Capitolul douăzeci şi patru

Aşa-numita acumulare primitivă

1. Misterul acumulării primitive

Am văzut cum banii se transformă în capital, cum capitalul produce plusvaloare şi cum pe seama plusvalorii sporeşte capitalul. Dar acumularea capitalului presupune plusvaloare, plusvaloarea presupune producţie capitalistă, iar aceasta presupune, la rîndul ei, existenţa unor mari mase de capital şi de forţă de muncă în mîna producătorilor de mărfuri. Toată această mişcare pare să fie un cerc vicios, din care nu putem ieşi decît dacă presupunem o acumulare „primitivă“ („previous accumulation“ la Adam Smithⁱ⁾), premergătoare acumulării capitaliste, o acumulare care nu este rezultatul modului de producţie capitalist, ci punctul lui de plecare.

Această acumulare primitivă joacă în economia politică aproximativ acelaşi rol pe care îl joacă în teologie păcatul originar. Adamⁱ⁾ a muşcat din măr şi prin acest fapt păcatul a pus stăpînire pe neamul omenesc. Originea acestui păcat este explicată printr-o anecdotă din vremuri străvechi. În timpuri imemoriale au existat, pe de o parte, oameni harnici, inteligenţi şi înainte de toate strîngători şi pe de altă parte vagabonzi leneşi, care risipeau tot ce aveau şi chiar mai mult decît atît. E drept că în legenda biblică despre păcatul originar se spune cum omul a fost condamnat să-și mănînce pîinea în sudoarea frunţii; istoria păcatului originar economic dezvăluie cum au putut să apară oameni care nu au avut nevoie de acest lucru. Dar n-are importanţă. Aşa s-a făcut că primii au acumulat bogăţii şi că ceilalţi nu au avut de vîndut, în cele din urmă, decît propria lor piele. De la acest păcat originar datează sărăcia maselor largi, care şi astăzi încă, deşi muncesc, nu au de vîndut nimic decît pe ele însele, şi bogăţia celor puţini, care crește încontinuu, cu toate că ei de mult au încetat să muncească. Asemenea platitudini puerile întru apărarea proprietăţii sînt repetate într-una francezilor, cîndva atît de spirituali, de d-l Thiersⁱ⁾, de pildă, şi cu ce seriozitate solemnă de bărbat de stat! Dar, din moment ce este vorba de problema proprietăţii, e o datorie sfîntă să susţii punctul de vedere al abecedarului ca singurul punct de vedere just pentru toate vîrstele şi pentru toate treptele de dezvoltare. După cum se ştie, în istoria reală, cucerirea, subjugarea, jaful şi asasinatul, într-un cuvînt violenţa joacă rolul de frunte. Dar în blajina economie politică a domnit întotdeauna idila. Dreptul şi „munca“ au fost întotdeauna singurele mijloace de îmbogăţire, excepţie făcînd, bineînţeles, de fiecare dată „anul acesta“. În realitate, metodele acumulării, primitive sînt oricum vreţi, numai idilice nu.

Banii şi marfa, ca şi mijloacele de producţie şi mijloacele de subzistenţă, nu sînt de la bun început capital. Ele trebuie să fie transformate în capital. Dar această transformare este posibilă numai în anumite condiţii, care se reduc la următoarele: două categorii foarte diferite de posesori de marfă trebuie să se întîlnească şi să ia contact: pe de o parte, posesorii de bani, de mijloace de producţie şi de mijloace de subzistenţă, care urmăresc să valorifice prin cumpărare de forţă de muncă a altuia suma de valoare pe care şi-au însuşit-o; pe de altă parte, muncitorii liberi, vînzători ai propriei lor forţe de muncă şi deci vînzători de muncă. Muncitori liberi în dublu sens: ei nu aparţin direct mijloacelor de producţie, cum este cazul cu sclavii, şerbii etc., dar nici mijloacele de producţie nu le aparţin lor, cum este cazul cu ţăranul care-și lucrează singur pămîntul etc.; dimpotrivă, ei sînt liberi de mijloacele de producţie, sînt eliberaţi de ele, privaţi de ele. Cu această polarizare a pieţei de mărfuri se creează condiţiile fundamentale ale producţiei capitaliste. Relaţia-capital presupune separarea muncitorilor de proprietatea asupra condiţiilor de realizare a muncii. Din momentul în care producţia capitalistă stă pe picioarele ei proprii, ea nu numai că menţine această separare, ci o şi reproduce pe o scară mereu lărgită. Aşadar, procesul care creează relaţia-capital nu poate să fie nimic altceva decît procesul de separare a muncitorului de proprietatea asupra condiţiilor sale de muncă, un proces care transformă, pe de o parte, mijloacele de subzistenţă şi mijloacele de producţie sociale în capital şi, pe de altă parte, pe producătorii nemijlociţi în muncitori salariaţi. Aşa-numita acumulare primitivă nu este deci nimic altceva decît procesul istoric de separare a producătorilor de mijloacele de producţie. Procesul acesta apare ca „primitiv“, deoarece el constituie preistoria capitalului şi a modului de producţie care îi corespunde.

Structura economică a societăţii capitaliste a provenit din structura economică a societăţii feudale. Destrămarea acesteia a eliberat elementele celeilalte.

Producătorul nemijlocit, muncitorul, poate să dispună de propria sa persoană abia după ce încetează de a mai fi legat de pămînt şi de a mai fi şerbul sau iobagul altei persoane. Pentru a deveni vînzător liber de forţă de muncă, vînzător care îşi duce marfa oriunde ea este cerută, el mai trebuie să scape de sub dominaţia breslelor, de regulamentele lor cu privire la ucenici şi la calfe şi de celelalte prescripţii coercitive în ceea ce priveşte munca. Aşadar, procesul istoric prin care producătorii sînt transformaţi în muncitori salariaţi apare, pe de o parte, ca o eliberare a lor de servituțile feudale şi de regimul coercitiv al breslelor; şi acesta este singurul aspect care există pentru istoricii noştri burghezi. Dar, pe de altă parte, cei eliberaţi devin propriii lor vînzători abia după ce le-au fost luate toate mijloacele de producţie şi toate garanţiile de existenţă oferite de vechile instituţii feudale. Istoria acestei exproprieri a lor este înscrisă în analele omenirii cu litere de sînge şi de foc.

Capitaliştii industriali, aceşti noi potentaţi, trebuiau, la rîndul lor, să înlăture nu numai pe meşterii breslaşi, ci şi pe feudali, posesorii izvoarelor avuţiei. Sub acest aspect, ridicarea lor apare ca rezultat al unei lupte victorioase împotriva puterii feudale şi a privilegiilor ei revoltătoare, precum şi împotriva breslelor şi cătuşelor pe care acestea le puseseră dezvoltării libere a producţiei şi exploatării libere a omului de către om. Dar cavalerii industriei au reuşit să-i înlăture pe cavalerii spadei numai datorită faptului că s-au folosit de evenimentele survenite fără ca ei să fi avut vreun amestec. Ei s-au ridicat prin mijloace tot atît de josnice ca acelea prin care altădată libertul roman a devenit stăpîn al patronului său.

Punctul de plecare al dezvoltării care dă naştere atît muncitorului salariat, cît şi capitalistului a fost robia muncitorului Această dezvoltare a constat într-o schimbare a formei acestei înrobiri, în transformarea exploatării feudale în exploatare capitalistă. Pentru a înţelege această dezvoltare nu trebuie să ne întoarcem în trecutul îndepărtat. Cu toate că primele elemente ale producţiei capitaliste se întîlnesc sporadic în unele oraşe de pe ţărmul Mediteranei încă în secolul al XIV-lea şi al XV-lea, începutul erei capitaliste datează abia din secolul al XVI-lea. Acolo unde ea apare, desfiinţarea șerbiei este de mult un fapt împlinit, iar gloria evului mediu, existenţa oraşelor libere, este de mult apusă.

Epocale în istoria acumulării primitive sînt toate transformările care servesc drept pîrghii clasei capitaliste în formare, şi în primul rînd momentele cînd mari mase de oameni sînt rupte brusc şi violent de mijloacele lor de subzistenţă şi aruncate pe piaţa muncii ca proletari puşi în afara legii. Exproprierea pămîntului producătorului agricol, al ţăranului, constituie baza întregului proces. Istoria ei are în diferite ţări aspecte diferite şi trece prin diferitele faze într-o succesiune diferită şi în epoci istorice diferite. În forma sa clasică, ea are loc numai în Anglia, pe care o şi folosim din această cauză ca exemplu¹⁸⁹⁾.

2. Exproprierea pămînturilor populaţiei rurale

În Anglia, șerbia a dispărut de fapt la sfîrşitul secolului al XIV-lea. Majoritatea covîrşitoare a populaţiei¹⁹⁰⁾ consta atunci, şi cu atît mai mult în secolul al XV-lea, din ţărani liberi care aveau gospodării de sine stătătoare, oricare ar fi fost firma feudală îndărătul căreia se ascundea proprietatea lor. Pe domenii senioriale mai mari, bailiff-ul (administratorul), cîndva el însuşi şerb, a fost înlocuit de fermierul liber. Muncitorii salariaţi din agricultură erau parte ţărani care în timpul lor liber munceau la marii proprietari de pămînt, parte o clasă deosebită, independentă, relativ şi absolut puţin numeroasă, a muncitorilor salariaţi propriu-zişi. De fapt, şi aceştia din urmă erau în acelaşi timp ţărani care îşi cultivau singuri parcelele, întrucît, pe lîngă salariu, mai primeau 4 acri sau mai mult de pămînt arabil şi un cottage. În afară de aceasta, împreună cu ţăranii propriu-zişi, ei foloseau pămînturile obştii, pe care îşi păşteau vitele şi de pe care îşi luau şi combustibilul: lemne, turbă etc.¹⁹¹⁾. În toate ţările din Europa, producţia feudală se caracterizează prin împărţirea pămîntului între un număr cît mai mare de ţărani neliberi. Puterea seniorului feudal, ca şi aceea a oricărui suveran, nu depindea de mărimea rentei, ci de numărul supuşilor săi, iar acesta depindea de numărul ţăranilor cu gospodării de sine stătătoare¹⁹²⁾. Cu toate că, după cucerirea normandă, pămîntul Angliei a fost împărţit în baronii uriaşe, din care una singură cuprindea de multe ori 900 de domenii seniorale vechi anglo-saxone, el era presărat cu mici gospodării ţărăneşti, şi numai pe alocuri între ele se aflau domenii senioriale mai mari. Această situaţie, concomitent cu înflorirea oraşelor, caracteristică pentru secolul al XV-lea, a permis crearea acelei avuţii naţionale pe care cancelarul Fortescueⁱ⁾ o descrie atît de elocvent în lucrarea sa „De Laudibus Legum Angliae“, dar ea a exclus posibilitatea creării unei avuţii capitaliste.

Preludiul revoluţiei care a dat naştere bazei modului de producţie capitalist are loc în ultima treime a secolului al XV-lea și în primele decenii ale secolului al XVI-lea. O masă de proletari puşi în afara legii a fost aruncată pe piaţa muncii prin desfiinţarea suitelor feudale, care, după cum observă foarte just James Steuartⁱ⁾ „umpleau peste tot casele şi curţile fără nici un folos“¹⁹⁵. Cu toate că puterea regală, ea însăşi produs al dezvoltării burgheze, accelera forţat, în tendinţa ei spre suveranitatea absolută, desfiinţarea suitelor, ea nu a fost, totuşi, singura cauză a acestei desfiinţări. Înfruntînd regalitatea şi parlamentul, marele senior feudal a creat un proletariat infinit mai numeros prin uzurparea pămînturilor obștii şi alungarea ţăranilor de pe pămîntul asupra căruia ei aveau acelaşi drept de proprietate feudal ca şi el însuşi. Impulsul direct pentru această acţiune l-a dat în Anglia îndeosebi dezvoltarea manufacturii de lînă din Flandra şi creşterea corespunzătoare a preţurilor la lînă. Vechea nobilime feudală fusese înghiţită de marile războaie feudale; cea nouă este vlăstarul epocii sale, pentru care banii sînt forţa supremă. Transformarea pămîntului arabil în păşuni pentru oi devine deci lozinca acestei nobilimi noi. În lucrarea sa „Description of England. Prefixed to Holinshedⁱ⁾'s Chronicles“, Harrisonⁱ⁾ arată cum exproprierea ţăranilor cu gospodărie mică a ruinat ţara. „What care our great incroachers!“ (Ce le pasă marilor noştri uzurpatori?) Locuinţele ţăranilor şi cottage-urile muncitorilor au fost distruse cu forţa sau lăsate în paragină.

„Dacă am lua — spune Harrison — inventarele vechi ale fiecărui domeniu seniorial în parte, am constata că nenumăratele case şi gospodării ţărăneşti mici au dispărut, că pămîntul hrăneşte acum mult mai puţini oameni şi că multe oraşe au decăzut, deşi alături de ele înfloresc oraşe noi... Aş avea multe de spus despre oraşe şi sate care au fost distruse şi transformate în păşuni pentru oi şi pe care nu se mai află decît casele seniorilor“.

Plîngerile din aceste cronici vechi sînt totdeauna exagerate, dar ele descriu fidel impresia pe care revoluţia în relaţiile de producţie a făcut-o asupra contemporanilor. Comparaţia între scrierile cancelarilor Fortescue şi Thomas Morusⁱ⁾ arată prăpastia care desparte secolul al XV-lea de secolul al XVI-lea. După cum foarte just spune Thorntonⁱ⁾, clasa muncitoare engleză a căzut, fără nici un fel de faze intermediare, din epoca ei de aur, în epoca de fier.

Legislaţia s-a speriat de această revoluţie. Ea nu ajunsese încă la acel grad de civilizaţie în care „Wealth of the Nation“^*2, adică crearea capitalului şi exploatarea şi pauperizarea necruţătoare a maselor populare, sînt considerate ca ultima Thule a oricărei înţelepciuni politice. În a sa istorie a domniei lui Henric al VII-leaⁱ⁾, Baconⁱ⁾ spune:

„În această epocă“ (1489) „se înmulţiră plîngerile împotriva prefacerii pămîntului arabil în păşuni“ (pentru oi etc.) „pe care le pot păzi uşor numai cîţiva păstori; pămînturi date în arendă, pe viaţă sau pe timp de un an (din care trăia o mare parte din yeomeni), au fost prefăcute în mari domenii. Faptul acesta a ruinat poporul şi, ca urmare, a ruinat oraşele, bisericile şi a redus dijmele... Regele şi parlamentul au dovedit o înţelepciune demnă de laudă, căutînd să îndrepte răul... Ei au luat măsuri împotriva acestor uzurpări a pămînturilor obştii care decimau populaţia (depopulating inclosures) şi împotriva extinderii păşunilor (depopulating pasture), care însoţea aceste uzurpări şi decima de asemenea populaţia“.

Prin Act-ul din 1489, cap. 19, Henric al VII-lea interzicea demolarea caselor ţărăneşti care aparţineau gospodăriilor cu cel puţin 20 de acri de pămînt. Act-ul promulgat de Henric al VIII-leaⁱ⁾ în al 25-lea an de domnie reînnoieşte această lege. Aici se spune, între altele, că

„multe pămînturi arendate şi mari cirezi de vite, îndeosebi oi, se află în mîini puţine, din care cauză rentele funciare au crescut foarte mult, şi agricultura (tillage) a decăzut foarte mult, biserici şi case au fost demolate şi mase mari de oameni nu se mai pot întreţine pe ei înşişi şi familiile lor“.

De aceea legea prevede refacerea gospodăriilor lăsate în paragină, stabileşte raportul dintre pămîntul arabil şi păşuni etc. Un Act din 1533 protestează că unii proprietari au cîte 24.000 de oi şi limitează numărul acestora la 2.000¹⁹³⁾. Nici plîngerile maselor populare, nici legile împotriva exproprierii micilor fermieri şi ţărani, promulgate în decurs de 150 de ani începînd de la Henric al VII-lea, nu au dat rezultate, Misterul insuccesului lor ni-l dezvăluie, fără s-o ştie, Bacon.

„Act-ul lui Henric al VII-lea — spune el în „Essays, civil and moral“, sect. 29 — era profund şi demn de laudă, pentru că el crea gospodării agricole de o mărime normală, adică asigura cultivatorilor suficient pămînt pentru ca ei să dea supuşi destul de înstăriţi şi care să nu fie dependenţi şi pentru ca plugul să fie în mîna unor proprietari şi nu a unor năimiţi“ (to keep the plough in the hand of the owners and not hirelings“)^193a).

Sistemul capitalist cerea, dimpotrivă, aservirea maselor populare, transformarea lor în salariaţi şi transformarea mijloacelor de muncă în capital. În cursul acestei perioade de tranziţie, legislaţia a căutat să menţină cei 4 acri de pămînt pe lîngă cottage-ul muncitorului salariat agricol şi a interzis acestuia primirea de chiriaşi în cottage. Încă în 1627, sub Carol Iⁱ⁾, un oarecare Roger Crocker din Fontmill a fost condamnat pentru faptul că a construit un cottage pe manor^*3-ul din Fontmill fără să-i repartizeze 4 acri de pămînt ca anexă permanentă; încă în 1638, sub Carol I, a fost numită o comisie regală pentru a impune respectarea vechilor legi, în special a legii cu privire la cei 4 acri de pămînt; Cromwellⁱ⁾ a interzis şi el ca pe o rază de 4 mile distanţă de Londra să se construiască cottages dacă nu au parcele de 4 acri. Încă în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, muncitorul agricol se mai plîngea justiţiei dacă nu avea pe lîngă cottage-ul lui o parcelă de 1 pînă la 2 acri de pămînt. Astăzi e fericit dacă cottage-ul lui are o mică grădină de zarzavat sau dacă poate să aibă, nu prea departe de casă, un petic de pămînt de cîţiva stînjeni².

„Proprietarii funciari şi fermierii — spune doctorul Hunterⁱ⁾ — acţionează aici mînă în mînă. Cîţiva acri pe lîngă cottage l-ar face pe muncitor prea independent“¹⁹⁴⁾.

Exproprierea prin violenţă a maselor populare a căpătat un nou impuls foarte puternic în secolul al XVI-lea ca urmare a Reformei şi a jefuirii colosale a domeniilor bisericeşti care a însoţit-o. În timpul Reformei, biserica catolică era proprietară feudală a unei mari părţi din pămîntul Angliei. Desfiinţarea mănăstirilor etc. a aruncat pe călugări în rîndurile proletariatului. Bunurile bisericeşti înseşi au fost în mare parte dăruite unor favoriţi rapace ai regelui sau vîndute la preţuri derizorii fermierilor şi orăşenilor speculanţi, care au alungat în masă pe vechii ţărani arendaşi ereditari şi le-au comasat gospodăriile. Dreptul garantat prin lege al ţăranilor sărăciţi asupra unei părţi din zeciuiala încasată de biserici a fost desfiinţat tacit¹⁹⁵⁾. „Pauper ubique jacet“¹⁹⁶, a exclamat regina Elisabetaⁱ⁾ după o călătorie prin Anglia. În al 43-lea an al domniei ei, pauperismul a trebuit să fie recunoscut, în sfîrşit, în mod oficial prin introducerea impozitului în folosul săracilor.

„Autorii acestei legi s-au jenat să spună deschis motivele ei şi de aceea au publicat-o, împotriva oricărei tradiţii, fără preambul“¹⁹⁶⁾.

Prin 16 Car. I, 4^*2, legea a fost declarată perpetuă şi de fapt abia în 1834 a căpătat o formă nouă, mai riguroasă¹⁹⁷⁾. Aceste urmări directe ale Reformei nu au fost însă cel mai important rezultat al ei. Proprietatea bisericească a constituit bastionul religios al relaţiilor tradiţionale de proprietate funciară. După căderea lui nu mai puteau să reziste nici aceste relaţii¹⁹⁸⁾.

Încă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, yeomanii, ţăranii liberi, erau mai numeroşi decît clasa fermierilor. Ei au constituit principalul punct de sprijin al lui Cromwell şi, chiar după mărturisirea lui Macaulay, contrastau în mod izbitor cu nobilii beţivi şi cu slugile lor, popii de la ţară, care aveau obligaţia de a se îngriji de măritişul „servitoarei favorite“ a stăpînului. Chiar şi muncitorii salariaţi agricoli mai erau coproprietari ai proprietăţii obşteşti. În jurul anului 1750 yeomanii au dispărut¹⁹⁹⁾, iar în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea a dispărut şi ultimul vestigiu al proprietăţii în obşte a ţăranilor. Aici facem abstracţie de resorturile pur economice ale revoluţiei în agricultură. Pe noi ne interesează pîrghiile ei violente.

