Capitolul trei

Banii sau circulaţia mărfurilor

1. Măsură a valorilor

Pentru a simplifica lucrurile, presupun pretutindeni în această lucrare că marfa-bani este aurul.

Prima funcţie a aurului constă în a oferi lumii mărfurilor materialul pentru a exprima valoarea, adică pentru a exprima valorile mărfurilor ca mărimi omonime, aceleaşi din punct de vedere calitativ şi comparabile din punct de vedere cantitativ. Aşadar, el funcţionează ca măsură generală a valorilor, şi numai prin această funcţie a sa, aurul, marfa-echivalent specifică, devine bani.

Mărfurile nu devin comensurabile datorită banilor. Dimpotrivă. Pentru că toate mărfurile, ca valori, sînt muncă omenească materializată, şi ca atare sînt comensurabile, ele toate pot să-şi măsoare valorile cu aceeaşi marfă specifică, transformînd-o astfel în măsură comună a valorilor lor, adică în bani. Banii ca măsură a valorii sînt o formă de manifestare necesară a măsurii valorii imanente mărfurilor, adică a timpului de muncă⁵⁰⁾.

Expresia valorică a unei mărfi în aur — x marfă A = y marfă-bani — este forma bani a mărfii sau preţul ei. O singură ecuaţie, ca, de pildă: 1 tonă de fier = 2 uncii de aur, este suficientă acum pentru a exprima valoarea fierului într-o formă socialmente valabilă. Această ecuaţie nu mai trebuie să figureze ca o verigă în seria de ecuaţii valorice ale celorlalte mărfuri, deoarece marfa-echivalent, adică aurul, posedă deja caracterul de bani. Aşadar, forma relativă generală a valorii mărfurilor are acum din nou înfăţişarea iniţială a formei relative simple sau singulare a valorii lor. Pe de altă parte, expresia relativă dezvoltată a valorii, adică seria infinită de expresii relative ale valorii, devine forma relativă specifică a valorii mărfii-bani. Dar această serie este dată acum socialmente în preţurile mărfurilor. Citiţi de la dreapta la stînga orice listă de preţuri şi veţi găsi mărimea valorii banilor exprimată în toate mărfurile posibile. Dimpotrivă, banii nu au preţ. Pentru a putea participa la această formă relativă unitară a valorii celorlalte mărfuri, banii trebuie raportaţi la ei înşişi ca la propriul lor echivalent.

Preţul sau forma bani a mărfurilor este, ca şi forma valoare în general, o formă distinctă de forma lor corporală reală palpabilă; adică nu este decît o formă ideală sau imaginară. Valoarea fierului, a pînzei, a grîului etc. există, cu toate că e invizibilă, chiar în aceste lucruri; ea se exprimă în egalitatea lor cu aurul, în raportarea la aur, într-o raportare care există, ca să zicem aşa, numai în capetele lor. De aceea posesorul de marfă trebuie să împrumute mărfurilor limba sa, sau să le pună etichete pentru a comunica lumii exterioare preţurile lor⁵¹⁾. Întrucît exprimarea valorilor mărfurilor în aur are un caracter ideal, pentru această operaţie nu se poate folosi decît un aur imaginar sau ideal. Orice posesor de marfă ştie că este departe de a-şi transforma mărfurile în aur dacă dă valorii lor forma de preţ, sau forma imaginară a aurului, şi că n-are nevoie nici măcar de un dram de aur real pentru a exprima în aur valori — marfă de milioane. Aşadar, banii îndeplinesc funcţia de măsură a valorii numai ca bani imaginari sau ideali. Acest fapt a prilejuit cele mai năstruşnice teorii⁵²⁾. Cu toate că funcţia de măsură a valorii o îndeplinesc numai banii imaginari, preţul depinde în întregime de materialul bănesc real. Valoarea, adică cantitatea de muncă omenească pe care o conţine de pildă, o tonă de fier, este exprimată printr-o cantitate imaginară de marfă-bani, care conţine o cantitate de muncă egală. În funcție de metalul care serveşte ca măsură a valorii — aur, argint sau cupru —, valoarea unei tone de fier se exprimă în preţuri cu totul diferite, adică în cantităţi de aur, argint sau cupru cu totul diferite.

Aşadar, dacă două mărfuri diferite, de pildă aurul şi argintul servesc în acelaşi timp ca măsură a valorii, preţurile tuturor mărfurilor se exprimă în două feluri diferite: preţuri în aur şi preţuri în argint, care coexistă atîta timp cît raportul dintre valoare aurului şi cea a argintului rămîne neschimbat, de pildă 1 : 15. Orice modificare a acestui raport valoric perturbează însă raportul dintre preţurile în aur şi preţurile în argint ale mărfurilor şi demonstrează astfel practic că o dublare a măsurii valorii este în contradicţie cu funcţia ei⁵³⁾.

Mărfurile cu preţuri determinate se prezintă toate în forma: a marfă A = x aur, b marfă B = z aur, c marfă C = y aur etc., în care a, b şi c reprezintă mase determinate de feluri de mărfuri A, B şi C, iar x, z şi y mase determinate de aur. Valorile mărfurilor sînt deci transformate în cantităţi imaginare de aur de diferite mărimi, adică, în pofida diversităţii corpurilor-marfă, sînt transformate în mărimi omonime, în mărimi-aur. Ele se compară între ele şi se măsoară unele cu altele ca diferite cantităţi de aur, şi de aici provine necesitatea tehnică de a le raporta la o cantitate de aur fixată, ca unitate de măsură a lor. Această unitate de măsură se transformă în etalon prin subdiviziune în părţi alicote. Încă înainte de a deveni bani, aurul, argintul, arama posedă asemenea etaloane în măsurile lor de greutate, de pildă pfundul serveşte ca unitate de măsură, fiind, pe de o parte, subdivizat în uncii etc., iar pe de altă parte multiplicat în chintale etc.⁵⁴⁾ Din această cauză, în cadrul circulaţiei banilor de metal, denumirile existente ale etalonului greutăţii reprezintă şi primele denumiri ale etalonului banilor sau ale etalonului preţurilor.

Ca măsură a valorilor şi ca etalon al preţurilor, banii îndeplinesc două funcţii cu totul diferite. Ei sînt măsură a valorilor ca întruchipare socială a muncii omeneşti, iar etalon al preţurilor ca o anumită greutate stabilită de metal. Ca măsură a valorii ei servesc pentru a transforma valorile mărfurilor, atît de diferite, în preţuri, în cantităţi de aur imaginare; ca etalon al preţurilor ei măsoară aceste cantităţi de aur. Măsura valorilor măsoară mărfurile ca valori; etalonul preţurilor, dimpotrivă, măsoară cantităţile de aur cu ajutorul unei cantităţi de aur, şi nu valoarea unei cantităţi de aur prin greutatea alteia. Pentru etalonul preţurilor este nevoie ca o greutate de aur determinată să fie fixată ca unitate de măsură. Aici, ca şi în toate celelalte determinări de măsură ale unor mărimi omonime, stabilitatea raporturilor de măsură este hotărîtoare. Aşadar, etalonul preţurilor îşi îndeplineşte funcţia cu atît mai bine cu cît aceeaşi cantitate de aur este folosită invariabil ca unitate de măsură. Aurul poate servi ca măsură a valorilor numai pentru că el însuşi este un produs al muncii, prin urmare o valoare potenţial variabilă⁵⁵⁾.

Este evident, în primul rînd, că o schimbare a valorii aurului nu afectează în nici un fel funcţia lui de etalon al preţurilor. Oricum ar varia valoarea aurului, cantităţi diferite de aur rămîn întotdeauna în acelaşi raport valoric unele faţă de altele. Dacă valoarea aurului ar scădea cu 1000%, 12 uncii de aur ar continua să posede de 12 ori mai multă valoare decît o singură uncie de aur, iar la stabilirea preţurilor nu este vorba decît de raportul dintre diferite cantităţi de aur. Întrucît, pe de altă parte, greutatea unei uncii de aur rămîne invariabilă atunci cînd valoarea ei scade sau creşte, greutatea părţilor ei alicote este de asemenea invariabilă, prin urmare aurul ca etalon fix al preţurilor îndeplineşte întotdeauna aceeaşi funcţie, indiferent cum ar varia valoarea lui.

Schimbarea valorii aurului nu afectează nici funcţia sa de măsură a valorii. O asemenea schimbare afectează concomitent toate mărfurile şi în consecinţă lasă neschimbate, caeteris paribus, valorile lor relative reciproce, cu toate că acum acestea se exprimă în preţuri-aur mai ridicate sau mai scăzute decît înainte.

Ca şi în cazul cînd valoarea unei mărfi se exprimă în valoarea de întrebuinţare a altei mărfi, tot astfel la evaluarea mărfurilor în aur se presupune doar că în momentul dat producerea unei anumite cantităţi de aur costă o cantitate dată de muncă. În ceea ce priveşte mişcarea preţurilor mărfurilor în general, sînt valabile legile dezvoltate mai sus ale expresiei valorii relative simple.

Dacă valoarea banilor este constantă, o urcare generală a preţurilor mărfurilor este posibilă numai dacă cresc valorile mărfurilor; dacă valoarea mărfurilor este constantă, o asemenea creştere este posibilă numai dacă valoarea banilor scade. Şi invers. Dacă valoarea banilor este constantă, preţurile mărfurilor pot să scadă numai cu condiţia ca valoarea mărfurilor să scadă; dacă valorile mărfurilor sînt constante, o asemenea scădere nu este posibilă decît dacă valoarea banilor creşte. De aici nu rezultă nicidecum că creşterea valorii banilor determină întotdeauna o scădere proporţională a preţurilor mărfurilor, iar o scădere a valorii banilor — o creştere proporţională a preţurilor mărfurilor. Acest lucru este valabil numai pentru mărfuri a căror valoare este constantă. Acele mărfuri, de pildă, a căror valoare creşte concomitent şi în aceeaşi măsură cu valoarea banilor îşi menţin aceleaşi preţuri. Dacă valoarea lor creşte mai încet sau mai repede decît valoarea banilor, scăderea sau urcarea preţurilor lor este determinată de diferenţa dintre mişcarea valorii lor şi mişcarea valorii banilor etc. Dar să revenim la examinarea formei preţ. Din diferite cauze, denumirile băneşti ale cantităţilor de metal de greutate determinată se separă încetul cu încetul de denumirile lor iniţiale ca greutăţi. Dintre aceste cauze, hotărîtoare din punct de vedere istoric sînt următoarele: 1. Introducerea de bani străini la popoare mai puţin dezvoltate; în Roma antică, de pildă, monedele de argint şi de aur au circulat la început ca mărfuri străine. Denumirile acestor bani străini sînt diferite de denumirile autohtone ale greutăţilor. 2. O dată cu creşterea avuţiei, metalul mai puţin nobil este înlăturat din funcţia sa de măsură a valorii de metalul mai nobil. Arama este înlăturată de argint, argintul de aur, oricît ar contrazice această succesiune cronologia⁵⁶⁾ poetică⁴³. De pildă, lira sterlină a fost denumirea monetară pentru un pfund real de argint. În momentul cînd aurul a înlăturat argintul ca măsură a valorii, aceeaşi denumire a fost folosită pentru o cantitate de aur care reprezenta poate ¹/₁₅ de pfund de aur etc., în funcţie de raportul valoric dintre aur şi argint. Lira sterlină ca denumire monetară şi pfundul ca denumire obişnuită a greutăţii aurului sînt acum separate⁵⁷⁾. 3. Falsificarea banilor practicată secole de-a rîndul de către suverani, care a făcut ca din greutatea iniţială a monedelor să nu rămînă decît numele⁵⁸⁾.

Datorită acestor procese istorice, separarea denumirii băneşti a greutăţilor de metal de denumirea lor de greutate obişnuită a devenit un obicei popular. Întrucît etalonul banilor este, pe de o parte, pur convenţional, iar pe de altă parte, trebuie să aibă o valabilitate generală, el este, în cele din urmă, reglementat prin lege. O cantitate determinată de metal nobil, de pildă o uncie de aur, este împărţită oficial în părţi alicote, care sînt denumite prin lege liră, taler etc. Această parte alicotă, considerată ca unitate de măsură propriu-zisă a banilor, este împărţită şi ea în alte părţi alicote, care sînt de asemenea denumite prin lege şiling, penny etc.⁵⁹⁾ Ca şi mai înainte, etalonul banilor de metal continuă să fie cantităţi de metal de o greutate determinată. Ceea ce s-a schimbat este modul de diviziune şi denumirea.

Aşadar, preţurile, sau cantităţile de aur în care sînt transformate ideal valorile mărfurilor, se exprimă acum prin denumirile băneşti sau prin denumirile de calcul ale etalonului aur stabilite prin lege. În loc să spunem deci că un cuarter de grîu este egal cu o uncie de aur, vom spune, în Anglia, că el este egal cu 3 l.st. 17 şilingi şi 10¹/₂ pence. Cu ajutorul denumirilor lor băneşti, mărfurile spun, aşadar, cît valorează, iar banii servesc ca bani de calcul ori de cîte ori este vorba de a fixa un lucru ca valoare, adică în forma bani⁶⁰⁾.

Numele unui lucru este cu totul exterior naturii sale. Eu nu ştiu nimic despre un om dacă ştiu numai că se numeşte Iacob. Tot astfel în denumirile monetare liră, taler, franc, ducat etc. dispare orice urmă a raportului valoric. Confuzia în ceea ce priveşte sensul misterios al acestor semne cabalistice este cu atît mai mare cu cît denumirile băneşti exprimă valoarea mărfurilor şi în acelaşi timp părţi alicote ale unei anumite greutăţi de metal, adică ale etalonului banilor⁶¹⁾. Pe de altă parte, este necesar ca valoarea, spre deosebire de varietatea corpurilor din lumea mărfurilor, să ia această formă materială iraţională şi totodată pur socială⁶²⁾.

Preţul este denumirea bănească a muncii materializate în marfă. Prin urmare, a spune că o marfă este echivalentă cu cantitatea de bani a cărei denumire reprezintă preţul ei este o tautologie⁶³⁾, aşa cum în general expresia valorii relative a unei mărfi este întotdeauna expresia echivalenţei a două mărfuri. Dacă însă preţul ca expresie a mărimii valorii mărfii este expresia raportului ei de schimb cu banii, nu urmează reciproca, respectiv că expresia raportului ei de schimb cu banii este în mod necesar expresia mărimii valorii ei. Să presupunem că munca socialmente necesară pentru producerea unui cuarter de grîu este egală cu munca socialmente necesară pentru producerea a ¹/₂ uncie de aur (circa 2 l. st.).

Cele 2 l. st. reprezintă expresia bănească a mărimii valorii cuarterului de grîu sau preţul său. Dacă însă împrejurările permit fixarea acestui preţ la 3 l. st. sau dacă ele impun scăderea lui la 1 l. st., atunci 1 l. st. reprezintă, evident, prea puţin, iar 3 l. st. prea mult ca expresii ale mărimii valorii grîului, dar şi 1 l. st. şi 3 l. st. sînt preţuri ale acestuia, deoarece, în primul rînd, ele sînt forma valoare a lui, adică bani, iar în al doilea rînd sînt expresii ale raportului său de schimb cu banii. Dacă condiţiile de producţie rămîn aceleaşi, sau forţa productivă a muncii rămîne aceeaşi, pentru reproducerea unui cuarter de grîu trebuie să se cheltuiască acelaşi timp de muncă social ca mai înainte. Această împrejurare nu depinde nici de voinţa producătorului de grîu şi nici de voinţa celorlalţi posesori de mărfuri. Mărimea valorii mărfii exprimă, aşadar, un raport necesar faţă de timpul de muncă social, raport care este imanent procesului de creare a mărfii. Prin transformarea mărimii valorii în preţ, acest raport necesar apare ca raport de schimb între o marfă şi marfa-bani existentă în afara ei. Dar în acest raport de schimb îşi poate găsi expresia atît mărimea valorii mărfii cît şi plusul sau minusul faţă de această mărime, care apar la înstrăinarea mărfii în condiţii date. Posibilitatea unei neconcordanţe cantitative între preţ şi mărimea valorii, sau a unei abateri a preţului de la mărimea valorii, rezidă, prin urmare, în însăşi forma preţ. Nu este vorba de o deficienţă a acestei forme, dimpotrivă, tocmai această particularitate face ca ea să fie forma adecvată a unui mod de producţie în care regula îşi poate croi drum prin haos numai ca lege a mediei care acţionează orbeşte.

Forma preţ nu conţine însă numai posibilitatea neconcordanţei cantitative între mărimea valorii şi preţ, adică între mărimea valorii şi propria ei expresie bănească; ea poate să conţină o contradicţie calitativă, şi ca urmare preţul să înceteze, în genere, să fie o expresie a valorii, cu toate că banii nu sînt decît forma valoare a mărfurilor. Lucruri care în sine nu sînt mărfuri, ca, de pildă, conştiinţa, onoarea etc., se pot vinde, dobîndind astfel, prin preţul care se plăteşte în schimbul lor, forma de mărfuri. Un lucru poate deci să aibă, formal, un preţ, fără să aibă valoare. Expresia preţului devine aici imaginară, ca şi anumite mărimi din matematici. Pe de altă parte, şi forma preţ imaginară, ca de pildă preţul pămîntului necultivat, care nu are valoare, pentru că în el nu este materializată nici o muncă omenească, poate ascunde un raport valoric real sau unul derivat din acesta.

