În nr. 10 şi în numerele următoare ale ziarului „Volksstaat“ au apărut o serie de şase articole cu privire la problema locuinţelor, demne de atenţie numai pentru că — cu excepţia unor scrieri pseudoliterare demult uitate din deceniul al 5-lea — ele constituie prima încercare de a transplanta în Germania şcoala lui Proudhon. Această încercare înseamnă un regres atît de mare faţă de întregul proces de dezvoltare a socialismului german, care încă acum 25 de ani a dat lovitura de graţie1) ideilor proudhoniste, încît merită osteneala de a fi combătută fără întîrziere.
Aşa-numita lipsă de locuinţe, care ocupă actualmente un loc atît de important în presă, nu constă în faptul că clasa muncitoare trăieşte, în genere, în locuinţe proaste, aglomerate, insalubre. Această lipsă de locuinţe nu reprezintă un fenomen specific prezentului; ea nici măcar nu constituie una din suferinţele specifice proletariatului modern, spre deosebire de toate clasele asuprite de odinioară; dimpotrivă, ea a lovit aproape în egală măsură toate clasele asuprite ale tuturor timpurilor. Pentru a pune capăt acestei lipse de locuinţe nu există decît un singur mijloc: de a înlătura în genere exploatarea şi asuprirea clasei muncitoare de către clasa dominantă. — Ceea ce se înţelege astăzi prin lipsă de locuinţe este deosebita înrăutăţire a condiţiilor de locuit ale muncitorilor datorită neaşteptatei afluente a populaţiei în marile oraşe; o creştere colosală a chiriilor, un mai mare număr de oameni în fiecare locuinţă în parte, iar uneori imposibilitatea de a găsi un adăpost. Şi această lipsă de locuinţe face atîta vîlvă numai pentru că ea nu loveşte numai clasa muncitoare ci şi mica burghezie.
Lipsa de locuinţe, de pe urma căreia suferă muncitorii şi o parte a micii burghezii din marile noastre oraşe moderne, reprezintă unul din nenumăratele neajunsuri minore, de ordin secundar, care decurg din actualul mod de producţie capitalist. Ea nu este nicidecum o urmare directă a exploatării muncitorului ca muncitor de către capitalist. Această exploatare este răul fundamental pe care revoluţia socială vrea să-l desfiinţeze prin desfiinţarea modului de producţie capitalist. Piatra unghiulară a modului de producţie capitalist o constituie tocmai faptul că actuala noastră orînduire socială dă capitalistului posibilitatea să cumpere forţa de muncă a muncitorului la valoarea ei şi să stoarcă apoi din ea mult mai mult decît valoarea ei, silindu-l pe muncitor să lucreze mai mult decît este nevoie pentru reproducerea preţului plătit pentru forţa de muncă. Plusvaloarea astfel obţinută se repartizează între întreaga clasă a capitaliştilor şi a proprietarilor funciari împreună cu slugile lor plătite, începînd cu papa şi împăratul şi terminînd cu paznicul de noapte şi chiar mai jos. Cum se face această repartiţie nu ne interesează aici; un lucru este însă cert; toţi cei care nu muncesc pot trăi numai din ceea ce le rămîne, într-un fel sau altul, din această plusvaloare. (Comp. Marx, „Capitalul“, unde această idee este dezvoltată pentru prima oară3).)
Repartiţia plusvalorii — produsă de clasa muncitoare şi luată de la ea fără nici o plată — între clasele care nu muncesc are loc în condiţiile unor dispute edificatoare şi ale unei înşelări reciproce; în măsura în care această repartiţie se face pe calea cumpărării şi vînzării, una din principalele ei pîrghii este înşelarea cumpărătorului de către vînzător, şi în micul negoţ aceasta a devenit acum, mai ales în oraşele mari, o adevărată condiţie vitală pentru vînzător. Cînd muncitorul este însă înşelat la preţ sau la calitatea mărfii de către băcan sau brutar, el nu este înşelat în calitate de muncitor, în calitatea ce-i este specifică. Dimpotrivă, de îndată ce o anumită medie de înşelăciune devine o regulă socială într-o localitate oarecare, cu timpul ea este compensată inevitabil printr-o urcare corespunzătoare a salariilor. Muncitorul se prezintă în faţa băcanului în calitate de cumpărător, adică de posesor de bani sau de credit, prin urmare, nicidecum în calitate de muncitor, adică de vînzător de forţă de muncă. Pe el înşelăciunea îl poate lovi, aşa cum loveşte în genere clasele sărace, mai crunt decît pe clasele avute ale societăţii, dar nu este o calamitate care-l loveşte numai pe el, o calamitate specifică clasei sale.
La fel stau lucrurile cu lipsa de locuinţe. Extinderea marilor oraşe moderne duce la o creştere artificială, adesea enormă a valorii terenurilor din anumite cartiere, în special din cartierele centrale; clădirile construite pe aceste terenuri, în loc de a ridica această valoare, dimpotrivă, o reduc, deoarece nu mai corespund condiţiilor schimbate; ele sînt dărîmate şi înlocuite cu altele. Aceasta se întîmplă, în primul rînd, cu locuinţele muncitoreşti situate în centru, a căror chirie, chiar în condiţiile celei mai mari aglomeraţii, nu poate să depăşească niciodată, sau numai extrem de încet, o anumită limită. Ele sînt dărîmate, şi în locul lor se construiesc magazine, depozite de mărfuri, clădiri publice. Prin Haussmann-ul său, bonapartismul a exploatat la maximum această tendinţă la Paris4), în scopul de a escroca şi de a se îmbogăţi. Dar spiritul lui Haussmann a trecut şi pe la Londra, Manchester şi Liverpool, iar la Berlin şi Viena se simte, pare-se, de asemenea, ca la el acasă. Ca urmare, muncitorii sînt împinşi din centrul oraşelor spre periferie, locuinţele muncitoreşti şi, în genere, locuinţele mai mici sînt mai rare şi scumpe şi adesea nu se găsesc de loc; căci în aceste condiţii industria construcţiilor, căreia locuinţele mai scumpe îi oferă un cîmp de speculaţie cu mult mai bun, va construi doar în mod excepţional locuinţe pentru muncitori.
Aşadar, această lipsă de locuinţe loveşte pe muncitor mai greu decît pe oricare altă clasă mai avută; dar ca şi înşelăciunea micului negustor, ea nu este o calamitate care atinge exclusiv clasa muncitoare, şi în măsura în care atinge clasa muncitoare ea trebuie, la un anumit grad şi după un anumit timp, să-şi găsească, de asemenea, o oarecare compensaţie economică.
De aceste suferinţe ale clasei muncitoare, comune şi altor clase, mai ales micii burghezii, se ocupă de predilecţie socialismul mic-burghez, al cărui exponent este şi Proudhon. Prin urmare, nu întîmplător proudhonistul nostru german se agaţă în primul rînd de problema locuinţelor, care, aşa cum am văzut, nu este nicidecum o problemă exclusiv muncitorească, declarînd-o, în pofida realităţii, o problemă cu adevărat şi exclusiv muncitorească.
„Între muncitorul salariat şi capitalist există aceeaşi relaţie ca între chiriaş şi proprietar[N376].
Acest lucru este absolut inexact.