În timpul restaurării Stuarţilorⁱ⁾, proprietarii funciari au legiferat o uzurpare, care pe continent s-a efectuat pretutindeni fără a se recurge la formalităţi legale. Ei au desfiinţat modul feudal de organizare a terenurilor, adică şi-au declinat obligaţiile pe care le aveau faţă de stat, „au despăgubit“ statul prin impozitele impuse ţărănimii şi celorlalte mase populare, au revendicat dreptul modern de proprietate privată asupra domeniilor deţinute, numai în baza unor titluri feudale şi, în sfîrşit, au impus legile cu privire la domiciliere (laws of settlement), care, mutatis mutandis, au avut asupra ţăranilor englezi efectul pe care l-a avut ucazul tătarului Boris Godunovⁱ⁾ asupra ţărănimii ruse¹⁹⁷.

Aşa-numita „glorious Revolution“¹⁹⁸ a adus la putere, o dată cu Wilhelm al III-leaⁱ⁾ de Orania²⁰⁰⁾, pe proprietarii funciari şi pe capitalişti, maeştri în arta de a stoarce plusvaloare. Ei au inaugurat era nouă jefuind într-o măsură colosală domeniile statului, lucru care pînă atunci se făcea numai într-o măsură moderată. Aceste pămînturi erau dăruite sau vîndute la preţuri derizorii ori pur şi simplu anexate domeniilor particulare prin uzurpare directă²⁰¹⁾. Toate acestea s-au făcut fără a se respecta cît de cît prevederile legii. Domeniile statului însuşite în mod atît de fraudulos, împreună cu bunurile jefuite de la biserică în măsura în care acestea nu s-au pierdut în timpul revoluţiei republicane, constituie baza actualelor domenii princiare ale oligarhiei engleze²⁰²⁾. Capitaliştii-burghezi au favorizat această operaţie, între altele pentru a transforma pămîntul într-un simplu obiect de comerţ, pentru a lărgi sfera marii producţii agricole, pentru a spori afluxul proletarilor liberi puşi în afara legii care părăseau satele etc. În afară de aceasta, noua aristocraţie funciară era aliata firească a noii bancocraţii, a marii finanţe, care abia ieşise din găoace, şi a marilor proprietari de manufacturi, al căror reazem pe atunci erau taxele vamale protecţioniste. Burghezia engleză a procedat conform intereselor ei şi din acest punct de vedere a procedat tot atît de just ca şi orăşenii suedezi, care, dimpotrivă, aliindu-se cu ţărănimea, reazemul lor economic, i-au sprijinit pe regii lor ajutîndu-i să smulgă cu forţa din mîna oligarhiei pămînturile coroanei (începînd din 1604, iar mai tîrziu sub Carol al X-leaⁱ⁾ şi Carol al XI-leaⁱ⁾).

Proprietatea în obşte, cu totul diferită de proprietatea de stat de care ne-am ocupat pînă acum, a fost o instituţie germanică veche, care s-a menţinut sub învelişul feudalismului. Am văzut că uzurparea ei prin violenţă, însoţită de obicei de transformarea pămînturilor arabile în păşuni, a început la sfîrşitul secolului al XV-lea şi a continuat în secolul al XVI-lea. Dar atunci procesul acesta s-a desfăşurat sub forma unor acte de violenţă individuale, împotriva cărora legislaţia a luptat zadarnic timp de 150 de ani. Progresul realizat în secolul al XVIII-lea se manifestă în faptul că legea însăşi devine acum instrumentul de jefuire a pămîntului care aparţine poporului, cu toate că marii fermieri continuă să folosească şi micile lor metode proprii²⁰³⁾. Forma parlamentară a acestei jefuiri o constituie „Bills for Inclosures of Commons“ (Legile cu privire la împrejmuirea pămînturilor obştii), adică decrete prin care landlorzii îşi dăruiesc singuri, ca proprietate privată, pămînturi ale poporului, decrete pentru exproprierea poporului. Sir F. M. Edenⁱ⁾, care a încercat să prezinte proprietatea în obşte drept proprietate privată a marilor proprietari funciari care au luat locul feudalilor, combate propria sa pledoarie meşteşugită prin aceea că cere el însuşi o „lege parlamentară generală cu privire la împrejmuirea pămînturilor obştii“, recunoscînd deci că pentru transformarea lor în proprietate privată este nevoie de o lovitură de stat parlamentară şi insistînd să se legifereze „despăgubirea“ săracilor expropriaţi²⁰⁴⁾.

Cînd locul yeomenilor independenţi l-au luat tenants-at-will, mici fermieri ale căror contracte erau încheiate pe un an, o ceată servilă şi dependentă de bunul plac al landlordului, jefuirea sistematică a pămînturilor obştii alături de jefuirea domeniilor statului a contribuit îndeosebi la crearea acelor mari ferme care în secolul al XVIII-lea se numeau ferme capitale²⁰⁵⁾ sau ferme comerciale²⁰⁶⁾; aceleaşi cauze au contribuit la transformarea populaţiei rurale în proletariat, la „eliberarea“ acesteia pentru industrie.

Dar secolul al XVIII-lea nu a înţeles în aceeaşi măsură ca secolul al XIX-lea identitatea dintre avuţia naţională şi sărăcia poporului. De aici o polemică dintre cele mai aprige în literatura economică a vremii în legătură cu „inclosure of commons“. Din materialul imens de care dispun redau aici numai cîteva pasaje care ilustrează în mod deosebit situaţia din acea vreme.

„În multe parohii din Hertfordshire — scrie o pană indignată — 24 de ferme, avînd în medie 50—150 de acri fiecare, au fost comasate în 3 ferme“²⁰⁷⁾. „În Northamptonshire şi în Lincolnshire, împrejmuirea pămînturilor obştii a avut o mare amploare; cele mai multe dintre domeniile noi rezultate din aceste împrejmuiri au fost transformate în păşuni; ca urmare, pe multe domenii nu se cultivă acum nici 50 de acri, de unde mai înainte se cultivau cîte 1.500... Ruinele caselor, hambarelor, grajdurilor etc.“ sînt singurele urme ale locuitorilor de altădată. „Din o sută de case şi de familii au rămas în unele locuri... 8 sau 10... în cele mai multe dintre parohiile în care împrejmuirea s-a făcut abia cu 15 sau 20 de ani în urmă sînt foarte puţini proprietari funciari în comparaţie cu numărul de proprietari care lucrau pămîntul atunci cînd ogoarele erau neîmprejmuite. Sînt frecvente cazurile cînd 4 sau 5 crescători de vite bogaţi uzurpează domenii mari, recent împrejmuite, care mai înainte se aflau în mîna a 20—30 de fermieri şi a unui număr egal de mici proprietari şi de alţi locuitori. Toţi aceştia sînt alungaţi împreună cu familiile de pe pămînturile lor şi totodată şi multe alte familii care munceau la ei şi îşi cîştigau astfel existenţa“²⁰⁸⁾.

Sub pretextul împrejmuirii, landlorzii au acaparat nu numai pămînturile necultivate învecinate cu domeniile lor, ci adesea chiar pămînturi cultivate în comun sau luate în arendă de la obşte de diferite persoane în schimbul unei plăţi.

„Vorbesc aici de împrejmuirea unor ogoare şi terenuri deschise care fuseseră cultivate. Chiar şi autorii care susţin împrejmuirile recunosc că drept urmare a acestora se accentuează monopolul fermelor mari, se ridică preţurile mijloace lor de subzistenţă şi se reduce populaţia... şi chiar împrejmuirea pîrloagelor aşa cum e practicată în prezent, lipseşte pe sărac de o parte din mijloacele de subzistenţă şi măreşte ferme care şi aşa sînt prea mari“²⁰⁹⁾. „Dacă pămîntul — spune doctorul Priceⁱ⁾ — ajunge în mîna cîtorva mari fermieri, micii fermieri“ (pe care mai înainte el îi caracterizase drept „masă de mici proprietari şi mici fermieri care se întreţin, pe ei înşişi şi familiile lor, din produsul pămîntului pe care îl lucrează, din creşterea oilor, a păsărilor, a porcilor etc. pe care le hrănesc pe pămîntul obştii, astfel încît aproape că nici nu trebuie să cumpere mijloace de subzistenţă de pe piaţă“) „se transformă în oameni nevoiţi să-şi procure prin muncă prestată pentru alţii mijloacele de subzistenţă şi să cumpere toate cele necesare de pe piaţă... Se efectuează, poate, mai multă muncă pentru că există mai multă constrîngere la muncă... Oraşele şi manufacturile vor creşte, pentru că într-acolo sînt alungaţi tot mai mulţi oameni, nevoiţi să caute de lucru. Iată rezultatele pe care concentrarea fermelor trebuia să le aibă în mod necesar şi pe care, de ani de zile, le-a avut realmente în regatul nostru“²¹⁰⁾.

El rezumă consecinţele generale ale inclosures în felul următor:

„În general, situaţia claselor inferioare ale populaţiei s-a înrăutăţit în aproape toate privinţele; proprietarii funciari mai mici şi micii fermieri sînt reduşi la nivelul zilerilor şi al năimiţilor; totodată, în această situaţie lor le este mult mai greu să-şi procure cele necesare“²¹¹⁾.

Într-adevăr, uzurparea pămînturilor obştii şi revoluţia în agricultură care a însoţit-o au avut un efect atît de puternic asupra muncitorilor agricoli, încît, după cum spune însuşi Eden, în 1765—1780 salariul lor a început să scadă sub nivelul minim şi să fie completat din fondurile oficiale ale asistenţei săracilor. Salariul lor, spune el, „nu ajungea decît pentru satisfacerea trebuinţelor celor mai stringente ale vieţii“.

Să vedem acum ce spune un partizan al împrejmuirilor şi adversar al doctorului Price.

„Nu este justă concluzia că ţara se depopulează pentru că oamenii nu-şi mai risipesc munca pe cîmp... Dacă după ce ţăranii cu gospodărie mică au fost transformaţi în oameni nevoiţi să muncească pentru alţii s-a pus în funcţiune o mai mare cantitate de muncă, acest fapt este doar un avantaj pe care naţiunea“ (din care, bineînţeles, nu fac parte ţăranii care au suferit transformarea) „trebuie să-l dorească... Produsul va fi mai mare dacă munca lor combinată va fi folosită pe o singură fermă; în felul acesta se creează un excedent pentru manufacturi şi, în consecinţă, numărul manufacturilor — mine de aur ale naţiunii — creşte în raport cu cantitatea de cereale produse“²¹²⁾.

O pildă de calmul stoic cu care economiştii privesc violarea cea mai flagrantă a „dreptului sacru al proprietăţii“ şi violenţa cea mai brutală folosită împotriva persoanelor atunci cînd ele sînt necesare pentru crearea bazei modului de producţie capitalist ne oferă, între alţii, sir F. M. Eden, care pe deasupra are vederi de nuanţă tory şi mai e şi „filantrop“. Întregul şir de jafuri, orori şi suferinţe care au însoţit exproprierea prin violenţă a poporului începînd din ultima treime a secolului al XV-lea pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea îl duce doar la reflecţia finală foarte „comodă“:

„Era necesar să se stabilească o proporţie justă (due) între suprafaţa cultivată şi păşuni. Încă în cursul întregului secol al XIV-lea şi în cea mai mare parte a secolului al XV-lea un acru de păşune revenea la 2, 3 şi chiar 4 acri de pămînt cultivat. La mijlocul secolului al XVI-lea, proporţia se schimbă în aşa fel, încît la 2 acri de păşune revin 2 acri de pămînt cultivat; mai tîrziu la 2 acri de păşune revine 1 acru de pămînt cultivat, pînă cînd, în cele din urmă, s-a ajuns la proporţia justă de 3 acri de păşune la 1 acru de pămînt cultivat“.

În secolul al XIX-lea a dispărut, fireşte, pînă şi amintirea legăturii dintre agricultor şi proprietatea în obşte. Nu mai vorbim de timpurile de mai tîrziu. Oare populaţia rurală a primit un ban despăgubire pentru cei 3.511.770 de acri de pămînturi obşteşti care i-au fost răpiţi între anii 1810 şi 1831 şi dăruiţi landlorzilor de către parlamentul format din landlorzi?

În sfîrşit, ultimul mare proces de expropriere a pămîntului agricultorilor este aşa-zisul clearing of Estates (curăţirea domeniilor, de fapt curăţirea lor de oameni). „Curăţirea“ a constituit culmea metodelor engleze de expropriere cercetate pînă acum. După cum am văzut în secţiunea anterioară cînd am vorbit despre stările moderne, acum, cînd nu mai există ţărani independenţi care ar putea fi alungaţi, se ajunge pînă la „curăţirea“ cottages-urilor ţărăneşti aşa încît muncitorii agricoli nu mai găsesc locul necesar pentru o locuinţă nici chiar pe pămîntul pe care îl lucrează. Ce înseamnă însă „clearing of Estates“ în sensul propriu al cuvîntului nu putem afla decît în părţile muntoase ale Scoţiei, acest pămînt al făgăduinţei din romanele moderne. Acolo procesul se distinge prin caracterul său sistematic, prin amploarea cu care se efectuează dintr-o singură lovitură (în Irlanda, landlorzii mătură dintr-o dată mai multe sate; în părţile muntoase ale Scoţiei „se curăţă“ dintr-o dată întinderi de mărimea unor ducate germane) şi, în sfîrşit, prin forma specială a proprietăţii funciare expropriate.

Celţii din părţile muntoase ale Scoţiei trăiau în clanuri, fiecare clan fiind proprietarul pămîntului pe care îl ocupa. Reprezentantul, şeful sau „omul mare“ al clanului, era proprietarul acestui pămînt numai în virtutea titlului, aşa cum regina Angliei este, în virtutea titlului, proprietara întregului fond funciar naţional

Cînd guvernul englez a reuşit să pună capăt războaielor intestine dintre aceşti „oameni mari“ şi incursiunilor lor permanente în cîmpiile Scoţiei, şefii clanurilor nu au renunţat nicidecum la vechea lor îndeletnicire, jaful; ei i-au schimbat doar forma. Cu de la sine putere ei au transformat dreptul de proprietate în virtutea titlului în drept de proprietate privată şi, întrucît au întîmpinat rezistenţă din partea membrilor clanurilor, au hotărît să-i alunge pe aceştia cu forţa.

„Un rege al Angliei ar putea să-şi aroge în acelaşi mod dreptul de a-şi arunca supuşii în mare“,

spune profesorul Newman²¹³⁾. Această revoluţie, care a început în Scoţia după ultima răzvrătire a partizanilor pretendentului²⁰¹, poate fi urmărită în primele ei faze în lucrările lui sir James Steuart²¹⁴⁾ şi James Anderson²¹⁵⁾. În secolul al XVIII-lea, gaelilor²⁰³ alungaţi de pe pămînturile lor li s-a interzis în acelaşi timp să emigreze, pentru ca astfel să fie siliţi să plece la Glasgow şi în alte oraşe industriale²¹⁶⁾. Ca exemplu al metodei dominante în secolul al XIX-lea²¹⁷⁾ este suficient să menţionăm „curăţirile“ făcute de ducesa de Sutherlandⁱ⁾. Imediat după ce a preluat frînele conducerii, această persoană, foarte luminată în materie de economie, a hotărît să recurgă la un tratament economic radical şi să transforme în păşuni pentru oi întregul teritoriu al comitatului, a cărui populaţie scăzuse ca urmare a unor procese anterioare asemănătoare la 15.000 de oameni. În 1814—1820 aceşti 15.000 de locuitori, circa 3.000 de familii, au fost alungaţi şi exterminaţi în mod sistematic. Toate satele lor au fost distruse şi arse, toate ogoarele lor transformate în păşuni. Soldaţi britanici au fost însărcinaţi cu executarea ordinului; ei au ajuns la ciocniri cu băştinaşii. O bătrînă a fost arsă în cottage-ul din care nu voia să plece. În felul acesta, doamna ducesă şi-a însuşit 794.000 de acri de pămînt care aparţineau din timpuri imemoriale clanului. Băştinaşilor alungaţi ea le-a repartizat circa 6.000 de acri la malul mării, cîte doi acri de familie. Acest pămînt nu fusese niciodată lucrat şi nu aducea proprietarilor lui nici un venit. În mărinimia ei, ducesa e mers atît de departe, încît a dat în arendă membrilor clanului care timp de secole îşi vărsaseră sîngele pentru această familie, pămînt cu o arendă medie de 2 şilingi şi 6 pence la acru. Întregul pămînt furat clanului ea l-a împărţit în 29 de mari ferme de oi, locuite fiecare de cîte o singură familie, în cea mai mare parte argaţi ai fermierilor englezi. În 1825 cei 15.000 de gaeli fuseseră deja înlocuiţi cu 131.000 de oi. Băştinaşii care erau alungaţi pe malul mării încercau să trăiască din pescuit. Ei s-au transformat în adevărate amfibii şi trăiau, cum spune un autor englez, jumătate pe pămînt şi jumătate pe apă, dar şi pămîntul şi apa laolaltă nu le asigurau existenţa decît pe jumătate²¹⁸⁾.

Dar bravii gaeli aveau să ispăşească şi mai greu idolatria lor romantică, montană faţă de „oamenii mari“ ai clanului. „Oameni mari“ au început să simtă mirosul de peşte. Ei au adulmecat profitul şi au dat în arendă ţărmul mării marilor negustori de peşte din Londra. Gaelii au fost alungaţi pentru a doua oară²¹⁹⁾.

În cele din urmă însă, o parte a păşunilor pentru oi a fost transformată din nou în terenuri de vînătoare. Se ştie că în Anglia nu există păduri propriu-zise. Vînatul din parcurile aristocraţiei nu este decît un fel de animal domestic gras ca aldermenul din Londra. Scoţia este deci, ultimul refugiu al acestei „pasiuni nobile“.

„În regiunile muntoase — scrie Somersⁱ⁾ în 1848 — pădurile s-au extins considerabil. Aici, într-o parte a Gaick-ului, vedeţi pădurea nouă de la Glenfeshie şi dincolo, în cealaltă parte, pădurea nouă de la Ardverikie. În faţă aveţi Bleak-Mount, un pustiu uriaş, creat recent. De la est spre vest, de la împrejurimile Aberdeen-ului pînă la stîncile din Oban vedem acum o pădure continuă, în timp ce în alte părţi ale regiunii muntoase se întind pădurile noi de la Loch Archaig, Glengarry, Glenmoriston etc... Transformarea pămîntului în păşuni pentru oi... i-a alungat pe gaeli pe pămînturi neroditoare. Acum oile încep să fie înlocuite cu vînat mare, ceea ce face ca mizeria gaelilor să fie şi mai mare... Parcurile de vînătoare^219a) şi poporul nu pot coexista. Unul dintre ele trebuie în orice caz să părăsească terenul. Dacă în următorii 25 de ani parcurile de vînătoare vor creşte ca număr şi ca întindere, în acelaşi ritm în care au crescut în cei 25 de ani anteriori, nu va mai rămîne nici un gael pe pămîntul său natal. Mişcarea aceasta din rîndurile proprietarilor funciari din regiunile muntoase se datorează în parte modei, snobismului aristocratic, pasiunii pentru vînătoare etc., în parte însă comerţului cu vînat, pur şi simplu în vederea obţinerii de profituri. Căci de fapt un teren dintr-o regiune muntoasă transformat în parc de vînătoare este adesea mult mai rentabil decît acelaşi teren transformat în păşune pentru oi... Amatorul care caută un parc de vînătoare este gata să plătească numai atît cît îi permite punga... Calamităţile care s-au abătut asupra regiunii muntoase a Scoţiei sînt tot atît de mari ca acelea care s-au abătut asupra Angliei ca urmare a politicii regilor normanzi. Vînatul mare are un spaţiu mai mare, în schimb oamenii sînt înghesuiţi pe un spaţiu tot mai mic... Poporului i-au fost răpite treptat libertăţile... Şi asuprirea creşte pe zi ce trece. Pentru landlorzi «curăţirea» şi alungarea populaţiei reprezintă un principiu imuabil, o necesitate agrotehnică tot aşa cum pe pămînturile virgine din America şi din Australia se desrădăcinează copacii şi arbuştii. Operaţia îşi urmează cursul, încet şi organizat“²²⁰⁾.

Jefuirea bunurilor bisericeşti, înstrăinarea frauduloasă a domeniilor statului, jefuirea proprietăţii obştii, transformarea prin uzurpare şi teroare necruţătoare a proprietăţii feudale şi de clan în proprietate privată modernă, acestea au fost metodele idilice ale acumulării primitive. În felul acesta s-a reuşit să se cucerească teren pentru agricultura capitalistă, să se înglobeze capitalului pămîntul şi să se creeze pentru industria de la oraş afluxul necesar de proletari puşi în afara legii.