Ca şi forma relativă a valorii în general, preţul exprimă valoarea unei mărfi, de pildă a unei tone de fier, prin aceea că o anumită cantitate de echivalent, de pildă o uncie de aur, poate fi schimbată nemijlocit pe fier, dar în nici un caz invers, ca fierul, la rîndul lui, să poată fi schimbat nemijlocit pe aur. Aşadar, pentru a funcţiona practic ca valoare de schimb, marfa trebuie să se lepede de trupul ei natural, să se transforme din aur imaginar în aur real, cu toate că pentru ea această transsubstanţiere ar putea fi mai „dificilă“ decît este pentru „conceptul“ hegelian trecerea de la necesitate la libertate, sau pentru un homar spargerea carapacei, sau, în sfîrşit, pentru sfîntul Ieronimⁱ⁾ lepădarea de bătrînul Adam^{i) 64)}. Pe lîngă înfăţişarea ei reală, ca fier, de pildă, marfa poate să aibă în preţ o înfăţişare ideală de valoare, adică o înfăţişare imaginară de aur, dar ea nu poate fi în acelaşi timp fier real şi aur real. Pentru a i se da un preţ, este suficient ca ea să fie echivalată cu aur imaginar; dar pentru a servi posesorului ei ca echivalent general, ea trebuie înlocuită cu aur real. Dacă, de pildă, posesorul fierului şi-ar oferi marfa posesorului unei mărfi de lux şi ar spune că preţul fierului reprezintă forma bani, i s-ar răspunde aşa cum i-a răspuns sfîntul Petruⁱ⁾ în cer lui Danteⁱ⁾ atunci cînd acesta îi spusese profesiunea de credinţă:

„Assai bene è trascorsa
D'esta moneta già la lega e'l peso,
Ma dimmi se tu l'hai nella tua borsa“^{*2 46}.

Forma preţ presupune înstrăinarea mărfurilor în schimbul banilor şi necesitatea acestei înstrăinări. Pe de altă parte, aurul funcţionează ca măsură ideală a valorii numai pentru că circulă în procesul schimbului ca marfă-bani. În măsura ideală a valorilor se ascund, aşadar, bani sunători.

2. Mijloc de circulaţie

a) Metamorfoza mărfurilor

Am văzut că procesul schimbului mărfurilor cuprinde raporturi care se contrazic şi care se exclud reciproc. Dezvoltarea mărfii nu înlătură aceste contradicţii, dar creează forma în care ele se pot mişca. Aceasta este în general metoda prin care se rezolvă contradicţiile reale. De pildă, faptul că un corp este continuu atras de alt corp şi tot continuu respins de el constituie o contradicţie. Elipsa este una din formele de mişcare în care această contradicţie se realizează şi se rezolvă în acelaşi timp.

Procesul schimbului în măsura în care transferă mărfurile din mîini în care sînt non-valori de întrebuinţare în mîini în care sînt valori de întrebuinţare este un schimb de substanţe social. Produsul unei munci utile înlocuieşte produsul altei munci utile. Odată ajunsă la locul unde serveşte ca valoare de întrebuinţare, marfa trece din sfera schimbului de mărfuri în sfera consumului. Aici ne vom ocupa numai de prima sferă. Vom examina prin urmare întregul proces numai din punctul de vedere al formei, adică numai schimbarea formelor sau metamorfoza mărfurilor, care mijloceşte schimbul de substanţe social.

Înţelegerea deficitară a acestei schimbări a formelor se datoreşte, abstracţie făcînd de confuzia care există în ceea ce priveşte însăşi noţiunea de valoare, faptului că orice schimbare a formei unei mărfi se efectuează prin schimbul a două mărfuri, a unei mărfi obişnuite şi a mărfii-bani. Dacă se reţine numai acest moment material, adică schimbul mărfii pe aur, se pierde din vedere tocmai ceea ce trebuie să se vadă, şi anume ceea ce se întîmplă cu forma mărfii. Se pierde din vedere faptul că aurul ca simpla marfă nu este bani şi că celelalte mărfuri se raportează ele înseşi, prin preţurile lor, la aur ca la propria lor întruchipare bănească.

Iniţial, mărfurile intră în procesul schimbului neaurite, neîndulcite, aşa cum s-au născut. Procesul schimbului produce o dedublare a mărfii în marfă şi bani, generează o poziţie exterioară în care ele îşi exprimă contradicţia lor imanentă dintre valoare de întrebuinţare şi valoare. În această opoziţie mărfurile ca valori de întrebuinţare se opun banilor ca valoare de schimb. Pe de altă parte, ambii poli ai opoziţiei sînt mărfuri, adică reprezintă unitatea dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare. Dar această unitate a contrariilor se manifestă invers la fiecare din cei doi poli şi de aceea reprezintă totodată corelaţia lor. Marfa este realmente valoare de întrebuinţare; existenţa ei ca valoare nu apare decît ideal în preţ, care o raportează la aur ca întruchipare reală a valorii ei. Invers, substanţa aurului nu reprezintă decît materializarea valorii, adică bani. De aceea aurul este realmente valoare de schimb. Valoarea sa de întrebuinţare nu mai apare decît ideal în seria de expresii ale valorii relative, în care el se raportează la mărfurile ce-i stau în faţă ca la ansamblul formelor sale de întrebuinţare reale. Aceste forme opuse ale mărfurilor sînt formele reale ale mişcării lor în procesul schimbului.

Să însoţim acum un posesor de marfă oarecare, de pildă, pe vechiul nostru cunoscut, ţesătorul, în arena procesului schimbului, pe piaţa de mărfuri. Marfa sa, 20 de coţi de pînză, are un preţ determinat. Preţul ei e 2 l. st. El o schimbă pe 2 l. st. şi, om de modă veche, schimbă apoi cele 2 l. st. pe o biblie de acelaşi preţ. Pînza, care pentru el nu este decît marfă, adică purtător de valoare, este înstrăinată în schimbul aurului, forma-valoare a ei, iar în această formă ea este din nou înstrăinată în schimbul altei mărfi, al bibliei, care va ajunge însă în casa ţesătorului ca obiect de întrebuinţare şi va satisface nevoi spirituale. Procesul schimbului mărfii se efectuează deci sub forma a două metamorfoze opuse şi care se completează reciproc — transformarea mărfii în bani şi transformarea ei din nou din bani în marfă⁶⁵⁾. Momentele metamorfozei mărfii sînt în acelaşi timp tranzacţii ale posesorului mărfii: vînzarea, schimbul mărfii pe bani; cumpărarea, schimbul banilor pe marfă; şi unitatea ambelor acte: a vinde pentru a cumpăra.

La sfîrşitul acestor tranzacţii ţesătorul constată că posedă o biblie în locul pînzei, că în locul mărfii sale iniţiale el posedă o altă marfă de aceeaşi valoare, dar de utilitate diferită. În acelaşi mod el ajunge în posesiunea şi a celorlalte mijloace de subzistenţă şi de producţie care îi sînt necesare. Din punctul său de vedere, întregul proces nu face decît să mijlocească schimbul produsului muncii lui pe produsul muncii altuia, adică să mijlocească schimbul de produse.

Procesul schimbului mărfii se efectuează deci în următoarea schimbare a formelor:

Marfă — Bani — Marfă

M — B — M

Din punctul de vedere al conţinutului său material, mişcarea M — M, adică schimbul unei mărfi pe altă marfă, constituie schimbul de substanţe al muncii sociale, cu al cărui rezultat procesul ia sfîrşit.

M—B. Prima metamorfoză a mărfii sau vînzarea. Transmutarea valorii mărfii din trupul mărfii în trupul aurului este, aşa cum am spus în altă parte⁴⁷, salto mortale al mărfii. Dacă nu reuşeşte, e drept că nu marfa este în pierdere, ci posesorul ei. Diviziunea socială a muncii face ca munca sa să fie tot atît de unilaterală pe cît sînt de multilaterale trebuinţele lui. Tocmai de aceea produsul său îi serveşte numai ca valoare de schimb. Acest produs găseşte numai în bani forma de echivalent general socialmente valabilă, dar banii se află în buzunarul altuia. Pentru a-i scoate de acolo, marfa trebuie să fie în primul rînd valoare de întrebuinţare pentru posesorul de bani, adică munca cheltuită pentru producerea ei trebuie cheltuită în formă socialmente utilă, sau trebuie să fie o verigă reală a diviziunii sociale a muncii. Dar diviziunea muncii este un organism de producţie creat spontan, ale cărui fire au fost depănate şi se deapănă fără ştirea producătorilor de mărfuri. Este posibil ca marfa să fie produsul unui nou fel de muncă, menit să satisfacă sau chiar să determine, pe cont propriu, o trebuinţă nouă. O operaţie oarecare, fiind pînă mai ieri încă una dintre numeroasele funcţii ale aceluiaşi producător de mărfuri, se desprinde la un moment dat de acest ansamblu, devine independentă, şi tocmai de aceea trimite pe piaţă produsul ei parţial ca marfă independentă. Condiţiile pot să fie sau pot să nu fie maturizate pentru acest proces de separare. Astăzi produsul satisface o trebuinţă socială. Mîine el va fi înlăturat poate, total sau parţial, de un produs asemănător. Chiar dacă munca, în cazul de faţă munca ţesătorului, este o verigă recunoscută a diviziunii sociale a muncii, aceasta încă nu înseamnă că tocmai cei 20 de coţi de pînză ai săi au valoare de întrebuinţare. Dacă trebuinţa socială de pînză, care, ca şi orice altceva, este limitată, a fost satisfăcută de către ţesătorii concurenţi, produsul prietenului nostru va fi excedentar, de prisos şi deci inutil. Calul de dar nu se caută la dinţi, dar ţesătorul nu merge pe piaţă pentru a face daruri. Să presupunem însă că produsul său are într-adevăr valoare de întrebuinţare şi prin urmare banii sînt atraşi de marfa sa. Se naşte însă întrebarea: cîţi bani anume? Răspunsul se află, ce-i drept, anticipat în preţul mărfii, în expresia mărimii valorii ei. Facem abstracţie de eventualele erori de calcul pur subiective ale posesorului mărfii, pe care piaţa le corectează de îndată obiectiv. Presupunem că el a cheltuit pentru produsul său numai media socialmente necesară a timpului de muncă. Preţul mărfii nu este deci decît denumirea bănească a cantităţii de muncă socială materializată în ea. Dar fără consimţămîntul şi fără ştirea ţesătorului nostru, condiţiile tradiţionale de producţie ale ţesătoriei sînt subminate. Ceea ce era, pînă nu de mult, în mod neîndoielnic timp de muncă socialmente necesar pentru producerea unui cot de pînză, acum încetează de a mai fi, şi posesorul de bani se grăbeşte să demonstreze această împrejurare prietenului nostru pe baza preţurilor fixate de diferiţii lui concurenţi. Din nefericire pentru prietenul nostru, există mulţi ţesători pe lume. Să presupunem, în sfîrşit, că fiecare bucată de pînză existentă pe piaţă conţine numai timp de muncă socialmente necesar. Cu toate acestea, suma totală a acestor bucăţi poate să conţină timp de muncă cheltuit în plus. Dacă piaţa nu poate să absoarbă întreaga cantitate de pînză la preţul normal de 2 şilingi cotul, înseamnă că o parte prea mare din timpul de muncă social total a fost cheltuită sub forma ţesătoriei. Rezultatul este acelaşi ca şi în cazul cînd fiecare ţesător în parte ar fi cheltuit pentru produsul său individual mai mult decît timpul de muncă socialmente necesar. Cu alte cuvinte, aici toţi au aceeaşi soartă. Toată pînza de pe piaţă este considerată ca o singură marfă, iar fiecare bucată de pînză parte alicotă a acesteia. Valoarea fiecărui cot de pînză în parte e de fapt doar materializarea aceleiaşi cantităţi socialmente determinate de muncă omenească de acelaşi fel^*3.

După cum se vede, marfa iubeşte banii, dar „the course of true love never does run smooth“⁴⁸. La fel de accidentală şi de spontană ca structura calitativă este şi structura cantitativă a organismului social de producţie, care îşi dezvăluie membra disjecta⁴⁹ în sistemul de diviziune a muncii. Posesorii noştri de marfă descoperă, aşadar, că aceeaşi diviziune a muncii, care face din ei producători particulari independenţi, face ca procesul social de producţie şi relaţiile lor în acest proces să fie independente de ei înşişi, ca independenţa persoanelor unele faţă de altele să-şi găsească o completare într-un sistem de dependenţă reciprocă obiectuală multilaterală.

Diviziunea muncii transformă produsul muncii în marfă şi prin aceasta face necesară transformarea lui în bani. Ea face în acelaşi timp ca reuşita acestei transsubstanţieri să fie accidentală. Aici însă fenomenul trebuie considerat în forma sa pură, prin urmare trebuie să presupunem că el se desfăşoară normal. Dacă, în general, fenomenul are loc, adică dacă marfa se vinde, are loc întotdeauna o schimbare a formei ei, cu toate că se poate, în cazuri anormale, ca în această schimbare a formei substanţa — mărimea-valoare — să scadă sau să crească.

Unui posesor de mărfuri aurul îi înlocuieşte marfa, iar altuia marfa îi înlocuieşte aurul. Fenomenul perceptibil prin simţuri constă în faptul că marfa şi aurul, cei 20 de coţi de pînză şi cele 2 l. st., trec dintr-o mînă în alta sau dintr-un loc în altul adică se schimbă unele pe altele. Dar pe ce este schimbată marfa? Pe forma generală a propriei ei valori. Dar aurul? Pe o formă specială a valorii sale de întrebuinţare. De ce apare aurul faţă de pînză ca bani? Pentru că preţul ei, 2 l. st., adică denumirea ei bănească, o raportează la aur ca bani. Marfa îşi leapădă forma-marfă iniţială prin înstrăinare, adică în momentul în care valoarea ei de întrebuinţare atrage în mod real aurul, reprezentat doar imaginar în preţul mărfii. Aşadar, realizarea preţului sau a formei valoare doar ideale a mărfii este, pe de altă parte, realizarea valorii de întrebuinţare doar ideale a banilor, — transformarea mărfii în bani este în acelaşi timp transformarea banilor în marfă. Acest proces unic este deci un proces bilateral, adică vînzare la polul posesorului de marfă şi cumpărare la polul opus, al posesorului de bani. Sau: vînzarea este cumpărare, M—B este în acelaşi timp B—M⁶⁶⁾

Pînă în prezent nu cunoaştem nici o altă relaţie economică între oameni în afară de relaţia dintre posesori de mărfuri, în cadrul căreia ei îşi însuşesc produsul muncii altora numai înstrăinîndu-l pe al lor propriu. De aceea un posesor de marfă se poate prezenta în faţa altui posesor de marfă ca posesor de bani numai pentru că produsul său are de la natură forma bani, adică este material bănesc, aur etc., sau pentru că propria sa marfă şi-a schimbat pielea, şi-a lepădat forma de întrebuinţare iniţială. Pentru a funcţiona ca bani, aurul trebuie, fireşte, să ajungă printr-un punct oarecare pe piaţa de mărfuri. Acest punct se află acolo unde se produce aurul, acolo unde el este schimbat, ca produs nemijlocit al muncii, pe alt produs al muncii de aceeaşi valoare. Dar din acest moment el reprezintă în permanenţă preţuri realizate ale mărfurilor⁶⁷⁾. Abstracţie făcînd de schimbul aurului pe marfă la locul său de producţie, aurul reprezintă în mîna fiecărui posesor de marfă forma pe care şi-a lepădat-o marfa sa cînd a fost înstrăinată, produsul vînzării sau al primei metamorfoze a mărfi M—B⁶⁸⁾. Aurul a devenit bani ideali sau măsură a valorii pentru că toate mărfurile îşi măsurau valorile în el, făcînd din el opusul imaginar al formei lor de întrebuinţare, întruchiparea valorii lor. Aurul devine bani reali pentru că mărfurile, în procesul înstrăinării lor omnilaterale, fac din el forma de întrebuinţare pe care au lepădat-o sau au transformat-o în mod real, prin urmare întruchiparea reală a valorii lor. Ca întruchipare a valorii, marfa leapădă orice urmă a valorii sale de întrebuinţare naturale şi a muncii utile speciale care a produs-o, şi se transformă în materializare socială uniformă a muncii omeneşti nediferenţiate. Văzînd banii, nu putem spune, aşadar, ce anume marfă s-a transformat în bani. În forma bani o marfă arată absolut la fel cu altă marfă. Banii pot deci să fie gunoi, cu toate că gunoiul nu este bani. Să presupunem că cele două monede de aur în schimbul cărora ţesătorul nostru îşi înstrăinează marfa reprezintă forma transformată a unui cuarter de grîu. Vînzarea pînzei, M—B, este în acelaşi timp cumpărarea ei, B—M. Dar ca vînzare a pînzei acest proces începe o mişcare ce se termină cu opusul ei, cu cumpărarea bibliei; ca cumpărare a pînzei el încheie o mişcare care a început cu opusul ei, cu vînzarea grîului. M—B (pînză — bani), prima fază a mişcării M—B—M (pînză — bani — biblie), este în acelaşi timp B—M (bani — pînză), ultima fază a unei alte mişcări M—B—M (grîu — bani — pînză). Prima metamorfoză a unei mărfi, transformarea ei din forma marfă în bani, este întotdeauna, simultan, a doua metamorfoză, opusă, a altei mărfi, adică retransformarea ei din forma bani în marfă⁶⁹⁾.