În problema locuinţelor găsim două părţi opuse una alteia: chiriaşul şi cel care închiriază, sau proprietarul. Primul vrea să cumpere de la al doilea folosinţa temporară a unei locuinţe; el dispune de bani sau de credit — chiar dacă trebuie să cumpere acest credit de la însuşi proprietarul la un preţ de camătă, printr-un adaos la chirie. Este o simplă vînzare de marfă; nu este o tranzacţie între proletar şi burghez, între muncitor şi capitalist; chiriaşul — chiar dacă este muncitor — apare în postura de om avut; el trebuie să fi vîndut deja marfa care îi este proprie, forţa de muncă, ca să se poată prezenta cu banii realizaţi din vînzarea ei în calitate de cumpărător al folosinţei unei locuinţe, sau trebuie să poată da garanţii pentru vînzarea iminentă a acestei forţe de muncă. Rezultatele specifice ale vînzării către capitalist a forţei de muncă lipsesc aici cu desăvîrşire. Capitalistul pune forţa de muncă pe care a cumpărat-o să reproducă în primul rînd valoarea ei, iar în al doilea rînd să producă o plusvaloare care, temporar, pînă în momentul cînd se repartizează între membrii clasei capitaliştilor, rămîne în mîinile lui. Aici este deci produsă o valoare suplimentară; suma totală a valorii existente se măreşte. Cu totul altfel se petrec lucrurile la închiriere. Oricît l-ar înşela proprietarul pe chiriaş, avem de a face, totuşi, cu o simplă transmitere a unei valori deja existente, produse anterior, iar suma valorii posedate de proprietar şi de chiriaş laolaltă rămîne aceeaşi. Muncitorul, indiferent dacă munca sa este plătită de capitalist sub, peste sau la valoarea ei, este întotdeauna înşelat, lipsit de o parte a produsului muncii sale; chiriaşul însă este înşelat numai în cazul cînd trebuie să plătească locuinţa peste valoarea ei. De aceea încercarea de a identifica relaţiile dintre chiriaş şi proprietar cu relaţiile dintre muncitor şi capitalist înseamnă a denatura complet aceste relaţii. Aici este vorba de o tranzacţie comercială absolut obişnuită între doi cetăţeni, şi această tranzacţie are loc pe baza legilor economice care reglează în genere vînzarea de mărfuri şi îndeosebi vînzarea mărfii proprietate funciară. În primul rînd se socotesc cheltuielile de construcţie şi întreţinere a locuinţei sau a părţii respective de locuinţă; în al doilea rînd, valoarea terenului, determinată de poziţia mai mult sau mai puţin favorabilă a locuinţei; în cele din urmă hotărăşte raportul dintre cerere şi ofertă din acel moment. În mintea proudhonistului nostru această simplă relaţie economică se exprimă în felul următor:
„Casa odată construită serveşte ca titlu veşnic asupra unei anumite fracţiuni a muncii sociale, deşi valoarea reală a casei a fost de mult plătită cu vîrf şi îndesat proprietarului sub formă de chirie. Aşa se face că o casă construită, bunăoară, acum 50 de ani a acoperit în acest răstimp, prin venitul realizat din chirie, de 2, 3, 5, 10 ori etc. preţul de cost iniţial“.
Leit Proudhon. În primul rînd, se omite faptul că chiria trebuie să acopere nu numai dobînzile la cheltuielile de construcţie, ci şi repartiţiile, suma medie a datoriilor dubioase, a chiriilor neplătite, precum şi a eventualelor pierderi cauzate de faptul că locuinţa nu a fost continuu ocupată, şi, în sfîrşit, trebuie amortizat în rate anuale capitalul investit în construcţie, deoarece cu timpul casa se degradează şi se depreciază5). În al doilea rînd, se omite faptul că chiria trebuie să acopere şi dobînzile la suma cu care creşte valoarea terenului pe care se află casa, că, prin urmare, o parte a chiriei reprezintă rentă funciară. Ce-i drept, proudhonistul nostru explică imediat că această creştere a valorii, fiind realizată independent de proprietarul funciar, de drept nu-i mai aparţine lui, ci societăţii; el scapă însă din vedere că prin aceasta cere, de fapt, desfiinţarea proprietăţii funciare, dar nu ne vom opri aici asupra acestei probleme deoarece ne-am îndepărta de subiect. În sfîrşit, el scapă din vedere că în toată această tranzacţie nici nu este vorba de cumpărarea casei de la proprietar, ci numai a dreptului de folosire a ei pentru un anumit timp. Proudhon, care nu a ţinut niciodată seama de condiţiile reale în care se produce un anumit fenomen economic, nu-şi poate, fireşte, explica cum e posibil ca în anumite împrejurări preţul de cost iniţial al unei case să fie plătit, sub formă de chirie, de zece ori în decurs de 50 de ani. În loc să analizeze din punct de vedere economic această problemă, care nu e prea complicată, şi să stabilească dacă într-adevăr ea este în contradicţie cu legile economice şi în ce mod anume, el face un salt îndrăzneţ din domeniul economic în cel juridic; „Casa odată construită serveşte ca titlu veşnic“ asupra unei anumite sume anuale... Cum are loc acest lucru, cum devine casa un titlu, despre aceasta Proudhon nu suflă o vorbă, şi tocmai acest lucru trebuie să-l lămurească. Dacă ar fi analizat problema, ar fi aflat că toate titlurile din lume, oricît ar fi ele de veşnice, nu dau unei case putinţa ca în 50 de ani să recupereze sub formă de chirie de zece ori preţul de cost, că numai condiţiile economice (care pot căpăta o recunoaştere socială sub formă de titluri) au posibilitatea să facă acest lucru. Dar cu aceasta ajunge iarăşi la punctul de unde a plecat.
Întreaga teorie a lui Proudhon se bazează pe acest salt salvator din realitatea economică în frazeologia juridică. Ori de cîte ori bravul Proudhon pierde legătura economică dintre fenomene — şi aceasta i se întîmplă în orice problemă serioasă — el se refugiază în domeniul juridic şi face apel la dreptatea eternă.
„Proudhon îşi întemeiază mai întîi idealul de justiţie eternă pe relaţiile juridice care corespund producţiei de mărfuri; observăm în treacăt că în felul acesta se face şi dovada, atît de consolatoare pentru toţi filistinii, că forma producţiei de mărfuri este tot atît de eternă ca şi dreptatea. Apoi el vrea, invers, să transforme, în conformitate cu acest ideal, producţia de mărfuri reală şi dreptul real care îi corespunde. Ce-am spune despre un chimist care, în loc să studieze legile reale ale schimbului de substanţe pentru a rezolva pe baza acestor legi anumite probleme, ar voi să modifice acest fenomen cu ajutorul «ideilor eterne», de «natură şi de afinitate»? Oare dacă spunem despre «camătă» că ea contrazice «dreptatea eternă», «echitatea eternă», «mutualitatea eternă», şi alte «adevăruri eterne», ştim mai multe despre ea decît ştiau părinţii bisericii atunci cînd spuneau că ea contravine «graţiei eterne», «credinţei eterne» şi voinţei eterne a lui dumnezeu»?“ (Marx, „Capitalul“, p. 456).)
Proudhonistului nostru nu-i merge mai bine decît domnului şi maestrului său.
„Contractul de închiriere reprezintă una din miile de tranzacţii de schimb tot atît de necesare în viaţa societăţii moderne ca şi circulaţia sîngelui in corpul animalelor. Ar fi, desigur, în interesul societăţii ca toate aceste tranzacţii de schimb să fie pătrunse de o idee de drept, adică pretutindeni ele să fie înfăptuite în conformitate cu cerinţele stricte ale dreptăţii. Într-un cuvînt, viaţa economică a societăţii trebuie să se ridice, după cum spune Proudhon, pînă la nivelul unui drept economic. După cum se ştie, în realitate, lucrurile se petrec tocmai invers“.