3. Legislaţia draconică de la sfîrşitul secolului al XV-lea împotriva expropriaţilor. Legile promulgate în scopul scăderii salariilor

Era imposibil ca cei alungaţi ca urmare a desfiinţării suitelor feudale şi a exproprierilor forţate repetate, era imposibil ca acest proletariat pus în afara legii să fie absorbit de manufactura în dezvoltare tot atît de repede cum a fost creat. Pe de altă parte, oamenii scoşi brusc de pe făgaşul obişnuit al vieţii lor nu se puteau deprinde tot atît de brusc cu disciplina noii lor situaţii. Cei mai mulţi dintre ei s-au transformat în cerşetori, hoţi, vagabonzi, unii datorită vocaţiei, dar cea mai mare parte datorită împrejurărilor. Din această cauză, la sfîrşitul secolului al XV-lea şi în tot cursul secolului al XVI-lea, în întreaga Europă occidentală au fost promulgate legi draconice împotriva vagabondajului. Strămoşii actualei clase muncitoare au fost pedepsiţi în primul rînd pentru faptul că au fost transformaţi în vagabonzi şi în pauperi. Legislaţia îi considera infractori „de bunăvoie“, pornind de la premisa că depinde de voinţa lor ca să continue sau nu să muncească în vechile condiţii, care nu mai existau.

În Anglia, această legislaţie a fost inaugurată sub Henric al VII-lea.

Sub Henric al VIII-lea, în 1530, cerşetorii bătrîni şi inapţi de muncă primesc o autorizaţie de a cerşi. Dimpotrivă, vagabonzii apţi de muncă vor fi biciuiţi şi închişi. Ei vor fi legaţi de o căruţă şi biciuiţi pînă la sînge, apoi vor presta un jurămînt că se vor întoarce la locul lor de baştină sau acolo unde au locuit în ultimii trei ani şi că „se vor apuca de lucru“ (to put himself to labour). Ce ironie crudă! Act-ul promulgat în cel de-al 27-lea an de domnie a lui Henric al VIII-lea confirmă aceste prevederi şi le înăspreşte prin prevederi noi. Vagabonzii recidivişti sînt pedepsiţi cu o nouă biciuire şi cu tăierea unei jumătăţi de ureche: la a treia infracţiune vinovatul este executat ca fiind un criminal periculos şi un duşman al societăţii.

Eduard al VI-leaⁱ⁾, în 1547, primul său an de domnie, promulgă o lege care prevede că oricine refuză să muncească va fi dat ca sclav persoanei care l-a denunţat ca trîntor. Stăpînul trebuie să-i dea pîine şi apă, băuturi slabe şi resturi de carne după cum va crede de cuviinţă. El îl poate sili, bătîndu-l cu biciul şi punîndu-l în lanţuri, să facă orice muncă, oricît de respingătoare. Dacă sclavul lipseşte timp de 14 zile, este condamnat la sclavie pe viaţă şi înfierat pe frunte sau pe obraz cu litera S, iar dacă fuge pentru a treia oară este executat ca fiind vinovat de crimă împotriva statului. Stăpînul îl poate vinde, îl poate lăsa moştenire, îl poate închiria ca sclav, ca pe orice alt bun mobil sau ca pe o vită. Dacă sclavii uneltesc împotriva stăpînilor, ei sînt de asemenea executaţi. La cererea stăpînilor, judecătorii de pace au datoria să-i caute pe sclavii fugari. Dacă se constată că unul dintre aceştia a vagabondat timp de 3 zile, el este trimis la locul lui de baştină, înfierat cu fierul roşu pe piept cu litera V şi, ţinut în lanţuri, este folosit pentru munca la drumuri sau la alte munci. Dacă vagabondul indică un loc de baştină fals, el va deveni, drept pedeapsă, sclavul pe viaţă al localităţii respective, al locuitorilor sau al corporaţiei, şi va fi înfierat cu litera S. Oricine are dreptul să le ia vagabonzilor copiii şi să-i ţină ca ucenici, pe băieţi pînă la 24 de ani, pe fete pînă la 20 de ani. Dacă fug, ei devin pînă la această vîrstă sclavii meşterilor, care îi pot pune în lanţuri, îi pot biciui etc. Stăpînul poate pune un inel de fier la gîtul, la braţele sau la picioarele sclavului său pentru a-l recunoaşte mai uşor şi a fi mai sigur de el²²¹⁾. Ultima parte a acestei legi prevede că anumiţi săraci vor presta muncă pentru localitatea sau persoanele care le dau de mîncare şi de băut şi care vor să le găsească de lucru. Acest soi de sclavi parohiali s-a menţinut în Anglia pînă în secolul al XIX-lea inclusiv sub numele de roundsmen (umblători).

Legea promulgată de Elisabeta în 1572 prevede ca cerşetorii care nu au autorizaţie şi care au depăşit vîrsta de 14 ani să fie biciuiţi şi înfieraţi pe lobul urechii stîngi dacă nu se găseşte cineva care să vrea să-i ia în serviciu pe timp de doi ani; în caz de recidivă, dacă au trecut de 18 ani, ei sînt executaţi dacă nu vrea nimeni să-i ia în serviciu pe timp de doi ani; la a treia infracţiune însă ei sînt executaţi fără cruţare ca fiind vinovaţi de crimă împotriva statului. Legi asemănătoare: cea din al 18-lea an de domnie a Elisabetei, cap. 13, şi cea din 1597^221a).

În timpul domniei lui Iacob Iⁱ⁾, oricine rătăceşte din loc în loc şi cerşeşte este declarat vagabond. Judecătorii de pace din Petty Session²⁰⁶ sînt împuterniciţi să-i condamne pe vagabonzi la biciuire publică, la închisoare pe timp de 6 luni la prima infracţiune şi pe timp de 2 ani la a doua infracţiune. În timpul detenţiunii, ei vor fi biciuiţi ori de cîte ori şi oricît vor crede de cuviinţă judecătorii de pace... Vagabonzii incorigibili şi periculoşi vor fi înfieraţi pe umărul stîng cu litera R şi condamnaţi la muncă silnică, iar dacă vor mai fi prinşi cerşind ei vor fi executaţi fără milă. Aceste prevederi ale legii au fost în vigoare pînă la începutul secolului al XVIII-lea şi au fost abrogate abia prin Act-ul promulgat în cel de-al 12-lea an de domnie a reginei Annaⁱ⁾, cap. 23.

Legi asemănătoare au existat şi în Franţa, unde la mijlocul secolului al XVII-lea vagabonzii din Paris au creat un regat al vagabonzilor (royaume des truands). Încă în primii ani ai domniei lui Ludovic ai XVI-leaⁱ⁾ s-a emis o ordonanţă (13 iulie 1777) potrivi căreia orice om sănătos între 16 şi 60 de ani, fără mijloace de existentă şi fără profesiune, este trimis la galere. Măsuri asemănătoare sînt prevăzute pentru Ţările de Jos în statutul din octombrie 1537 al lui Carol al V-leaⁱ⁾, în primul edict din 19 martie 1614 al statelor şi oraşelor olandeze, în proclamaţia din 25 iunie 1649 a Provinciilor Unite etc.

În felul acesta, populaţia rurală, expropriată, alungată de pe pămîntul ei şi redusă la vagabondaj, a fost silită prin legi monstruoase, teroriste, care prevedeau biciuirea, stigmatizarea şi tortura, să se încadreze în disciplina necesară sistemului muncii salariate.

Nu este suficient ca la un pol să apară condiţiile de muncă sub formă de capital şi la celălalt pol oameni care nu au altceva de vînzare decît forţa lor de muncă. De asemenea nu este suficient ca ei să fie puşi în situaţia de a se vinde de bunăvoie pe sine. O dată cu producţia capitalistă se dezvoltă clasa muncitoare, care, prin educaţie, tradiţie, obiceiuri recunoaşte cerinţele acestui mod de producţie ca legi naturale de la sine înţelese. Organizarea procesului de producţie capitalist dezvoltat înfrînge orice rezistenţă, crearea în permanenţă a unei suprapopulaţii relative menţine legei cererii şi a ofertei de muncă şi, prin urmare, salariul în limite corespunzătoare necesităţilor de valorificare ale capitalului, constrîngerea tacită a relaţiilor economice pecetluieşte dominaţia capitalistului asupra muncitorului. E drept că se mai face uz de constrîngerea nemijlocită, extraeconomică, dar numai în mod excepţional. Atunci cînd lucrurile decurg normal, muncitorul poate fi lăsat în voia „legilor naturale ale producţiei“, adică a dependenţei sale faţă de capital, izvorîte chiar din condiţiile de producţie, garantate şi eternizate de ele. Altfel se petrec lucrurile în timpul genezei istorice a producţiei capitaliste. Burghezia în dezvoltare are nevoie şi foloseşte puterea de stat pentru „a reglementa“ salariul, cu alte cuvinte pentru a-l menţine cu forţa în limite favorabile stoarcerii de plusvaloare, pentru a prelungi ziua de muncă şi pentru a-l menţine pe muncitorul însuşi într-o dependenţă normală faţă de capital.. Acesta este un moment esenţial al aşa-numitei acumulări primitive.

Clasa muncitorilor salariaţi, care a apărut în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, reprezenta atunci şi în secolul următor doar o parte infimă din populaţie; poziţia ei era puternic protejată, la sate de gospodăria ţărănească independentă şi la oraşe de organizarea corporatistă. La sate şi la oraşe, meşterul şi muncitorul se găseau din punct de vedere social aproape unul de celălalt. Subordonarea muncii faţă de capital era doar formală, cu alte cuvinte modul de producţie însuşi nu poseda încă un caracter specific capitalist. Elementul variabil al capitalului depăşea cu mult elementul său constant. Din această cauză, cererea de muncă salariată creştea rapid o dată cu acumularea capitalului, în timp ce oferta de muncă salariată n-o urma decît încet. O mare parte din produsul naţional, transformată ulterior în fond de acumulare a capitalului, intră încă în fondul de consum al muncitorului.

Legislaţia cu privire la munca salariată, care urmăreşte de la bun început exploatarea muncitorului şi îi este la fel de ostilă în tot cursul evoluţiei ei²²²⁾, a fost inaugurată în Anglia de Statute of Labourers^*9, emis de Eduard al III-leaⁱ⁾ în 1349. În Franţa îi corespunde ordonanţa din 1350, emisă în numele regelui Ioanⁱ⁾. Legislaţia engleză şi cea franceză merg paralel şi sînt identice în ceea ce priveşte conţinutul. Nu voi vorbi despre statutele muncitorilor ca mijloc de prelungire a zilei de muncă, deoarece sub acest aspect ele au fost analizate (capitolul 8, subcapitolul 5).

Statute of Labourers a fost promulgat la insistenţa Camerei comunelor.

„Înainte — declară cu naivitate un tory — săracii cereau salarii atît de ridicate, încît acestea ameninţau industria şi avuţia. Acum salariul lor este atît de scăzut, încît ameninţă din nou industria şi avuţia, dar în alt mod şi poate mai primejdios decît atunci“²²³⁾.

A fost stabilit prin lege un tarif de salarizare valabil pentru sat şi oraş, pentru munca cu bucata şi cu ziua. Muncitorii agrcoli trebuie să se angajeze cu anul, cei de la oraş „după libera învoială“. Este interzis, sub pedeapsa de a fi trimis la închisoare, să se plătească salarii mai mari decît cele prevăzute în statut, iar primirea unui salariu mai mare se pedepseşte cu mai multă asprime decît plata lui. Astfel, chiar la paragrafele 18 şi 19 din statutul ucenicilor promulgat în timpul Elisabetei, se mai prevede încă pedeapsa cu 10 zile de închisoare pentru cel ce plăteşte un salariu mai mare, dar cu 21 de zile pentru cel care îl primeşte. Un statut din 1360 înăsprea pedepsele şi mergea pînă la a-l împuternici pe patron să facă uz de constrîngere fizică pentru a sili pe muncitor să lucreze la tariful stabilit prin lege. Orice asocieri, contracte, jurăminte etc., prin care zidarii şi dulgherii se legau între ei fost au declarate nule şi neavenite. Asocierea muncitorilor este considerată o crimă gravă, începînd din secolul al XIV-lea pînă 1825, cînd au fost abrogate legile cu privire la interzicerea asocierilor²⁰⁹. Spiritul statutului muncitorilor din 1349 şi al tuturor legilor care au urmat reiese limpede din faptul că statul stabilește numai maximum de salariu, dar nu şi minimum de salariu.

După cum se ştie, în secolul al XVI-lea situaţia muncitorilor s-a înrăutăţit foarte mult. Salariul în bani a crescut, dar nu proporţional cu deprecierea banilor şi cu creşterea corespunzătoare a preţurilor mărfurilor. Aşadar, în realitate salariul a scăzut. Cu toate acestea, legile care urmăreau scăderea lui au rămas în vigoare, ca şi tăiatul urechilor şi stigmatizarea celor „pe care nimeni nu voia să-i ia în serviciu“. Prin statutul ucenicilor, promulgat de Elisabeta în cel de-al 5-lea an de domnie, cap. 3, judecătorii de pace erau împuterniciţi să stabilească un anumit nivel al salariului şi să-l modifice după anotimp şi după preţul mărfurilor. Iacob I a extins această reglementare a muncii şi asupra ţesătorilor, a torcătorilor şi a tuturor categoriilor de muncitori²²⁴⁾, iar George al II-leaⁱ⁾ a extins asupra tuturor manufacturilor legile cu privire la interzicerea asocierii muncitorilor.

În perioada manufacturieră propriu-zisă, modul de producţie capitalist era suficient consolidat pentru a face ca reglementarea prin lege a salariului să fie tot atît de nerealizabilă pe cît de inutilă; totuşi, pentru orice eventualitate, s-au păstrat armele din vechiul arsenal. Încă legea promulgată de George al II-lea în cel de-al 8-lea an de domnie a sa interzice să se plătească calfelor de croitor din Londra şi din împrejurimi un salariu zilnic mai mare de 2 şilingi şi 7¹/₂ pence, cu excepţia cazurilor de doliu naţional. Legea promulgată de George al III-leaⁱ⁾ în cel de-al 13-lea an de domnie, cap. 68, acorda judecătorilor de pace dreptul de a reglementa salariile muncitorilor din industria mătăsii; în 1796 mai erau încă necesare două hotărîri ale instanţelor supreme pentru a se hotărî dacă ordonanţele judecătorilor de pace cu privire la salarii sînt valabile şi pentru muncitorii neagricoli; încă în 1799 un act parlamentar confirmă că salariul minerilor din Scoţia este reglementat prin statutul Elisabetei şi prin două legi scoţiene din 1661 şi 1671. Cît de mult se schimbase însă situaţia între timp se vede dintr-un caz fără precedent în practica Camerei comunelor. Aici, unde timp de peste 400 de ani s-au fabricat legi care stabileau maximul de salariu care în nici un caz nu trebuia depăşit, Whitbreadⁱ⁾ a propus în 1796 să se stabilească prin lege minimum de salariu pentru muncitorii agricoli. Pittⁱ⁾ s-a opus, dar a recunoscut că „situaţia săracilor este îngrozitoare (cruel)“. În sfîrşit, în 1813 legile cu privire la reglementarea salariilor au fost abrogate. Ele deveniseră o anomalie ridicolă în condiţiile cînd capitalistul reglementa munca în fabrica sa după o legislaţie proprie şi completa salariul muncitorului agricol pînă la minimul necesar prin impozitul în folosul săracilor. Dar şi în prezent sînt în vigoare prevederile statutelor muncitorilor privind contractele dintre patroni şi muncitori, termenele de preaviz etc., prevederi potrivit cărora patronul care nu respectă contractul suportă rigorile legilor civile în timp ce muncitorul care nu respectă contractul suportă rigorile legilor penale.

Legile draconice cu privire la interzicerea asocierilor au căzut în 1825 în faţa atitudinii ameninţătoare a proletariatului. Dar ele au căzut numai în parte. Unele frumoase rămăşiţe ale vechilor statute au dispărut abia în 1859. În sfîrşit, la 29 iunie 1871 a fost promulgată o lege parlamentară care pretindea că desfiinţează ultimele rămăşiţe ale acestei legislaţii de clasă prin recunoaşterea juridică a trade-unionurilor. Dar o lege parlamentară promulgată la aceeaşi dată (An act to amend the criminal law relating to violence, threats and molestation^*10 restabilea în fapt vechea situaţie într-o formă nouă. Prin acest truc parlamentar, mijloacele de care se puteau folosi muncitorii în caz de grevă sau de lock-out (grevă a fabricanţilor care se aliază şi închid concomitent fabricile) erau sustrase dreptului comun şi supuse unei legislaţii penale excepţionale, a cărei interpretare depindea întru totul de fabricanţii înşişi în calitatea lor de judecători de pace. Cu doi ani în urmă, aceeaşi Cameră a comunelor şi acelaşi domn Gladstoneⁱ⁾ prezentaseră, cu onestitatea cunoscută, un proiect de lege pentru abrogarea tuturor legilor penale excepţionale îndreptate împotriva clase muncitoare. Dar acest proiect nu a depăşit a doua citire şi în felul acesta lucrurile au fost tărăgănate pînă cînd „marele partid liberal“ a căpătat în sfîrşit curajul, în urma unei alianţe cu toryi, să ia atitudine hotărîtă împotriva proletariatului care-l adusese la putere. Nemulţumit de această trădare, „marele partid liberal“ a permis judecătorilor englezi, întotdeauna gata să linguşească clasa stăpînitoare în slujba căreia erau, să dezgroape vechea lege cu privire la „conspiraţii“²¹⁰ şi s-o aplice asociaţiilor muncitoreşti. Vedem deci că parlamentul englez a renunţat numai de nevoie şi sub presiunea maselor la legile îndreptate împotriva grevelor şi a trade-unionurilor, după ce deţinuse el însuşi timp de cinci secole, cu un egoism cinic, poziţia unui trade-union permanent al capitaliştilor îndreptat împotriva muncitorilor,

Chiar în momentul izbucnirii furtunii revoluţionare, burghezia franceză a îndrăznit să le retragă din nou muncitorilor dreptul de asociere de-abia cucerit. Prin decretul din 14 iunie 1791, ea declară orice asociere a muncitorilor drept un „atentat la libertatea şi declaraţia drepturilor omului“, pasibil de o amendă de 500 de livre şi de retragerea pe timp de un an a tuturor drepturilor civile active²²⁵⁾. Această lege, care prin măsuri poliţiste limitează concurenţa dintre capital şi muncă la un cadru convenabil capitalului, a supravieţuit revoluţiilor şi schimbărilor dinastice. Nici chiar Teroarea²¹¹ nu s-a atins de ea. Abia recent ea a fost radiată din Code Pénal. Nimic mai caracteristic decît pretextul acestei lovituri de stat burgheze. „Deşi — spune raportorul Le Chapelierⁱ⁾ — este de dorit ca salariul să fie mai mare decît este în prezent pentru ca cel care-l primeşte să scape de dependenţa absolută, aproape înrobitoare, determinată de insuficienţa mijloacelor de subzistenţă necesare“, totuşi nu li se poate permite muncitorilor să se înţeleagă între ei în ceea ce priveşte interesele lor, să acţioneze în comun pentru a atenua „dependenţa lor absolută, aproape înrobitoare“, deoarece prin aceasta ei ar viola „libertatea foştilor lor patroni, actualii întreprinzători“ (libertatea de a-i menţine pe muncitori în sclavie!), şi deoarece o asociere îndreptată împotriva despotismului foştilor patroni din corporaţii este — închipuiţi-vă! — o restabilire a corporaţiilor desfiinţate de constituţia franceză!²²⁶⁾

4. Geneza fermierilor capitalişti

După ce am analizat modul violent în care au fost creaţi proletarii puşi în afara legii, disciplina sîngeroasă care i-a transformat în muncitori salariaţi, murdarele măsuri dictate de înalte considerente de stat, care, prin metode poliţiste, intensifică, o dată cu gradul de exploatare a muncii, şi acumularea capitalului, se pune întrebarea: care este originea capitaliştilor? Căci exproprierea populaţiei rurale creează nemijlocit numai pe marii proprietari funciari. În ceea ce priveşte geneza fermierului, putem s-o urmărim pas cu pas, întrucît ea este un proces lent, care durează multe secole. Situaţia şerbilor înşişi şi alături de ei a micilor proprietari funciari liberi în ceea ce priveşte proprietatea era foarte diferită, de aceea şi eliberarea lor s-a făcut în condiţii economice foarte diferite.

În Anglia, prima formă sub care apare fermierul este aceea a bailiff-ului, el însuşi şerb. Situaţia lui este asemănătoare aceleia a villicus-ului în Roma antică, avînd însă o sferă de activitate mai restrînsă. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, locul bailiff-ului este luat de fermier, căruia landlordul îi dă sămînţă, vite şi unelte agricole. Situaţia lui nu este prea diferită de aceea a ţăranului. Singura deosebire este că el exploatează mai multă muncă salariată. Curînd el devine métayer, fermier care lucrează pămîntul în parte. El avansează o parte din capitalul necesar agriculturii, cealaltă parte o avansează landlordului. Produsul total şi-l împart între ei în proporţia stabilită prin contract. În Anglia această formă dispare curînd, cedînd locul fermierului propriu-zis, care îşi valorifică capitalul propriu prin folosirea muncitorilor salariaţi şi plăteşte landlordului o parte din plusprodus, în bani sau în natură, ca rentă funciară.