B—M. Metamorfoza a doua, finală a mărfii: cumpărarea. Fiind forma pe care toate celelalte mărfuri au lepădat-o, sau produsul înstrăinării lor generale, banii sînt marfa alienabilă în mod absolut. Ei citesc toate preţurile pe de-a-ndoaselea şi se reflectă astfel în toate corpurile-marfă ca în materialul docil al propriei lor transformări în marfă. În acelaşi timp, preţurile, aceste priviri galeşe, pe care mărfurile le aruncă banilor, indică limitele capacităţii lor de metamorfozare, şi anume propria lor cantitate. Întrucît, transformîndu-se în bani, marfa ca atare dispare, banii nu arată cum au ajuns ei în mîna posesorului lor sau ce anume s-a transformat în bani. Indiferent de provenienţa lor, banii non olet⁵¹. Dacă ei reprezintă, pe de o parte, marfa vîndută, ei reprezintă, pe de altă parte, mărfuri care pot fi cumpărate⁷⁰⁾.

B—M, cumpărarea, este în acelaşi timp vînzarea, sau M—B; ultima metamorfoză a unei mărfi este deci în acelaşi timp prima metamorfoză a unei alte mărfi. Pentru ţesătorul nostru, drumul vieţii mărfii sale se încheie cu biblia în care el şi-a retransformat cele 2 l. st. Dar vînzătorul bibliei transformă cele 2 l. st. încasate de la ţesător în rachiu. B—M, faza finală a lui M—B—M (pînză — bani—biblie), este în acelaşi timp M—B, prima fază a lui M—B—M (biblie — bani — rachiu). Întrucît producătorul de marfă aduce pe piaţă doar un produs unilateral, el îl vinde de obicei în cantităţi mai mari, în timp ce nevoile sale multilaterale îl silesc să fărîmiţeze în permanenţă preţul realizat, adică suma de bani încasată, într-un mare număr de cumpărări. O vînzare duce deci la numeroase cumpărări de mărfuri diferite. Metamorfoza finală a unei mărfi formează astfel o sumă de prime metamorfoze ale altor mărfuri.

Dacă examinăm acum metamorfoza totală a unei mărfi, de pildă a pînzei, vedem în primul rînd că ea constă din două mişcări opuse care se completează reciproc, M—B şi B—M. Aceste două transformări opuse ale mărfii se efectuează în două acte sociale opuse ale posesorului de marfă şi se reflectă în două roluri economice opuse pe care le are acesta. Ca agent al vînzării el devine vînzător, ca agent al cumpărării — cumpărător. Dar, aşa cum în fiecare metamorfoză a mărfii cele două forme ale ei, forma marfă şi forma bani, există simultan, dar la poli opuşi, tot astfel fiecare posesor de marfă ca vînzător are în faţa sa alt cumpărător, iar ca cumpărător alt vînzător. Aşa cum aceeaşi marfă parcurge succesiv cele două metamorfoze opuse, marfa devenind bani, iar banii marfă, tot astfel acelaşi posesor de marfă joacă succesiv rolul de vînzător şi de cumpărător. Aceste roluri nu sînt deci fixe; ele trec necontenit în cadrul circulaţiei mărfurilor de la o persoană la alta.

Metamorfoza totală a unei mărfi presupune, în forma ei cea mai simplă, patru extreme şi trei personae dramatis^*4. Mai întîi, marfa se opune banilor ca întruchipare a valorii ei, care posedă realitate obiectuală metalică „dincolo“, în buzunarul altuia. Prin urmare posesorului de marfă i se opune posesorul de bani. Do îndată ce marfa s-a transformat în bani, aceştia devin forma ei de echivalent efemeră, a cărei valoare de întrebuinţare sau conţinut există „dincoace“, în alte corpuri-marfă. Ca punct final al primei metamorfoze a mărfii, banii sînt în acelaşi timp punctul de plecare al celei de-a doua metamorfoze. Astfel vînzătorul din primul act devine cumpărător în al doilea act, cînd în faţa lui apare ca vînzător un al treilea posesor de marfă⁷¹⁾.

Cele două mişcări opuse ale metamorfozei mărfurilor formează un circuit: forma marfă, lepădarea formei marfă, revenirea la forma marfă. Ce-i drept, aici marfa însăşi este determinată în mod contradictoriu. La punctul de plecare ea este non-valoare de întrebuinţare, la punctul final ea este valoare de întrebuinţare pentru posesorul ei. Tot aşa banii apar mai întîi sub forma unui cristal de valoare solid în care se transformă marfa, pentru ca apoi să sa volatilizeze ca simpla ei formă de echivalent.

Cele două metamorfoze care formează circuitul total al unei mărfi formează în acelaşi timp metamorfozele parţiale opuse ale altor două mărfuri. Aceeaşi marfă (pînza) deschide seria propriilor ei metamorfoze şi încheie metamorfoza totală a unei alte mărfi (a grîului). În timpul primei ei transsubstanţieri, adică al vînzării, ea apare în propria sa persoană în ambele roluri transformîndu-se în crisalidă-aur însă, formă în care ea parcurge drumul oricărui corp-marfă, ea încheie în acelaşi timp prima metamorfoză a unei a treia mărfi. Circuitul pe care îl descrie deci seria de metamorfoze a fiecărei mărfi se împleteşte indisolubil cu circuitele altor mărfuri. Procesul de ansamblu constituie circulaţia mărfurilor.

Circulaţia mărfurilor se deosebeşte de schimbul direct de produse nu numai formal, ci şi în fond. Să aruncăm o privire asupra procesului care a avut loc Nu încape îndoială că ţesătorul a schimbat pînza pe biblie, adică marfa sa proprie pe altă marfă. Dar fenomenul acesta există ca atare numai pentru el. Vînzătorul bibliei, care în locul sfinţeniei reci preferă băutura ce înfierbîntă, nu s-a gîndit că biblia sa va fi schimbată pe pînză, după cum ţesătorul nu bănuieşte că pînza sa a fost schimbată pe grîu etc. Marfa lui B înlocuieşte marfa lui A, dar A şi B nu-şi schimbă reciproc mărfurile. În realitate se poate întîmpla ca A şi B să cumpere unul de la altul, dar o asemenea relaţie specială nu este nicidecum determinată de relaţiile generale ale circulaţiei mărfurilor. Pe de o parte se vede aici cum schimbul de mărfuri înlătură barierele individuale şi locale ale schimbului direct de produse şi dezvoltă schimbul de substanţe al muncii omeneşti. Pe de altă parte se dezvoltă un cerc întreg de relaţii sociale, care scapă controlului persoanelor în cauză şi capătă caracterul unor relaţii date de la natură. Ţesătorul poate să-şi vîndă pînza numai pentru că ţăranul a vîndut grîul, fanaticul poate să-şi vîndă biblia numai pentru că ţesătorul a vîndut pînza, iar distilatorul poate să-şi vîndă rachiul numai pentru că celălalt şi-a vîndut apa vieţii veşnice etc.

Din această cauză procesul de circulaţie nici nu se termină, ca schimbul direct de produse, prin faptul că valorile de întrebuinţare şi-au schimbat locul, adică posesorul. Banii nu dispar prin faptul că în cele din urmă ies din seria de metamorfoze ale unei mărfi. Ei se precipită întotdeauna să ocupe locul eliberat de una din mărfuri. Aşa, de pildă, în metamorfoza totală a pînzei: pînza — bani — biblie, mai întîi iese pînza din circulaţie — locul ei este ocupat de bani; apoi iese biblia din circulaţie — locul ei este ocupat de bani. Înlocuirea unei mărfi prin altă marfă face în acelaşi timp ca marfa-bani să ajungă în mîinile unei terţe persoane⁷²⁾. Circulaţia elimină banii prin toţi porii.

Nimic nu poate fi mai absurd decît dogma potrivit căreia circulaţia mărfurilor creează un echilibru necesar între vînzări şi cumpărări, deoarece fiecare vînzare este cumpărare, şi viceversa. Dacă aceasta înseamnă că numărul vînzărilor realmente efectuate este egal cu numărul cumpărărilor realmente efectuate, avem de-a face cu o tautologie plată. O asemenea dogmă vrea să dovedească că vînzătorul aduce la piaţă pe propriul său cumpărător. Vînzarea şi cumpărarea sînt un act identic, ca relaţie reciprocă între două persoane polar opuse, adică între posesorul de marfă şi posesorul de bani. Dar ca acţiuni ale uneia şi aceleiaşi persoane, ele formează două acte polar opuse. Identitatea dintre vînzare şi cumpărare presupune deci că marfa devine inutilă dacă, aruncată în retorta alchimistă a circulaţiei, nu iese de acolo sub formă de bani, dacă nu este vîndută de posesorul de marfă şi deci cumpărată de posesorul de bani. Această identitate presupune de asemenea că procesul, dacă reuşeşte, constituie un punct de repaos, o anumită perioadă în viaţa mărfii care poate să dureze un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Întrucît prima metamorfoză a mărfii este în acelaşi timp şi vînzare şi cumpărare, acest proces parţial este în acelaşi timp un proces independent. Cumpărătorul are marfa, iar vînzătorul are banii, adică o marfă care păstrează forma aptă pentru circulaţie, indiferent dacă mai devreme sau mai tîrziu apare din nou pe piaţă. Nimeni nu poate să vîndă fără ca altul să cumpere. Dar nimeni nu este obligat să cumpere imediat, pentru că el însuşi a vîndut. Circulaţia înlătură barierele schimbului de produse puse de timp, de spaţiu şi de relaţiile individuale tocmai prin faptul că scindează identitatea nemijlocită dintre înstrăinarea prin schimb a produsului propriu şi achiziţionarea prin schimb a produsului altuia în două acte opuse — vînzarea şi cumpărarea. Faptul că procesele acestea independente care stau faţă în faţă constituie o unitate interioară înseamnă în acelaşi timp că unitatea lor interioară se realizează în cadrul unor contradicţii exterioare. Cînd autonomizarea exterioară a acestor procese, dependente în interior, pentru că se completează reciproc, atinge un anumit punct, unitatea se impune violent — printr-o criză. Contradicţia, imanentă mărfii, dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, contradicţia muncii particulare care trebuie să se manifeste în acelaşi timp ca muncă nemijlocit socială, contradicţia muncii concrete speciale care în acelaşi timp este considerată muncă generală abstractă, contradicţia dintre personificarea obiectului şi obiectualizarea persoanelor, — această contradicţie imanentă îşi găseşte formele de mişcare dezvoltate în contradicţiile metamorfozei mărfurilor. Prin urmare, înseşi aceste forme implică posibilitatea, dar numai posibilitatea, crizelor. Transformarea acestei posibilităţi în realitate cere un complex întreg de condiţii, care în circulaţia simplă a mărfurilor nici nu există încă⁷³⁾.

Ca mijlocitori ai circulaţiei mărfurilor, banii capătă funcţia de mijloc de circulaţie.

b) Circulaţia banilor

Schimbarea formelor în care se efectuează schimbul de substanţe al produselor muncii, M—B—M, determină faptul că aceeaşi valoare formează, ca marfă, punctul de plecare al procesului şi se întoarce la acelaşi punct ca marfă. Aşadar, această mişcare a mărfurilor reprezintă un circuit. Pe de altă parte, aceeaşi formă exclude circuitul banilor. Rezultatul ei este îndepărtarea continuă a banilor de punctul lor de plecare, şi nu întoarcerea la acest punct. Atîta timp cît vînzătorul păstrează în mîna sa forma transformată a mărfii sale, adică banii, marfa se află în stadiul primei metamorfoze, adică a parcurs numai prima jumătate a circulaţiei sale. Cînd procesul — a vinde pentru a cumpăra — s-a încheiat, banii se îndepărtează din nou de posesorul lor iniţial. Este adevărat că dacă ţesătorul, după ce a cumpărat biblia, vinde din nou pînză, banii se reîntorc în mîna sa. Dar ei nu se reîntorc ca urmare a circulaţiei primilor 20 de coţi de pînză, care, dimpotrivă, a făcut ca ei să treacă din mîna ţesătorului în cea a vînzătorului de biblii. Ei nu se reîntorc decît prin reînnoirea sau repetarea aceluiaşi proces de circulaţie, care se încheie cu acelaşi rezultat ca şi primul. Forma de mişcare pe care circulaţia mărfurilor o imprimă în mod direct banilor constă deci în îndepărtarea lor continuă de punctul de plecare, în trecerea lor din mîna unui posesor de marfă în mîna altui posesor de marfă, adică în circulaţia lor (currency, cours de la monnaie).

Circulaţia banilor este o repetare continuă şi monotonă a aceluiaşi proces. Marfa se află întotdeauna de partea vînzătorului, iar banii de partea cumpărătorului, ca mijloc de cumpărare. Ei funcţionează ca mijloc de cumpărare prin faptul că realizează preţul mărfii. Realizîndu-l, ei trec marfa din mîna vînzătorului în mîna cumpărătorului, trecînd în acelaşi timp ei înşişi din mîna cumpărătorului în mîna vînzătorului, pentru a repeta acelaşi proces cu altă marfă. Faptul că această formă unilaterală a mişcării banilor ia naştere din forma bilaterală a mişcării mărfii nu este vizibil. Însăşi natura circulaţiei mărfurilor generează aparenţa contrară. Prima metamorfoză a mărfii este vizibilă nu numai ca mişcare a banilor, ci ca propria ei mişcare, dar a doua metamorfoză a ei este vizibilă numai ca mişcare a banilor. În prima jumătate a circulaţiei sale, marfa îşi schimbă locul cu banii. Prin aceasta, marfa ca valoare de întrebuinţare iese din sfera circulaţiei şi intră în sfera consumului⁷⁴⁾. Locul ei îl ia întruchiparea valorii ei sau larva—bani. A doua jumătate a circulaţiei sale, ea nu o mai parcurge în propria sa piele naturală, ci în pielea ei de aur. Aşadar, continuitatea mişcării este proprie numai banilor, şi aceeaşi mişcare care, în ceea ce priveşte marfa, cuprinde două procese opuse, reprezintă, ca mişcare proprie a banilor, unul şi acelaşi proces în care banii îşi schimbă mereu locul cu alte mărfuri. De aceea se creează impresia că rezultatul circulaţiei mărfurilor, adică înlocuirea unei mărfi cu o altă marfă, nu se datoreşte schimbării propriei ei forme, ci funcţiei banilor ca mijloc de circulaţie, care face ca mărfurile, în sine imobile, să circule întotdeauna în direcţie opusă propriului mers al banilor, trecîndu-le din mîna în care sînt non-valori de întrebuinţare în mîna în care sînt valori de întrebuinţare. Ei îndepărtează încontinuu mărfurile din sfera circulaţiei, luîndu-le într-una locul în circulaţie şi îndepărtîndu-se astfel de propriul lor punct de plecare. Cu toate că mişcarea banilor nu este decît expresia circulaţiei mărfurilor, circulaţia mărfurilor apare numai ca rezultat al mişcării banilor⁷⁵⁾.

Pe de altă parte, banilor le revine funcţia de mijloc de circulaţie numai pentru că ei sînt valoarea autonomizată a mărfurilor. De aceea mişcarea lor ca mijloc de circulaţie nu este de fapt decît propria mişcare a formei mărfurilor. Această mişcare trebuie să se reflecte deci vizibil în circulaţia banilor. Astfel, de pildă, pînza transformă mai întîi forma ei marfă în forma ei bani. Ultimul termen al primei sale metamorfoze M—B, forma bani, devine astfel primul termen al ultimei sale metamorfoze B—M, adică al retransformării pînzei în biblie. Dar fiecare din aceste două schimbări ale formei se efectuează printr-un schimb între marfă şi bani, prin schimbarea reciprocă a locului acestora. Aceiaşi bani ajung, ca formă de care marfa s-a lepădat, în mîna vînzătorului şi o părăsesc ca formă absolut alienabilă a mărfii. Ei îşi schimbă locul de două ori. Prima metamorfoză a pînzei aduce aceşti bani în buzunarul ţesătorului, a doua îi scoate din nou de acolo. Cele două schimbări opuse ale formei aceleiaşi mărfi se oglindesc deci în dubla schimbare de loc a banilor în direcţie opusă.

Dacă însă nu au loc decît metamorfoze unilaterale ale mărfurilor, fie că e vorba numai de vînzări sau numai de cumpărări, aceiaşi bani îşi schimbă de asemenea locul numai o singură dată. A doua schimbare a locului lor exprimă întotdeauna a doua metamorfoză a mărfii, adică retransformarea banilor în marfă. În repetarea frecventă a schimbării locului aceloraşi bani se oglindeşte nu numai seria de metamorfoze ale unei singure mărfi, ci şi împletirea nenumăratelor metamorfoze ale lumii mărfurilor în general. De altfel, este de la sine înţeles că toate acestea sînt valabile numai pentru forma, analizată aici, a circulaţiei simple a mărfurilor.

