nota 48, vol. 2)
[N49]. Ceratodus — peşte dipnoi din Australia, care iese la suprafaţa apei la fiecare 30-40 de minute pentru a-şi reînnoi rezervele de aer din băşică.
Arheopterix — animal vertebrat fosil, unul dintre cei mai vechi reprezentanţi ai clasei păsărilor, avînd totodată unele caractere de reptilă.
Engels a folosit aici cartea lui Henry Alleyne Nicholson „A Manual of Zoology“ („Manual de zoologie“). — Nota red. Editurii Politice (nota 49, vol. 2)
[N50]. În 1759, Caspar Friedrich Wolff şi-a publicat disertaţia sa „Theoria generationis“ („Teoria descendenţei“), în care răsturna teoria preformaţiei şi fundamenta ştiinţific teoria epigenezei.
Adepţii teoriei metafizice a preformaţiei, dominante în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea în rîndurile biologilor, susţineau că noul organism care se maturizează se află dinainte format în germene cu toate amănuntele sale, că dezvoltarea organismului nu este decît o creştere pur cantitativă şi că nu există o dezvoltare bazată pe un lanţ continuu de formaţiuni noi (epigeneze). Teoriile epigenezei au fost fundamentate şi dezvoltate de mai mulţi biologi de seamă — de la Wolff pînă la Darwin. — Nota red. Editurii Politice (nota 50, vol. 2)
[N51]. La 24 noiembrie 1859 a apărut principala lucrare a lui Charles Darwin. „On the origin of species by means of natural selection...“ („Originea speciilor prin selecţie naturală...“). — Nota red. Editurii Politice (nota 51, vol. 2)
[N52]. Protiste (de la cuvîntul grecesc πρώτιστος — cel dintîi) — potrivit clasificării făcute de Haeckel, o vastă grupă de organisme dintre cele mai simple, atît monocelulare cît şi necelulare, care formează, alături de cele două regnuri ale organismelor pluricelulare (vegetal şi animal), un al treilea regn al naturii organice.
Monere (de la cuvîntul grecesc μουήρης — simplu) — potrivit ipotezei lui Haeckel, mase de albumină perfect omogene, amorfe şi complet lipsite de structură, care îndeplinesc toate funcţiile esenţiale ale vieţii: nutriţie, mişcare, excitabilitate, reproducere. Haeckel deosebeşte monerele primare, acum dispărute, care au apărut prin generaţie spontanee sau autogenie (monere arhigone), şi monerele care trăiesc încă, monerele din zilele noastre. Haeckel considera că primele dintre aceste monere constituie punctul de unde au început să se dezvolte toate trei regnurile naturii organice, întrucît din monerele arhigone s-ar fi dezvoltat, în decursul istoriei, celula. Cea de-a doua categorie de monere el o include în regnul protistelor, unde formează prima şi cea mai simplă clasă a lor. Haeckel împarte monerele încă existente în diferite specii: Protamoeba primitiva, Protamyxa aurantiaca, Bathybius Haeckeli.
Termenii „protiste“ şi „monere“ au fost introduşi de Haeckel în 1866 în lucrarea sa „Morfologia generală a organismelor“, dar nu s-au încetăţenit în ştiinţă. În zilele noastre, organismele considerate de Haeckel protiste sînt clasificate fie ca plante, fie ca animale. Existenţa monerelor nu a fost confirmată. Totuşi, ideea generală a dezvoltării organismelor celulare din formaţii precelulare şi ideea diferenţierii vieţuitoarelor iniţiale în plante şi animale sînt unanim recunoscute în ştiinţă. — Nota red. Editurii Politice (nota 52, vol. 2)
[N53]. Aici şi în continuare Engels foloseşte următoarele cărţi: J. H. Mädler. „Der Wunderbau des Weltalls, oder Populäre Astronomie“. („Structura minunată a universului, sau astronomia populară“), 5 Auff., Berlin 1861, şi A. Secchi, „Die Sonne“ („Soarele“), Braunschweig 1872.
În partea a doua a „Introducerii“, Engels a folosit extrasele sale din aceste cărţi, făcute probabil în ianuarie şi februarie 1876 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 568-373). — Nota red. Editurii Politice (nota 53, vol. 2)
[N54]. Eozoon canadense - fosilă găsită în Canada şi considerată rămăşiţa unor organisme primitive străvechi. n 1878, zoologul german K. A. Möbius a demonstrat că Eozoon canadense este o formaţiune anorganică. — Nota red. Editurii Politice (nota 54, vol. 2)
[N55]. Goethe. „Faust“, partea I, scena a 3-a („Odaia de studiu“). — Nota red. Editurii Politice (nota 55, vol. 2)
[N56]. Engels citează aici din ediţia germană a cărţii „Die Sonne...“ („Soarele...“) a astronomului italian Angelo Secchi. — Nota red. Editurii Politice (nota 56, vol. 2)