Este oare posibil ca la cinci ani după ce Marx a caracterizat atît de succint şi pregnant tocmai această latură esenţială a proudhonismului, să se mai tipărească asemenea inepţii în limba germană? Dar ce înseamnă oare această vorbărie? Nimic altceva decît că urmările practice ale legilor economice care guvernează societatea modernă sînt o ofensă adusă simţului de dreptate al autorului şi că el nutreşte dorinţa pioasă ca lucrurile să se schimbe şi răul să fie înlăturat. — Dacă broasca ar avea coadă, n-ar mai fi broască! Oare modul de producţie capitalist nu este şi el „pătruns de o idee de drept“, anume de ideea dreptului de a exploata pe muncitori? Şi dacă autorul ne spune că aceasta nu este ideea sa de drept, am făcut oare un pas înainte?
Să revenim însă la problema locuinţelor. Proudhonistul nostru dă frîu liber „ideii“ sale „de drept“ şi ne declară patetic:
„Nu ne sfiim să susţinem că nu există nimic mai ruşinos pentru întreaga cultură a gloriosului nostru secol decît faptul că peste 90% din populaţia marilor oraşe nu are o locuinţă proprie. Căminul, adevăratul punct nodal al existentei morale şi familiale, este luat de vîrtejul social... În această privinţă noi sîntem la un nivel mult inferior sălbaticilor. Trogloditul are caverna sa, australianul are bordeiul său de pămînt, iar indianul coliba lui; proletarul modern însă literalmente suspendat în aer“ etc.
În această ieremiadă1') proudhonismul apare în toată splendoarea sa reacţionară. Pentru crearea clasei revoluţionare moderne, proletariatul, era absolut necesar să se taie cordonul ombilical care-l mai lega de pămînt pe muncitorul de odinioară. Ţesătorul manual care, pe lîngă războiul său de ţesut, avea căsuţa sa, grădiniţa sa şi un petic de pămînt era, cu toată mizeria sa şi cu toată asuprirea politică, un om liniştit şi mulţumit, „plin de cucernicie şi respect“, care îşi scotea pălăria în faţa celor bogaţi, în faţa popilor şi funcţionarilor publici, şi era sclav pînă în fundul sufletului. Tocmai marea industrie modernă, care l-a transformat pe muncitorul legat de pămînt în proletar fără nici un fel de avere, liber de toate cătuşele tradiţionale7), pus în afara legii8), tocmai această revoluţie economică a creat condiţiile pentru înlăturarea exploatării clasei muncitoare în ultima ei formă, aceea a producţiei capitaliste. Şi acum vine acest proudhonist plîngăreţ şi deplînge alungarea muncitorilor din căminele lor ca pe un mare regres, cînd de fapt aceasta a constituit prima condiţie a eliberării lor spirituale.
Acum 27 de ani am expus (în „Lage der arbeitenden Klasse in England“9)) în esenţă acest proces al alungării muncitorilor din căminele lor, aşa cum s-a petrecut în secolul al XVIII-lea în Anglia. Infamiile de care s-au făcut vinovaţi cu acest prilej proprietarii funciari şi fabricanţii, efectele dăunătoare din punct de vedere material şi moral pe care această alungare le-a avut, în mod inevitabil, în primul rînd asupra muncitorilor au fost de asemenea tratate acolo aşa cum trebuie. Mi-ar fi putut trece însă prin gînd să văd în acest proces istoric de dezvoltare, absolut necesar în condiţiile date, un regres „la un nivel mult inferior sălbaticilor“? În nici un caz. Proletarul englez din 1872 se află pe o treaptă mult mai înaltă decît ţesătorul de la ţară din 1772 care avea „căminul“ lui. Dar va izbuti oare vreodată trogloditul cu caverna sa, australianul cu bordeiul său de pămînt, indianul cu coliba sa să facă o insurecţie ca aceea din iunie sau să înfăptuiască Comuna din Paris?
Că, în general, de cînd a fost introdusă producţia capitalistă pe scară mare, situaţia muncitorilor s-a înrăutăţit din punct de vedere material, aceasta o poate pune la îndoială numai burghezul. Dar din această cauză trebuie oare să privim cu regret înapoi la oalele cu carne din Egipt2') (şi ele foarte puţine), la mica industrie ţărănească, care a crescut numai sclavi, sau la „sălbatici“? Dimpotrivă. Numai proletariatul, creat de marea industrie modernă, eliberat de toate cătuşele tradiţionale, inclusiv de cele care-l legau de pămînt, şi concentrat în oraşe mari, este în stare să înfăptuiască marea transformare socială care va pune capăt oricărei exploatări de clasă şi oricărei dominaţii de clasă. Ţesătorii manuali de odinioară de la ţară, cu căsuţa lor, n-ar fi fost nicicînd în stare să facă acest lucru, nici n-ar fi putut concepe aşa ceva, şi cu atît mai puţin ar fi dorit să înfăptuiască aşa ceva.
Pentru Proudhon, dimpotrivă, întreaga revoluţie industrială din ultimii o sută de ani, forţa aburului, marea producţie de fabrică, care înlocuieşte cu maşina munca manuală şi sporeşte de mii de ori forţa productivă a muncii, constituie un eveniment odios, ceva care de fapt nici n-ar fi trebuit să se întîmple. Micul burghez Proudhon aspiră la o lume în care fiecare să producă un produs aparte, independent, destinat consumului imediat şi schimbului pe piaţă; şi dacă fiecare va recupera astfel întreaga valoare a produsului muncii sale sub forma unui alt produs, atunci „dreptatea eternă“ va fi satisfăcută şi va fi instaurată cea mai bună dintre lumi. Dar această cea mai bună dintre lumi a lui Proudhon a fost strivită încă în germene de dezvoltarea continuă a industriei, care a desfiinţat de mult munca individuală în toate ramurile marii industrii şi o desfiinţează pe zi ce trece în toate ramurile industriei mici şi foarte mici, înlocuind-o cu munca socială, bazată pe folosirea maşinilor şi a forţelor subjugate ale naturii, al cărei produs finit, care poate fi imediat schimbat sau folosit, este rodul muncii colective a mai multor indivizi prin ale căror mîini a trebuit să treacă. Şi tocmai datorită acestei revoluţii industriale, forţa productivă a muncii omeneşti a atins un nivel atît de înalt, încît a apărut posibilitatea — pentru prima oară de cînd există omenirea — ca, printr-o judicioasă diviziune a muncii, să se producă nu numai suficient pentru a se asigura tuturor membrilor societăţii un consum abundent şi pentru a se crea un bogat fond de rezervă, ci şi pentru a se lăsa fiecăruia în parte destul timp liber pentru a-şi însuşi ceea ce este într-adevăr valoros în cultura moştenită de-a lungul istoriei — ştiinţă, artă, reguli de comportare în societate etc. — şi nu numai pentru a-şi însuşi, ci şi pentru a transforma tot ceea ce este valoros în această moştenire dintr-un monopol al clasei stăpînitoare într-un bun al întregii societăţi, pe care să-l îmbogăţească continuu. Acesta este principalul. De îndată ce forţa productivă a muncii omeneşti va fi atins acest nivel înalt, dispare orice pretext pentru existenţa unei clase dominante. Căci motivul suprem invocat în apărarea deosebirii dintre clase era mereu acelaşi: este nevoie de o clasă care să nu se istovească cu producerea celor necesare traiului de toate zilele, ci să se ocupe de munca spirituală a societăţii. Acestei vorbării, care pînă acum îşi avea justificarea sa istorică, i s-a pus capăt o dată pentru totdeauna prin revoluţia industrială din ultimii o sută de ani. Existenţa unei clase dominante devine pe zi ce trece o piedică tot mai mare pentru dezvoltarea forţei productive a industriei şi, în aceeaşi măsură, pentru dezvoltarea ştiinţei, a artei şi mai ales a comportării civilizate. Bădărani mai mari decît burghezii noştri moderni n-au existat niciodată.