La primul pas pe care îl face intrînd în circulaţie, la prima schimbare a formei ei, marfa iese din sfera circulaţiei, în care intră mereu altă marfă. Dimpotrivă, banii, ca mijloc de circulaţie, se menţin mereu în sfera circulaţiei şi se mişcă mereu în cadrul ei. Se naşte, aşadar, întrebarea: ce cantitate de bani poate să absoarbă această sferă?

Într-o ţară se efectuează în fiecare zi numeroase metamorfoze unilaterale ale mărfurilor, simultane şi deci paralele în spaţiu, sau, cu alte cuvinte, simple vînzări de o parte şi simple cumpărări de cealaltă parte. Prin preţurile lor, mărfurile sînt deja considerate egale cu anumite cantităţi de bani imaginare. Întrucît forma de circulaţie nemijlocită, de care ne ocupăm aici, pune întotdeauna faţă în faţă în mod fizic marfa şi banii, şi anume marfa la polul vînzării, iar banii la polul opus, al cumpărării, masa de mijloace de circulaţie necesare pentru procesul de circulaţie al lumii mărfurilor este determinată de mai înainte de suma preţurilor mărfurilor. De fapt banii nu fac decît să reprezinte în mod real cantitatea de aur exprimată în mod ideal în suma preţurilor mărfurilor. Este deci de la sine înţeles că aceste sume sînt egale. Ştim însă că, atunci cînd valorile mărfurilor rămîn neschimbate, preţurile lor variază o dată cu valoarea aurului (adică a materialului bănesc), crescînd proporţional atunci cînd această valoare scade şi scăzînd atunci cînd această valoare creşte. Astfel, dacă suma preţurilor mărfurilor creşte sau scade, masa banilor aflaţi în circulaţie trebuie să crească sau să scadă în aceeaşi proporţie. E drept că în cazul acesta schimbarea în masa mijloacelor de circulaţie provine chiar din banii înşişi, dar nu din funcţia lor ca mijloc de circulaţie, ci din funcţia lor ca măsură a valorii. Mai întîi preţul mărfurilor variază invers proporţional cu valoarea banilor şi, apoi, masa mijloacelor de circulaţie variază direct proporţional cu preţul mărfurilor. Exact acelaşi fenomen ar avea loc dacă, de pildă, nu ar scădea valoarea aurului, ci argintul ar înlocui aurul ca măsură a valorii, sau dacă nu s-ar urca valoarea argintului, ci aurul l-ar înlocui în funcţia de măsură a valorii. În primul caz ar trebui să circule mai mult argint decît circula înainte aur, iar în al doilea caz ar trebui să circule mai puţin aur decît circula înainte argint. În ambele cazuri s-ar schimba valoarea materialului bănesc, adică a mărfii care funcţionează ca măsură a valorii; s-ar schimba deci expresia în preţuri a valorii mărfurilor, deci masa banilor aflaţi în circulaţie care servesc la realizarea acestor preţuri. Am văzut că sfera circulaţiei mărfurilor are o fisură prin care intră aurul (argintul, cu un cuvînt: materialul bănesc) ca marfă cu valoare dată. Această valoare este presupusă atunci cînd banii funcţionează ca măsură a valorii, adică la determinarea preţurilor. Dacă, de pildă, valoarea măsurii valorii înseşi scade, acest lucru se manifestă în primul rînd în modificarea preţului mărfurilor, care sînt schimbate direct pe metalele nobile, ca pe mărfuri, chiar la locul lor de producţie. Îndeosebi în primele stadii de dezvoltare a societăţii burgheze, o mare parte din celelalte mărfuri va continua să fie evaluată un timp mai îndelungat cu ajutorul valorii perimate şi devenite iluzorie a măsurii valorii. Dar pe măsură ce mărfurile se influenţează reciproc prin raportul valoric dintre ele, preţurile, în aur sau în argint, ale mărfurilor se echilibrează treptat în proporţiile determinate chiar de valorile lor, pînă cînd, în cele din urmă, valorile tuturor mărfurilor sînt apreciate în conformitate cu noua valoare a metalului-bani. Acest proces de echilibrare este însoţit de o creştere continuă a cantităţii de metale nobile care intră în circulaţie, înlocuind mărfurile schimbate direct pe ele. În aceeaşi măsură deci în care preţurile rectificate ale mărfurilor se generalizează, adică în măsura în care valorile mărfurilor vor fi apreciate în conformitate cu noua valoare, scăzută, a metalului care continuă să scadă pînă la un anumit punct, în aceeaşi măsură există şi masa suplimentară de metal, necesară pentru realizarea acestor preţuri noi. O cercetare unilaterală a faptelor care au urmat după descoperirea unor noi zăcăminte de aur şi de argint a dus, în secolul al XVII-lea şi îndeosebi în secolul al XVIII-lea, la concluzia greşită că preţurile mărfurilor au crescut fiindcă o cantitate mai mare de aur şi de argint a funcţionat ca mijloc de circulaţie. În cele ce urmează vom presupune valoarea aurului ca dată, aşa cum este de fapt în momentul stabilirii preţurilor.

În această ipoteză, masa mijloacelor de circulaţie este, aşadar, determinată de suma preţurilor mărfurilor ce urmează să fie realizate. Dacă mai presupunem acum că şi preţul fiecărui fel de marfă este dat, suma preţurilor mărfurilor depinde, evident, de masa mărfurilor aflate în circulaţie. Nu e nevoie de multă bătaie de cap ca să înţelegi că dacă un cuarter de grîu costă 2 l. st., 100 cuarteri vor costa 200 l. st., 200 cuarteri vor costa 400 l. st. etc., că deci, o dată cu masa grîului, creşte şi masa banilor care trebuie să schimbe locul cu el în momentul vînzării.

Dacă presupunem că masa mărfurilor este dată, masa banilor aflaţi în circulaţie creşte şi scade după cum oscilează preţurile mărfurilor. Ea creşte şi scade pentru că suma preţurilor mărfurilor creşte sau scade ca urmare a oscilaţiilor preţurilor acestora. Nu este nicidecum necesar ca preţurile tuturor mărfurilor să crească sau să scadă simultan. Creşterea preţurilor la un anumit număr de articole de bază într-un caz, sau scăderea preţurilor lor în alt caz, este suficientă pentru a spori sau a reduce suma preţurilor, care urmează să se realizeze, ale tuturor mărfurilor aflate în circulaţie, deci, totodată, pentru a pune în circulaţie o cantitate mai mare sau mai mică de bani. Indiferent dacă schimbarea preţurilor mărfurilor oglindeşte schimbări reale ale valorii sau simple oscilaţii ale preţurilor de piaţă, efectul asupra masei mijloacelor de circulaţie este în ambele cazuri acelaşi.

Să presupunem un număr de vînzări izolate, simultane şi deci paralele în spaţiu, adică metamorfoze parţiale, în care se vînd, de pildă, 1 cuarter de grîu, 20 de coţi de pînză, 1 biblie, 4 galloni de rachiu. Dacă preţul fiecăruia din aceste articole este de 2 l. st., iar suma preţurilor ce urmează să fie realizată este deci de 8 l. st., în circulaţie va trebui să intre o masă de bani de 8 l. st. Dacă însă aceleaşi mărfuri formează termenii seriei de metamorfoze analizate de noi, adică: 1 cuarter de grîu — 2 l. st. — 20 de coţi de pînză — 2 l. st. — 1 biblie — 2 l. st. — 4 galloni de rachiu — 2 l. st., în acest caz cele 2 l. st. fac ca diferitele mărfuri să circule pe rînd, realizînd succesiv preţurile lor, prin urmare ele realizează suma de 8 l. st., pentru ca în cele din urmă să se oprească în mina distilatorului. Ele efectuează patru rotaţii. Această deplasare repetată a aceloraşi bani reprezintă dubla schimbare a formei mărfii, mişcarea ei prin două stadii opuse ale circulaţiei şi totodată împletirea metamorfozelor unor mărfuri diferite⁷⁶⁾. Fazele opuse şi care se completează una pe alta, faze în care se efectuează acest proces, nu pot fi paralele în spaţiu, ci trebuie să fie succesive în timp. Măsura duratei lor o formează de aceea intervalele de timp determinată; adică viteza circulaţiei banilor se măsoară prin numărul rotaţiilor aceloraşi unităţi băneşti într-un timp dat. Să presupunem, de pildă, că procesul circulaţiei celor patru mărfuri de mai sus durează o zi. În acest caz, suma preţurilor ce urmează a fi realizată este de 8 l. st., numărul rotaţiilor aceloraşi unităţi băneşti este de 4, iar masa banilor care circulă este de 2 l. st.; prin urmare, pentru un interval de timp dat a procesului de circulaţie:

care funcţionează ca mijloc de circulaţie. Această lege este general valabilă. E drept că procesul de circulaţie dintr-o ţară cuprinde, într-o perioadă de timp dată, pe de o parte, numeroase vînzări (resp. cumpărări), adică numeroase metamorfoze parţiale, fărîmiţate, simultane şi paralele în spaţiu în care aceleaşi unităţi băneşti îşi schimbă locul o singură dată, adică efectuează o singură rotaţie şi, pe de altă parte, numeroase serii de metamorfoze mai mult sau mai puţin simple, parte paralele, parte împletite între ele, în care aceleaşi unităţi băneşti efectuează un număr mai mare sau mai mic de rotaţii. Dar numărul total al rotaţiilor tuturor unităţilor băneşti cu aceeaşi denumire aflate în circulaţie ne dă numărul mediu al rotaţiilor unei singure unităţi băneşti, sau viteza medie a circulaţiei banilor. Cantitatea de bani care, de pildă, la începutul procesului zilnic de circulaţie intră în acest proces este, fireşte, determinată de suma preţurilor mărfurilor care circulă simultan una alături de cealaltă. Dar în cadrul procesului o unitate bănească răspunde, ca să zicem aşa, pentru cealaltă. Dacă una îşi măreşte viteza de circulaţie, cealaltă îşi micşorează viteza sau este scoasă complet din sfera circulaţiei, pentru că aceasta nu poate să absoarbă decît o cantitate de aur care, înmulţită cu numărul mediu de rotaţii ale fiecărui element al ei, este egală cu suma preţurilor ce urmează a fi realizată. Dacă deci numărul de rotaţii ale unităţilor băneşti creşte, cantitatea de bani care circulă scade. Dacă numărul rotaţiilor lor scade, cantitatea de bani creşte. Întrucît cantitatea de bani care poate să funcţioneze ca mijloc de circulaţie cînd viteza medie este dată, nu avem decît să aruncăm în circulaţie o anumită cantitate de bancnote de o liră sterlină, de pildă, pentru a scoate tot atîţia sovereigni, un artificiu bine cunoscut de toate băncile.

După cum în circulaţia banilor nu apare, în general, decît procesul de circulaţie al mărfurilor, adică circuitul lor prin metamorfoze opuse, tot aşa în viteza circulaţiei banilor nu apare decît viteza de schimbare a formei mărfurilor, împletirea continuă a seriilor de metamorfoze, rapiditatea schimbului de substanţe, dispariţia rapidă a mărfurilor din sfera circulaţiei şi înlocuirea lor tot atît de rapidă cu mărfuri noi. În viteza circulaţiei banilor apare, aşadar, unitatea fluidă a fazelor opuse şi care se completează una pe alta, transformarea formei de întrebuinţare în întruchiparea valorii şi retransformarea întruchipării valorii în formă de întrebuinţare, deci unitatea celor două procese, al cumpărării şi al vînzării. Invers, în încetinirea circulaţiei banilor apare separarea şi autonomizarea acestor procese ca doi poli opuşi, întreruperea schimbărilor formei şi deci a schimbului de substanţe. Bineînţeles, din circulaţie, ca atare, nu se poate vedea de unde provine această întrerupere. Ea nu arată decît fenomenul propriu-zis. Pentru concepţia uzuală, care vede că, o dată cu încetinirea circulaţiei banilor, aceştia apar şi dispar mai puţin frecvent în toate punctele de la periferia circulaţiei, explicarea fenomenului acesta prin cantitatea insuficientă de mijloace de circulaţie pare de la sine înţeleasă⁷⁷⁾.

Prin urmare, cantitatea totală de bani care funcţionează într-o anumită perioadă de timp ca mijloc de circulaţie este determinată, pe de o parte, de suma preţurilor tuturor mărfurilor aflate în circulaţie şi, pe de altă parte, de viteza mai mică sau mai mare a proceselor de circulaţie opuse, de care depinde a cîta parte din suma totală a preţurilor poate fi realizată cu ajutorul aceloraşi unităţi monetare. Dar suma preţurilor mărfurilor depinde atît de masa cît şi de preţul fiecărui fel de marfă. Cei trei factori: mişcarea preţurilor, masa de mărfuri aflată în circulaţie şi, în sfîrşit„ viteza de circulaţie a banilor, pot să varieze însă în sensuri diferite şi în proporţii diferite; de aceea suma preţurilor ce urmează a fi realizată, deci şi masa de mijloace de circulaţie, care e determinată de această sumă, poate fi supusă unor combinaţii foarte numeroase. Aici vom menţiona numai pe acelea care au jucat un rol deosebit în istoria preţurilor mărfurilor.

Cînd preţurile mărfurilor rămîn neschimbate, masa mijloacelor de circulaţie poate să crească dacă masa mărfurilor aflate în circulaţie creşte, sau dacă viteza de circulaţie a banilor scade, sau dacă aceste două împrejurări acţionează împreună. Masa mijloacelor de circulaţie poate, dimpotrivă, să scadă dacă masa mărfurilor scade sau dacă viteza de circulaţie creşte.

Cînd preţurile tuturor mărfurilor cresc, masa mijloacelor de circulaţie poate rămîne neschimbată dacă masa mărfurilor aflate în circulaţie scade în aceeaşi proporţie în care creşte preţul lor sau dacă viteza de circulaţie a banilor creşte tot atît de repede ca şi preţurile, în timp ce masa mărfurilor aflate în circulaţie rămîne constantă. Masa mijloacelor de circulaţie poate să scadă dacă masa mărfurilor scade sau dacă viteza de circulaţie creşte mai repede decît preţurile.

Cînd preţurile tuturor mărfurilor scad, masa mijloacelor de circulaţie poate să rămînă neschimbată dacă masa mărfurilor creşte în aceeaşi proporţie în care scade preţul lor sau dacă viteza de circulaţie a banilor scade în aceeaşi proporţie în care scad preţurile. Ea poate să crească dacă masa mărfurilor creşte mai repede, sau dacă viteza de circulaţie scade mai repede decît scad preţurile mărfurilor.

Variaţiile diferiţilor factori se pot compensa reciproc astfel că, în pofida instabilităţii lor permanente, suma totală a preţurilor mărfurilor ce urmează să fie realizată deci şi masa de bani aflată în circulaţie, poate rămîne constantă. Din această cauză se constată, îndeosebi atunci cînd se analizează perioade relativ lungi, că nivelul mediu al masei de bani aflaţi în circulaţie în fiecare ţară este mult mai constant şi, cu excepţia perturbaţiilor puternice provocate periodic de crizele industriale şi comerciale şi, mai rar, de o schimbare în valoarea banilor, abaterile de la acest nivel mediu sînt mai puţin importante decît ne-am putea aştepta la prima vedere.

Legea potrivit căreia cantitatea mijloacelor de circulaţie este determinată de suma preţurilor mărfurilor aflate în circulaţie şi de viteza medie de circulaţie a banilor⁷⁸⁾ poate fi exprimată şi astfel: dacă suma valorilor mărfurilor şi viteza medie a metamorfozelor lor sînt date, cantitatea de bani sau a materialului bănesc aflat în circulaţie depinde de propria valoare a banilor. Iluzia că, dimpotrivă, preţurile mărfurilor sînt determinate de masa mijloacelor de circulaţie, iar aceasta, la rîndul ei, de masa materialului bănesc aflat în ţară⁷⁹⁾ se bazează, la primii ei reprezentanţi, pe ipoteza absurdă că mărfurile intră în procesul de circulaţie fără preţ, iar banii fără valoare şi, de aceea o anumită parte a acestui amestec de mărfuri se schimbă cu o parte alicotă a masei de metal⁸⁰⁾.

c) Moneda. Semnul valorii

Din funcţia banilor ca mijloc de circulaţie ia naştere forma lor monetară. Cantitatea de aur care se exprimă în preţ, adică în denumirea bănească a mărfurilor, trebuie să le întîlnească pe acestea în procesul circulaţiei ca piesă de aur avînd aceeaşi denumire, sau monedă. Ca şi stabilirea etalonului preţurilor, baterea monedei îi revine statului. În diferitele uniforme naţionale pe care le îmbracă aurul şi argintul ca monede, dar pe care le dezbracă din nou pe piaţa mondială, se manifestă separarea dintre sferele interne sau naţionale ale circulaţiei mărfurilor şi sfera ei generală, piaţa mondială.