În secolul al XV-lea, atîta timp cît ţăranii independenţi și muncitorii agricoli, care pe lîngă munca salariată se ocupau şi de gospodăria lor de sine stătătoare şi îşi sporeau avutul prin munca lor, nivelul de viaţă al fermierului şi sfera lui de producţie erau mediocre. Revoluţia în agricultură din ultima treime a secolul al XV-lea, care continuă aproape în tot secolul al XVI-lea (cu excepţia totuşi a ultimelor decenii), îl îmbogăţeşte pe fermier cu aceeaşi rapiditate cu care sărăceşte populaţia rurală²²⁷⁾. Uzurparea izlazurilor obştii etc. îi permite să-şi sporească mult numărul vitelor aproape fără cheltuieli, iar vitele îi dau mai multe îngrăşăminte pentru pămîntul lui.

În secolul al XVI-lea intervine un moment de o importau hotărîtoare. La acea dată contractele de arendă se încheiau pe termen lung, adesea pe 99 de ani. Scăderea continuă a valorii metalelor nobile, şi în consecinţă a valorii banilor, aducea fermierilor beneficii uriaşe. Ea provoca scăderea salariului, abstracţie făcînd de toate celelalte împrejurări examinate mai sus. O parte a salariului se transformă în profit al fermierului. Creşterea continuă a preţurilor la cereale, lînă, carne, într-un cuvînt la toate produsele agricole, sporeşte capitalul bănesc al fermierului, fără vreo contribuţie din partea lui, în timp ce renta funciară pe care el trebuie s-o plătească era calculată la valoarea veche a banilor²²⁸⁾. În felul acesta el se îmbogăţea atît pe seama muncitorilor săi salariaţi, cît şi pe seama landlordului său. Nu este deci de mirare că la sfîrşitul secolului al XVI-lea Anglia poseda o clasă de „fermieri capitalişti“ bogaţi pentru condiţiile de atunci²²⁹⁾.

5. Repercusiunile revoluţiei în agricultură asupra industriei. Crearea pieţei interne pentru capitalul industrial

Exproprierea intermitentă şi mereu repetată, precum şi alungarea populaţiei rurale furnizau, după cum am văzut, industriei orăşeneşti mereu alte mase de proletari, care se găseau cu totul în afara relaţiilor de breaslă, împrejurare fericită care îl determină pe bătrînul A. Andersonⁱ⁾ (a nu se confunda cu James Anderson) să creadă, în lucrarea sa consacrată istoriei comerţului²¹², în intervenţia directă a providenţei. Trebuie să ne mai oprim o clipă asupra acestui aspect al acumulării primitive. Răririi populaţiei rurale independente, cu gospodării de sine stătătoare, nu-i corespunde numai condensarea proletariatului industrial, aşa cum Geoffroy Saint-Hilaireⁱ⁾ explică condensarea materiei cosmice în unele locuri prin rarefierea ei în altele²³⁰⁾. Deşi numărul cultivatorilor scăzuse, pămîntul producea acum tot atît sau chiar mai mult decît înainte pentru că revoluţia în relaţiile de proprietate asupra pămîntului a fost însoţită de îmbunătăţirea metodelor de cultivare, de o cooperare mai largă, de concentrarea mijloacelor de producţie etc. şi pentru că muncitorii agricoli salariaţi nu erau supuşi numai unei încordări mai mari²³¹⁾, dar şi sfera lor de producţie în care ei munceau pentru sine se îngusta tot mai mult. O dată cu o parte a populaţiei rurale se eliberează, aşadar, şi fostele ei mijloace de subzistenţă. Ele se transformă acum în elemente materiale ale capitalului variabil. Ţăranul aruncat pe drumuri trebuie să cumpere valoarea lor de la noul său stăpîn, capitalistul industrial, sub forma salariului. Cu materiile prime autohtone furnizate industriei de către agricultură se întîmplă acelaşi lucru ca şi cu mijloacele de subzistenţă. Ele se transformă într-un element al capitalului constant.

Să presupunem, de pildă, că o parte din ţăranii din Westfalia, care în timpul lui Frederic al II-lea, chiar dacă nu torceau fire de mătase, torceau cu toţii in, a fost expropriată şi alungată de pe pămînturile ei, şi că partea rămasă s-a transformat în zileri, care lucrează la marii fermieri. În acelaşi timp apar mari filaturi şi ţesătorii de in, în care cei „eliberaţi“ de pămînt intră ca muncitori salariaţi. Inul este acelaşi ca mai înainte. Nici o fibră nu s-a schimbat, dar în trupul său a intrat un nou suflet social. El formează acum o parte a capitalului constant al proprietarului manufacturii. Inul, care înainte era repartizat asupra unui număr uriaş de mici producători, care îl cultivau ei înşişi şi-l torceau în cantităţi mici împreună cu familiile lor, este concentrat acum în mîna unui capitalist care îi pune pe alţii să-l toarcă şi să-l ţeasă pentru el. Plusul de muncă cheltuit cu torsul inului se realiza înainte în venituri suplimentare ale nenumăratelor familii ţărăneşti sau chiar, pe vremea lui Frederic al II-lea, în impozite pour le roi de Prusse^*13. Acum el se realizează sub forma profiturilor cîtorva capitalişti. Fusurile şi războaiele de ţesut, răspîndite înainte în întreaga regiune, sînt concentrate acum, ca şi muncitorii, ca şi materiile prime, în cîteva mari cazărmi ale muncii. Şi din acest moment fusurile, războaiele de ţesut şi materiile prime s-au transformat, din mijloace ale unei existenţe independente a torcătorilor şi ţesătorilor, în mijloace de a-i comanda²³²⁾ şi de a stoarce de la ei muncă neplătită. Privind marile manufacturi, ca şi marile ferme, nu putem spune că ele sînt formate prin reunirea unui mare număr de mici unităţi de producţie şi prin exproprierea unui mare număr de mici producători independenţi. Totuşi, observatorul imparţial nu se lasă indus în eroare. Pe vremea lui Mirabeau, leul revoluţiei, marile manufacturi se mai numeau încă manufactures réunies, ateliere reunite, aşa cum se vorbeşte în prezent de pămînturi reunite.

„Nu se acordă atenţie — spune Mirabeau — decît marilor manufacturi în care lucrează sute de oameni sub conducerea unui director şi care sînt numite de obicei manufacturi reunite (manufactures réunies). În schimb, atelierele în care lucrează răzleţi un mare număr de muncitori, fiecare pe cont propriu, nu se bucură de nici o atenţie. Ele sînt lăsate cu totul pe planul al doilea. Este o mare greşeală, căci numai ele alcătuiesc o parte într-adevăr importantă a avuţiei naţionale... Fabrica reunită (fabrique réunie) poate să îmbogăţească extraordinar unul sau doi patroni, dar muncitorii sînt simpli zileri, mai bine sau mai prost plătiţi, şi nu participă cu nimic la bunăstarea patronului. Fabrica separată (fabrique séparée), dimpotrivă, nu îmbogăţeşte pe nimeni, dar o mulţime de muncitori au o situaţie bună... Numărul muncitorilor harnici şi economi va creşte, pentru că ei văd într-o viaţă cumpătată şi în muncă un mijloc de a-şi îmbunătăți simţitor situaţia şi nu de a obţine o mică ridicare a salariilor, care nu va fi niciodată o realizare importantă pentru viitor, ci va da oamenilor cel mult posibilitatea de a trăi ceva mai bine, dar numai de azi pe mîine. Manufacturile individuale, separate, legate de cele mai multe ori de mica gospodărie rurală sînt singurele libere“²³³⁾.

Exproprierea şi alungarea unei părţi a populaţiei rurale eliberează o dată cu muncitorii nu numai mijloacele lor de subzistență şi materialul lor de muncă pentru capitalul industrial, ci creează și piaţa internă.

Într-adevăr, aceleaşi evenimente care îi transformă pe micii agricultori în muncitori salariaţi şi mijloacele lor de subzistenţă și de muncă în elemente materiale ale capitalului creează totodată pentru acesta din urmă piaţa internă. Înainte familia ţărănească producea şi prelucra singură mijloacele de subzistenţă şi materiile prime, pe care apoi le consuma în cea mai mare parte ea însăşi. Aceste materii prime şi aceste mijloace de subzistenţă au devenit acum mărfuri; marele fermier le vinde, manufacturile sînt piaţa lui. Fire, pînză, stofe groase de lînă, obiecte ale căror materii prime se găseau la îndemîna oricărei familii ţărăneşti şi erau toarse şi ţesute de ea pentru propriile ei trebuinţe, devin acum articole de manufactură, a căror piaţă de desfacere sînt tocmai districtele rurale. Numeroasa clientelă împrăştiată, care pînă acum era servită de o sumedenie de mici producători ce lucrau pe cont propriu, se concentrează acum într-o singură piaţă uriaşă, aprovizionată de capitalul indttstrial²³⁴⁾. Astfel, mînă în mînă cu exproprierea ţăranilor, care înainte aveau gospodării proprii şi cu despărţirea lor de mijloacele de producţie proprii, merge distrugerea industriilor auxiliare de la sate, procesul de separare a manufacturii de agricultură. Şi numai distrugerea industriei casnice ţărăneşti poate da pieţei interne a unei ţări extinderea şi stabilitatea de care are nevoie modul de producţie capitalist.

Dar perioada manufacturieră propriu-zisă nu reuşeşte să efectueze o transformare radicală. Ne amintim că ea nu pune stăpînire pe producţia naţională decît parţial, bazîndu-se întotdeauna pe meseriile de la oraşe şi pe industria casnică ţărănească auxiliară. Dacă pe aceasta din urmă ea o distruge sub o formă oarecare, în anumite puncte, în unele ramuri speciale de activitate ea o creează din nou în alte puncte, deoarece are nevoie de ea pentru prelucrarea materiei prime pînă la o anumită fază. De aceea ea creează o clasă nouă de mici agricultori pentru care cultivarea pămîntului este o îndeletnicire secundară, îndeletnicirea principală fiind munca industrială, al cărei produs îl vînd manufacturii, direct sau prin intermediul negustorului. Aceasta este o cauză, deşi nu cauza principală, a unui fenomen care-l dezorientează în primul moment pe cercetătorul istoriei engleze. Începînd din ultima treime a secolului al XV-lea, el dă mereu de plîngeri, întrerupte doar la anumite intervale, împotriva dezvoltării gospodăriei capitaliste la sate şi împotriva distrugerii progresive a ţărănimii. Pe de altă parte însă, el vede că această ţărănime continuă să existe, deşi în număr mai mic şi în condiţii din ce în ce mai proaste²³⁵⁾. Cauza principală este următoarea: în Anglia precumpăneşte alternativ cînd cultura cerealelor, cînd creşterea vitelor şi în funcţie de aceasta variază volumul producţiei ţărăneşti. Abia marea industrie cu maşinile ei oferă o bază constantă agriculturii capitaliste, expropriază în mod radical majoritatea covîrşitoare a populaţiei rurale şi desăvîrşeşte separarea agriculturii de industria casnică ţărănească, smulgînd rădăcinile acesteia: torsul şi ţesutul²³⁶⁾. Aşadar, numai marea industrie este aceea care cucerește pentru capitalul industrial întreaga piață internă²³⁷⁾.

6. Geneza capitalistului industrial

Geneza capitalistului industrial²³⁸⁾ nu are loc treptat ca aceea a fermierului. Nu încape îndoială că mulţi mici meşteri breslaşi, încă şi mai mulţi mici meseriaşi independenţi sau chiar muncitori salariaţi s-au transformat în mici capitalişti, iar prin exploatarea pe scară tot mai largă a muncii salariate şi, respectiv, prin acumularea capitalului în capitalişti sans phrase^*15. În faza copilăriei producţiei capitaliste, lucrurile s-au petrecut de cele mai multe ori ca în faza copilăriei existenţei oraşelor medievale, cînd problema care dintre şerbii fugiţi să fie meşter şi care slugă s-a rezolvat, în majoritatea cazurilor, în funcţie de data mai veche sau mai recentă a fugii lor. Dar ritmul de melc al acestei metode nu corespunde nicidecum nevoilor comerciale ale noii pieţe mondiale, pe care creaseră marile descoperiri de la sfîrşitul secolului al XV-lea. Evul mediu a lăsat moştenire două forme diferite ale capitalului — capitalul cămătăresc şi capitalul comercial — care ajung la maturizare în cele mai diferite formaţiuni social-economice şi care, înaintea erei modului de producţie capitalist, sînt considerate drept capital quand même^*16.

„În prezent, toată avuţia societăţii trece mai întîi în mîna capitalistului... El plăteşte proprietarului funciar renta, muncitorului salariul, celui ce strînge dările şi zeciuiala ceea ce i se cuvine şi păstrează pentru sine însuşi o parte mare, în realitate partea cea mai mare, care sporeşte zilnic din produsul anual al muncii. Capitalistul poate fi considerat acum ca cel dintîi proprietar al întregii avuţii sociale, cu toate că nici o lege nu i-a conferit acest drept de proprietate... Această schimbare în sfera proprietăţii a fost efectuată prin luarea de dobîndă la capital... şi este destul de ciudat că legiuitorii din întreaga Europă voiau să împiedice acest lucru prin legi împotriva cametei... Puterea capitalistului asupra întregii avuţii a ţării este o revoluţie totală în dreptul de proprietate; care este legea sau seria de legi care a provocat-o?“²³⁹⁾

Autorul ar fi trebuit să ştie că revoluţiile nu se fac cu ajutorul legilor.

Capitalul bănesc, format prin camătă şi comerţ, a fost împiedicat să se transforme în capital industrial, la sate de către orînduirea feudală, iar la oraşe de către bresle²⁴⁰⁾. Aceste bariere au căzut o dată cu desfiinţarea suitelor feudale, cu exproprierea şi cu alungarea unei părţi din populaţia rurală. Noile manufacturi au apărut în porturile maritime de export sau în diferite puncte din ţară, aflate în afara controlului vechilor oraşe şi al breslelor. De aici lupta îndîrjită dusă în Anglia de corporate towns^*17 împotriva acestor noi pepiniere ale industriei.

Descoperirea zăcămintelor de aur şi de argint din America, exterminarea, înrobirea şi îngroparea de vie a populaţiei băştinaşe în mine, începutul cuceririi şi jefuirii Indiilor Orientale, transformarea Africii într-o rezervaţie de vînătoare de negri, aşa au arătat zorile erei producţiei capitaliste. Aceste procese idilice sînt momente principale ale acumulării primitive. Ele sînt urmate de războiul comercial al naţiunilor europene, a cărui arenă a fost globul pămîntesc. Acest război începe cu despărţirea Ţărilor de Jos de Spania, ia proporţii uriaşe în războiul antiiacobin al Angliei şi continuă în prezent cu războaiele „opiului“ duse împotriva Chinei etc.

Diferitele momente ale acumulării primitive se repartizează, în ordine mai mult sau mai puţin cronologică, îndeosebi între Spania, Portugalia, Olanda, Franţa şi Anglia. În Anglia, la sfîrşitul secolului al XVII-lea, ele se concentrează în mod sistematic în sistemul colonial, în sistemul împrumuturilor de stat, în sistemul fiscal modern şi în sistemul protecţionist. Aceste metode se bizuie, în parte, pe violenţa cea mai brutală, ca, de pildă, sistemul colonial. Toate însă folosesc puterea de stat, adică violenţa socială concentrată şi organizată, pentru a accelera procesul de transformare a modului de producție feudal în mod de producție capitalist și pentru a scurta stadiile de tranziție. Violenţa este moaşa oricărei societăţi vechi care poartă în pîntece o societate nouă. Violenţa însăşi este o potență economică.

W. Howittⁱ⁾, un om care şi-a făcut din creştinism o specialitate, spune despre sistemul colonial creştin:

„Barbariile şi ororile aşa-ziselor rase creştine în toate regiunile lumii şi împotriva tuturor popoarelor pe care au reuşit să le subjuge depăşesc ororile săvîrşite în oricare altă epocă din istoria universală de o altă rasă, oricît de sălbatică şi de înapoiată, oricît de crudă şi de neruşinată“²⁴¹⁾.

Istoria sistemului colonial olandez — şi Olanda era naţiunea capitalistă model în secolul al XVII-lea — „oferă o imagine unică a trădării, corupţiei, asasinatului şi infamiei“²⁴²⁾. Nu există ceva mai caracteristic decît sistemul practicat de olandezi pentru a fura oameni din Celebes pe care îi foloseau ca sclavi în Java. Hoţii de oameni erau instruiţi special în acest scop. Hoţul, tălmaciul şi vînzătorul erau factorii principali ai acestui comerţ, iar prinţii indigeni principalii vînzători. Tinerii furaţi erau ascunşi în închisorile secrete din Celebes pînă atingeau vîrsta la care puteau fi transportaţi cu corăbiile de sclavi. Într-un raport oficial se spune:

„Numai oraşul Makassar, de pildă, este plin de închisori secrete, una mai îngrozitoare ca alta, ticsite de nefericitele victime ale rapacităţii şi tiraniei, victime care, smulse cu forţa de lîngă familiile lor, stau ferecate în lanţuri“.

Pentru a pune stăpînire pe Malaca, olandezii l-au corupt pe guvernatorul portughez. În 1641 el le-a dat voie să intre în oraș. Ei au alergat imediat la reşedinţa lui şi l-au asasinat pentru „a se abţine“ de la plata sumei de 21.875 1. st., sumă pentru care se lăsase corupt. Oriunde ajungeau, urmau pustiirea şi depopularea. Banjuwangi, o provincie a Javei, număra în 1750 peste 80.000 de locuitori; în 1811 ea nu mai avea decît 8.000. Iată ce înseamnă le doux commerce^*18!

După cum se ştie, Compania engleză a Indiilor Orientale²¹⁴ a obţinut, în afară de puterea politică în Indiile Orientale, şi monopolul exclusiv al comerţului cu ceai, ca şi al comerţului cu China în general, precum şi al transporturilor de mărfuri din şi spre Europa. Dar navigaţia de-a lungul coastelor Indiei şi între insule, precum şi comerţul în interiorul Indiei, au devenit monopolul înalţilor demnitari ai companiei. Monopolul sării, al opiului, al betelului şi al altor mărfuri constituia un izvor inepuizabil de bogăţie. Preţurile erau fixate chiar de funcţionarii companiei, care îl jecmăneau pe nenorocitul hindus după bunul lor plac. Guvernatorul general participa la acest comerţ particular. Favoriţii săi obţineau contracte în condiţii în care ei reuşeau, mai bine decît alchimiştii, să facă aur din nimic. Averi mari răsăreau ca ciupercile într-o singură zi; acumularea primitivă se făcea fără ca un singur şiling să fi fost avansat. Procesul intentat lui Warren Hastingsⁱ⁾ abundă în asemenea exemple. Iată unul dintre ele. Un contract pentru livrare de opiu este acordat unui oarecare Sullivan în momentul plecării sale, în interes de serviciu, într-o regiune a Indiei foarte depărtată de locul unde se produce opiu. Sullivan vinde contractul său cu 40.000 l. st. unui oarecare Binn, Binn îl vinde în aceeaşi zi cu 60.000 l. st., iar cumpărătorul ultim, care a şi executat contractul, declară că el a mai realizat un cîştig imens. Potrivit unui document prezentat parlamentului, din 1757 pînă în 1766 compania şi funcţionarii ei s-au lăsat gratificaţi de hinduşi cu 6.000.000 l. st. În 1769—1770 englezii provoacă o foamete, cumpărînd tot orezul şi refuzînd să-l vîndă altfel decît la preţuri fabuloase²⁴³⁾.

Tratamentul aplicat indigenilor întrecea, fireşte, orice măsură pe plantaţiile pe care se lucra numai pentru export, ca, de pildă, în Indiile Occidentale şi în ţările bogate şi dens populate, lăsate pradă crimei şi jafului, ca, de pildă, Mexicul şi Indiile Orientale. Dar şi în coloniile propriu-zise s-a manifestat caracterul creştin al acumulării primitive. Puritanii din Noua Anglie, aceşti virtuoşi ai protestantismului lucid, au hotărît în 1703 în Assembly a lor să acorde un premiu de 40 l. st. pentru fiecare scalp de indian şi pentru fiecare prizonier din rîndurile pieilor-roşii, în 1720 un premiu de 100 l. st. pentru fiecare scalp, iar în 1744, după ce în Massachusetts-Bay unul dintre triburi fusese declarat rebel, următoarele premii: pentru un scalp de bărbat de 12 ani sau mai mult 100 l. st. în valută nouă, pentru prizonieri bărbaţi cîte 105 l. st., pentru femei şi copii cîte 50 l. st., pentru un scalp de femeie sau de copil 50 l. st.! Cîteva decenii mai tîrziu sistemul colonial se răzbună pe urmaşii, care se răzvrătiseră între timp, ai pioşilor pilgrim fathers. Ei au fost ciopîrţiţi cu securile de către indienii instigaţi şi plătiţi de englezi. Parlamentul englez a declarat copoii şi scalparea ca „mijloace pe care dumnezeu şi natura le-au pus în mîna sa“.