Toate acestea nu-l interesează însă pe amicul Proudhon. El vrea „dreptatea eternă“ şi nimic mai mult. Fiecare să primească în schimbul produsului său întregul venit al muncii, întreaga valoare a muncii sale. Dar nu este uşor să calculezi valoarea unui produs al industriei moderne. Industria modernă estompează tocmai participarea distinctă a fiecărui om în parte la produsul total, care în condiţiile muncii manuale izolate de odinioară apărea de la sine în produsul realizat. În afară de aceasta, industria modernă înlătură tot mai mult schimbul individual pe care se bazează întregul sistem al lui Proudhon, adică schimbul direct între doi producători dintre care fiecare îşi schimbă produsul în scopul consumului10). Iată de ce întregul proudhonism are o trăsătură reacţionară, şi anume aversiunea faţă de revoluţia industrială, precum şi dorinţa, cînd făţişă, cînd ascunsă, de a izgoni din templu întreaga industrie modernă, maşinile cu aburi, maşinile de filat şi altele şi de a reveni la vechea şi respectabila muncă manuală. Că în felul acesta am pierde nouă sute nouăzeci şi nouă la mie din forţele de producţie, că întreaga omenire ar fi condamnată la cea mai cumplită muncă de sclav, că foamea ar deveni o regulă generală, — ce importanţă au toate acestea de vreme ce am reuşit să organizăm schimbul în aşa fel încît fiecare să primească „întregul venit al muncii“, şi „dreptatea eternă“ să fie realizată? Fiat justiţia, pereat mundus!
Piară lumea, numai dreptate să fie!
Şi lumea chiar ar pieri în această contrarevoluţie proudhonistă dacă în genere ea ar fi realizabilă.
De altfel se înţelege de la sine că şi în producţia socială, condiţionată de marea industrie modernă, se poate asigura fiecăruia „întregul venit al muncii sale“, în măsura în care această frază are în genere sens. Şi ea are sens numai dacă este înţeleasă mai larg, şi anume că nu fiecare muncitor în parte devine proprietarul „întregului venit al muncii sale“, ci că întreaga societate, alcătuită numai din muncitori, devine proprietară a produsului total al muncii ei, pe care în parte îl repartizează membrilor ei pentru consum, în parte îl foloseşte pentru înlocuirea şi sporirea mijloacelor ei de producţie şi în parte îl acumulează ca fond de rezervă pentru producţie şi consum11).
Din cele de mai sus ne putem da seama de pe acum în ce fel va rezolva proudhonistul nostru marea problemă a locuinţelor. Pe de o parte, el cere ca fiecare muncitor să aibă o locuinţă proprie, care să-i aparţină, ca să nu mai fim mai prejos de sălbatici. Pe de altă parte, el ne asigură că plata îndoită, întreită, încincită sau înzecită a preţului de cost iniţial al unei case sub formă de chirie, aşa cum se întîmplă în realitate, se întemeiază pe un titlu şi că acest titlu este în contradicţie cu „dreptatea eternă“. Soluţia e foarte simplă: desfiinţăm titlul, şi, în virtutea dreptăţii eterne, declarăm chiria plătită drept un acont pentru amortizarea preţului locuinţei. Dacă porneşti de la premise care conţin concluzii, atunci, fireşte, nu ai nevoie de mai multă abilitate decît orice scamator pentru a scoate din buzunar rezultatul dinainte pregătit şi apoi să te făleşti cu logica de nezdruncinat care te-a dus la această concluzie.
Aşa se întîmplă şi aici. Desfiinţarea sistemului locuinţelor cu chirie este proclamată necesitate şi se preconizează transformarea fiecărui chiriaş în proprietar al locuinţei sale. Cum se obţine acest lucru? Foarte simplu:
„Locuinţa închiriată este răscumpărată... Fostului proprietar i se plăteşte pînă la ultimul ban valoarea casei sale. În loc ca chiria plătită să reprezinte, ca pînă acum, tributul pe care chiriaşul îl plăteşte dreptului veşnic al capitalului din ziua în care este proclamată răscumpărarea locuinţei închiriate, suma plătită de către chiriaş, stabilită exact, devine plată anuală pentru amortizarea locuinţei trecute în posesiunea lui... Societatea... se transformă astfel într-o sumă de proprietari de locuinţe, independenţi şi liberi“.
Proudhonistul consideră drept crimă împotriva dreptăţii eterne faptul că proprietarul unei case poate să realizeze, fără să muncească, rentă funciară şi dobîndă la capitalul investit în această casă. El decretează că aceasta trebuie să înceteze; că capitalul investit în locuinţe nu mai trebuie să aducă dobîndă12) şi, în măsura în care reprezintă o proprietate funciară cumpărată, nu mai trebuie să aducă nici rentă funciară. Am văzut însă că acest lucru nu afectează modul de producţie capitalist, baza societăţii moderne. Punctul în jurul căruia gravitează exploatarea muncitorului este vînzarea către capitalist a forţei de muncă şi modul în care foloseşte capitalistul această tranzacţie silindu-l pe muncitor să producă mult mai mult decît reprezintă valoarea plătită a forţei de muncă. Tocmai această tranzacţie dintre capitalist şi muncitor produce toată plusvaloarea care se repartizează apoi între diferitele categorii de capitalişti şi slugile lor, sub formă de rentă funciară, profit comercial, dobîndă la capital13), impozite etc. Şi iată că vine proudhonistul nostru şi declară că dacă s-ar interzice unei singure categorii de capitalişti — şi anume unor capitalişti care nici nu cumpără în mod direct forţă de muncă şi care, prin urmare, nici nu fac să se producă plusvaloare — să obţină profit, respectiv dobîndă14), atunci s-ar face un pas înainte! Cantitatea de muncă neplătită stoarsă de la clasa muncitoare ar rămîne exact aceeaşi dacă mîine proprietarii de locuinţe ar fi lipsiţi de posibilitatea de a încasa rentă funciară şi dobîndă. Aceasta nu-l împiedică însă pe proudhonistul nostru să declare:
„Desfiinţarea sistemului locuinţelor cu chirie reprezintă deci una din cele mai rodnice şi mai înalte aspiraţii care s-a născut din ideea revoluţionară şi care trebuie să devină o revendicare primordială a democraţiei sociale“.
Este exact reclama gălăgioasă a maestrului Proudhon în persoană, la care de asemenea cotcodăcitul este întotdeauna invers proporţional cu mărimea oului ouat.