Moneda de aur şi aurul în lingouri se deosebesc deci de la început numai ca aspect, şi aurul poate fi transformat oricînd dintr-o formă în alta⁸¹⁾. Dar chiar în momentul cînd iese din monetărie, moneda o porneşte pe drumul creuzetului, căci în circulaţie monedele de aur se uzează, una mai mult, alta mai puţin. Începe procesul de separare a titlului aurului de substanţa lui, a conţinutului nominal al monedei, de conţinutul ei real. Monede de aur cu aceeaşi denumire au valori diferite, deoarece au greutăţi diferite. Aurul ca mijloc de circulaţie se diferenţiază de aurul ca etalon al preţurilor şi încetează astfel de a mai fi echivalentul real al mărfurilor ale căror preţuri le realizează. Istoria acestor confuzii constituie istoria monedei în evul mediu şi în epoca modernă pînă în secolul al XVIII-lea. Tendinţa firească a procesului circulaţiei de a transforma existenţa-aur a monedei într-o aparenţă-aur, adică de a transforma moneda într-un simbol al conţinutului său metalic oficial, este ea însăşi recunoscută de legile moderne cu privire la gradul de pierdere a metalului, care face ca o monadă de aur să nu mai poată circula, cu alte cuvinte, să se demonetizeze.

Dacă circulaţia banilor însăşi separă conţinutul real de conţinutul nominal al monedei, fiinţarea ei metalică de fiinţarea ei funcţională, ea conţine posibilitatea latentă de a înlocui banii de metal în funcţia lor de monedă prin semne făcute din alt material sau prin simboluri. Dificultăţile tehnice ale baterii monedei din cantităţi infime de aur, respectiv de argint, şi faptul că la început metalele mai puţin preţioase şi nu cele preţioase, argintul în locul aurului, arama în locul argintului, au servit ca măsură a valorii şi au circulat deci ca bani în momentul în care metalul mai preţios le-a detronat explică din punct de vedere istoric rolul pe care monedele de argint şi de aramă l-au jucat ca înlocuitori ai monedei de aur. Ele înlocuiesc aurul în acele sfere ale circulaţiei mărfurilor în care moneda circulă cel mai rapid şi în care ea se uzează deci cel mai rapid, adică acolo unde cumpărările şi vînzările se înnoiesc neîncetat pe scara cea mai redusă. Pentru a-i împiedica pe aceşti sateliţi să ocupe definitiv locul aurului se stabilesc prin lege proporţiile, foarte reduse, în care ei trebuie să fie primiţi la plăţi în locul aurului. Fireşte, sferele speciale în care circulă diferitele categorii de monede se întretaie. Moneda divizionară apare alături de aur pentru plata fracţiunilor din cea mai mică monedă de aur; aurul intră continuu în circulaţia cu amănuntul, dar în mod tot atît de continuu el e scos din ea prin schimbul cu moneda divizionară⁸²⁾.

Conţinutul metalic al pieselor de argint sau de aramă este fixat arbitrar prin lege. În circulaţie ele se uzează şi mai repede decît moneda de aur. Funcţia lor monetară devine deci de fapt cu totul independentă de greutatea lor, adică de orice valoare a lor. Fiinţarea aurului ca monedă se separă total de substanţa sa valorică. În locul lui pot deci să funcţioneze ca monedă lucruri relativ lipsite de valoare, de pildă bilete de hîrtie. În semnele băneşti metalice caracterul lor pur simbolic mai este încă oarecum disimulat. În banii de hîrtie el devine evident. După cum vedem: ce n'est que le premier pas qui coute^*8.

Aici avem în vedere numai banii de hîrtie emişi de stat care au un curs forţat. Ei iau naştere nemijlocit din circulaţia metalică. Banii de credit presupun, dimpotrivă, condiţii care, din punctul de vedere al circulaţiei simple a mărfurilor, ne sînt deocamdată complet necunoscute. Menţionăm totuşi în treacăt că aşa cum banii de hîrtie propriu-zişi rezultă din funcţia banilor ca mijloc de circulaţie, banii de credit îşi au rădăcina lor naturală în funcţia banilor ca mijloc de plată⁸³⁾.

Statul aruncă din afară în procesul circulaţiei bilete de hîrtie pe care se află imprimate denumiri băneşti de 1 l. st., 5 l. st. etc. În măsura în care ele circulă realmente în locul sumei de aur purtînd aceeaşi denumire, în mişcarea lor nu se oglindesc decît legile circulaţiei banilor. O lege specifică a circulaţiei banilor de hîrtie nu poate lua naştere decît din raportul în care se află faţă de aurul pe care îl reprezintă. Şi această lege spune pur şi simplu că emisiunea de bani de hîrtie trebuie limitată la cantitatea în care ar trebui să circule efectiv aurul (respectiv argintul) pe care aceşti bani de hîrtie îl reprezintă simbolic. Ce-i drept, cantitatea de aur pe care sfera circulaţiei poate să o absoarbă oscilează continuu în jurul unui anumit nivel mijlociu. Totuşi masa medie aflată în circulaţie într-o ţară oarecare nu scade niciodată sub un anumit minim stabilit empiric. Faptul că această masă minimă îşi schimbă mereu elementele componente, adică este formată mereu din alte piese de aur, nu modifică, bineînţeles, de loc volumul şi deplasarea ei continuă în sfera circulaţiei. Ea poate deci să fie înlocuită prin simboluri de hîrtie. Dacă însă astăzi toate canalele circulaţiei vor fi umplute cu bani de hîrtie pînă la saturaţie, mîine, dimpotrivă, ele pot fi suprasaturate din cauza unor oscilaţii în circulaţia mărfurilor. Se pierde orice măsură. Dar dacă hîrtiile întrec propria lor măsură, adică dacă depăşesc cantitatea de monede de aur de aceeaşi denumire care ar putea circula, ele nu reprezintă totuşi, în cadrul lumii mărfurilor, abstracţie făcînd de pericolul discreditării lor generale, decît cantitatea de aur determinată de legile imanente ale lumii mărfurilor, deci singura cantitate de aur care poate să fie reprezentată. Dacă, de pildă, masa bancnotelor reprezintă cîte 2 uncii de aur în loc de 1 uncie, atunci 1 l. st., de pildă, devine de fapt denumirea bănească să zicem pentru ¹/₈ de uncie în loc de ¹/₄ de uncie. Efectul este acelaşi ca în cazul cînd aurul ar suferi o modificare în funcţia sa de măsură a preţurilor. Aceleaşi valori care înainte se exprimau în preţul de 1 l. st. se exprimă acum în preţul de 2 l. st.

Banii de hîrtie sînt semne ale aurului sau semne băneşti. Raportul lor faţă de valorile mărfurilor constă numai în faptul că acestea sînt exprimate ideal în aceleaşi cantităţi de aur pe care hîrtia le reprezintă simbolic şi senzorial. Banii de hîrtie sînt semne ale valorii numai în măsura în care reprezintă cantităţi de aur care, asemenea tuturor celorlalte cantităţi de mărfuri, sînt şi cantităţi de valoare⁸⁴⁾.

Se pune, în sfîrşit, întrebarea: de ce aurul poate fi înlocuit prin simple semne lipsite de valoare? Dar, aşa cum am văzut, această înlocuire este posibilă numai în măsura în care aurul se izolează, se autonomizează în funcţia sa de monedă sau de mijloc de circulaţie. E drept că autonomizarea acestei funcţii nu are loc în cazul monedelor de aur individuale, cu toate că ea se manifestă prin faptul că monedele de aur uzate continuă să circule. Piesele de aur nu sînt simplă monedă sau simplu mijloc de circulaţie decît atîta timp cît se află realmente în circulaţie. Dar ceea ce nu este valabil pentru moneda de aur este valabil pentru masa minimă de aur care poate fi înlocuită prin bani de hîrtie. Această masă se află în permanenţă în sfera circulaţiei, funcţionează necontenit ca mijloc de circulaţie şi există deci exclusiv ca purtătoare a acestei funcţii. Mişcarea ei nu reprezintă deci decît împletirea continuă a proceselor opuse ale metamorfozei mărfurilor M—B—M, în care în faţa mărfii apare întruchiparea valorii ei, pentru a dispărea din nou imediat. Reprezentarea independentă a valorii de schimb a mărfii este aici doar un moment fugitiv. Ea este înlocuită imediat prin altă marfă. Din această cauză este suficientă existenţa doar simbolică a banilor într-un proces în care ei trec continuu dintr-o mînă într-alta. Existenţa lor funcţională absoarbe, ca să zicem aşa, existenţa lor materială. Reflex efemer obiectivizat al preţurilor mărfurilor, ei nu mai funcţionează decît ca semne ale lor proprii şi pot fi deci înlocuiţi prin semne⁸⁵⁾. Numai că semnul bănesc are nevoie de o valabilitate socială obiectivă proprie, şi pe aceasta simbolul de hîrtie o obţine prin cursul forţat. Această constrîngere din partea statului se exercită numai în limitele unei anumite comunităţi, adică în cadrul sferei interne de circulaţie, şi numai aici banii se contopesc întru totul cu funcţia lor de mijloc de circulaţie sau de monedă, şi, prin urmare, pot să aibă ca bani de hîrtie o existenţă pur funcţională, distinctă de substanţa lor metalică.

3. Bani

Marfa care funcţionează ca măsură a valorii, şi deci nemijlocit sau prin înlocuitor şi ca mijloc de circulaţie, este bani. De aceea aurul (resp. argintul) este bani. El funcţionează ca bani, pe de o parte, acolo unde trebuie să apară nemijlocit ca aur (resp. ca argint), ca marfă-bani, adică acolo unde apare nu doar ideal, cum e cazul cînd funcţionează ca măsură a valorii sau unde poate fi reprezentat, cum se întîmplă cînd funcţionează ca mijloc de circulaţie; pe de altă parte, aurul (resp. argintul) funcţionează ca bani acolo unde funcţia sa, indiferent dacă şi-o îndeplineşte direct sau prin înlocuitor, îl fixează ca unică întruchipare a valorii sau ca unică existenţă adecvată a valorii de schimb în opoziţie cu toate celelalte mărfuri luate ca simple valori de întrebuinţare.

a) Tezaurizare

Circuitul continuu al celor două metamorfoze opuse ale mărfurilor, adică alternarea neîncetată a vînzărilor şi cumpărărilor, se manifestă în circulaţia neîntreruptă a banilor, adică în funcţia lor de perpetuum mobile al circulaţiei. Banii sînt imobilizaţi, sau se transformă, cum spune Boisguillebertⁱ⁾, din meuble în immeuble⁵⁴, din monedă în bani, în momentul în care seria metamorfozelor este întreruptă şi vînzarea nu este completată printr-o cumpărare subsecventă.

Încă la începuturile circulaţiei mărfurilor se dezvoltă necesitatea şi pasiunea de a reţine produsul primei metamorfoze, chipul transformat al mărfii sau crisalida sa de aur⁸⁶⁾. Marfa nu este vîndută pentru a se cumpăra altă marfă, ci pentru a se înlocui forma marfă cu forma bani. Din simplă mijlocitoare a schimbului de substanţe, această schimbare a formei devine un scop în sine. Forma înstrăinată a mărfii este împiedicată să funcţioneze ca formă absolut alienabilă a ei, cu alte cuvinte ca formă bani efemeră. Banii se pietrifică astfel şi devin tezaur, iar vînzătorul de marfă devine tezaurizator.

Îndeosebi la începuturile circulaţiei mărfurilor, numai surplusul de valori de întrebuinţare este transformat în bani. Aurul şi argintul devin astfel de la sine expresii sociale ale abundenţei sau avuţiei. Această formă naivă de tezaurizare se permanentizează la popoarele la care modului de producţie tradiţional, al cărui scop este satisfacerea nevoilor proprii, îi corespunde o sferă de trebuinţe strict limitată. Acest lucru se observă la asiatici, îndeosebi la hinduşi. Vanderlint, care consideră că preţurile mărfurilor sînt determinate de masa de aur şi de argint aflată într-o ţară, se întreabă de ce mărfurile provenite din India sînt atît de ieftine? Răspunsul: Pentru că hinduşii îngroapă banii. Din 1602 pînă în 1734 — spune el — ei au îngropat 150.000.000 l. st. în argint, venite iniţial din America în Europa⁸⁷⁾. Din 1856 pînă în 1866, deci în 10 ani, Anglia a exportat în India şi în China (o mare parte din metalul exportat în China se îndreaptă tot spre India) 120.000.000 l. st. în argint, care mai înainte era schimbat pe aur australian.

O dată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri, fiecare producător de mărfuri trebuie să-şi asigure acest nervus rerum, acest „amanet social“⁸⁸⁾. Trebuinţele sale se înnoiesc neîncetat şi impun cumpărarea neîncetată de marfă străină, în timp ce producerea şi vînzarea propriei sale mărfi cer timp şi depind de întîmplare. Pentru a cumpăra fără a vinde, el trebuie ca mai întîi să fi vîndut fără să cumpere. Această operaţie, efectuată pe scară generală, pare să se contrazică pe ea însăşi. Dar la sursă, la locul producţiei lor, metalele preţioase se schimbă direct pe alte mărfuri. Aici are loc o vînzare (de partea posesorilor de mărfuri) fără cumpărare (de partea posesorilor de aur şi de argint)⁸⁹⁾. Iar alte vînzări ulterioare, fără cumpărări subsecvente, nu fac decît să mijlocească repartizarea ulterioară a metalelor nobile între toţi posesorii de marfă. Astfel, iau naştere în toate punctele circulaţiei tezaure de aur şi de argint de proporţii diferite. O daltă cu posibilitatea de a reţine marfa ca valoare de schimb sau valoarea schimb ca marfă, se trezeşte setea de aur. O dată cu extinderea circulaţiei mărfurilor creşte puterea banilor, a acestei forme oricînd disponibile şi absolut sociale a avuţiei.

„Aurul este un lucru minunat! Cine îl are este stăpîn pe tot ce doreşte. Aurul poate chiar să deschidă sufletelor porţile raiului“. (Columbⁱ⁾, într-o scrisoare din Jamaica, 1503.)

Întrucît după înfăţişarea banilor nu poţi să-ţi dai seama ce anume s-a transformat în bani, înseamnă că totul, fie marfă sau nu, se transformă în bani. Orice lucru se poate vinde şi cumpăra. Circulaţia devine marele creuzet social în care totul intră pentru a ieşi sub formă de cristal bănesc. Acestei alchimii nu-i pot rezista nici măcar moaştele, şi cu atît mai puţin alte res sacrosanctae, extra commercium hominum^{*10 90)}. După cum în bani dispar orice deosebiri calitative ale mărfurilor, tot astfel, banii, la rîndul lor, asemenea unui leveller, şterg orice fel de deosebiri⁹¹⁾. Dar banii înşişi sînt marfă, adică un lucru exterior, care poate deveni proprietate privată a oricui. Puterea socială devine astfel puterea privată a unei persoane private. Societatea antică denunţă de aceea banii ca fiind factorul dizolvant al ordinii sale economice şi morale⁹²⁾. Societatea modernă, care încă din copilărie l-a scos pe Plutusⁱ⁾ de păr din măruntaiele pămîntului⁹³⁾, salută în aur „graal“-ul ei sfînt, încarnarea strălucitoare a propriului său principiu vital.

Marfa ca valoare de întrebuinţare satisface o trebuinţă specială şi formează un element special al avuţiei materiale. Dar valoarea mărfii măsoară gradul forţei sale de atracţie faţă de toate elementele avuţiei materiale, prin urmare avuţia socială a posesorului ei. Pentru cel mai primitiv posesor de marfă şi chiar pentru un ţăran din Europa occidentală, valoarea este inseparabilă de forma-valoare, iar sporirea tezaurului de aur şi de argint înseamnă deci sporire a valorii. E drept că valoarea banilor variază — fie ca urmare a modificării propriei lor valori, fie ca urmare a modificării valorii mărfurilor. Aceasta nu împiedică însă, pe de o parte, ca 200 de uncii de aur să conţină întotdeauna mai multă valoare decît 100, 300 mai mult decît 200 etc., nici, pe de altă parte, ca forma metalică, naturală, a acestui obiect să rămînă forma generală de echivalent a tuturor mărfurilor, întruchiparea nemijlocit socială a oricărei munci omeneşti. Prin natura sa, tendinţa de tezaurizare este nelimitată. Din punct de vedere calitativ sau din punctul de vedere al formei, banii nu cunosc limite, cu alte cuvinte ei sînt reprezentantul general al avuţiei materiale, pentru că pot fi transformaţi nemijlocit în orice marfă. În acelaşi timp însă, orice sumă de bani reală este limitată cantitativ, şi de aceea ea nu este decît un mijloc de cumpărare cu eficienţă limitată. Această contradicţie dintre limita cantitativă a banilor şi lipsa oricărei limite calitative îl împinge mereu pe tezaurizator să revină la munca de Sisifⁱ⁾ a acumulării. El se află în situaţia cuceritorului lumii care cu fiecare ţară nu cucereşte decît o nouă graniţă.

Pentru a se reţine aurul ca bani, şi deci ca element de tezaurizare, el trebuie împiedicat să circule sau să se dizolve, ca mijloc de cumpărare, în mijloace de consum. Tezaurizatorul sacrifică deci trebuinţele sale trupeşti fetişului aur. El ia în serios evanghelia renunţării. Pe de altă parte, el nu poate să scoată din circulaţie sub formă de bani decît ceea ce îi dă acesteia sub formă de marfă. Cu cît produce mai mult, cu atît poate să vîndă mai mult. Hărnicia, spiritul de economie şi avariţia sînt, aşadar, virtuţile sale cardinale; a vinde mult, a cumpăra puţin: la aceasta se rezumă economia sa politică⁹⁴⁾.