Sistemul colonial a contribuit la dezvoltarea forţată a comerţului şi navigaţiei. „Societăţile Monopolia“ (Luther) au fost pîrghii puternice ale concentrării capitalului. Coloniile au asigurat pieţe de desfacere pentru manufacturile tot mai numeroase, iar monopolul pieţei le-a asigurat o acumulare sporită. Comorile dobîndite în afara Europei prin jaf direct, înrobire şi asasinări se întorceau în metropolă, unde erau transformate în capital. Olanda, prima ţară care a dezvoltat în toată amploarea sistemul colonial, a atins încă în 1648 apogeul puterii sale comerciale.

„Ea stăpînea aproape în exclusivitate comerţul Indiilor orientale și căile comerciale între sud-vestul şi nord-estul Europei. Pescuitul, navigaţia şi manufacturile ei întreceau pe cele ale oricărei alte ţări. Capitalurile acestei republici erau, poate, mai mari decît capitalurile din tot restul Europei luate laolaltă“²¹⁵.

Gülichⁱ⁾ uită să adauge: încă în 1648 populaţia Olandei era mai extenuată, mai sărăcită şi mai oprimată decît toată populația din restul Europei.

În prezent, supremaţia industrială atrage după sine supremaţia comercială. Dimpotrivă, în perioada manufacturieră propriu-zisă supremaţia comercială asigura şi supremaţia industrială. De aici rolul preponderent pe care l-a jucat atunci sistemul colonial. El a fost „divinitatea străină“ care a fost aşezată în altar alături de vechile divinităţi ale Europei şi care, într-o bună zi, le-a înlăturat pe toate dintr-o singură lovitură. El a proclamat arta de a stoarce profit ca fiind ultimul şi singurul scop al omenirii.

Sistemul creditului public, adică sistemul datoriei publice, ale cărui începuturi le descoperim încă în evul mediu în Genova și Veneţia, s-a răspîndit în timpul perioadei manufacturiere în întreaga Europă. Sistemul colonial, cu comerţul său maritim şi războaiele sale comerciale, i-a servit drept seră. El a apărut astfel mai întîi în Olanda. Datoria publică, adică înstrăinarea statului — indiferent dacă e despotic, constituţional sau republican — își pune amprenta pe era capitalistă. Singura parte a aşa-zisei avuţii naţionale care intră într-adevăr în posesiunea comună a popoarelor moderne este datoria lor publică^243a). De aici, în mod consecvent, doctrina modernă potrivit căreia un popor este cu atît mai bogat cu cît datoria lui publică este mai mare. Creditul public devine credoul capitalului. Şi o dată cu apariţia datoriei publice păcatul de moarte nu mai este hulirea sfîntului duh, ci încălcarea jurămîntului de credinţă faţă de datoria publică.

Datoria publică devine una dintre pîrghiile cele mai puternice ale acumulării primitive. Ca o baghetă magică ea înzestrează banii neproductivi cu forţa productivă şi îi transformă astfel în capital, fără ca ei să aibă nevoie în acest scop să se expună dificultăţilor şi riscului, indisolubil legate, de folosirea lor în industrie şi chiar în operaţii cămătăreşti. Creditorii statului nu dau de fapt nimic, căci suma împrumutată se transformă în titluri de creanţă asupra statului, transmisibile, care continuă să funcţioneze în mîna lor, ca şi cum ar fi numerar de aceeaşi valoare. Dar, în afară de clasa rentierilor trîndavi, creată în modul acesta şi de bogăţia improvizată a financiarilor care au rolul de intermediari între guvern şi naţiune, în afară de otcupcici de impozite, comercianţi, fabricanţi particulari, în mîna cărora ajunge, sub formă de capital picat din cer, o bună parte din orice împrumut de stat, datoria publică a creat societăţile pe acţiuni, comerţul cu efecte de tot felul, agiotajul, într-un cuvînt jocul de bursă şi bancocraţia modernă.

Din momentul apariţiei lor, marile bănci, împopoţonate cu titlul de bănci naţionale, nu erau decît asociaţii de speculanţi particulari, care se puneau la dispoziţia guvernelor şi, datorită privilegiilor obţinute, puteau să le avanseze bani. De aceea criteriul infailibil al acumulării datoriei publice este urcarea progresivă a acţiunilor acestor bănci, a căror dezvoltare deplină începe o dată cu înfiinţarea Băncii Angliei (1694). Banca Angliei a început prin a acorda guvernului împrumuturi în bani cu dobîndă de 8%; totodată ea a fost împuternicită de parlament să bată monedă din acelaşi capital, pe care l-a împrumutat din nou publicului sub formă de bancnote. Cu aceste bancnote ea avea dreptul să sconteze poliţe, să dea împrumuturi pe mărfuri şi să cumpere metale nobile. N-a durat mult şi banii aceştia de credit fabricaţi chiar de ea au devenit moneda în care Banca Angliei acorda statului împrumuturi şi plătea în contul statului dobînzile la datoria publică. Nu era destul că ea dădea cu o mînă pentru a lua mai mult cu cealaltă; chiar atunci cînd primea, ea mai rămînea creditoarea permanentă a naţiunii pînă la ultimul ban pe care îl dăduse. Treptat ea a devenit depozitarul necesar al rezervei metalice a ţării şi centrul de gravitaţie al întregului credit comercial. În aceeaşi perioadă în care în Anglia vrăjitoarele nu mai erau arse pe rug, au început să fie spînzuraţi falsificatorii de bancnote. Impresia produsă asupra contemporanilor de apariţia subită a acestei clici de bancocraţi, de financiari, rentieri, mijlocitori, speculanţi şi rechini de bursă se vede din scrierile din acea vreme, de pildă din scrierile lui Bolingbroke^{i) 243b)}.

O dată cu datoria publică a apărut un sistem internaţional de credit, care disimulează adesea unul dintre izvoarele acumulării primitive la un popor sau altul. Astfel, mîrşăviile sistemului veneţian de jaf constituie o asemenea bază disimulată a avuţiei capitaliste a Olandei, căreia Veneţia aflată în declin îi împrumuta mari sume de bani. Aceleaşi relaţii au existat şi între Olanda şi Anglia. Încă la începutul secolului al XVIII-lea, manufacturile olandeze au fost mult depăşite de cele engleze, iar Olanda a încetat de a fi naţiunea comercială şi industrială dominantă. De aceea, în perioada dintre 1701 şi 1776, una dintre principalele ei afaceri devine darea cu împrumut a unor capitaluri uriaşe, îndeosebi Angliei, puternicul ei concurent. Relaţii asemănătoare există în prezent între Anglia şi Statele Unite. Multe capitaluri care apar astăzi fără certificat de naştere în Statele Unite sînt sînge de copii capitalizat abia ieri în Anglia.

Întrucît datoria publică se întemeiază pe veniturile statului care trebuie să acopere dobînzile anuale şi alte plăţi, sistemul fiscal modern a devenit o completare necesară a sistemului împrumuturilor de stat. Împrumuturile dau guvernului posibilitatea de a face faţă unor cheltuieli extraordinare fără ca acest lucru să fie simţit imediat de contribuabil, dar tot ele reclamă pînă la urmă o mărire a impozitelor. Pe de altă parte, mărirea impozitelor, determinată de acumularea unor datorii contractate succesiv, sileşte guvernul la fiecare nouă cheltuială extraordinară să contracteze noi împrumuturi. Sistemul fiscal modern, a cărui axă o constituie impozitele pe mijloacele de subzistenţă de strictă necesitate (deci scumpirea lor) poartă, aşadar, în sine germenul unei sporiri automate a impozitelor. Impunerea excesivă nu este un fapt întîmplător, ci mai degrabă un principiu. Din această cauză, în Olanda, ţară unde acest sistem a fost aplicat pentru prima oară, marele patriot de Wittⁱ⁾ l-a prezentat, în Maximele²¹⁶ sale, ca fiind cel mai bun sistem pentru a face din muncitorul salariat un om supus, cumpătat, harnic şi... gata să presteze o muncă excesivă. Dar aici pe noi ne interesează nu atît influenţa dezastruoasă pe care sistemul fiscal modern o exercită asupra situaţiei muncitorului salariat, cît exproprierea prin violenţă a ţăranului, a meseriaşului, într-un cuvînt a tuturor elementelor micii burghezii, determinată de acest sistem. În această privinţă nu există păreri diferite nici măcar la economiştii burghezi. Acţiunea expropriatoare a sistemului fiscal este accentuată de sistemul protecţionist, care este o parte integrantă a sa.

Rolul important pe care datoria publică şi sistemul fiscal corespunzător îl joacă în capitalizarea avuţiei şi în exproprierea maselor a indus în eroare o serie de autori, între care Cobbett, Doubledayⁱ⁾ şi alţii, care considerau datoria publică şi sistemul fiscal drept prima cauză a mizeriei popoarelor moderne.

Sistemul protecţionist a fost un mijloc artificial de a fabrica fabricanţi, de a expropria muncitori independenţi, de a capitaliza mijloacele de producţie şi mijloacele de subzistenţă naţionale, de a accelera forţat trecerea de la modul de producţie vechi la cel modern. Statele europene şi-au disputat brevetul acestei invenţii şi, odată intrate în serviciul maeştrilor în arta de a stoarce plusvaloare, ele nu s-au mulţumit să jefuiască în acest scop propriile lor popoare, în mod indirect prin taxe vamale protecţioniste şi în mod direct prin prime de export etc. Ele au distrus prin mijloace violente orice industrie în ţările vecine dependente, aşa cum, de pildă, a distrus Anglia manufactura de lînă din Irlanda. Pe continent, datorită procedeului lui Colbertⁱ⁾, procesul a fost mult simplificat. Capitalul iniţial al industriaşului vine aici, în parte, direct din vistieria statului.

„De ce să căutăm atît de departe — exclamă Mirabeau — cauza înfloririi manufacturii în Saxonia înainte de războiul de şapte ani? Este suficient să ne gîndim la cele 180.000.000 datorie publică!“²⁴⁴⁾

Sistemul colonial, datoria publică, povara impozitelor, protecţionismul, războaiele comerciale etc., toate aceste vlăstare ale perioadei manufacturii propriu-zise iau o amploare uriaşă în perioada copilăriei marii industrii. Naşterea acesteia din urmă este marcată prin uriaşul furt irodian de copii. Fabricile, ca şi flota regală, îşi recrutează muncitorii făcînd uz de forţă. Nici sir F. M. Eden, care a rămas indiferent la ororile care au însoţit exproprierea pămîntului populaţiei rurale începînd din ultima treime a secolului al XV-lea pînă în timpul lui, pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, care, încîntat, a salutat acest proces „necesar“ pentru „crearea“ agriculturii capitaliste şi a „raportului just între pămîntul arabil şi păşune“, nici chiar el nu reuşeşte să înţeleagă necesitatea economică a furtului de copii şi a sclaviei copiilor în scopul de a transforma producţia manufacturieră în producţie de fabrică şi de a crea o corelaţie justă între capital şi forţa de muncă. El spune:

„Merită, poate, ca publicul să chibzuiască dacă o manufactură, pentru a funcţiona cu succes, trebuie să fure din cottages şi din case de muncă copii săraci, care sînt puşi să lucreze în grupuri cu schimbul cea mai mare parte a nopţii fără odihnă, dacă o manufactură care, afară de aceasta, ţine laolaltă bărbaţi şi femei de vîrste diferite şi cu înclinaţii diferite, ceea ce duce, datorită exemplelor rele, la depravare şi libertinaj, dacă o asemenea manufactură poate să sporească fericirea naţională şi pe cea individuală?“²⁴⁵⁾ „În Derbyshire, Nottinghamshire şi îndeosebi în Lancashire — scrie Fieldenⁱ⁾ — maşinile recent inventate au fost introduse în fabrici mari, aflate în apropierea unor rîuri mari capabile să pună în mişcare roata hidraulică. În aceste locuri, departe de oraşe, a fost nevoie dintr-o dată de mii de braţe de muncă; îndeosebi Lancashire, pînă atunci relativ puţin populat şi neroditor, a avut cea mai mare nevoie de oameni. Deosebit de căutate erau degetele mici şi îndemînatice ale copiilor. Curînd a devenit obicei recrutarea de ucenici (!) din diferite case de muncă parohiale din Londra, din Birmingham şi din alte părţi. Multe, multe mii de aceste fiinţe mici şi neajutorate, între 7 şi 13 sau 14 ani, au fost astfel expediate în nord. De obicei patronul“ (adică hoţul de copii) „le dădea ucenicilor îmbrăcăminte, mîncare şi un adăpost în casele de ucenici de pe lîngă fabrici. Se angajau supraveghetori care să le supravegheze munca. Era în interesul acestor vătafi de sclavi ca să-i pună pe copii să muncească cît mai mult posibil, deoarece retribuirea lor depindea de cantitatea de produse stoarsă de la fiecare copil. Cruzimea era o urmare firească... În multe districte industriale, îndeosebi în Lancashire, aceste fiinţe nevinovate şi neajutorate vîndute fabricanţilor au fost supuse celor mai revoltătoare torturi. Copiii erau chinuiţi pînă la moarte de munca excesivă..., erau biciuiţi, ferecaţi în lanţuri şi supuşi celor mai rafinate şi mai îngrozitoare torturi; istoviţi de foame încît erau numai piele şi oase, ei erau adesea mînaţi la muncă cu biciul... Uneori ei au fost împinşi chiar la sinucidere... Frumoasele şi romanticele văi din Derbyshire, Nottinghamshire şi Lancashire, ferite de ochiul publicului, au devenit locuri de supliciu şi adesea de asasinate!... Profiturile fabricanţilor erau uriaşe. Faptul acesta nu făcea decît să le aţîţe foamea de lup. Ei au început să practice munca de noapte, adică, după ce extenuau un grup de muncitori prin munca de zi, ei aveau pregătit alt grup pentru munca de noapte; schimbul de zi ocupa paturile pe care schimbul de noapte abia le părăsise, şi viceversa. Este o tradiţie populară în Lancashire ca paturile să nu se răcească niciodată“²⁴⁶⁾.

O dată cu dezvoltarea producţiei capitaliste în cursul perioadei manufacturiere, opinia publică din Europa a pierdut ultima rămăşiţă de conştiinţă şi de ruşine. Naţiunile se mîndreau în mod cinic cu orice infamie de vreme ce era un mijloc de acumulare a capitalului. Citiţi, de pildă, naivele anale comerciale ale filistinului A. Anderson²¹⁷. Aici e proclamat cu surle şi trîmbiţe ca un triumf al înţelepciunii politice engleze faptul că la încheierea păcii de la Utrecht, prin „asiento“²¹⁸, Anglia a silit Spania să-i recunoască dreptul de a face comerţ cu negri între Africa şi America spaniolă, comerţ pe care pînă atunci îl făcea numai între Africa şi Indiile occidentale engleze. Anglia a primit dreptul ca pînă în 1743 să livreze Americii spaniole cîte 4.800 de negri anual. Prin aceasta se crea un paravan oficial pentru contrabanda engleză. Oraşul Liverpool s-a dezvoltat pe baza comerţului cu sclavi. Acest comerţ a fost metoda lui de acumulare primitivă. Şi astăzi „lumea bună“ din Liverpool este Pindarulⁱ⁾ comerţului cu sclavi, care — vezi lucrarea citată a doctorului Aikin apărută în 1795 — „face din spiritul comercial o pasiune, creează marinari minunaţi şi aduce o mulţime de bani“. În 1730 Liverpool avea pentru comerţul cu sclavi 15 corăbii, în 1751 53, în 1760 74, în 1770 96 şi în 1792 132.

Introducînd în Anglia sclavia copiilor, industria bumbacului a stimulat totodată transformarea sclaviei în Statele Unite, care pînă atunci avea o formă mai mult sau mai puţin patriarhală, într-un sistem comercial de exploatare. În general, sclaviei voalate a muncitorilor salariaţi în Europa îi trebuia drept piedestal sclavia sans phrase^*21 în Lumea nouă²⁴⁷⁾.

Tantae molis erat²¹⁹ de a se crea condiţii pentru manifestarea liberă a „legilor naturale eterne“ ale modului de producţie capitalist, de a se desăvîrşi procesul de separare a muncitorilor de condiţiile muncii lor, de a se transforma la un pol mijloacele sociale de producţie şi mijloacele de subzistenţă în capital, iar la polul opus masele populare în muncitori salariaţi, în „săraci care muncesc“ liberi, acest produs uimitor al istoriei moderne²⁴⁸⁾. Dacă, după Augierⁱ⁾, banii „vin pe lume cu pete naturale de sînge pe unul din obraji“²⁴⁹⁾, capitalul vine pe lume mînjit de sînge și pătat pe tot trupul din cap pînă în picioare²⁵⁰⁾.

7. Tendinţa istorică a acumulării capitaliste

Aşadar, la ce se reduce acumularea primitivă a capitalului, adică geneza lui istorică? În măsura în care nu este transformare directă a sclavilor şi a şerbilor în muncitori salariaţi, prin urmare simplă schimbare de formă, ea nu înseamnă decît exproprierea producătorilor nemijlociţi, adică desfiinţarea proprietăţii private, bazată pe munca proprie.

Proprietatea privată, ca opus al proprietăţii colective, sociale, nu există decît acolo unde mijloacele de muncă şi condiţiile exterioare ale muncii aparţin unor persoane particulare. Dar în funcţie de faptul că aceste persoane particulare sînt muncitori sau cei care nu muncesc, se schimbă însuşi caracterul proprietăţii private. Infinitatea de nuanţe pe care ea le prezintă la prima vedere nu reflectă decît stările intermediare aflate între aceste două extreme.

Proprietatea privată a muncitorului asupra mijloacelor sale de producţie este baza micii producţii, iar mica producţie este o condiţie necesară pentru dezvoltarea producţiei sociale şi a individualităţii libere a muncitorului însuşi. E drept că acest mod de producţie există şi în sclavagism, şi în feudalism, precum şi în alte relaţii de dependenţă personală. Dar el nu înfloreşte, nu-şi desfăşoară întreaga energie, nu-şi cucereşte forma clasică adecvată decît acolo unde muncitorul este proprietar privat liber al condiţiilor sale de muncă folosite de el însuşi, acolo unde ţăranul este proprietar al ogorului pe care îl cultivă, iar meseriaşul proprietar al uneltelor pe care le mînuiește cu virtuozitate.

Acest mod de producţie presupune fărîmiţarea pămîntului şi a celorlalte mijloace de producţie. El exclude atît concentrarea acestora din urmă, cît şi cooperarea, diviziunea muncii în cadrul aceloraşi procese de producţie, dominarea şi reglementarea socială a naturii, dezvoltarea liberă a forţelor de producţie sociale. El nu este compatibil decît cu limitele naturale, înguste ale producţiei şi ale societăţii. A-l eterniza ar însemna, după cum spune pe bună dreptate Pecqueurⁱ⁾, „a decreta mediocritatea generală“²²⁰. Pe o anumită treaptă de dezvoltare, el produce mijloacele materiale ale propriei sale distrugeri. Din acest moment în societate se trezesc forţe şi pasiuni care se simt încătuşate de el. Acest mod de producţie trebuie desfiinţat şi este desfiinţat. Desfiinţarea lui, transformarea mijloacelor de producţie individuale şi fărîmiţate în mijloace de producţie socialmente concentrate, deci a proprietăţii minuscule a multora într-o uriaşă proprietate a cîtorva, adică exproprierea pămîntului maselor populare largi, exproprierea mijloacelor lor de subzistenţă şi uneltelor lor de muncă, această îngrozitoare şi anevoioasă expropriere a maselor populare, constituie preistoria capitalului. Ea cuprinde o serie întreagă de metode violente, dintre care am menţionat mai sus numai pe cele mai importante, care au făcut epocă ca metode ale acumulării primitive a capitalului. Exproprierea producătorilor nemijlociţi se face cu vandalismul cel mai necruţător şi sub impulsul patimilor celor mai infame, mai murdare, mai meschine şi mai odioase. Proprietatea privată, dobîndită prin muncă proprie şi bazată, ca să zicem aşa, pe contopirea muncitorului individual, independent, cu condiţiile sale de muncă, este înlăturată de proprietatea privată capitalistă, bazată pe exploatarea muncii altuia, dar libere din punct de vedere formal²⁵¹⁾.