Şi acum imaginaţi-vă splendida situaţie în care fiecare muncitor, fiecare mic-burghez şi burghez ar fi nevoit, prin plata unor rate anuale, să devină mai întîi proprietar parţial, iar apoi proprietar deplin al locuinţei sale! În districtele industriale din Anglia, unde există industrie mare, dar locuinţele muncitorilor sînt mici şi unde fiecare muncitor căsătorit are o modestă locuinţă, aceasta ar mai putea avea sens. Dar mica industrie din Paris, ca şi din majoritatea marilor oraşe de pe continent, este completată prin case mari în care locuiesc laolaltă cîte zece, douăzeci, treizeci de familii. În ziua emiterii decretului izbăvitor în care se proclamă răscumpărarea locuinţelor luate cu chirie, un oarecare Peter lucrează la Berlin într-o fabrică de maşini. Un an mai tîrziu el devine proprietar, să zicem, pe a cincisprezecea parte a locuinţei sale, compusă dintr-o cămăruţă la etajul cinci, locuinţă situată undeva pe la Hamburger Tor. Omul rămîne fără lucru, şi în curînd îl găsim într-o locuinţă asemănătoare, la etajul al treilea, cu o minunată vedere spre curte, la Pothof în Hanovra, unde după o şedere de cinci luni a dobîndit exact 1/36 din proprietate, cînd, pe neaşteptate, o grevă îl aruncă la München şi-l sileşte ca, după o şedere de unsprezece luni, să se împovăreze cu exact 11/180 din dreptul de proprietate asupra unei locuinţe destul de întunecoase la parter, în dosul lui Ober-Angergasse. Mutări ulterioare, atît de frecvente la muncitori în zilele noastre, îl fac să se aleagă cu: 7/360 dintr-o locuinţă nu mai puţin atrăgătoare la St. Gallen, 23/180 dintr-o altă locuinţă la Lecds şi 347/56.223 — calculate exact astfel încît „dreptatea eternă“ să nu se poată plînge — dintr-o a treia locuinţă la Seraing. La ce-i folosesc lui Peter al nostru toate aceste părticele de locuinţă? Cine-i va da valoarea lor adevărată? Unde să găsească pe proprietarul sau pe proprietarii celorlalte părţi ale diferitelor sale foste locuinţe? Şi care vor fi relaţiile de proprietate într-o casă mare oarecare, care se compune, să zicem, din douăzeci de apartamente şi care, în momentul cînd termenul de răscumpărare a expirat, iar închirierea locuinţelor a fost desfiinţată, este, poate, proprietatea a trei sute de proprietari parţiali, împrăştiaţi în toate colţurile lumii? Proudhonistul nostru va răspunde că pînă atunci va exista banca de schimb proudhonistă[N377], care va plăti în orice moment şi oricui întregul venit al muncii (Arbeitsertrag) pentru orice produs al muncii (Arbeitsprodukt), prin urmare şi valoarea întreagă a părţii de locuinţă. Dar banca de schimb proudhonistă nu are ce căuta aici, în primul rînd, pentru că despre ea nu se vorbeşte în nici unul din articolele consacrate problemei locuinţelor; în al doilea rînd, pentru că ea se bazează pe ciudata eroare că, dacă cineva vrea să vîndă o marfă, el găseşte neapărat un cumpărător care să-i plătească întreaga ei valoare; şi, în al treilea rînd, pentru că încă înainte de a fi fost inventată de Proudhon, această bancă a dat nu o dată faliment în Anglia sub numele de Labour Exchange Bazaar[N378].
Însăşi ideea că muncitorul trebuie să-şi cumpere locuinţa se bazează pe principiul proudhonist reacţionar, amintit mai sus, potrivit căruia condiţiile create de marea industrie modernă sînt excrescenţe morbide şi că societatea trebuie dusă cu forţa — adică împotriva sensului în care merge de un secol — spre o stare în care vechea muncă manuală stabilă a individului izolat să fie regulă, ceea ce, în genere, nu este nimic altceva decît o restaurare idealizată a micii producţii meşteşugăreşti dispărute şi încă în curs de dispariţie. Dacă muncitorii ar fi aruncaţi din nou în această stare de inerţie, dacă „vîrtejul social“ ar fi înlăturat cu succes, fireşte că muncitorul s-ar putea bucura din nou de proprietatea asupra „căminului“, iar teoria răscumpărării despre care am vorbit mai sus nu ar mai apărea atît de absurdă. Numai că Proudhon uită că pentru a realiza acest lucru, el trebuie mai întîi să dea înapoi ceasul istoriei cu 100 de ani şi să transforme pe muncitorii moderni în sclavi, tot atît de mărginiţi, de slugarnici şi de servili cum erau strămoşii lor.
Dar în măsura în care rezolvarea proudhonistă a problemei locuinţelor are un conţinut raţional, practic realizabil, ea este deja aplicată în zilele noastre; iar această aplicare nu a luat naştere din „ideea revoluţionară“, ci... se datoreşte burgheziei însăşi. Să. vedem acum ce scrie în această privinţă excelentul ziar spaniol „La Emancipacion“ din Madrid din 16 martie 1872:
„Proudhon propune şi un alt mijloc de rezolvare a problemei locuinţelor, mijloc care la prima vedere este atrăgător, dar care, analizat mai îndeaproape, se dovedeşte a fi cu totul ineficace. Proudhon propune transformarea chiriaşilor în cumpărători care plătesc în rate, în aşa fel încît chiria plătită anual să fie socotită drept rată de răscumpărare a valorii locuinţei, iar chiriaşul să devină, după un anumit timp, proprietarul acestei locuinţe. Acest mijloc, pe care Proudhon îl consideră ca fiind foarte revoluţionar, este practicat astăzi în toate ţările de către societăţi create de speculanţi, care, prin majorarea chiriei, fac ca valoarea caselor să le fie plătită îndoit şi întreit. D-l Dollfus şi alţi mari fabricanţi din nord-estul Franţei au aplicat acest sistem nu numai cu scopul de a stoarce bani, ci şi cu un gînd politic ascuns.
Cei mai ageri dintre liderii claselor stăpînitoare s-au străduit întotdeauna să sporească numărul micilor proprietari pentru a-şi crea o armată împotriva proletariatului. Revoluţiile burgheze din secolul trecut au fărîmiţat marea proprietate funciară a nobilimii şi a bisericii, transformînd-o în mica proprietate parcelară — aşa cum vor să facă astăzi republicanii spanioli cu marea proprietate funciară care mai există încă —, şi au creat astfel o clasă de mici proprietari funciari care de atunci a devenit elementul cel mai reacţionar al societăţii şi un obstacol permanent în calea mişcării revoluţionare a proletariatului orăşenesc. Napoleon al III-lea intenţiona ca, prin emiterea unor titluri de stat de o valoare mai mică, să creeze o clasă asemănătoare la oraşe, iar d-l Dollfus & Co., vînzînd muncitorilor lor locuinţe mici care puteau fi cumpărate în rate anuale, căutau să înăbuşe în muncitor orice manifestare a spiritului revoluţionar şi totodată să-l lege, prin această proprietate funciară, de fabrica în care lucrează. În felul acesta, planul lui Proudhon nu numai că nu a adus nici o înlesnire clasei muncitoare, dar s-a întors chiar împotriva ei“[1].
Cum trebuie rezolvată problema locuinţelor? În societatea modernă ea se rezolvă la fel ca oricare altă problemă socială: prin echilibrarea economică treptată a cererii şi ofertei, soluţie care generează ea însăşi în permanenţă problema şi care, deci, nu este o soluţie. Modul în care revoluţia socială va rezolva această problemă va depinde nu numai de împrejurările respective, ci şi de probleme mult mai complexe, printre care una dintre cele mai importante este desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat. Întrucît noi nu ne ocupăm de elaborarea unor sisteme utopice de organizare a viitoarei societăţi, ar fi mai mult decît inutil să ne oprim asupra acestui lucru. Un fapt este cert: în marile oraşe există încă de pe acum destule case de locuit pentru ca, prin folosirea lor raţională, să se poată rezolva imediat adevărata „lipsă de locuinţe“. Acest lucru va fi posibil, fireşte, numai dacă actualii proprietari vor fi expropriaţi, iar în casele respective vor fi mutaţi muncitorii fără locuinţă sau cei care stau în locuinţe absolut neîncăpătoare. De îndată ce proletariatul va cuceri puterea politică, o asemenea măsură, dictată de interesele binelui obştesc, va fi tot atît de uşor de înfăptuit ca oricare altă expropriere sau încartiruire efectuată de către statul modern.