Tezaurul are, alături de forma nemijlocită, o formă estetică, posesiunea de obiecte de aur şi de argint. Aceasta creşte o dată cu avuţia societăţii burgheze. „Soyons riches ou paraissons riches“^*11. (Diderotⁱ⁾)⁵⁵. Se formează astfel, pe de o parte, o piaţă tot mai largă pentru aur şi argint, independentă de funcţiile lor băneşti, iar pe de altă parte, o sursă latentă de alimentare cu bani, la care se recurge îndeosebi în perioadele de zguduiri sociale.

Tezaurizarea îndeplineşte funcţii diferite în economia circulaţiei metalice. Prima ei funcţie îşi are originea în condiţiile circulaţiei monedei de aur şi de argint. Am văzut cum, o dată cu oscilaţiile continue ale circulaţiei mărfurilor în ceea ce priveşte volumul, preţurile şi viteza, masa banilor aflaţi în circulaţie creşte sau scade neîncetat. Ea trebuie deci să fie în stare să se contracte şi să se dilate. Uneori banii trebuie să fie atraşi în calitate de monedă, alteori moneda trebuie să fie respinsă în calitate de bani. Pentru ca masa de bani aflată efectiv în circulaţie să corespundă în permanenţă gradului de saturaţie a sferei circulaţiei, cantitatea de aur sau de argint aflată într-o ţară trebuie să fie mai mare decît cantitatea care îndeplineşte funcţia de monedă. Această condiţie este îndeplinită prin forma tezaur a banilor. Rezervoarele tezaurului servesc concomitent drept canale de scurgere şi de alimentare pentru banii aflaţi în circulaţie, astfel că aceştia nu umplu niciodată pînă la refuz canalele circulaţiei⁹⁵⁾.

b) Mijloc de plată

În forma nemijlocită de circulaţie a mărfurilor, pe care am analizat-o pînă acum, aceeaşi mărime-valoare există întotdeauna de două ori: marfă la unul din poli, bani la polul opus. Posesorii de marfă intrau deci în contact numai ca reprezentanţi ai unor echivalente reciproce existente. O dată cu dezvoltarea circulaţiei mărfurilor se dezvoltă însă relaţii prin care înstrăinarea mărfii este separată în timp de realizarea preţului ei. Aici e suficient să menţionăm cele mai simple dintre aceste relaţii. Producerea unui fel de marfă necesită o durată mai lungă, a altuia o durată mai scurtă. Producţia unor mărfuri diferite este legată de diferite anotimpuri. O marfă se naşte chiar pe piaţa ei de desfacere, alta trebuie să călătorească pînă la o piaţă îndepărtată. De aceea un posesor de marfă poate să se prezinte ca vînzător înainte ca celălalt să se prezinte ca cumpărător. Atunci cînd aceleaşi tranzacţii se repetă continuu între aceleaşi persoane, condiţiile de vînzare ale mărfurilor se reglementează în conformitate cu condiţiile lor de producţie. Pe de altă parte, se obişnuieşte să se vîndă pentru o anumită perioadă de timp uzul anumitor feluri de marfă, de pildă al unei case. Abia după expirarea termenului cumpărătorul primeşte efectiv valoarea de întrebuinţare a mărfii. El o cumpără deci înainte de a o plăti. Un posesor de marfă vinde o marfă existentă, celălalt cumpără ca simplu reprezentant al banilor sau ca reprezentant al unor bani viitori. Vînzătorul devine creditor, cumpărat debitor. Întrucît aici metamorfoza mărfii, adică dezvoltarea formei valoare a mărfii, se modifică, banii capătă şi ei o altă funcţie. Ei devin mijloc de plată⁹⁶⁾.

Calitatea de creditor sau de debitor rezultă aici din circul de mărfuri simplă. Modificarea formei acestei circulaţii imprimă vînzătorului şi cumpărătorului aceste caractere noi. Este vorba deci de două roluri care iniţial sînt la fel de efemere şi sînt jucate alternativ de aceiaşi agenţi ai circulaţiei, ca şi acelea de vînzător şi de cumpărător. De data aceasta însă opoziţia este de la bun început mai puţin comodă şi susceptibilă de o cristalizare mai amplă⁹⁷⁾. Aceleaşi caractere pot să apară însă şi independent de circulaţia mărfurilor. Aşa, de pildă, în lumea antică lupta de clasă se desfăşoară în special sub forma luptei dintre creditor şi debitor şi se încheie, la Roma, cu ruinarea debitorului plebeu, care e înlocuit de către sclav. În evul mediu lupta se încheie cu ruinarea debitorului feudal, care îşi pierde puterea politică o dată cu baza ei economică. Totuşi forma bani — iar relaţiile dintre creditor şi debitor au forma unor relaţii băneşti — nu face decît să oglindească aici antagonismul unor condiţii economice de viaţă mai profunde.

Să revenim la sfera circulaţiei mărfurilor. Apariţia concomitentă a echivalentelor marfă şi bani la cei doi poli ai procesului de vînzare a încetat. Banii funcţionează acum, în primul rînd, ca măsură a valorii la determinarea preţului mărfii vîndute. Preţul ei stabilit prin contract măsoară obligaţia cumpărătorului, adică suma de bani pe care el trebuie s-o plătească la termenul stabilit. Ei funcţionează, în al doilea rînd, ca mijloc de cumpărare ideal. Cu toate că nu există decît în obligaţia de a plăti a cumpărătorului, ei efectuează trecerea mărfii dintr-o mînă în alta. Abia în momentul cînd plata devine scadentă, mijlocul de plată intră efectiv în circulaţie, adică trece din mîna cumpărătorului în cea a vînzătorului. Mijlocul de circulaţie s-a transformat în tezaur, pentru că procesul de circulaţie s-a întrerupt după prima sa fază, adică banii, forma transformată a mărfii, au fost scoşi din circulaţie. Mijlocul de plată a intrat în circulaţie, dar abia după ce marfa a ieşit din ea. Banii nu mai mijlocesc procesul. Ei îl încheie în mod independent, ca existenţă absolută a valorii de schimb sau ca marfă universală. Vînzătorul a transformat marfa în bani pentru a-şi satisface, prin intermediul banilor, o trebuinţă oarecare, tezaurizatorul — pentru a păstra marfa sub formă de bani, cumpărătorul debitor — pentru a putea plăti. Dacă nu plăteşte, avutul îi este vîndut la mezat. În virtutea unei necesităţi sociale izvorînd din însăşi una din relaţiile procesului de circulaţie, întruchiparea valorii mărfii, banii, devine astfel aici scopul în sine al vînzării.

Cumpărătorul transformă banii din nou în marfă înainte de a fi transformat marfa în bani, adică el efectuează a doua metamorfoză a mărfii înaintea primei metamorfoze. Marfa vînzătorului circulă, dar ea îşi realizează preţul numai într-un titlu de drept privat asupra banilor. Ea se transformă în valoare de întrebuinţare înainte de a se fi transformat în bani. Efectuarea primei sale metamorfoze are loc abia ulterior⁹⁸⁾.

În fiecare perioadă de timp dată a procesului de circulaţie, obligaţiile scadente reprezintă suma preţurilor mărfurilor a căror vînzare a generat aceste obligaţii. Masa de bani necesară pentru realizarea acestei sume de preţuri depinde în primul rînd de viteza de circulaţie a mijloacelor de plată. Aceasta este determinată de două împrejurări: de înlănţuirea relaţiilor dintre creditori şi debitori, astfel că A, care primeşte bani de la debitorul său B, îi plăteşte mai departe creditorului său C etc. — şi de intervalul de timp dintre diferitele termene de plată. Lanţul consecutiv de plăţi sau de prime metamorfoze efectuate ulterior se deosebeşte esenţial de împletirea seriilor de metamorfoze analizate mai înainte. În mişcarea mijlocului de circulaţie nu numai că este exprimată legătura dintre vînzători şi cumpărători, ci însăşi legătura apare abia în cadrul circulaţiei banilor şi o dată cu aceasta. Dimpotrivă, mişcarea mijlocului de plată exprimă o legătură socială existentă încă înaintea ei.

Simultaneitatea şi paralelismul vînzărilor limitează posibilitatea înlocuirii masei de monedă prin sporirea vitezei de circulaţie. Pe de altă parte, aceleaşi împrejurări constituie o nouă pîrghie în economisirea mijloacelor de plată. O dată cu concentrarea plăţilor în acelaşi loc se dezvoltă spontan instituţii şi metode speciale pentru compensarea lor. Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu viramentele din Lyon în evul mediu. Creanţele lui A faţă de B, ale lui B faţă de C, ale lui C faţă de A etc. trebuie doar confruntate, pentru a se anula reciproc, într-o măsură anumită, ca mărimi pozitive şi negative. Nu mai e nevoie, în cele din urmă, decît de soldarea unei balanţe debitoare. Cu cît concentrarea plăţilor este mai masivă, cu atît este relativ mai mică balanţa, deci şi masa mijloacelor de plată aflate în circulaţie.

Funcţia banilor ca mijloc de plată conţine o contradicţie directă. În măsura în care plăţile se compensează, ei funcţionează doar ideal, ca bani de calcul sau ca măsură a valorii. În măsura în care trebuie efectuate plăţi reale, ei nu mai apar ca mijloc de circulaţie, ca formă doar efemeră de mijlocire a schimbului de substanţe, ci ca întruchiparea individuală a muncii sociale, ca existenţă independentă a valorii de schimb, ca marfă absolută. Această contradicţie izbucneşte în acel moment al crizelor industriale şi comerciale care se numeşte criză financiară⁹⁹⁾. Ea are loc numai acolo unde lanţul consecutiv de plăţi şi un sistem artificial de compensare a acestora sînt pe deplin dezvoltate. Atunci cînd în acest mecanism intervin tulburări de ordin mai general, indiferent care ar fi cauza lor, banii trec brusc şi nemijlocit de la forma doar ideală de bani de calcul la aceea de monedă sunătoare. Ei nu mai pot fi înlocuiţi prin mărfuri obişnuite. Valoarea de întrebuinţare a mărfii devine fără de valoare, iar valoarea ei dispare în faţa propriei ei forme valoare. Abia nu de mult burghezul, îmbătat de prosperitatea din jurul lui, declara, cu îngîmfarea proprie perioadei iluminismului; că banii nu sînt decît o simplă iluzie. Numai marfa reprezintă bani. Dar iată că acum pe piaţa mondială răsună strigătul: Numai banii sînt marfă! Aşa cum tînjeşte cerbul după apă proaspătă, tot aşa sufletul burghezului tînjeşte după bani, unica avuţie¹⁰⁰⁾. În timpul crizei, opoziţia dintre marfă şi întruchiparea valorii ei, banii, se accentuează, devenind o contradicţie absolută. Din această cauză aici forma pe care o îmbracă banii nu prezintă importanţă. Penuria de bani rămîne aceeaşi, indiferent dacă plăţile se fac în aur sau în bani de credit, de pildă în bancnote¹⁰¹⁾.

Dacă examinăm suma totală a banilor aflaţi în circulaţie într-un anumit interval de timp, ea este, la o viteză de circulaţie dată a mijloacelor de circulaţie şi de plată, egală cu suma preţurilor mărfurilor ce urmează să fie realizate plus suma plăţilor scadente, minus suma plăţilor care se compensează, minus, în fine, numărul de rotaţii în care aceeaşi unitate bănească funcţionează alternativ, ca mijloc de circulaţie şi ca mijloc de plată. De pildă: ţăranul îşi vinde cerealele cu 2 l. st., care servesc astfel ca mijloc de circulaţie. La scadenţă el plăteşte cu aceşti bani pînza pe care i-a furnizat-o ţesătorul. Aceleaşi 2 l. st. funcţionează, acum ca mijloc de plată. Apoi, ţesătorul cumpără o biblie plătind în numerar, şi aceste 2 l. st. funcţionează din nou ca mijloc de circulaţie — etc. Din această cauză, chiar dacă preţurile, viteza de circulaţie a banilor şi economia plăţilor sînt date, masa banilor aflaţi în circulaţie într-un interval dat, de pildă într-o zi, nu mai coincide cu masa mărfurilor aflate în circulaţie. Circulă bani care reprezintă mărfuri scoase de mult din circulaţie. Circulă mărfuri al căror echivalent în bani va apărea abia ulterior. Pe de altă parte obligaţiile de plată contractate într-o zi şi plăţile scadente în aceeaşi zi sînt mărimi absolut incomensurabile¹⁰²⁾.

Banii de credit rezultă direct din funcţia banilor ca mijloc de plată, prin faptul că titlurile de credit pentru mărfurile vîndute circulă, la rîndul lor, transferînd altor persoane creanţele. Pe de altă parte, o dată cu dezvoltarea creditului, se dezvoltă şi funcţia banilor ca mijloc de plată. În această funcţie a lor, banii dobîndesc forme de existenţă proprii, pe care le iau aflîndu-se în sfera marilor tranzacţii comerciale, în timp ce moneda de aur sau de argint este împinsă mai ales în sfera micului comerţ¹⁰³⁾.

La un anumit grad de dezvoltare şi la un anumit volum al producţiei de mărfuri, funcţia banilor ca mijloc de plată depăşeşte sfera circulaţiei mărfurilor. Banii devin marfă universală a contractelor¹⁰⁴⁾. Rente, impozite etc. se transformă din prestaţii în natură în plăţi în bani. Cît de mult este determinată această transformare de caracterul general al procesului de producţie o dovedeşte, de pildă, încercarea, de două ori neizbutită, a Imperiului roman de a încasa toate dările în bani. Mizeria îngrozitoare a populaţiei rurale din Franţa sub Ludovic al XIV-leaⁱ⁾, pe care o denunţă atît de pregnant Boisguillebert, mareşalul Vaubanⁱ⁾ şi alţii, nu se datora numai impozitelor mari, ci şi transformării impozitului în natură într-un impozit în bani¹⁰⁵⁾. Pe de altă parte, dacă forma naturală a rentei funciare — în Asia aceasta constituie în acelaşi timp elementul principal al impozitelor către stat — se întemeiază pe relaţii de producţie care se reproduc cu imuabilitatea unor relaţii naturale, asemenea formă de plată menţine, prin retroacţiune, vechea formă de producţie. Ea constituie unul dintre misterele autoconservării Imperiului otoman. Dacă în Japonia comerțul exterior impus de Europa va atrage după sine transformarea rentei în natură în rentă în bani, aceasta va duce la pieirea agriculturii model a acestei ţări. Condiţiile economice auguste ale existenţei acestei agriculturi se vor destrăma.

În fiecare ţară se stabilesc anumite termene generale de plată. Ele se întemeiază în parte, abstracţie făcînd de alte cicluri ale reproducţiei, pe condiţiile naturale ale producţiei legate de alternarea anotimpurilor. Aceste termene reglementează şi plăţile care nu decurg direct din circulaţia mărfurilor, cum ar fi impozitele, rentele etc. Masa de bani care este necesară, în anumite zile ale anului, pentru aceste plăţi împrăştiate pe întreaga întindere a ţării cauzează perturbări periodice, dar cu totul superficiale, în economia mijloacelor de plată¹⁰⁶⁾. Din legea vitezei de circulaţie a mijloacelor de plată rezultă că pentru toate plăţile periodice, oricare le-ar fi sursa, masa necesară a mijloacelor de plată este direct^*16 proporţională cu durata perioadelor de plată¹⁰⁷⁾.

Dezvoltarea banilor ca mijloc de plată impune acumulări de bani pentru termenele de scadenţă ale sumelor datorate. În timp ce tezaurizarea ca formă independentă de îmbogăţire dispare o dată cu dezvoltarea societăţii burgheze, ea creşte, pe de altă parte, o dată cu această dezvoltare, sub forma fondurilor de rezervă ale mijloacelor de plată.

c) Bani universali

Ieşind din sfera circulaţiei interne, banii dezbracă formele locale de etalon al preţurilor, monedă, monedă divizionară şi semn al valorii, dobîndite în cadrul ei, şi revin la forma iniţială de lingouri de metale nobile. În comerţul mondial, mărfurile îşi desfăşoară valoarea în mod universal. Întruchiparea independentă a valorii lor li se opune, aşadar, aici sub formă de bani universali. Abia a pe piaţa mondială banii funcţionează pe deplin ca marfă a cărei formă naturală este în acelaşi timp formă nemijlocit socială de realizare a muncii omeneşti in abstracto. Modul lor de existenţă devine adecvat noţiunii lor.

În sfera circulaţiei interne numai o singură marfă poate servi ca măsură a valorii şi deci ca bani. Pe piaţa mondială există o dublă măsură a valorii, aurul şi argintul¹⁰⁸⁾.