Cînd acest proces de transformare a destrămat în profunzime şi în amploare societatea veche, cînd muncitorii au fost transformaţi în proletari, iar condiţiile lor de muncă în capital, cînd modul de producţie capitalist stă pe propriile sale picioare, atunci socializarea ulterioară a muncii, transformarea ulterioară a pămîntului şi a celorlalte mijloace de producţie în mijloace de producţie exploatate pe scară socială, deci comune, prin urmare exproprierea ulterioară a proprietarilor privaţi, capătă o formă nouă. Cel ce urmează să fie expropriat acum nu mai este muncitorul care lucrează independent, ci capitalistul care exploatează un număr mare de muncitori.

Această expropriere se înfăptuieşte prin jocul legilor imanente ale producţiei capitaliste însăşi, prin centralizarea capitalurilor. Un capitalist răpune un număr mare de alţi capitalişti. Mînă în mînă cu această centralizare, adică cu exproprierea unui număr mare de capitalişti de către un număr mic, se dezvoltă pe o scară mereu crescîndă cooperarea în procesul muncii, aplicarea tehnică conştientă a ştiinţei, exploatarea sistematică a pămîntului, transformarea mijloacelor de muncă în mijloace de muncă ce nu pot fi folosite decît în comun, economisirea tuturor mijloacelor de producţie prin folosirea lor ca mijloace de producţie ale unei munci sociale combinate, atragerea tuturor popoarelor în orbita pieţei mondiale şi prin aceasta caracterul internaţional al regimului capitalist. O dată cu micşorarea continuă a numărului magnaţilor capitalului, care uzurpă şi monopolizează toate avantajele acestui proces de transformare, creşte mizeria, asuprirea, înrobirea, degradarea, exploatarea, dar şi revolta clasei muncitoare, al cărei număr sporeşte neîncetat şi care este educată, unită şi organizată prin însuşi mecanismul procesului de producţie capitalist. Monopolul capitalului devine o cătuşe pentru modul de producţie care a înflorit o dată cu el şi prin el. Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct la care devin incompatibile cu învelişul lor capitalist. Acesta este sfărîmat. Proprietăţii private capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii sînt expropriaţi.

Modul de însuşire capitalist, care rezultă din modul de producţie capitalist, deci proprietatea privată capitalistă, este prima negaţie a proprietăţii private individuale, bazată pe munca proprie. Dar producţia capitalistă generează cu necesitatea unui proces natural propria ei negare. Aceasta este negarea negaţiei. Ea nu restabileşte proprietatea privată, ci proprietatea individuală, dar pe baza realizărilor erei capitaliste: a cooperării şi a proprietăţii comune asupra pămîntului şi asupra mijloacelor de producţie produse de munca însăşi.

Transformarea proprietăţii private fărîmiţate, bazată pe munca proprie a indivizilor, în proprietate capitalistă este, desigur, un proces mult mai îndelungat, mai violent şi mai dificil decît transformarea proprietăţii capitaliste, care în fapt se bazează deja pe producţia socială, în proprietate socială. Acolo era vorba de exproprierea maselor populare de către un număr restrîns de uzurpatori; aici este vorba de exproprierea unui număr restrîns de uzurpatori de către masele populare²⁵²⁾.

189) În Italia, unde producţia capitalistă s-a dezvoltat cel mai devreme, şi relaţiile feudale au fost desfiinţate cel mai devreme. Aici şerbul s-a eliberat înainte de a-şi fi putut asigura vreun drept de prescripţie asupra pămîntului. De aceea eliberarea îl transformă imediat în proletar pus în afara legii, în plus găseşte imediat noi stăpîni în oraşele rămase în cea mai mare parte încă din epoca romană. Cînd revoluţionarea pieţei mondiale a înlăturat, la sfîrşitul secolului al XV-lea¹⁹⁴, supremaţia comercială a Italiei de nord, a început o mişcare în sens invers. Muncitorii de la oraşe au fost împinşi în masă la sate, unde au făcut ca micile culturi agricole, organizate după tipul grădinăritului, să cunoască o înflorire fără precedent.

190) „Micii proprietari funciari, care-şi lucrau pămîntul cu propriile lor mîini şi se bucurau de o modestă bunăstare..., reprezentau atunci o parte cu mult mai importantă a naţiunii decît acum... Nu mai puţin de 160.000 de proprietari funciari, care împreună cu familiile lor trebuie să fi constituit mai mult de ¹/₇ din întreaga populaţie, trăiau din cultivarea micilor lor parcele freehold“ (freehold înseamnă proprietate deplină asupra pămîntului). „Venitul mediu al acestor mici proprietari funciari... este evaluat la 60—70 l. st. S-a calculat că numărul acelora care îşi lucrau propriul lor pămînt era mai mare decît al celor care luau în arendă pămînt străin“. (Macaulayⁱ⁾, „Hist. of England“, 10th ed., London 1854, I, p. 333—334.) — Încă în ultima treime a secolului al XVII-lea, ⁴/₅ din populaţia engleză se îndeletnicea cu agricultura (l. c., p. 413). — Îl citez pe Macaulay pentru că, în calitate de falsificator sistematic al istoriei, ei „estompează“ pe cît posibil asemenea fapte.

191) Nu trebuie în nici un caz să uităm că şerbul a fost nu numai proprietar, deşi obligat să plătească dijmă, al parcelelor de pămînt din jurul casei, ci şi coproprietar al pămînturilor obştii. „Acolo“ (în Silezia), „ţăranul este şerb“. Cu toate acestea, aceşti serfs^*1 stăpînesc pămînturile obştii. „Pînă în prezent silezienii nu au putut fi determinaţi să împartă pămînturile obştii, în timp ce în Neumark aproape că nu mai există sat în care această împărțire să nu fi fost efectuată cu cel mai mare succes“. (Mirabeauⁱ⁾, „De la Monarchie Prussienne“, Londres 1788, t II, p. 125, 126.)

192) Japonia, cu organizarea ei pur feudală a proprietăţii funciare şi cu mica gospodărie ţărănească practicată pe scară largă, ne oferă o imagine cu mult mai fidelă a evului mediu european decît toate cărţile noastre de istorie, pătrunse în cea mai mare parte de prejudecăţi burgheze. E foarte comod să fii „liberal“ pe seama evului mediu.

193) În „Utopia“ sa, Thomas Morus vorbeşte despre ţara ciudată în care „oile îi mănîncă pe oameni“. („Utopia“, în traducerea lui Robinson, ed. Arber, London 1869, p. 41.)

193a) Bacon explică legătura dintre o ţărănime liberă şi înstărită şi o infanterie bună. „Era — spune el — deosebit de important pentru puterea și moravurile regatului să aibă ferme cu o întindere suficient de mare pentru a asigura o existenţă acceptabilă unor oameni sănătoşi şi capabili şi pentru a da o mare parte a pămînturilor din regat în stăpînirea yeomanilor sau a unor oameni de stare mijlocie, între nobili şi cottagers şi argaţi... Este într-adevăr părerea unanimă a celor mai buni cunoscători în problemele războiului... că forţa principală a unei armate o constituie infanteria sau pedestrimea. Dar pentru a avea o infanterie bună este nevoie nu de oameni care au trăit în mizerie şi aservire, ci de oameni care au trăit liberi şi într-o oarecare bunăstare. Dacă deci într-un stat cea mai mare însemnătate o au nobilii şi gentlemenii, în timp ce oamenii de la ţară şi plugarii nu sînt decît muncitori sau argaţi la cei dintîi sau simpli cottagers, adică cerşetori cu colibe proprii, el poate avea o cavalerie bună, dar în nici un caz o infanterie bună şi de nădejde. Vedem acest lucru în Franţa, în Italia şi în alte cîteva ţări străine, unde într-adevăr populaţia este formată din nobili şi din ţărani săraci..., așa încît ele sînt silite să folosească mercenari elveţieni etc. pentru batalioane lor de infanterie; aşa se şi explică faptul că aceste ţări au populaţie numeroasă, dar soldaţi puţini“. („The Reign of Henry VII etc. Verbatim Reprint from Kennetⁱ⁾'s England, ed. 1719“. Lond. 1870, p. 308.)

194) Dr. Hunter, l.c., p. 134. — „Suprafaţa atribuită“ (prin legile vechi) „ar fi considerată astăzi ca fiind prea mare pentru muncitori şi mai degrabă de natură a-i transforma în mici fermieri“. (George Robertsⁱ⁾, „The Social History of the People of the Southern Counties of England in past centuries“, Lond. 1856, p. 184.)

195) „Dreptul celor săraci la o parte din zeciuiaia încasată de biserici este stabilit prin legile vechi“. (Tuckettⁱ⁾, l.c., v. II, p. 804, 805.)

196) William Cobbettⁱ⁾, „A History of the Protestant Reformation“, § 471.

197) „Spiritul“ protestant se vede, între altele, din următoarele. În sudul Angliei s-au întîlnit mai mulţi proprietari funciari şi fermieri înstăriţi şi cu eforturi comune au formulat zece întrebări privitoare la interpretarea justă a legii pentru asistenţa săracilor, promulgată în timpul reginei Elisabeta. Apoi le-au dat unui jurist renumit în acea vreme, Sergeant Sniggeⁱ⁾ (ulterior, sub Iacob I, judecător), pentru ca acesta să-şi dea avizul. „Întrebarea a noua: unii dintre fermierii înstăriţi din parohie au imaginat un plan înţelept prin care orice confuzie în aplicarea legii poate fi înlăturată. Ei propun ca în parohie să se construiască o închisoare. Oricărui sărac care nu vrea să se lase închis în închisoarea menţionată să i se retragă ajutorul. Ar urma să se anunţe apoi prin împrejurimi că, dacă cineva doreşte să angajeze pe săracii acestei parohii, să predea într-o zi anumită o ofertă sigilată, conţinînd preţul minim la care vrea să-i închirieze. Autorii acestui plan presupun că în comitatele învecinate există persoane care nu doresc să muncească şi care nu au nici averea şi nici creditul necesar pentru a lua în arendă o fermă sau o corabie, astfel ca să poată trăi fără a munci (so as to live without labour). Aceste persoane ar putea să facă parohiei propuneri foarte avantajoase. Dacă s-ar întîmpla uneori ca săracii aflaţi sub protecţia întreprinzătorului să moară, păcatul va fi al lui, căci parohia şi-a făcut datoria faţă de aceşti săraci. Ne temem însă că legea actuală nu permite o asemenea măsură înţeleaptă (prudential measure); trebuie să ştiţi însă că restul freeholder-ilor din acest comitat şi din comitatele învecinate ni se vor alătura şi le vor cere reprezentanţilor lor în Camera comunelor să prezinte un proiect de lege care să permită închiderea şi punerea la muncă forţată a săracilor, astfel încît orice persoană care se opune încarcerării să nu aibă dreptul la ajutor. Sperăm că aceasta va împiedica persoanele aflate în mizerie să pretindă ajutoare (will prevent persons in distress from wanting relief)“. (R. Blakeyⁱ⁾, „The History of Political Literature from the earliest times“, Lond. 1855, v. II, p. 84, 85.) — În Scoţia, desfiinţarea şerbiei a avut loc cu cîteva secole mai tîrziu decît în Anglia. Încă în 1698 Fletcherⁱ⁾ din Saltoun declara în parlamentul scoţian: „Numărul cerşetorilor este apreciat în Scoţia la nu mai puţin de 200.000. Singurul remediu pe care eu, republican din principiu, pot să-l propun este restaurarea șerbiei şi transformarea în sclavi a tuturor acelora care nu sînt în stare să-şi asigure existenţa“. Tot astfel Eden, l. c., b. I, ch. I, p, 60, 61. — „Pauperismul datează din momentul în care ţăranii au devenit liberi... Manufacturile şi comerţul sînt adevăraţii părinţi ai săracilor de la noi“. Ca şi acel scoţian, republican din principiu, Eden greşeşte doar într-un singur punct: nu desfiinţarea serbiei, ci desfiinţarea proprietăţii ţăranului asupra pămîntului l-a transformat pe acesta în proletar, respectiv în pauper. — Legilor engleze cu privire la asistenţa săracilor îi corespunde în Franţa, unde exproprierea s-a efectuat în alt mod, ordonanţa de la Moulins din 1566 şi edictul din 1656.

198) D-l Rogersⁱ⁾, deşi în acel moment profesor de economie politică la Universitatea din Oxford, sediul ortodoxiei protestante, subliniază, în prefaţa la lucrarea sa „History of Agriculture“, faptul că masele populare au fost pauperizate din cauza Reformei.

199) „A letter to Sir T. C. Bunbury, Brt.: On the High Price of Provisions. By a Suffolk Gentleman“, Ipswich 1795, p. 4. Chiar şi apărătorul fervent al sistemului fermelor mari, autorul [J. Arbuthnotⁱ⁾] lucrării „Inquiry into the Connection of large Farms“, Lond. 1773, p. 139, spune: „Deplîng cel mai mult pierderea yeomanilor noştri, a acestei categorii de oameni care au menţinut în realitate independenţa naţiunii noastre, privesc cu jale cum pămînturile lor se află acum în mîna lorzilor monopolişti şi sînt date în arendă micilor fermieri în condiţii în care ei nu pot trăi mai bine decît vasalii şi în care pot fi oricînd alungaţi“.

200) Aspectul moral al acestui erou burghez poate fi apreciat, între altele, din următoarele: „Pămînturile întinse din Irlanda dăruite lady-ei Orkneyⁱ⁾ în 1695 sînt o dovadă publică a afecţiunii regelui şi a influenţei acestei lady... Preţioasele servicii ale doamnei au fost, se pare, foeda labiorum ministeria^*5“. (În Sloaneⁱ⁾ Manuscript Collection, British Museum, nr. 4 224. Manuscrisul este intitulat: „The character and behaviour of King William, Sunderland etc. as represented in Original Letters to the Duke of Shrewsburyⁱ⁾ from Somers, Halifax, Oxford, Secretary Vernon etc.“ E plin de lucruri ciudate.)

201) „Înstrăinarea ilegală a domeniilor coroanei, în parte prin vînzare şi în parte prin donaţii, constituie un capitol scandalos în istoria Angliei... o fraudă uriaşă în dauna naţiunii (gigantic fraud on the nation)“. (F. W. Newmanⁱ⁾, „Lectures on Political Econ.“, Lond. 1851, p. 129, 130.) — {Date amănunţite despre modul în care actualii mari proprietari funciari din Anglia au ajuns în posesiunea domeniilor lor, vezi în [N. H. Evans,] „Our old Nobility. By Noblesse Oblige“, London 1879. — F.E.}

202) Vezi, de pildă, pamfletul lui E. Burke^{i) 199} despre casa ducală de Bedfordⁱ⁾, al cărei vlăstar e lordul John Russellⁱ⁾, „the tomtit of liberalism“^*6.

203) „Fermierii le interzic cottager-ilor să ţină vreo vietate, sub pretextul că, dacă ar avea vite sau păsări, ei ar fura de la fermier hrana necesară acestora. Ei mai spun: dacă vreţi ca cottagerii să fie harnici, ţineţi-i în sărăcie. Realitatea este însă că în felul acesta fermierii uzurpă toate drepturile asupra pămînturilor obştii“. („A Political Enquiry into the Consequences of enclosing Waste Lands“, Lond. 1785, p. 75.)

204) Eden, l.c., Preface, [p. XVII, XIX].

205) „Capital farms“. („Two Letters on the Flour Trade and the Dearness of Corn. By a Person in Business“, Lond. 1767, p. 19, 20.)

206) „Merchant-farms“. („An Inquiry into the Present High Prices of Provisions“, Lond. 1767, p. 111, notă.) Autorul acestei scrieri bune, apărute anonim, este reverendul Nathaniel Forsterⁱ⁾.

207) Thomas Wrightⁱ⁾, „A short address to the Public on the Monopoly of large farms“, 1779, p. 2, 3.

208) Rev. Addingtonⁱ⁾, „Enquiry into the Reasons for or against enclosing open fields“, Lond. 1772, p. 37—43 passim.

209) Dr. R. Priceⁱ⁾, l.c., v. II, 155, 156. Citiţi pe Forster, Addington, Kentⁱ⁾, Price şi James Andersonⁱ⁾ şi faceţi o comparaţie între ei şi lamentabila sporovăială de sicofant a lui MacCullochⁱ⁾ în catalogul său „The Literature of Political Economy“, Lond. 1845.

210) L.c., p. 147, 148.

211) L. c., p. 159, 160. Aceasta aminteşte de Roma antică. „Bogaţii au luat în stăpînire cea mai mare parte a pămînturilor neîmpărţite. Încrezîndu-se în împrejurări ei sperau că aceste pămînturi nu le vor mai fi luate înapoi şi de aceea au cumpărat pămînturile învecinate aparţinînd săracilor, fie că le luau cu voia acestora, fie împotriva voinţei lor, aşa încît acum ei cultivau domenii întinse şi nu parcele împrăştiate. Pentru muncile agricole şi pentru creşterea vitelor ei foloseau sclavi, deoarece oamenii liberi le-ar fi fost luaţi de la muncă şi trimişi la război. Faptul că aveau sclavi le aducea un mare cîştig, şi de aceea, fiind scutiţi de serviciul militar, sclavii se puteau înmulţi în voie şi aveau mulţi copii. Astfel cei puternici au concentrat în mîna lor toate bogăţiile şi toată ţara mişuna de sclavi. Italicii se împuţinau însă din ce în ce mai mult, fiind decimaţi de sărăcie, dări şi de serviciul militar. Iar în timp de pace ei erau condamnaţi la o totală inactivitate, pentru că pămîntul se afla în mîna bogaţilor care îşi lucrau pămîntul nu cu oameni liberi, ci cu sclavi“. (Appianⁱ⁾, „Römische Bürgerkriege“, I, 7.) Pasajul acesta se referă la perioada dinaintea legii lui Licinius^{200 i)}. Serviciul militar, care a accelerat atît de mult ruinarea plebeilor romani, a fost unul dintre principalele mijloace folosite de Carol cel Mareⁱ⁾ pentru transformarea forţată a ţăranilor liberi germani în ţărani dependenţi şi în şerbi.

212) [J. Arbuthnot,] „An Inquiry into the Connection between the present Prices of Provisions etc.“, p. 124, 129. Raţionamente asemănătoare, dar cu tendinţă opusă, găsim la un alt autor: „Muncitorii sînt alungaţi din cottages-urile lor şi siliţi să-şi caute de lucru la oraşe; dar în acest caz se obţine un excedent mai mare şi astfel capitalul sporeşte“. ([R. B. Seeleyⁱ⁾,] „The Perils of the Nation“, 2nd ed., Lond. 1843, p. XIV.)

213) „A king of England might as well claim to drive his subjects into the sea“. (F. W. Newman, l.c., 132.)

214) Steuart spune: „Renta de pe aceste pămînturi“ (el încadrează în mod greşit în această categorie economică tributul plătit de taxmeni²⁰² şefului de clan) „este cu totul neînsemnată în comparaţie cu întinderea lor, dar în ceea ce priveşte numărul persoanelor care trăiesc din arendă se va constata, poate, că în regiunile muntoase ale Scoţiei un petic de pămînt hrăneşte de zece ori mai mulţi oameni decît un teren de aceeaşi valoare în provinciile cele mai bogate“ (l.c., v. I, ch. XVI, p. 104.)

215) James Anderson, „Qbservations on the means of exciting a spirit of National Industry etc.“, Edinburgh 1777.

216) În 1860 victimele exproprierilor forţate au fost exportate în Canada după ce li s-au făcut promisiuni mincinoase. Unii au fugit în munţi şi în insulele învecinate. Au fost urmăriţi de poliţişti, s-au încăierat cu ei şi în cele din urmă au scăpat.

217) „În regiunile muntoase — spune în 1814 Buchananⁱ⁾, comentatorul lui A. Smith — vechiul sistem de proprietate este zilnic înlăturat prin violenţă... Fără a ţine seama de arendaşii ereditari“ (în cazul de faţă folosirea acestei categorii este greşită), „landlordul dă pămîntul aceluia care îi oferă mai mult, iar acesta, dacă îmbunătăţeşte terenul (improver), introduce imediat un sistem nou de cultură a pămîntului. Pămîntul, care mai înainte era presărat cu mici gospodării ţărăneşti, era populat în raport cu produsul obţinut de pe el; în condiţiile sistemului nou al culturilor perfecţionate şi al rentelor sporite, se obţine cel mai mare produs posibil cu minimum de cheltuieli posibile; pentru a se realiza acest lucru se îndepărtează braţele de muncă devenite acum inutile... Cei alungaţi din locurile lor natale caută să-şi cîştige existenţa în oraşele industriale etc.“ (David Buchanan, „Observations on etc. A. Smith's Wealth of Nations“, Edinb. 1814, vol. IV, p. 144.) „Nobilimea din Scoţia a expropriat familii întregi de parcă ar fi smuls buruieni; cu sate întregi şi cu populaţia lor s-a procedat aşa cum procedează indienii în răzbunarea lor cu vizuinile animalelor sălbatice... Omul e vîndut pentru o piele de oaie, pentru o ciosvîrtă de berbec, ba chiar pentru mai puţin... Cînd provinciile din nordul Chinei au fost invadaţi de mongoli, în sfatul acestora s-a propus ca locuitorii să fie exterminaţi, iar ţara să fie transformată în păşune. Această propunere a fost pusă în practică de o serie de landlorzi din regiunile muntoase ale Scoţiei în propria lor ţară, împotriva propriilor lor compatrioţi“. (George Ensorⁱ⁾, „An Inquiry concerning the Population of Nations“, Lond. 1818, p. 215, 216.)