Dar proudhonistul nostru nu este mulţumit de realizările lui de pînă acum în problema locuinţelor. El trebuie să ridice această problemă de pe pămînt şi s-o înalţe în sferele socialismului înalt, pentru ca ea să se afirme şi acolo ca o „parte“ esenţială „a problemei sociale“.
„Să presupunem că productivitatea capitalului este într-adevăr apucată de coarne, ceea ce trebuie să se întîmple mai devreme sau mai tîrziu, de pildă cu ajutorul unei legi de tranziţie care să stabilească dobînda tuturor capitalurilor la 1%, bineînţeles cu tendinţa ca şi acest nivel să se apropie tot mai mult de zero, aşa încît, în cele din urmă, să nu se mai plătească decît munca necesară pentru circuitul capitalului. Ca şi toate celelalte produse, casa şi locuinţa intră, fireşte, şi ele în prevederile acestei legi... Însuşi proprietarul se va grăbi să-şi vîndă casa, căci altminteri ea ar rămîne neocupată, iar capitalul investit în ea ar deveni pur şi simplu inutil“.
Această teză cuprinde unul din principalele puncte ale catehismului proudhonist şi demonstrează clar confuzia care predomină în acest catehism.
„Productivitatea capitalului“ este o absurditate, pe care Proudhon o preia fără discernămînt de la economiştii burghezi. E drept, şi economiştii burghezi afirmă că munca este izvorul oricărei avuţii şi măsura valorii tuturor mărfurilor; dar ei trebuie să şi explice cum se face că un capitalist, investind capital într-o întreprindere industrială sau într-un atelier, realizează nu numai capitalul investit, ci şi un profit. De aceea ei se încurcă inevitabil în tot felul de contradicţii şi atribuie şi capitalului o anumită productivitate. Nimic nu dovedeşte mai bine cît de pătruns este Proudhon de mentalitatea burgheză decît acest mod de a vorbi despre productivitatea capitalului. Noi am văzut încă de la început că aşa-numita „productivitate a capitalului“ nu este nimic altceva decît capacitatea proprie capitalului (în actualele condiţii sociale, fără de care nu ar exista capital) de a-şi putea însuşi munca neplătită a muncitorilor salariaţi.
Dar Proudhon se deosebeşte de economiştii burghezi prin aceea că nu aprobă această „productivitate a capitalului“, ci, dimpotrivă, descoperă în ea o încălcare a „dreptăţii eterne“. Ea este aceea care îl împiedică pe muncitor să primească întregul venit al muncii sale. Ea trebuie prin urmare desfiinţată. Dar cum? Prin micşorarea dobînzii şi, în cele din urmă, prin reducerea ei la zero cu ajutorul unor legi coercitive. Atunci, după părerea proudhonistului nostru, capitalul încetează de a mai fi productiv.
Dobînda la capitalul de împrumut este numai o parte a profitului; profitul, atît la capitalul industrial cît şi la capitalul comercial, este numai o parte a plusvalorii pe care clasa capitalistă o stoarce clasei muncitoare sub forma muncii neplătite. Legile economice care reglează dobînda sînt atît de independente de legile care reglează rata plusvalorii, pe cît este în genere cu putinţă acest lucru pentru legile uneia şi aceleiaşi formaţiuni sociale. În ceea ce priveşte însă repartiţia acestei plusvalori între diferiţii capitalişti, este limpede că pentru industriaşii şi negustorii în ale căror întreprinderi au investit mult capital alţi capitalişti, rata profitului trebuie să crească în aceeaşi măsură în care — toate celelalte condiţii rămînînd neschimbate — scade dobînda. Aşadar, micşorarea şi, în cele din urmă, desfiinţarea dobînzii n-ar „apuca“ în realitate cîtuşi de puţin aşa-numita „productivitate a capitalului“ „de coarne“, ci ar stabili doar o altă repartiţie între diferiţii capitalişti a plusvalorii neplătite, stoarsă clasei muncitoare, şi n-ar asigura vreun avantaj muncitorului faţă de capitalistul industrial, ci un avantaj pentru capitalistul industrial faţă de rentier.
Din punctul său de vedere juridic, Proudhon explică dobînda, ca şi toate realităţile economice, nu prin condiţiile producţiei sociale, ci prin legile statului în care aceste condiţii îşi găsesc expresia generală. Din acest punct de vedere, lipsit de o cît de vagă idee despre legătura dintre legile statului şi condiţiile sociale ale producţiei, aceste legi ale statului apar în mod inevitabil ca dispoziţii absolut arbitrare, care pot fi tot aşa de bine înlocuite în orice moment prin altele diametral opuse. De aceea pentru Proudhon nimic nu-i mai uşor decît să emită un decret — de îndată ce ar putea s-o facă — prin care dobînda să fie micşorată la 1%. Dar dacă toate celelalte condiţii sociale rămîn neschimbate, acest decret al lui Proudhon nu va exista decît pe hîrtie. În pofida tuturor decretelor, dobînda va continua să fie reglată, ca şi pînă acum, de legile economice cărora le este supusă astăzi. Ca şi pînă acum persoane solvabile vor lua bani cu împrumut cu dobînda de 2, 3, 4 şi mai mult la sută, după împrejurări, cu singura deosebire că rentierii vor fi prudenţi şi vor împrumuta bani numai persoanelor din partea cărora nu riscă un proces judiciar. De altfel acest plan măreţ de a-i răpi capitalului „productivitatea“ este vechi, tot atît de vechi ca şi legile cu privire la camătă, care nu urmăreau decît să limiteze dobînda şi care acum au fost pretutindeni abrogate, deoarece în practică au fost întotdeauna încălcate sau ocolite, iar statul a fost nevoit să-şi recunoască neputinţa în faţa legilor producţiei sociale. Şi poate oare reintroducerea acestor legi medievale, inaplicabile, „să apuce de coarne productivitatea capitalului“? După cum vedem, cu cît analizăm mai amănunţit proudhonismul, cu atît ne apare mai reacţionar.
Iar cînd dobînda va fi redusă în felul acesta la zero, aşadar cînd dobînda la capital va fi desfiinţată, „nu se va mai plăti nimic altceva decît munca necesară pentru circuitul capitalului“. Cu alte cuvinte, desfiinţarea dobînzii echivalează cu desfiinţarea profitului şi chiar a plusvalorii. Dar dacă realmente ar fi posibil ca dobînda să fie desfiinţată printr-un decret, care ar fi rezultatul? Pentru clasa rentierilor nu ar mai avea sens să dea cu împrumut capital sub formă de avansuri; l-ar investi ea însăşi pe contul ei în întreprinderi industriale proprii sau în societăţi pe acţiuni. Masa plusvalorii pe care clasa capitaliştilor o stoarce clasei muncitoare ar rămîne aceeaşi, numai repartiţia ei s-ar schimba, şi nici aceasta într-o măsură însemnată.