Banii universali funcţionează ca mijloc de plată universal, ca mijloc de cumpărare universal şi ca materializare socială absolută a avuţiei în general (universal wealth). Funcţia de mijloc de plată pentru echilibrarea balanţelor internaţionale predomină. De aici lozinca sistemului mercantilist: balanţa comercială!¹⁰⁹⁾ Ca mijloc de cumpărare internaţional, aurul şi argintul servesc, în esenţă, atunci cînd echilibrul tradiţional al schimbului de substanţe dintre diferite naţiuni este tulburat brusc. În sfîrşit, ei mai servesc ca materializare socială absolută a avuţiei acolo unde nu este vorba nici de cumpărare şi nici de plată, ci de transferarea avuţiei dintr-o ţară în alta, şi unde această transferare nu poate fi efectuată în formă de marfă, fie din cauza conjuncturii de pe piaţa de mărfuri, fie din cauza însuşi a scopului urmărit urmărit¹¹⁰⁾.

Atît pentru circulaţia internă, cît şi pentru circulaţia pe piaţa mondială orice ţară are nevoie de un fond de rezervă. Funcţiile tezaurelor îşi au, aşadar, originea parte în funcţia banilor ca mijloc de circulaţie şi ca mijloc de plată în interior, parte (în funcţia lor ca bani universali^110a). În acest din urmă rol este nevoie întotdeauna de marfa-bani reală, adică de aur şi de argint efectiv, şi de aceea James Steuart caracterizează aurul şi argintul ca money of the world^*18, spre deosebire de înlocuitorii lor locali.

Mişcarea torentului de aur şi de argint aste dublă. Pe de o parte, el curge de la izvoarele sale, revărsîndu-se pe întreaga piaţă mondială, unde este captat, în proporţii diferite, de diferitele sfere naţionale de circulaţie, intră în canalele circulaţiei lor interne, ca să înlocuiască monedele de aur şi de argint uzate, să furnizeze materialul pentru articole de lux şi să îngheţe sub formă de tezaur¹¹¹⁾. Această primă mişcare e mijlocită de schimbul direct al muncilor naţionale, realizate în mărfuri, cu munca ţărilor producătoare de aur şi de argint, realizată în metale nobile. Pe de altă parte, aurul şi argintul circulă încontinuu între diferitele sfere naţionale de circulaţie şi această mişcare urmează oscilaţiile necontenite ale cursului schimbului¹¹²⁾.

Ţările cu producţie burgheză dezvoltată limitează tezaurele concentrate masiv în rezervoarele băncilor la minimul cerut de funcţiile specifice ale acestor tezaure¹¹³⁾. Cu anumite excepţii, un tezaur care depăşeşte cu mult nivelul mediu indică o stagnare a circulaţiei mărfurilor, sau o întrerupere în desfăşurarea metamorfozelor acestora¹¹⁴⁾.

50) Întrebarea de ce banii nu reprezintă nemijlocit timpul de muncă, astfel ca, de pildă, o bancnotă să reprezinte x ore de muncă, se reduce pur şi simplu la întrebarea de ce în cadrul producţiei de mărfuri produsele muncii trebuie să ia forma mărfurilor, căci forma-marfă presupune dedublarea lor în mărfuri şi marfă-bani, sau la întrebarea de ce munca particulară nu poate fi considerată muncă nemijlocit socială, adică contrariul ei. Am discutat în altă parte pe larg utopismul plat al „banilor-muncă“ pe baza producţiei de mărfuri, (l. c, p. 61 şi urm.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 73 şi urm. — Nota trad.) Aici voi releva doar că, de pildă, „banii-muncă“ ai lui Owenⁱ⁾ sînt tot atît de puţin „bani“ cum sînt bilete de teatru. Owen presupune munca nemijlocit socializată, adică o formă de producţie diametral opusă producţiei de mărfuri. Certificatul de muncă nu face decît să constate partea individuală a fiecărui producător în munca comună şi pretenţia sa individuală la cota care îi revine din partea produsului comun destinată consumului. Dar Owen nici nu s-a gîndit ca, pe de o parte, să presupună producţia de mărfuri şi, pe de altă parte, să caute să ocolească condiţiile ei necesare cu ajutorul unor trucuri băneşti.

51) Sălbaticul sau semisălbaticul se foloseşte de limbă în alt mod. Iată ce spune căpitanul Parryⁱ⁾ despre locuitorii coastei de vest a Golfului Baffin: „În cazul acesta“ (în cazul schimbului de produse) „...ei îl lingeau“ (obiectul oferit) „de două ori, ceea ce însemna că sînt mulţumiţi de afacerea încheiată“⁴². La eschimoşii orientali exista de asemenea obiceiul ca cel care cumpăra un obiect să-l lingă în clipa cînd intra în posesia lui. Dacă în nord limba este considerată organ al luării în posesiune, nu e de mirare că în sud pîntecele este considerat organ al proprietăţii acumulate şi că un cafru apreciază bogăţia unui om după mărimea pîntecelui. Cafrii sînt oameni foarte deştepţi; raportul oficial pe anul 1864 asupra stării sănătăţii publice în Anglia releva faptul că la cea mai mare parte a clasei muncitoare se constată o lipsă de substanţe adipogene, iar în acelaşi an un oarecare dr. Harvey (nu cel care a descoperit circulaţia sîngelui) a făcut avere datorită unor reţete şarlataneşti care promiteau burgheziei şi aristocraţiei să le scape de povara grăsimii excesive.

52) Vezi Karl Marx, „Zur Kritik etc.“, „Theorien von der Masseinheit des Geldes“, p. 53 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 65 şi urm. — Nota trad.)

53) Notă la ediţia a 2-a. „Acolo unde aurul şi argintul coexistă legal ca bani, adică ca măsură a valorii, s-au făcut mereu încercări zadarnice de a le considera drept una şi aceeaşi materie. A presupune că acelaşi timp de muncă se materializează invariabil în aceleaşi proporţii de argint şi aur înseamnă a se presupune în fond că argintul şi aurul sînt una şi aceeaşi materie şi că o cantitate determinată de argint, acest metal mai puţin valoros, reprezintă o fracţiune invariabilă dintr-o cantitate determinată de aur. De pe vremea domniei lui Eduard al III-leaⁱ⁾ şi pînă în timpul lui George al II-leaⁱ⁾, istoria circulaţiei banilor din Anglia reprezintă o serie neîntreruptă de perturbări provocate de ciocnirea dintre raportul valoric legal stabilit între aur şi argint şi oscilaţiile reale ale valorilor acestor metale. Cînd aurul era evaluat la un nivel prea ridicat, cînd argintul. Metalul evaluat la un nivel prea scăzut era retras din circulaţie, retopit în lingouri şi exportat în străinătate. Atunci raportul valoric dintre cele două metale era din nou modificat pe cale legislativă, dar foarte curînd noua valoare nominală intra în acelaşi conflict cu raportul valoric real al valorilor ca şi vechea valoare nominală. În vremea noastră, chiar şi scăderea neînsemnată şi trecătoare a valorii aurului în raport cu argintul, ca urmare a cererii de argint din partea Indiei şi a Chinei, a provocat în Franţa pe o scară foarte largă acelaşi fenomen, şi anume exportarea argintului şi înlăturarea lui din circulaţie de către aur. În anii 1855, 1856, 1857 importul de aur în Franţa depăşea cu 41.580.000 l. st. exportul lui din această tară, în timp ce excedentul exportului de argint faţă de importul de argint reprezenta 34.704.000 l. st.^*1 De fapt în ţările unde, potrivit legii, ambele metale sînt măsuri ale valorii şi ambele trebuie să fie acceptate la plăţi şi oricine poate plăti după dorinţă în aur sau în argint, metalul cu valoarea în creştere dobîndeşte un agio şi, asemenea oricărei alte mărfi, îşi măsoară preţul în metalul evaluat la un nivel prea ridicat, în timp ce numai acesta din urmă serveşte ca măsură a valorii. Întreaga experienţă istorică în acest domeniu se reduce pur şi simplu la aceea că, acolo unde, în virtutea legii, două mărfuri îndeplinesc funcţia de măsură a valorii, de fapt întotdeauna numai una dintre ele se afirmă ca atare“. (Karl Marx, l. c, p. 52, 53.) (Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 64—65. — Nota trad.)

54) Notă la ediţia a 2-a. Faptul ciudat că în Anglia uncia de aur, ca unitate de măsură monetară, nu este subdivizată în părţi alicote se explică astfel: „La început sistemul nostru monetar era adaptat la utilizarea exclusivă a argintului; din această cauză, o uncie de argint poate fi întotdeauna divizată într-un număr de părţi alicote. Dat fiind că aurul a fost introdus abia mai tîrziu în acest sistem monetar adaptat exclusiv la argint, o uncie de aur nu poate fi divizată într-un număr de părţi alicote“. (Maclarenⁱ⁾, „History of the Currency“, London. 1858, p. 16.)

55) Notă la ediţia a 2-a. În lucrările engleze confuzia care se face între măsura valorilor (measure of value) şi etalonul preţurilor (standard of value) este de-a dreptul fantastică. Funcţiile, deci şi denumirile, sînt confundate în permanenţă.

56) De altfel această cronologie nu o găsim la toate popoarele.

57) Notă la ediţia a 2-a. Astfel, lira engleză reprezintă mai puţin de o treime din greutatea sa iniţială, lira scoţiană dinaintea unirii⁴⁴ numai ¹/₃₆, livra franceză ¹/₇₄, maravedi-ul spaniol mai puţin de ¹/₁₀₀₀, iar real-ul portughez şi mai puţin.

58) Notă la ediţia a 2-a. „Monedele ale căror denumiri nu mai au astăzi decît o semnificaţie ideală sînt la toate popoarele monedele cele mai vechi; cîndva însă ele au fost reale, şi tocmai pentru că au fost reale s-a calculat cu ele“. (Galianiⁱ⁾ „Della Moneta“, l. c., p. 153.)

59) Notă la ediţia a 2-a. D-l David Urquhartⁱ⁾ observă în ale sale „Familiar Words“ faptul nemaiauzit (!) că astăzi lira engleză (l. st.), unitatea monetară engleză, este egală cu circa ¹/₄ uncie de aur: „Aceasta este falsificarea unei măsuri şi nu stabilirea unui etalon“ (p. 105). În această „denumire falsă“ a greutăţii aurului el vede, ca de obicei, mîna falsificatoare a civilizaţiei.

60) Notă la ediţia a 2-a. „Cînd Anacharsis a fost întrebat de ce au elenii nevoie de bani, el a răspuns: pentru calcul“. (Athen[aeus]ⁱ⁾, „Deipn.“, 1. IV. 49, v. II [p. 120], ed. Schweighäuser, 1802.)

61) Notă la ediţia a 2-a. „Deoarece, ca etalon al preţurilor, aurul apare sub aceleaşi denumiri de calcul ca şi preţurile mărfurilor, de pildă, o uncia de aur, la fel ca şi valoarea unei tone de fier, se exprimă în 3 l.st. 17 şilingi şi 10¹/₂ pence, aceste denumiri de calcul ale aurului au fost numite preţ monetar al aurului. De aici provine ideea stranie că aurul (respectiv argintul) s-ar evalua în propriul său material şi că, spre deosebire de toate celelalte mărfuri, el ar căpăta din partea statului un preţ fix. Stabilirea unor denumiri de calcul pentru greutăţi determinate de aur a fost considerată în mod greşit drept stabilire a valorii acestor greutăţi“. (Karl Marx, l. c, p. 52.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 63—64. — Nota trad.)

62) Comp. „Theorien von der Masseinheit des Geldes“ în „Zur Kritik der Pol. Oekon. Etc.“, p. 53 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 65 şi urm. — Nota trad.) Fanteziile în ceea ce priveşte creşterea sau scăderea „preţului monedei“ se reduceau la aceea ca, printr-un act al puterii de stat, denumirile băneşti stabilite prin lege ale unor greutaţi de aur şi argint, de asemenea stabilite prin lege, să fie date unor greutăţi mai mari sau mai mici, astfel că pe viitor, de pildă, din ¹/₄ de uncie de aur să fie bătuţi 40 de şilingi în loc de 20. Aceste fantezii, în măsura în care nu constituie operaţii financiare grosolane îndreptate împotriva creditorilor statului şi ai particularilor, ci urmăresc „tămăduirea miraculoasă“ a economiei, au fost analizate atît de amănunţit de Pettyⁱ⁾ în „Quantulumcunque concerning Money, To the Lord Marquis of Halifax, 1682“, încît nici succesorii săi imediaţi, sir Dudley Northⁱ⁾ şi John Lockeⁱ⁾, fără să mai vorbim de cei de mai tîrziu, n-au putut decît să-i vulgarizeze ideile. „Dacă avuţia unei naţiuni — spune el între altele — ar putea fi înzecită printr-un decret, este ciudat că guvernele noastre nu au emis de mult asemenea decrete“. (l. c., p. 36.)

63) „Sau trebuie să admitem că 1.000.000 în bani valorează mai mult decît o valoare egală în mărfuri“ (Le Trosneⁱ⁾, l. c, p. 919), că, prin urmare, „o valoare valorează mai mult decît altă valoare egală“.

64) Dacă în tinereţea sa Ieronim a avut mult de luptat împotriva cărnii sale materiale, deoarece în pustiu a fost mereu obsedat de chipuri de femei frumoase, la bătrîneţe el a trebuit să lupte împotriva cărnii spirituale. „Mă vedeam în gînd — spune el, de pildă — în faţa judecătorului suprem. «Cine eşti tu?», mă întreabă un glas. «Sînt un creştin». «Minţi», tună judecătorul suprem. «Nu eşti decît un ciceronian!»“⁴⁵

65) „Din foc... se creează totul, spune Heraclitⁱ⁾, şi focul se creează din totul, la fel cum pentru aur obţinem obiecte, iar pentru obiecte aur“. (F. Lassalleⁱ⁾, „Die Philosophie Herakleitos des Dunkeln“, Berlin 1858, Bd. I, p. 222.) În nota la acest pasaj, p. 224, nota 3, Lassalle consideră în mod eronat banii ca simplu semn al valorii.

66) „Orice vînzare este cumpărare“ (Dr. Quesnayⁱ⁾, „Dialogues sur le Comerce et les Travaux des Artisans“, [în] „Physiocrates“, éd. Daireⁱ⁾, I. Partie, Paris 1846, p. 170), sau cum spune acelaşi Quesnay în ale sale „Maximes Générales“: „A vinde înseamnă a cumpăra“⁵⁰.

67) „Preţul unei mărfi nu poate fi plătit decît cu preţul altei mărfi“. (Mercier de la Rivièreⁱ⁾, „L'Ordre naturel et essentiel des sociétés politiques“ [în] „Physiocrates“, éd. Daire, II. Partie, p. 554.)

68) „Pentru a avea aceşti bani, trebuie ca mai întîi să vinzi“. (l. c., p. 543.)

69) O excepţie o constituie, aşa cum am arătat mai sus, producătorul de aur, respectiv de argint, care îşi schimbă produsul fără ca în prealabil să-l fi vîndut.

70) „Dacă banii reprezintă, în mîinile noastre, lucrurile pe care am putea dori să le cumpărăm, ei reprezintă şi lucrurile pe care le-am vîndut în schimbul acestor bani“. (Mercier de la Rivière, l. c, p. 586.)

71) „Există deci patru puncte finale şi trei contractanţi, dintre care unul intervine de două ori“. (Le Trosne, l.c., p. 908.)

72) Notă la ediţia a 2-a. Cu toate că acest fenomen este atît de evident, economiştii, îndeosebi adeptul vulgaris al liberului schimb, nu sînt în stare, în majoritatea cazurilor, să-l observe.

73) Compară observaţiile mele asupra lui James Millⁱ⁾, „Zur Kritik etc.“, p. 74—76. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 85—87. — Nota trad.) Două puncte sînt caracteristice aici pentru metoda apologeticii economice. În primul rînd, identificarea circulaţiei mărfurilor cu schimbul direct de produse, făcîndu-se pur şi simplu abstracţie de deosebirile dintre ele. În al doilea rînd, încercarea de a se nega contradicţiile procesului de producţie capitalist, reducîndu-se relaţiile dintre agenţii săi de producţie la relaţiile simple care rezultă din circulaţia mărfurilor. Dar producţia de mărfuri şi circulaţia mărfurilor sînt fenomene care aparţin celor mai diferite moduri de producţie, deşi în măsură şi în proporţii diferite. Prin urmare, nu ştim încă nimic despre differentia specifica dintre modurile de producţie date şi nu putem să spunem nimic despre ele dacă nu cunoaştem decît categoriile abstracte ale circulaţiei mărfurilor care le sînt comune. Nici o altă ştiinţă în afară de economia politică nu acordă atîta importanţă celor mai elementare locuri comune. Aşa, de pildă, J. B. Sayⁱ⁾ îşi permite să trateze crizele numai pentru că ştie că marfa este un produs.

74) Chiar dacă vînzarea mărfii se repetă mereu, fenomen care aici nu există încă pentru noi, o dată cu ultima vînzare definitivă, marfa trece din sfera circulaţiei în sfera consumului, pentru a servi aici ca mijloc de subzistenţă sau ca mijloc de producţie.

75) „Ei“ (banii) „nu au altă mişcare decît aceea pe care le-o imprimă produsele“. (Le Trosne, l. c, p. 885.)

76) „Produsele sînt acelea care îi pun în mişcare“ (banii) „şi fac ca ei să circule... Viteza mişcării lor“ (adică a banilor) „întregeşte cantitatea lor. Dacă este nevoie, ei trec dintr-o mînă într-alta, fără a se opri un singur moment.“ (Le Trosne, l. c, p. 915, 916.)