218) Cînd actuala ducesă de Sutherlandⁱ⁾ a primit-o cu mare pompă la Londra pe doamna Beecher-Stoweⁱ⁾, autoarea cărţii „Uncle Tom's Cabin“, cu scopul de a-şi manifesta simpatia faţă de sclavii negri din republica americană — lucru pe care s-a ferit să-l facă, ca şi celelalte aristocrate, în timpul războiului civil, cînd orice inimă engleză „nobilă“ bătea pentru proprietarii de sclavi —, eu am arătat în „New York Tribune“ cum trăiesc sclavii familiei Sutherland²⁰⁴. (Unele pasaje au fost reproduse de Careyⁱ⁾ în „The Slave Trade“, Philadelphia 1853, p. 202, 203. Articolul meu a fost reprodus de o gazetă scoţiană şi a provocat o polemică vie între aceasta din urmă şi sicofanţii familiei Sutherland.

219) Date interesante asupra acestui comerţ de pește găsim la d-l David Urquhartⁱ⁾, „Portfolio, New Series“. — Nassau W. Seniorⁱ⁾ califică, în scrierea sa postumă citată mai sus, „măsurile din Sutherlandshire ca una dintre curăţirile (clearings) cele mai binefăcătoare din cîte a cunoscut omenirea“ (l.c., [p. 282]).

219a) „Deer forests“ (parcurile de vînătoare) din Scoţia nu au nici măcar un singur copac. Sînt alungate oile şi sînt aduşi cerbi în munţii pleşuvi şi apoi totul primeşte numele de „deer forests“. Aşadar, nici vorbă de împădurire!

220) Robert Somers, „Letters from the Highlands; or, the Famine of 1847“, Lond. 1848, p. 12—28 passim. Aceste scrisori au apărut pentru prima oară în „Times“. Economiştii englezi au explicat, bineînţeles, foametea gaelilor din 1847 prin suprapopulaţie. În orice caz, gaelii „presau“ asupra mijloacelor lor de subzistenţă. — În Germania, „Clearing of Estates“, sau, cum se numea acolo, „Bauernlegen“^*7, s-a desfăşurat intens după războiul de 30 de ani şi a provocat încă în 1790 revolte ţărăneşti în electoratul Saxoniei. Ea a predominat îndeosebi în estul Germaniei. În majoritatea provinciilor prusiene, dreptul de proprietate al ţăranilor a fost garantat abia de Frederic al II-leaⁱ⁾. După cucerirea Sileziei el i-a obligat pe proprietarii funciari să refacă colibele, hambarele etc. şi să doteze gospodăriile ţărăneşti cu vite şi unelte. El avea nevoie de soldaţi pentru armată şi de contribuabili pentru vistierie. Cît de plăcută era, de altfel, viaţa ţăranului în timpul domniei lui Frederic al II-lea, cu sistemul ei financiar şi administrativ, care era un amestec de despotism, de birocraţie şi feudalism se poate vedea din pasajul următor aparţinînd lui Mirabeau, admiratorul său: „Inul reprezintă, aşadar, una dintre cele mai mari bogăţii ale ţăranilor din nordul Germaniei. Spre nenorocirea speciei umane, el nu este însă decît un paleativ împotriva mizeriei şi nu o cale spre bunăstare. Impozitele directe, claca şi servituțile de tot felul îl ruinează pe ţăranul german, care în plus trebuie să plătească impozite indirecte la tot ce cumpără... şi pentru ca ruinarea să fie totală, el nu are voie să-şi vîndă produsele unde şi cum vrea; el nici nu îndrăzneşte să cumpere cele ce-i sînt de trebuinţă de la negustori, care ar putea să i le vîndă la un preţ mai redus; toate aceste cauze îl duc pe nesimţite la ruinare şi, dacă nu s-ar ocupa şi cu torsul, el nu ar fi în stare să-şi plătească la timp impozitele directe; torsul îi oferă o sursă de venituri accesorii, dîndu-i putinţa să folosească forţele soţiei, copiilor, slujnicelor, argaţilor şi ale lui însuşi. Şi, în pofida acestui venit accesoriu, ce viaţă chinuită! Vara el munceşte ca un ocnaş la arat şi la cules; se culcă la 9 şi se scoală la 2 pentru a-şi termina munca, iarna el ar trebui să-și refacă forţele printr-o odihnă prelungită, dar, dacă ar vinde o parte din produse pentru a plăti impozitele, n-ar mai avea grîu pentru pîine şi pentru sămînţă. Pentru a umple acest gol, el trebuie deci să toarcă..., să toarcă intens. De aceea iarna ţăranul se culcă la miezul nopţii sau la ora 1 şi se scoală la 5 sau la 6 sau se culcă la 9 şi se scoală la 2 şi aşa, în fiecare zi, toată viaţa în afară de duminici. Veghile prelungite şi munca excesivă îl uzează pe om şi de aceea la sate bărbaţii şi femeile îmbătrînesc mult mai devreme decît la oraşe“. (Mirabeau, l.c., t. III, p. 212 şi urm.)

Adaos la ediţia a 2-a. În martie^*8 1866, la 18 ani de la publicarea lucrării lui Robert Somers citate mai sus, profesorul Leone Leviⁱ⁾ a ţinut la Society of Arts²⁰⁵ o conferinţă despre transformarea păşunilor pentru oi în parcuri de vînătoare, vorbind despre amploarea pe care a luat-o transformarea regiunilor muntoase ale Scoţiei în pustiuri. El a spus între altele: „Alungarea populaţiei şi transformarea pămînturilor în păşuni pentru oi au oferit mijlocul cel mai uşor pentru a obţine un venit fără a face cheltuieli... Înlocuirea păşunilor pentru oi cu un deer forest a devenit un lucru obişnuit în regiunile muntoase ale Scoţiei. Oile au fost alungate de animalele sălbatice, aşa cum înainte oamenii au fost alungaţi pentru a face loc oilor... Poţi merge de la domeniile contelui Dalhousie în Forfarshire pînă la John o'Groats fără să ieşi din pădure. În multe“ (din aceste păduri) „trăiesc de mult vulpi, pisici sălbatice, jderi, dihori, nevăstuici, iepuri de munte, în timp ce iepurii de cîmp, veveriţele şi şobolanii au apărut aici abia recent. Suprafeţe uriaşe care figurau în statisticile Scoţiei ca păşuni de o fertilitate şi de o întindere neobişnuită sînt sustrase acum oricărei culturi şi ameliorări, fiind destinate exclusiv unui număr restrîns de persoane amatoare de vînătoare, şi aceasta numai cîteva luni pe an“.

Revista londoneză „Economist“ din 2 iunie 1865 scrie: „O gazetă scoţiană a relatat săptămîna trecută între alte noutăţi: «Una dintre cele mai bune ferme de oi din Sutherlandshire, pentru care s-a oferit recent, cu prilejul expirării contractului de arendă, o rentă anuală de 1.200 l. st., este transformată într-un deer forest!». Instinctele feudale se manifestă la fel... ca pe vremea cînd cuceritorii normanzi... au distrus 36 de sate pentru a crea New Forest. Două milioane de acri, reprezentînd pămînturi dintre cele mai fertile din Scoţia, sînt complet lăsate în paragină. Fîneţele naturale din Glen Tilt se numărau printre cele mai nutritive din comitatul Perth; parcul de vînătoare de la Ben Aulder dădea înainte cel mai bun fîn din întinsul district Badenoch; o parte a pădurii Black Mount era păşunea cea mai bună din Scoţia pentru oile negre. Cît de mare este suprafaţa lăsată în paragină de dragul amatorilor de vînătoare se poate vedea din faptul că această suprafaţă este mult mai mare decît tot comitatul Perth. Cîte surse de produse pierde statul din pricina acestor pustiiri forţate se vede din faptul că suprafaţa ocupată de pădurea de la Ben Aulder ar putea hrăni 15.000 de oi, şi aceasta nu reprezintă decît ¹/₃₀ din totalul pămînturilor rezervate vînătorii în Scoţia... Toate aceste pămînturi destinate vînătorii sînt complet neproductive..., ar fi putut fi scufundate cu tot atîta folos în valurile Mării Nordului. Mîna forte a legii ar trebui să pună capăt acestei creări artificiale a unor asemenea deșerturi şi pustietăţi“.

221) Autorul lucrării „Essay on Trade etc.“, 1770, remarcă: „Sub Eduard al VI-lea englezii par să se fi consacrat cu toată seriozitatea încurajării manufacturilor şi utilizării la muncă a săracilor. Lucrul acesta se vede dintr-o lege remarcabilă în care se prevede ca toţi vagabonzii să fie înfieraţi“ etc. (l.c., p. 5).

221a) Thomas Morus spune în „Utopia“ sa [p. 41, 42]: „În acest chip, cîte un căpcăun lacom şi nesăţios — o adevărată pacoste pentru ţară — închide cu un gard ogor după ogor pe întinderi de mii de acri, iar proprietarii lor sînt azvîrliţi din gospodăriile lor; unii prin vicleşug, alţii prin silnicie, iar alţii, secătuiţi de atîtea strîmbătăţi, sînt împinşi să-şi vîndă singuri totul. Şi aşa bieţii oameni pornesc în pribegie: bărbaţi, femei, soţi, soţii, orfani, văduve, părinţi cu copii mici şi cu cîte o familie mai degrabă mare la număr decît înstărită, fiindcă plugăria are nevoie de braţe multe; pornesc în pribegie, zic, lăsîndu-şi căminul cunoscut, în care erau deprinşi să trăiască, fără să ştie unde se vor aciua a doua zi. Toată gospodăria lor, chiar de-ar avea răgaz să aştepte un cumpărător, nu are cine ştie ce preţ; dar de vreme ce stau să fie alungaţi din casele lor o dau pe nimica toată. Apoi, după ce rătăcesc cîteva zile din loc în loc şi-şi irosesc şi acea brumă agonisită, ce le mai rămîne decît să se apuce de furat pentru ca apoi să fie spînzuraţi, vezi bine, după dreptate! Or, poate să-şi tîrască mizeria cerşind, şi atunci sînt aruncaţi în temniţe ca nişte vagabonzi fără căpătîi; căci cine să le dea de lucru, măcar că ei ard de dorinţa să muncească? (Vezi Thomas Morus. „Utopia“, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1958, p. 55—56. — Nota trad.) Din rîndurile acestor fugari nenorociţi, despre care Thomas Morus spune că au fost siliţi să fure, „au fost executaţi în timpul domniei lui Henric al VIII-lea 72.000 de hoţi, mari şi mici“. (Holinshed, „Description of England“, v. I, p. 186.) În timpul Elisabetei, „vagabonzii erau spînzuraţi în serii; într-adevăr, nu trecea un an fără ca într-un loc sau altul să nu fie duşi la spînzurătoare 300 sau 400 de oameni“. (Strypeⁱ⁾, „Annals of the Reformation and Establishment of Religian, and other Various Occurrences in the Church of England during Queen Elisabeth's Happy Reign“, 2nd ed. 1725, vol. II.) După acelaşi Strype, în Somersetshire au fost executaţi într-un singur an 40 de oameni, 35 au fost înfieraţi cu fierul roşu şi 37 au fost biciuiţi; 183 de „răufăcători înveteraţi“ au fost eliberaţi. Totuşi, spune el, „datorită neglijenţei judecătorilor de pace şi milei prosteşti a poporului“, acest mare număr de acuzaţi nu reprezintă nici ¹/₅ din infractorii reali. Şi adaugă: „În celelalte comitate din Anglia, situaţia nu era mai bună decît în Somersetshire, şi în multe comitate situaţia era chiar mai proastă“.

222) „Ori de cîte ori legislaţia încearcă să reglementeze diferendele dintre patroni (masters) şi muncitori, sfătuitorii ei sînt patronii“, spune A. Smith²⁰⁷. „Spiritul legilor este proprietatea“, spune Linguet^{i) 208}.

223) [J. B. Bylesⁱ⁾] „Sophisms of Free Trade. By a Barrister“, Lond. 1850, p. 206. El adaugă maliţios: „Am fost întotdeauna gata să luăm apărarea patronului. Nu se poate face ceva şi pentru muncitori?“

224) Dintr-o prevedere a statutului emis de Iacob I în cel de-al doilea an de domnie, cap. 6, reiese că nişte postăvari, fiind în acelaşi timp şi judecători de pace, şi-au permis să stabilească în mod oficial în propriile lor ateliere tariful de salarizare. — În Germania, îndeosebi după războiul de treizeci de ani, au fost emise multe statute pentru menţinerea salariilor la un nivel scăzut. „Proprietarii funciari sufereau de pe urma lipsei de servitori şi de muncitori în regiunile depopulate. Tuturor locuitorilor de la sate li s-a interzis să închirieze camere bărbaţilor şi femeilor necăsătoriţi; toţi aceştia trebuiau denunţaţi autorităţilor şi aruncaţi în închisori dacă refuzau să devină servitori, chiar dacă se întreţineau din alte îndeletniciri, fie că făceau semănături pentru ţărani în schimbul unui salariu cu ziua, fie că făceau chiar negoţ cu bani şi cereale. («Kaiserliche Privilegien und Sanctiones für Schlesien», I, 125.) Timp de un secol întreg în decretele prinţilor germani găsim aceleaşi lamentări în legătură cu servitorimea îndărătnică şi înrăită, care nu vrea să se supună condiţiilor aspre şi să se mulţumească cu salariul stabilit prin lege; proprietarului funciar îi este interzis să plătească un salariu mai mare decît cel stabilit pentru întreaga regiune. Şi, totuşi, după acest război condiţiile servitorilor sînt adesea mai bune decît aveau să fie 100 de ani mai tîrziu; în 1652, în Silezia, servitorimea mai primea de două ori pe săptămînă carne, iar în secolul nostru mai există tot acolo districte în care ea nu primeşte carne decît de trei ori pe an. Şi salariul cu ziua era mai ridicat după război decît în secolele următoare“. (G. Freytagⁱ⁾.)

225) Articolul I al acestei legi glăsuieşte: „Întrucît una dintre temeliile constituţiei franceze constă în desfiinţarea tuturor asociaţiilor cetăţenilor din aceeaşi stare şi de aceeaşi profesiune, se interzice reînfiinţarea lor sub orice pretext şi sub orice formă“. Articolul IV declară că, dacă „cetăţenii aparţinînd aceleiaşi profesiuni, arte sau meserii se înţeleg între ei sau încheie convenţii pentru a refuza de comun acord să presteze serviciile prin meseria sau munca lor sau să nu le presteze decît cu un preţ anumit, înţelegerile şi convenţiile menţionate... sînt declarate anticonstituţionale, fiind considerate un atentat la libertatea şi la declaraţia drepturilor omului etc.“, adică crime împotriva statului, întocmai ca în vechile statute ale muncitorilor. („Révolutions de Paris“, Paris 1791, t. III, p. 523.)

226) Buchezⁱ⁾ et Rouxⁱ⁾, „Histoire Parlementaire“, t. X, p. 193—195 passim.

227) „Fermieri — spune Harrison în „Description of England“ — cărora înainte le era greu să plătească o rentă de 4 l. st. plătesc acum 40, 50, 100 l. st. şi socotesc totuşi că au făcut o afacere proastă dacă după expirarea contractului de arendă nu au pus deoparte o sumă egală cu renta pe 6—7 ani“.

228) Despre influenţa pe care deprecierea banilor o exercită în secolul al XVI-lea asupra diferitelor clase ale societăţii, vezi „A Compendious or Briefe Examination of Certayne Ordinary Complaints of Diverse of our Countrymen in these our Days. By W. S., Gentleman“ (London 1581). Forma de dialog a acestei scrieri a făcut ca ea să fie atribuită multă vreme lui Shakespeare şi să fie retipărită încă în 1751 sub numele lui. Autorul ei este William Staffordⁱ⁾. Într-un pasaj, cavalerul (knight) spune următoarele:

Cavalerul: „D-ta, vecinul meu, agricultor, d-ta domnule negustor şi d-ta meştere căldărar, ca şi toţi ceilalţi meseriaşi, ştiţi să vă apăraţi destul de bine interesele. Căci cu cît lucrurile sînt mai scumpe decît înainte, cu atît ridicaţi preţurile la mărfurile dv. sau la munca pe care o vindeţi. Noi însă nu avem de vînzare nimic ce am putea vinde la un preţ mai mare pentru a compensa pierderea rezultată din cumpărarea produselor scumpite“. În alt loc cavalerul îl întreabă pe medic: „Spune-mi, te rog, la ce categorii de oameni te gîndeşti? Şi, în primul rînd, care sînt, după părerea dumitale, oamenii care nu vor avea nici o pierdere?“ — Medicul: „Mă gîndesc la toţi aceia care trăiesc din cumpărare şi vînzare, căci, aşa cum cumpără scump, ei vînd scump“. — Cavalerul: „Care este a doua categorie care, după cum spui, va cîştiga?“ — Medicul: „Ei bine, toţi fermierii care plătesc pentru pămîntul pe care îî lucrează vechea arendă (rent), căci plătesc după normele vechi, dar vînd după normele noi, adică plătesc foarte puţin pentru pămîntul lor şi vînd scump tot ce creşte pe el...“ — Cavalerul: „Care categorie va avea, după cum spui dumneata, o pierdere mai mare decît e cîştigul acestor oameni?“ — Medicul: „Toţi nobilii, gentlemenii şi toţi ceilalţi care trăiesc sau dintr-o rentă fixă sau dintr-o leafă ori care nu-şi lucrează singuri pămîntul sau nu se îndeletnicesc cu cumpărarea şi cu vînzarea“.

229) În Franţa, régisseur-ul, care la începutul evului mediu administrează şi încasează dările datorate stăpînului feudal, devine curînd un homme d'affaires^*11, care ajunge capitalist prin şantaj, înşelăciune etc. Aceşti régisseur-i erau uneori ei înşişi nobili. De pildă, „acest cont îl dă d-l Jacques de Thoraisse, cavaler castelan la Besançon, seniorului care ţine socotelile la Dijon pentru monseniorul duce şi conte de Bourgogne asupra rentelor aparţinînd numitei castelanii din a 25-a zi a lunii decembrie 1359 pînă în a 28-a zi a lunii decembrie 1360“. (Alexis Monteilⁱ⁾, „Histoire des Matériaux manuscrits etc.“, p. 234, 235.) Chiar aici se vede cum în toate sferele vieţii sociale partea leului îi revine intermediarul. Pe tărîm economic, de pildă, financiarii, agenţii de bursă, comercianţii, micii negustori au cea mai mare parte din cîştig; în domeniul dreptului civil, avocatul îi jumuleşte pe împricinaţi; în politică, deputatul înseamnă mai mult decît alegătorii, ministrul mai mult decît suveranul; în religie, dumnezeu e împins pe planul al doilea de către „mediator“, iar acesta, la rîndul lui, e dat în lături de popi, care sînt şi ei mediatori inevitabili între bunul păstor şi oile lui. În Franţa, ca şi în Anglia, marile domenii feudale erau împărţite într-un număr nesfîrşit de gospodării mici, însă în condiţii cu mult mai nefavorabile pentru populaţia rurală. În secolul al XIV-lea au apărut fermele, fermes sau terriers. Numărul lor a crescut continuu, depăşind mult cifra de 100.000. Ele plăteau o rentă funciară în bani sau în natură, variind între a douăsprezecea şi a cincea parte din produs. Aceste terriers erau feude, subfeude etc. (fiefs, arrière-fiefs), după valoarea şi suprafaţa domeniilor, dintre care unele aveau doar cîţiva arpents^*12. Toţi stăpînii acestor terriers aveau într-un grad anumit dreptul de jurisdicţie asupra locuitorilor lor; existau patru asemenea grade de jurisdicţie. Se înţelege uşor cît de asuprită era populaţia rurală de toţi aceşti mici tirani. Monteil spune că în acel timp existau în Franţa 160.000 de tribunale, acolo unde astăzi sînt suficiente 4.000 (inclusiv judecătoriile de pace).