De fapt proudhonistul nostru pierde din vedere faptul că şi acum, la cumpărarea de mărfuri în societatea burgheză, nu se plăteşte în medie mai mult decît „munca necesară pentru circuitul capitalului“ (ceea ce vrea să însemne: pentru producerea unei mărfi). Munca este măsura valorii tuturor mărfurilor, şi în societatea modernă — abstracţie făcînd de fluctuaţiile pieţei — este pur şi simplu imposibil ca, în general, mărfurile să fie plătite mai mult decît munca necesară pentru producerea lor. Nu, nu, scumpe proudhonist, alta-i buba, şi anume aceea că „munca necesară pentru circuitul capitalului“ (ca să folosesc felul dv. confuz de exprimare) nu este plătită în întregime! Cum se întîmplă aceasta, puteţi citi la Marx („Capitalul“, p. 128—160).
Dar asta nu-i tot. Dacă se desfiinţează dobînda la capital (Kapitalzins), se desfiinţează şi chiria (Mietzins). Deoarece „casa şi locuinţa intră, ca toate celelalte produse, în prevederile acestei legi“. Este întocmai mentalitatea maiorului de tip vechi care spune unui militar cu termen redus: „Ia-ascultă, aud că eşti doctor; treci din cînd în cînd pe la mine; cînd ai nevastă şi şapte copii, este întotdeauna cîte ceva de oblojit“.
Militarul cu termen redus: „Vă rog să mă iertaţi, domnule maior, dar sînt doctor în filozofie!“
Maiorul: „Tot una e, felceru-i felcer!“
Aşa şi proudhonistul nostru: chirie (Mietzins) sau dobîndă la capital (Kapitalzins) lui îi e tot una; dobînda e dobîndă, felceru-i felcer. — Am văzut mai sus că preţul închirierii (Mietpreis), vulgo chiria (Mietzins), se compune: 1) în parte din rentă funciară; 2) în parte din dobînda la capitalul investit în construcţie, inclusiv profitul antreprenorului; 3) în parte din cheltuieli pentru reparaţii şi asigurări; 4) în parte din rate anuale de amortizare a capitalului investit în construcţie, inclusiv profitul, în măsura în care casa se degradează[N379].
Acum chiar şi un orb trebuie să vadă că
„însuşi proprietarul se va grăbi să-şi vîndă casa, căci altminteri ea ar rămîne neocupată, iar capitalul investit în ea pur şi simplu n-ar aduce profit“.
Fireşte. Dacă se desfiinţează dobînda la capitalul de împrumut, atunci nici un proprietar nu va mai putea primi un ban chirie pentru casa lui, şi aceasta numai pentru că Miete15) poate fi numit şi Mietzins16) şi pentru că ea include o parte care reprezintă realmente dobînda la capital. Felcerul e felcer17). Dacă, în ceea ce priveşte dobînda obişnuită la capital, legile cu privire la camătă au putut fi făcute ineficace numai datorită faptului că au fost ocolite, ele nu au afectat vreodată nici măcar cît de cît nivelul chiriei. Numai Proudhon putea să-şi închipuie că noua sa lege cu privire la camătă va regla şi va desfiinţa treptat nu numai simpla dobîndă la capital, dar şi complicata chirie (Mietzins) pentru locuinţe. De ce atunci să se mai cumpere cu bani grei de la proprietar casa care „este pur şi simplu inutilă“, şi de ce în asemenea situaţie proprietarul n-ar mai da şi bani pe deasupra ca să scape de această casă, care este „pur şi simplu inutilă“, ca să fie scutit de cheltuielile de reparaţii — asta nu se ştie.
După această strălucită performanţă în domeniul socialismului superior (suprasocialism, cum îl numeşte maestrul Proudhon), proudhonistul nostru se consideră în drept să se avînte şi mai sus.
„Acum nu ne-a rămas decît să tragem unele concluzii, pentru a aduce lumină în toate aspectele acestei probleme atît de importante“.
Care sînt aceste concluzii? Ele rezultă tot atît de puţin din cele spuse mai sus, cum rezultă şi deprecierea caselor de locuit din desfiinţarea dobînzii, şi, despuiate de frazeologia pompoasă şi solemnă a autorului nostru, ele nu mai înseamnă decît că, pentru o mai bună desfăşurare a operaţiei de răscumpărare a locuinţelor închiriate, sînt necesare: 1) o statistică exactă a obiectului, 2) o bună poliţie sanitară şi 3) asociaţii ale muncitorilor constructori care să preia construcţia de noi locuinţe; desigur, lucruri foarte bune şi frumoase, numai că, în pofida frazeologiei şarlataneşti, ele nu sînt nicidecum în stare „să elucideze“ confuzia de idei a lui Proudhon.
Acela care a înfăptuit lucruri atît de mari are, desigur şi dreptul de a face muncitorilor germani o recomandare serioasă:
„Noi credem că aceste probleme şi altele asemănătoare sînt vrednice de atenţia democraţiei sociale... Ea trebuie să caute să elucideze, aşa cum a elucidat aici problema locuinţelor, şi celelalte probleme la fel de importante, cum sînt creditul, datoria publică, datoriile particulare, impozitele etc.“ etc. etc.
Aşadar, proudhonistul nostru ne promite o serie întreagă de articole despre „probleme asemănătoare“, şi dacă le va trata pe toate la fel de amănunţit ca pe „atît de importanta problemă“ de faţă, ziarul „Volksstaat“ va avea manuscrise pentru un an întreg. Dar noi putem anticipa — totul se va reduce la cele deja spuse: dobînda la capital se desfiinţează, cu aceasta dispare şi dobînda care trebuie plătită pentru datoria publică şi pentru datoriile particulare, creditul devine gratuit etc. Acelaşi cuvînt magic este aplicat oricărui alt subiect şi în fiecare caz în parte se obţine cu o logică implacabilă acelaşi rezultat uimitor: că, dacă dobînda la capital este desfiinţată, nu mai trebuie plătite nici un fel de dobînzi pentru banii împrumutaţi.
De altfel sînt şi frumoase problemele cu care ne ameninţă proudhonistul nostru. Creditul! De ce credit are nevoie muncitorul în afară de acela de la o leafă la alta sau de creditul casei de amanet? Dacă acesta îi este acordat gratuit sau contra dobîndă, fie ea şi dobînda cămătărească a caselor de amanet, este oare o deosebire pentru el? Şi dacă, vorbind în general, el ar avea vreun avantaj de pe urma acestui lucru, dacă, prin urmare, cheltuielile de producţie a forţei de muncă s-ar micşora, n-ar trebui oare să scadă şi preţul forţei de muncă? — Dar pentru burghez, şi mai ales pentru micul burghez, creditul este o problemă importantă, şi în special pentru micul burghez ar fi o afacere minunată să poată obţine oricînd credit, şi încă fără a plăti dobîndă. — „Datoria publică“! Clasa muncitoare ştie că nu ea a contractat-o, şi, atunci, cînd va prelua puterea, va lăsa plata ei în seama acelora care au contractat-o. — „Datoriile particulare!“ — vezi creditul. — „Impozitele“! Lucruri în care burghezia este mult interesată, dar muncitorii aproape de loc: ceea ce muncitorul plăteşte ca impozit intră în ultimă instanţă în cheltuielile de producţie a forţei de muncă şi trebuie deci să fie acoperite de capitalist. Toate aceste puncte, care ne sînt prezentate aici ca probleme foarte importante pentru clasa muncitoare, prezintă în realitate un interes esenţial doar pentru burghez şi mai mult încă pentru micul burghez, iar noi afirmăm în pofida celor spuse de Proudhon, că clasa muncitoare nu este chemată să apere interesele acestor clase.
Despre marea problemă care priveşte într-adevăr pe muncitori, despre relaţiile dintre capitalist şi muncitorul salariat, despre faptul că capitalistul se poate îmbogăţi de pe urma muncii muncitorilor săi, despre aceasta proudhonistul nostru nu suflă nici un cuvînt. Domnul şi maestrul său s-a ocupat, ce-i drept, de această problemă, dar nu a adus nici o lămurire, şi chiar în ultimele sale lucrări n-a mers în fond mai departe decît „Philosophie de la misère“ („Filozofia mizeriei“)[N380], a cărei inconsistenţă a fost demonstrată de Marx într-un mod strălucit încă în 1847.
Este regretabil că în decurs de douăzeci şi cinci de ani muncitorii de limbi romanice nu au avut aproape nici o altă hrană spirituală socialistă decît scrierile acestui „socialist al celui de-al doilea Imperiu“. Ar fi însă de două ori mai regretabil dacă teoria proudhonistă ar inunda acum şi Germania. Fiţi însă pe pace. Punctul de vedere teoretic al muncitorilor germani e cu cincizeci de ani mai avansat decît cel proudhonist, şi va fi de ajuns să dăm drept exemplu chiar şi numai această problemă a locuinţelor pentru a fi scutiţi pe viitor de alte eforturi în această privinţă.
[1]. În ce fel apare de la sine această rezolvare a problemei locuinţelor prin legarea muncitorilor de „căminul“ lor situat în apropierea oraşelor americane mari sau a celor în plină dezvoltare, ne arată următorul pasaj dintr-o scrisoare a lui Eleanor Marx-Aveling din Indianopolis, datată 28 noiembrie 1886: „La Kansas City, sau, mai bine zis, în apropierea acestei localităţi, am văzut într-o regiune încă complet sălbatică nişte barăci de lemn mizerabile, compuse din vreo trei încăperi; terenul costa 600 de dolari şi avea exact suprafaţa căsuţei construite pe el şi care costa alţi 600 de dolari, în total 4.800 de mărci pentru o magherniţă nenorocită, situată într-o regiune mlăştinoasă şi pustie, la distanţă de o oră de oraş“. În felul acesta muncitorii trebuie să se împovăreze cu ipoteci mari pentru a obţine aceste locuinţe şi devin astfel realmente sclavi ai patronilor lor; ei sînt legaţi de casele lor, nu pot pleca şi trebuie să accepte orice condiţii de muncă li se oferă. [Nota lui Engels la ediţia din 1887.]
1). Prin cartea lui Marx „Misère de la Philosophie“ etc.2), Bruxelles et Paris, 1847 [Nota lui Engels]
2). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 65—179. - Nota trad. Editurii Politice
3). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966. - Nota trad. Editurii Politice
4). Cuvintele „la Paris“ au fost adăugate de Engels în ediţia din 1887. - Nota red. Editurii politice
5). Sfîrşitul frazei începînd cu cuvintele „în sfîrşit“ a fost adăugat de Engels în ediţia din 1887. - Nota trad. Editurii politice
6). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 99—100. - Nota trad. Editurii politice
7). În „Volksstaat“, în locul cuvintelor „de toate cătuşele tradiţionale“, a apărut „de întreaga cultură tradiţională“. - Nota red. Editurii politice
8). Joc de cuvinte: vogelfrei — „pus în afara legii“ şi, de asemenea, „liber ca pasărea“. - Nota red. Editurii politice
9). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 239—532. - Nota trad. Editurii politice [Situaţia clasei muncitoare din Anglia]
10). Ultima parte a acestei fraze începînd cu cuvintele „adică schimbul direct“ a fost adăugată de Engels în ediţia din 1887. - Nota red. Editurii politice
11). Această frază a fost adăugată de Engels în ediţia din 1887. - Nota red. Editurii politice
12). În „Volksstaat“: „profit“. - Nota red. Editurii politice
13). În „Volksstaat “ lipseşte: „dobîndă la capital“. - Nota red. Editurii politice
14). În „Volksstaat“ lipseşte: „respectiv dobîndă“. - Nota red. Editurii politice
15). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 177—198. - Nota trad. Editurii politice
16). - cuvintele germane „Miete“ şi „Mietzins“ sînt sinonime şi înseamnă chirie. - Nota trad. Editurii politice
17). În „Volksstaat“ fraza se termină aici. - Nota red. Editurii politice
[N376]. Engels citează aici din seria de articole apărute anonim în „Volksstaat“ sub titlul „Zur Wohnungsfrage“.
Acolo unde sursa din care citează Engels pînă la sfîrşitul primei părţi a lucrării sale nu poate fi dedusă din text sau nu este indicată de redacţie, citatele sînt date, de regulă, după sus-menţionata serie de articole din „Volksstaat“. Sublinierile îi aparţin lui Engels. - Nota red. Editurii Politice (nota 376, vol. 1)
[N377]. Banca de schimb proudhonistă — Proudhon a încercat să înfiinţeze această bancă în timpul revoluţiei din 1848—1849. La 3 ianuarie 1849 el a fondat la Paris la Banque du peuple (Banca populară), care nu a fiinţat mai mult de două luni, şi chiar şi atunci numai pe hîrtie. Banca „a eşuat încă înainte de a fi luat fiinţă cu adevărat“ (Marx) - Nota red. Editurii Politice (nota 377, vol. 1)
[N378]. Labour Exchange Bazaar sau Equitable Labour Exchange Bazzars or Offices au fost întemeiate de asociaţiile cooperatiste muncitoreşti din diferite oraşe ale Angliei; primul bazar de acest fel a fost înfiinţat, de R. Owon, în septembrie 1832, la Londra şi a funcţionat pînă la jumătatea anului 1834. La aceste bazare, produsele muncii se schimbau contra bani-muncă de hîrtie, a căror unitate o alcătuia ora de muncă. Aceste întreprinderi, care, ca ature, reprezentau o încercare utopică de a organiza schimbul fără bani în condiţiile economiei capitaliste de mărfuri, au dat curînd faliment - Nota red. Editurii Politice (nota 378, vol. 1)
[N379]. În ziarul „Volksstaat“ nr. 53 din 3 iulie 1872, ultimele două paragrafe erau astfel formulate:
„Am văzut mai sus că preţul închirierii, în limbaj obişnuit chiria, se compune: 1) în parte, din renta funciară; 2) în parte, nu din dobînda, ci din profitul la capitalul investit în construcţie; 3) în parte, din cheltuieli pentru reparaţii, întreţinere şi asigurări. O parte din dobînda la capital este cuprinsă în plata chiriei numai atunci cînd imobilul este grevat de datorii ipotecare“.
În ediţia separată a primei secţiuni a lucrării lui Engels „Contribuţii la problema locuinţelor“, scoasă de editura „Volksstaat“ în 1872, la fraza „O parte din dobînda la capital este cuprinsă în plata chiriei numai atunci cînd imobilul este grevat de datorii ipotecare“ s-a adăugat următoarea menţiune:
„Pentru capitalistul care cumpără un imobil, partea chiriei care nu constă din rentă funciară şi cheltuieli poate să apară ca dobînda la capitul. Aceasta nu schimbă însă cu nimic starea de fapt, care nu este cîtuşi de puţin afectată dacă proprietarul unui imobil dă el însuşi imobilul cu chirie sau îl vinde în acelaşi scop unui alt capitalist“ - Nota red. Editurii Politice (nota 379, vol. 1)
[N380]. Este vorba de cartea lui Proudhon „Système des contradictions économiques, ou Philosophie de la misère“, T. 1—2, Paris, 1846 - Nota red. Editurii Politice (nota 380, vol. 1)
1'). Ieremiadă - plîngere, tînguire (fără sfîrşit).
2'). Vezi adnotarea 140, volumul 1.