230) În lucrarea sa „Notions de Philosophie Naturelle“, Paris 1838.

231) Punct subliniat de sir James Steuart²¹³.

232) „Vă voi acorda — spune capitalistul — onoarea de a mă servi, cu condiţia ca în schimbul ostenelii pe care mi-o dau de a vă comanda să-mi daţi puţinul ce vă rămîne“. (J. J. Rousseauⁱ⁾, „Discours sur l'Économie Politique“ [Genève 1760, p. 70].)

233) Mirabeau, l.c., t. III, p. 20—109 passim. Dacă Mirabeau consideră atelierele separate mai economice şi mai productive decît cele „reunite“ şi vede în acestea din urmă doar nişte simple plante de seră cultivate prin grija cîrmuirii, faptul se explică prin situaţia de atunci a majorităţii manufacturilor de pe continent.

234) „Douăzeci de pfunzi de lînă, transformaţi pe nesimţite în îmbrăcămintea necesară în decurs de un an unei familii de muncitori datorită muncii depuse de această familie în timpul liber, nu pare de loc ceva senzaţional. Dar aduceți lîna pe piaţă, trimiteţi-o la fabrică, apoi la intermediar, apoi la negustor şi veți avea o mare operaţie comercială, capitalul nominal folosit fiind de douăzeci ori mai mare decît valoarea lînii... Clasa muncitoare este exploatată în modul acesta pentru a întreţine o nenorocită populaţie industrială, o clasă parazitară de comercianţi şi un sistem comercial, monetar şi financiar fictiv“. (David Urquhart, l.c., p. 120.)

235) Excepţie face doar epoca lui Cromwell. În timpul republicii, toate păturile maselor populare din Anglia s-au restabilit după decăderea la care ajunseseră sub Tudoriⁱ⁾.

236) Tuckett ştie că din manufacturile propriu-zise şi ca urmare a desfiinţării manufacturii ţărăneşti sau casnice apare, o dată cu introducerea maşinilor, marea industrie a lînii. (Tuckett, l.c., v. I, p. 139—144.) „Plugul, jugul au fost o invenţie a zeilor şi o îndeletnicire a eroilor; oare războiul de ţesut, fusul şi roata de tors sînt de origine mai puţin nobilă? Voi despărţiţi roata de tors de plug, fusul de jug şi obţineţi fabrici şi case pentru săraci, credit şi panică, două naţiuni ostile: cea agricolă şi cea comercială“. (David Urquhart, l.c., p. 122.) Iată însă că vine Carey şi acuză Anglia, desigur nu fără temei, că tinde să transforme toate celelalte ţări în simple popoare agricole, al căror fabricant să fie ea. El pretinde că în felul acesta a fost ruinată Turcia, căci „proprietarilor şi agricultorilor nu li s-a permis niciodată“ (de către Anglia) „să se consolideze ei înşişi cu ajutorul alianţei naturale dintre plug şi războiul de ţesut, dintre ciocan şi grapă“. („The Slave Trade“, p. 125.) După părerea lui, Urquhart însuşi este unul dintre factorii principali ai ruinării Turciei, unde a făcut propagandă în favoarea liberului schimb în interesul Angliei. Nostim este că Carey, în treacăt fie zis o slugă prea plecată a Rusiei, vrea să împiedice acest proces de separare cu ajutor sistemului protecţionist, care, dimpotrivă, îl accelerează.

237) Economiştii englezi filantropi, ca Millⁱ⁾, Rogers, Goldwin Smithⁱ⁾, Fawcettⁱ⁾ etc., şi fabricanţii liberali englezi, ca John Brightⁱ⁾ şi consorţii, întreabă pe aristocratul latifundiar englez, aşa cum dumnezeu l-a întrebat pe Cainⁱ⁾ de fratele său Abelⁱ⁾, unde au dispărut miile noastre de freeholders^*14. Dar voi cum ați apărut? Prin distrugerea acelor freeholders. De ce nu întrebaţi şi unde au dispărut ţesătorii, torcătorii, meseriaşii independenţi?

238) Industrial, aici, în opoziţie cu agricol. În sensul de „categorie economică“, fermierul este un capitalist industrial întocmai ca şi fabricantul.

239) „The Natural and Artifical Rights of Property Contrasted“, Lond. 1832, p. 98, 99. Autor al acestei scrieri apărute anonim: Th. Hodgskinⁱ⁾.

240) Încă în 1794, micii postăvari din Leeds au trimis o delegaţie în parlament pentru a cere o lege care să interzică oricărui negustor să devină fabricant. (Dr. Aikinⁱ⁾, l.c.)

241) William Howitt, „Colonization and Christianity. A Popular History of the Treatment ot the Natives by the Europeans in all their Colonies“, Lond. 1833, p. 9. Despre tratamentul aplicat sclavilor, o compilaţie bună oferă Charles Comteⁱ⁾: „Traité de la Legislation“, 3me éd., Bruxelles 1837. Această lucrare trebuie studiată amănunţit pentru a se vedea în ce se transformă burghezul însuşi și în ce îi transformă el pe muncitori acolo unde poate să modeleze lumea, nestingherit, după chipul şi asemănarea sa.

242) Thomas Stamford Rafflesⁱ⁾, late Lieut. Gov. of that Island, „The Histor of Java“, Lond. 1817 [v. II, p. CXC, CXCI.]

243) Numai în provincia Orissa au murit de foame în 1866 peste 1.000.000 de hinduşi. Cu toate acestea s-au făcut toate eforturile să se îmbogăţească vistieria Indiei vînzîndu-se înfometaţilor alimente la preţuri ridicate.

243a) William Cobbett remarcă faptul că în Anglia toate instituţiile publice poartă denumirea de „regale“, în schimb însă datoria e „naţională“ (national debt).

243b) „Dacă tătarii ar invada azi Europa, ar fi greu să le explicăm ce înseamnă la noi un financiar“. (Montesquieuⁱ⁾, „Esprit des lois“, t. IV, p. 33, éd. Londres 1769.)

244) „Pourquoi aller chercher si loin la cause de l’éclat manufacturier de la Saxe avant la guerre? Cent quatre-vingt millions de dettes faites par les souverains!“ (Mirabeau, l. c., t. VI, p. 101.)

245) Eden, l. c., b. II, ch. I, p. 421.

246) John Fielden, l. c., p. 5, 6. În ceea ce priveşte infamiile comise la începuturile sistemului de fabrică, comp. dr. Aikin (1795), l. c., p. 219, şi Gisborneⁱ⁾, „Enquiry into the duties of men“, 1795, v. II. — Întrucît maşina cu abur a făcut ca fabricile să se mute de lîngă căderile de apă de la sate în mijlocul oraşelor, capitalistul, maestru în arta de a stoarce plusvaloare şi amator de „abstinenţă“, avea acum la îndemînă copii, aşa încît aducerea forţată de sclavi din casele de muncă a devenit inutilă. — Cînd sir R. Peelⁱ⁾ (tatăl „ministrului plauzibilităţii“) a prezentat în 1815 bill-ul cu privire la protecţia copiilor, F. Hornerⁱ⁾ (lumen^*19 a lui „Bullion-Committee“ şi prieten intim al lui Ricardoⁱ⁾) a declarat în Camera comunelor: „E îndeobşte cunoscut faptul că o dată cu bunurile unui falit a fost anunţat şi vîndut la licitaţie un grup de copii de fabrică, dacă se poate întrebuinţa această expresie, ca parte a proprietăţii lui. Acum doi ani“ (1813), „.King's Bench^*20 a avut de judecat un caz monstruos. Era vorba de un grup de băieţi. O parohie din Londra îi dăduse unui fabricant, care, la rîndul lui, i-a dat altuia. În cele din urmă, nişte filantropi i-a descoperit într-o stare de inaniţie totală (absolute famine). Alt caz, şi mai monstruos, i-a fost adus la cunoştinţă în calitatea sa de membru al comisiei de anchetă parlamentară. Cu cîţiva ani în urmă, o parohie din Londra şi un fabricant din Lancashire au semnat un contract în care se stipula că la 20 de copii sănătoşi fabricantul va trebui să cumpere un copil idiot“.

247) În 1790, în Indiile occidentale engleze reveneau 10 sclavi la un om liber, în Indiile occidentale franceze 14 sclavi la un om liber, iar în Indiile occidentale olandeze 23 de sclavi la un om liber. (Henry Broughamⁱ⁾, „An Inquiry into the Colonial Policy of the European Powers“, Edinb. 1803, v. II, p. 74.)

248) Expresia „labouring poor“^*22 se întîlneşte în legile engleze din momentul în care existenţa clasei muncitorilor salariaţi se face simţită. „Labouring poor“ este opus, pe de o parte, lui „idle poor“^*23, cerşetorilor etc., pe de altă parte muncitorilor care încă nu sînt jumuliţi, care mai sînt proprietari ai mijloacelor lor de muncă. Din legislaţie, expresia „labouring poor“ a trecut în economia politică, unde se foloseşte începînd cu Culpeperⁱ⁾, J. Childⁱ⁾ etc. şi terminînd cu A. Smith şi Eden. Putem să apreciem acum la bonne foi^*24 a lui Edmund Burke, acel „execrable political cantmonger“^*25, cînd declară că expresia „labouring poor“ este „execrable political cant“^*26. Acest sicofant, care, în solda oligarhiei engleze, a jucat faţă de revoluţia franceză rolul de romantic, aşa cum în solda coloniilor nordamericane jucase faţă de oligarhia engleză, la începutul tulburărilor din America, rolul de liberal, era în realitate un burghez ordinar: „Legile comerţului sînt legile naturii şi deci legile lui dumnezeu“. (E. Burke, l. c., p. 31, 32.) Nu e de mirare că, fidel legilor lui dumnezeu şi ale naturii, el s-a vîndut întotdeauna pe piaţa cea mai avantajoasă! În scrierile reverendului Tuckerⁱ⁾ — Tucker era popă şi tory, dar altminteri om cinstit şi economist destoinic — există o caracterizare foarte bună a acestui Edmund Burke în perioada cînd era liberal. Avînd în vedere lipsa totală de principii care domneşte astăzi şi care crede cu evlavie în „legile comerţului“, este necesar să-i înfierăm în continuare pe cei de teapa lui Burke, care se deosebesc de urmaşii lor doar printr-un singur lucru: talentul!

249) Marie Augier, „Du Crédit Public“, [Paris 1842, p. 265.]

250) „Capitalul — spune Quarterly Reviewer — evită zgomotul şi cearta, este fricos din fire. Lucrul acesta este foarte adevărat, dar nu întru totul. Capitalul are oroare de lipsa profitului sau de profitul foarte mic, aşa cum natura se teme de vid. Dacă are un profit suficient, capitalul devine îndrăzneţ. Dacă are 10 procente asigurate, el poate fi utilizat pretutindeni; la 20 de procente el se înviorează; la 50 de procente riscă orice; pentru 100 de procente el calcă în picioare toate legile umane; la 300 de procente nu există crimă de la care să se dea în lături, chiar cu riscul de a fi spînzurat. Dacă zgomotul şi cearta aduc profit, el le va încuraja pe amîndouă. Dovada: contrabanda şi comerţul cu sclavi“. (P. J. Dunningⁱ⁾, l. c., p. 35, 36.)

251) „Ne aflăm într-o orînduire socială cu totul nouă..., tindem să separăm orice fel de proprietate de orice fel de muncă“ (Sismondi, „Nouveaux Principes de l'Écon. Polit“, t. II, p. 434).

252) „Progresul industriei, al cărui exponent involuntar şi pasiv este burghezia, înlocuieşte izolarea muncitorilor, izvorîtă din concurenţă, cu unirea lor revoluţionară prin asociere. O dată cu dezvoltarea marii industrii, burgheziei îi fuge, aşadar, de sub picioare însăşi baza pe care ea produce şi-şi însuşeşte produsele. Ea produce deci, înainte de toate, pe propriii ei gropari. Pieirea ei şi victoria proletariatului sînt deopotrivă de inevitabile... Dintre toate clasele care se opun în zilele noastre burgheziei, numai proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul este propriul ei produs. Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meseriaşul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc... Ele sînt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei“. (Karl Marx şi F. Engels, „Manifest der Kommunistischen Partei“, London 1848, p. 11, 9. [Vezi K. Marx şi F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a VIII-a, p. 45, 43].)

*1 — şerbi. — Nota trad. 

*2 — „avuţia naţiunii“. — Nota trad.

*3 — domeniul. — Nota trad.

*4 Legea a 4-a din cel de-al 36-lea an de domnie a lui Carol I. — Nota trad.

*5 — servicii murdare ale buzelor. — Nota trad.

*6 — pitulicea liberalismului. — Nota trad.

*7 — „izgonirea ţăranilor“. — Nota trad.

*8 — În ediţiile a 2-a şi a 4-a: aprilie. — Nota red.

*9 — statutul muncitorilor. — Nota trad.

*10 — Lege pentru completarea legislaţiei penale privitoare la violenţă, ameninţare şi molestare. — Nota trad.

*11 — om de afaceri. — Nota trad.

*12 — ¹/₂ ha. — Nota trad.

*13 Textual: „pentru regele Prusiei“; în sens figurat: „de florile mărului“. — Nota trad.

*14 — ţărani liberi. — Nota trad.

*15 — ca atare. — Nota trad.

*16 — ca atare. — Nota trad.

*17 — oraşe cu organizare corporatistă de breaslă. — Nota trad.

*18 — comerţul blînd. — Nota trad.

*19 — lumină. — Nota trad.

*20 — Curtea Supremă. — Nota trad.

*21 — nevoalată. — Nota trad.

*22 — „sărac care munceşte“. — Nota trad.

*23 — „săracului care trîndăveşte“. — Nota trad.

*24 — buna-credinţă. — Nota trad.

*25 — „ipocrit politician execrabil“. — Nota trad.

*26 — „ipocrizie politică execrabilă“. — Nota trad.

194. Prin revoluţionarea pieţei mondiale se înţelege aici decăderea rapidă, începînd de la sfîrşitul secolului al XV-lea, a rolului Genuei, Veneţiei şi altor oraşe din nordul Italiei în comerţul de tranzit în urma marilor descoperiri geografice din acea vreme: descoperirea Cubei, a insulelor Haiti şi Bahamas, a Americii de Nord, a drumului maritim spre India pe la sudul Africii şi, în sfîrşit, descoperirea Americii de Sud. — Nota red.

195. J. Steuart, „An Inquiry into the Principles of Political Oeconomy“, vol. I, Dublin, 1770, p. 52. — Nota red.

196. „Pauper ubique jacet“ [peste tot există săraci], Ovidiu. Fastele, I, r. 218. — Nota red.

197. Este vorba, evident, de ucazul cu privire la urmărirea ţăranilor fugari, dat în 1597, sub domnia ţarului Feodor Ivanovici, cînd cîrmuitorul de fapt al Rusiei era Boris Godunov. Conform acestui ucaz, ţăranii care plecau în bejenie din cauza jugului şi împilării insuportabile a moşierilor erau căutaţi timp de cinci ani şi înapoiaţi cu sila stăpînilor lor. — Nota red.

198. Glorious Revolution (revoluţia glorioasă) — astfel este denumită în istoriografia burgheză engleză lovitura de stat din 1688, în urma căreia în Anglia a fost instaurată monarhia constituţională, bazată pe un compromis între aristocraţia funciară şi marea burghezie. — Nota red.

199. Este vorba de pamfletul: „A Letter from the Right Honourable Edmund Burke to a Noble Lord, on the Attaks made upon him and his Pension, in the House of Lords, by the Duke of Bedford, and the Earl of Lauderdale, Early in the present Sessions of Parliament“, apărut în 1796 la Londra. — Nota red.

200. Legea lui Licinius — lege adoptată în Roma antică în anul 367 î.e.n. Legea prevedea o oarecare limitare a dreptului de a trece pămînturile obşteşti în folosinţă personală şi casarea parţială a datoriilor. Îndreptată împotriva creşterii marii proprietăţi funciare şi a privilegiilor patricienilor, ea reflecta o anumită întărire a poziţiilor economice şi politice ale plebeilor. Tradiţia atribuie această lege tribunilor poporului Licinius şi Sextius. — Nota red.

201. Este vorba de răscoala din 1745—1746 a partizanilor dinastiei Stuart, care cereau aducerea pe tronul Angliei a aşa-numitului „tînăr pretendent“ Charles Edward. Răscoala reflecta totodată protestul maselor populare din Scoţia şi Anglia împotriva exploatării lor de către landlorzi şi a alungării în masă a ţăranilor de pe pămînturile lor. În urma înăbuşirii răscoalei cu ajutorul armatei regulate a Angliei, organizarea de clan din regiunea muntoasă a Scoţiei a început să se destrame rapid, iar alungarea ţăranilor de pe pămînturi s-a intensificat. — Nota red.

202. Taksmeni erau numiţi în Scoţia, după cum arată Marx în articolul „Alegerile. — Complicaţii financiare. — Ducesa de Sutherland şi sclavia“ (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 532—539), în condiţiile organizării de clan, comandanţii aflaţi în subordinea directă a lairdului clanului („omul cel mare“). Acesta din urmă acorda cîte o bucată de pămînt (tak) din proprietatea întregului clan, iar ei, în semn că-i recunosc autoritatea, îi plăteau un mic tribut. La rîndul lor, taksmenii acordau parcele de pămînt vasalilor. O dată cu destrămarea organizării de clan, lairdul s-a transformat în landlord, iar taskmenii au devenit în fond nişte fermieri capitalişti. Tributul de pînă atunci s-a transformat în rentă funciară. — Nota red.

203. Gaelii — populaţia băştinaşă din regiunile muntoase din nordul şi din vestul Scoţiei, urmaşi ai vechilor celţi. — Nota red.

204. Marx se referă la articolul său: „Alegerile. — Complicaţii financiare. — Ducesa de Sutherland şi sclavia“, publicat în „New-York Daily Tribune“ din 9 februarie 1853 (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 8, București, Editura politică, 1960, p. 532—539). — Nota red.

205. Vezi adnotarea 121. — Nota red.

206. Petty Sessions (micile sesiuni) — sesiuni ale judecătoriilor de pace din Anglia; judecă procese mici după o procedură judiciară simplificată. — Nota red.

207. A. Smith. „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“, vol. V, Edinburgh, 1814, p. 237. — Nota red.

208. Vezi adnotarea 174. — Nota red.

209. Vezi adnotarea 144. — Nota red.

210. Legea cu privire la „conspiraţii“ a fost în vigoare în Anglia încă în evul mediu. Ea interzicea „orice acţiuni conspirative, chiar dacă au la bază un motiv legal“. Pe baza acestei legi organizaţiile şi lupta de clasă a muncitorilor erau reprimate, atît pînă la adoptarea legilor împotriva asocierii (vezi adnotarea 144) cît şi după abrogarea lor. — Nota red.

211. Este vorba de dictatura iacobină în Franţa (iunie 1793 — iunie 1794). — Nota red.

212. A. Anderson. „An Historical and Chronological Deduction of the Origin of Commerce, from the Earliest accounts to the present Time“. Prima ediție a apărut în 1764 la Londra. — Nota red.

213. J. Steuart. „An Inquiry into the Principles of Political Oeconomy“, vol. I, Dublin, 1770, First book, Ch. XVI. — Nota red.

214. Vezi adnotarea 56. — Nota red.

215. G. Gülich. „Geschichtliche Darstellung des Handels, der Gewerbe und des Ackerbaus der bedeutendsten handeltreibenden Staaten unsrer Zeit“. Bd. I, Jena, 1830, S. 371. — Nota red.

216. Marx se referă aici, probabil, la ediţia engleză a lucrării „Aanwysing der heilsame politike Gronden en Maximen van de Republike van Holland en West-Friesland“, publicată pentru prima oară la Leyda în 1662 şi atribuită lui Jan de Witt. După cum s-a stabilit astăzi, cu excepţia a două capitole scrise de Jan de Witt, autorul cărţii este economistul şi industriaşul olandez Peter van der Hore (Peter de la Cour). — Nota red.

217. Vezi adnotarea 212. — Nota red.

218. Asiento — denumirea tratatelor prin care Spania acorda în secolele al XVI-lea — al XVIII-lea statelor străine şi unor persoane particulare dreptul de a vinde sclavi negri în posesiunile ei din America. — Nota red.

219. Tantae molis erat [de atîta osteneală era nevoie] — expresie din poemul lui Virgiliuⁱ⁾ „Eneida“, cartea I, v. 33. — Nota red.

220. C. Pecqueur. „Théorie nouvelle d'économie sociale et politique, ou Études sur l'organisation des sociétés“. Paris, 1842, p. 435. — Nota red.

Capitalul, vol. I
<< Capitolul douăzeci şi trei. Legea generală a acumulării capitaliste  |  Capitolul douăzeci şi cinci. Teoria modernă a colonizării >>
Marx/Engels