77) „Întrucît banii... reprezintă măsura obişnuită pentru cumpărări şi vînzări, oricine are ceva de vîndut şi nu poate găsi cumpărător înclină imediat să creadă că dacă mărfurile sale nu găsesc plasament, de vină este lipsa de bani în Kingdom^*5 sau în district; de aceea toată lumea ţipă că e lipsă de bani, ceea ce totuşi este o mare greşeală... Ce vor aceşti oameni care ţipă după bani?... Arendaşul se plînge... el crede că dacă ar fi mai mulţi bani in ţară, el ar căpăta un preţ mai bun pentru articolele sale... Se pare, aşadar, că nu-i lipsesc banii, ci un preţ pentru cerealele şi pentru vitele sale, pe care ar vrea să le vîndă, dar nu poate... De ce nu poate să obţină un preţ?... l. Sau fiindcă în ţară există prea multe cereale şi prea multe vite, astfel că cei mai mulţi dintre cei care vin pe piaţă au nevoie, ca şi el, să vîndă, dar numai puţini vin pentru a cumpăra. Sau 2. fiindcă desfacerea obişnuită pe calea exportului stagnează... Sau 3. fiindcă consumul se reduce, dacă, de pildă, din cauza sărăciei, oamenii nu mai cheltuiesc pentru gospodăria lor atîta cît cheltuiau înainte. De aceea nu simpla sporire a cantităţii de bani ar influenţa favorabil asupra vînzării bunurilor arendaşului, ci înlăturarea uneia din aceste trei cauze care grevează realmente asupra pieţei... Negustorul şi băcanul au de asemenea nevoie de bani, căci din cauza stagnării de pe piaţă, ei nu pot desface mărfurile cu care fac comerţ... O naţiune nu prosperă decît atunci cînd avuţia trece repede dintr-o mînă în alta“. (Sir Dudley North, „Discourses upon Trade“, Lond. 1691, p. 11—15 passim.) Elucubraţiile lui Herrenschwandⁱ⁾ se reduc toate la ideea că contradicţiile care sînt generate de însăşi natura mărfii şi care se manifestă deci în circulaţia mărfurilor pot fi înlăturate prin sporirea cantităţii mijloacelor de circulaţie. Dar din iluzia curentă care atribuie stagnările în procesul de producţie şi de circulaţie lipsei mijloacelor de circulaţie nu rezultă cîtuşi de puţin că, invers, o lipsă reală de mijloace de circulaţie, provocată, de pildă, de maşinaţiile oficiale în ceea ce priveşte „regulation of currency“^*6, nu poate să provoace, la rîndul ei, stagnări.

78) „Pentru a menţine comerţul unei naţiuni este nevoie de bani într-o anumită cantitate şi o anumită proporţie; un plus sau un minus i-ar fi dăunător comerţului. După cum într-un mic magazin de desfacere cu amănuntul este nevoie de o anumită cantitate de farthingi, pentru a schimba monedele de argint şi pentru a efectua plăţi ce nu pot fi efectuate nici cu cele mai mici monede de argint... De asemenea, după cum cantitatea de farthingi necesari în comerţ depinde de numărul cumpărătorilor, de frecvenţa cumpărăturilor lor şi, în primul rînd, de valoarea celei mai mici monede de argint, tot aşa cantitatea de bani (monede de aur sau argint) necesari pentru comerţul nostru este determinată de frecvenţa actelor de schimb şi de mărimea plăţilor“. (William Petty, „A Treatise on Taxes and Contributions“, Lond. 1667, p. 17). Teoria lui Humeⁱ⁾ a fost apărată împotriva atacurilor lui J. Steuartⁱ⁾ şi ale altora de către A. Youngⁱ⁾ în lucrarea sa „Political Arithmetic“, Lond. 1774, în care se află un capitol special intitulat: „Prices depend on quantity of money“^*7, p. 112 şi urm. În cartea mea „Zur Kritik etc.“, p. 149. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 156. — Nota trad.) am arătat că: „Problema cantităţii de monedă aflată în circulaţie este în mod tacit înlăturată de el (A. Smithⁱ⁾) prin aceea că, în mod cu totul greşit, consideră banii drept o simplă marfă“. Această remarcă este valabilă numai in măsura în care A. Smith se ocupă de bani ex officio. În alte cazuri însă, ca, de pildă, atunci cînd face critica sistemelor anterioare ale economiei politice, observaţiile lui sînt juste: „În fiecare ţară, cantitatea de monede este determinată de valoarea mărfurilor a căror circulaţie o mijlocesc... Valoarea bunurilor cumpărate şi vîndute anual într-o ţară cere o anumită cantitate de bani pentru a le pune în circulaţie şi a le repartiza între consumatorii lor propriu-zişi; iar o cantitate mai mare de bani nu-şi poate găsi utilizare. Canalul circulaţiei atrage în mod necesar o sumă suficientă pentru a-l umple, dar nu primeşte niciodată mai mult“. („Wealth of Nations“ [vol. III], 1. IV, ch. I, [p. 87, 89.]) Tot aşa A. Smith îşi începe lucrarea ex officio cu o apoteoză a diviziunii muncii. Mai departe, în ultima carte, consacrată surselor veniturilor statului, el reproduce numai în treacăt atacurile lui A. Fergusonⁱ⁾, dascălul său, îndreptate împotriva diviziunii muncii.

79) „Preţurile lucrurilor sporesc, desigur, în orice ţară în măsura în care creşte cantitatea de aur şi de argint de care dispun oamenii; prin urmare, dacă cantitatea de aur şi de argint dintr-o ţară scade, preţurile mărfurilor scad în mod corespunzător cu micşorarea cantităţii de bani“. (Jacob Vanderlintⁱ⁾, „Money answers all Things“, Lond. 1734, p. 5.) O comparaţie mai atentă între Vanderlint şi „Essays“ a lui Hume mi-a întărit convingerea că Hume a cunoscut şi utilizat lucrarea, de altfel importantă, a lui V. Concepţia potrivit căreia masa mijloacelor de circulaţie determină preţurile o găsim de asemenea la Barbonⁱ⁾ şi la alţi autori cu mult mai vechi. „Un comerţ neîngrădit“ — spune Vanderlint — „nu poate provoca nici un inconvenient, ci numai foarte mari avantaje, căci dacă el provoacă o reducere a cantităţii de numerar a naţiunii, lucru pe care măsurile prohibitive au tocmai menirea să-l împiedice, naţiunile la care vine numerarul vor constata, desigur, că preţul tuturor lucrurilor sporeşte în măsura în care creşte cantitatea de numerar. Iar... produsele manufacturilor noastre, precum şi toate celelalte mărfuri se vor ieftini curînd atît de mult, încît balanţa comercială va înclina din nou în favoarea noastră, şi astfel banii se vor reîntoarce la noi“ (l. c, p. 43, 44).

80) Este evident că fiecare fel de marfă în parte formează, prin preţul ei, un element component al sumei preţurilor tuturor mărfurilor aflate în circulaţie. Este însă cu totul de neînţeles cum s-ar putea ca valori de întrebuinţare incomensurabile între ele să fie schimbate en masse pe masa de aur şi de argint aflată într-o ţară. Dacă ne-am închipui că lumea mărfurilor constituie o singură marfă globală, din care fiecare marfă formează numai o parte alicotă, ar rezulta un calcul interesant: marfa globală = x zentneri de aur, marfa A = o parte alicotă a mărfii globale = aceeaşi parte alicotă din x zentneri de aur. Acest lucru Montesquieu îl spune direct: „dacă se compară masa de aur şi de argint existentă în lume cu suma mărfurilor existente în lume, este sigur că fiecare produs, respectiv fiecare marfă în parte, va putea să fie comparată cu o anumită cantitate de bani. Să presupunem că în lume există un singur produs, respectiv o singură marfă, sau că numai una este cumpărată şi că ea este divizibilă ca şi banii; în acest caz, o anumită parte a acestei mărfi va corespunde unei părţi a masei de bani; o jumătate din totalul mărfurilor va corespunde unei jumătăţi din masa totală de bani etc... Stabilirea preţurilor mărfurilor depinde întotdeauna, în esenţă, de raportul dintre cantitatea totală de mărfuri şi cantitatea totală a semnelor băneşti“ (Montesquieuⁱ⁾, l. c., t. III, p. 12, 13). În ceea ce priveşte dezvoltarea acestei teorii de către Ricardoⁱ⁾ şi discipolii săi James Mill, lordul Overstoneⁱ⁾ şi alţii, vezi „Zur Kritik etc.“, p. 140—146 şi p. 150 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 147—153, p. 157 şi urm. — Nota trad.) D-l J. St. Millⁱ⁾, cu logica eclectică care-l caracterizează, reuşeşte să fie de părerea tatălui său J. Mill şi în acelaşi timp să aibă o părere contrară. Cine compară textul tratatului său: „Princ. of. Pol. Econ.“ cu prefaţa (prima ediţie), în care el se proclamă singur drept un Adam Smith al prezentului, nu ştie ce să admire mai mult: naivitatea lui, sau a publicului care l-a crezut pe cuvînt şi l-a luat drept un Adam Smith, deşi între ei există aceeaşi corelaţie ca şi între generalul Williams Kars de Karsⁱ⁾ şi ducele de Wellingtonⁱ⁾. Cercetările originale ale d-lul J. St. Mill în domeniul economiei politice, care nu se disting nici prin vastitate şi nici prin bogăţia de conţinut, se găsesc toate aliniate frumos în scrierea sa: „Some Unsettled Questions of Political Economy“, apărută în 1844. Locke exprimă direct legătura dintre faptul că aurul şi argintul nu au valoare şi determinarea valorii lor prin cantitate. „Întrucît oamenii au convenit să atribuie aurului şi argintului o valoare imaginară... valoarea intrinsecă pe care o vedem în aceste metale nu este decît cantitatea lor“. („Some Considerations etc“, 1691, [în] Works, ed. 1777, vol. II, p. 15.)

81) Nu intenţionez, fireşte, să mă ocup de amănunte, ca dreptul de a bate monedă şi altele de acest fel. Dar pentru sicofantul romantic Adam Müllerⁱ⁾, care admiră „libertatea mărinimoasă“ cu care „guvernul englez bate monedă gratuit“⁵², vreau să reproduc următoarea sentinţă a lui sir Dudley North: „Ca şi celelalte mărfuri, argintul şi aurul au fluxuri şi refluxuri. Dacă vine un transport din Spania... el este adus în Tower, unde se bate monedă. Curînd după aceea se cer lingouri pentru export. Dacă acestea nu sînt, deoarece întîmplător toate au fost prefăcute în monedă, ce se poate face? Moneda va fi din nou topită, ceea ce nu constituie o pierdere, pentru că baterea monedei nu-l costă nimic pe proprietar; dar naţiunea este păgubită, căci ea trebuie să plătească pentru că paiele cu care sînt hrăniţi măgarii au fost mai întîi împletite. Dacă comerciantul“ (North însuşi a fost unul din cei mai mari comercianţi din timpul lui Carol al II-leaⁱ⁾) „ar trebui să plătească un preţ pentru baterea monedei, el nu şi-ar trimite cu atîta uşurinţă argintul în Tower; în acest caz, moneda bătută ar avea întotdeauna o valoare mai mare decît argintul netransformat în monedă“. (North, l. c., p. 18.)

82) „Dacă nu există niciodată mai mulţi bani de argint decît e nevoie pentru plăţi mai mici, ei nu pot fi acumulaţi în cantităţi suficiente pentru plăţi mai mari... Utilizarea aurului pentru plăţile mari implică în mod necesar utilizarea lui in comerţul cu amănuntul: cine are monede de aur le foloseşte şi la cumpărături mai mici, şi primeşte, o dată cu marfa cumpărată, restul în argint; în felul acesta surplusul de argint, care altfel l-ar împovăra pe micul comerciant, este retras de la acesta şi redat circulaţiei generale. Dar dacă există atîta argint încît plăţile mici pot fi efectuate fără să se recurgă la aur, micul comerciant va primi la cumpărăturile mici argint care se va acumula în mod necesar în mîna lui“. (David Buchananⁱ⁾, „Inquiry into the Taxation and Commercial Policy of Great Britain“, Edinburgh 1844, p. 248 , 249.)

83) Mandarinul finanţelor Wan-mao-in şi-a permis să prezinte fiului cerului un proiect care avea scopul ascuns de a transforma asignatele imperiului chinez în bancnote convertibile. În raportul din aprilie 1854 al comitetului asignatelor i s-a tras o săpuneală zdravănă. Dacă a primit şi tradiţionalele lovituri de baston nu se spune. „Comitetul — se spune în încheierea raportului — i-a studiat cu atenţie proiectul şi consideră că el are în vedere numai interesele comercianţilor, şi nu este avantajos pentru coroană“. (Arbeiten der Kaiserlich Russischen Gesandtschaft zu Peking über China“. Aus dam Russischen von Dr. K. Abel und F. A. Mecklenburg, Erster Band, Berlin 1858, p. 54.) În ceea ce priveşte demetalizarea continuă a monedelor de aur în cadrul circulaţiei, un „Governor“ al lui Bank of England declară ca martor în faţa unui „House of Lords' Committee“ cu privire la „Bankacts“: „În fiecare an o nouă grupă de sovereign-i“ (nu în sens politic, sovereign este şi denumirea lirei sterline⁵³ „devine prea uşoară. Grupa care într-un an circulă avînd greutatea integrală pierde suficient prin uzare pentru ca în anul următor balanţa să încline în defavoarea sa“. (House of Lords' Committee 1848, n. 429.)

84) Notă la ediţia a 2-a. Cît de confuze sînt concepţiile asupra diferitelor funcţii ale banilor chiar şi la cei mai buni autori care s-au ocupat de sistemul bănesc ne-o arată, de pildă, următorul pasaj din Fullartonⁱ⁾: „În ceea ce priveşte schimburile noastre interne, toate funcţiile banilor, care de obicei sînt îndeplinite de monedele de aur sau de argint, pot fi îndeplinite cu acelaşi efect de circulaţia unor bilete neconvertibile, care nu au altă valoare decît valoarea artificială şi convenţională stabilită prin lege, fapt care, după părerea mea, nu poate fi negat. O valoare de acest fel ar putea să corespundă tuturor scopurilor unei valori intrinseci şi chiar să facă de prisos necesitatea unui etalon al valorii, cu condiţia ca emisiunea biletelor să se menţină în limitele cuvenite“. (Fullarton, „Regulation of Currencies“, 2. ed., London 1845, p. 21.) Aşadar, pentru că marfa-bani poate fi înlocuită în circulaţie prin simple semne ale valorii, ea este de prisos ca măsură a valorii şi ca etalon al preţurilor!

85) Din faptul că aurul şi argintul ca monedă, adică în funcţia lor exclusivă de mijloc de circulaţie, devin semne ale lor proprii, Nicholas Barbon deduce dreptul guvernelor „to raise money“^*9, adică de a atribui, de pildă, unei cantităţi de argint care se numea „groş“ denumirea unei cantităţi mai mari de argint, ca de pildă, „taler“, şi de a plăti astfel creditorilor „groşi“ în loc de „taleri“. „Banii se uzează şi devin mai uşori cînd sînt des număraţi... În tranzacţiile comerciale oamenii au în vedere denumirea şi cursul banilor, şi nu cantitatea argintului... Autoritatea statului este aceea care transformă metalul în bani“. (N. Barbon, l. c, p. 29, 30, 25.)

86) „O avuţie în bani nu este decît... o avuţie în produse, care au fost transformate în bani“. (Mercier de la Rivière, l. c., p. 573.) „O valoare sub formă de produse nu a făcut decît să-şi schimbe forma“. (Ib., p. 486.)

87) „Datorită acestei practici, ei menţin toate bunurile şi produsele la preţuri atît de scăzute“. (Vanderlint, l. c, p. 95, 96.)

88) „Banii sînt un amanet“. (John Bellersⁱ⁾, „Essays about the Poor, Manufactures, Trade, Plantations, and Immorality“, Lond. 1699, p. 13.)

89) Cumpărarea, în sensul strict al cuvîntului, presupune că aurul sau argintul există deja ca formă transformată a mărfii, cu alte cuvinte ca produs al vînzării.

90) Henric al III-leaⁱ⁾, preacreştinul rege al Franţei, jefuieşte de odoare mănăstirile etc. pentru a le preface în arginţi. Se ştie ce rol a jucat în istoria Greciei răpirea comorilor din templul din Delfi de către foceeni. La popoarele din vechime, templele slujeau drept lăcaş pentru zeul mărfurilor. Ele erau „bănci sacre“. Pentru fenicieni, popor al comerţului par excellence, banii erau întruchiparea tuturor lucrurilor. Era prin urmare firesc ca fecioarele care se vindeau străinilor în timpul sărbătorilor în cinstea zeiţei dragostei să aducă acesteia ca jertfă banul dobîndit.

91) „Aur? Lucitor? De preţ? Nu, zei,
               Nu m-am rugat degeaba...
               Atît cît este-aici va preschimba
               În alb ce-i negru şi-n frumos ce-i hîd;
               Ce-i rău va face bun; ce-i josnic, nobil;
               Bătrînii fi-vor tineri, iar cei laşi,
               Viteji neînfricaţi. Cum, zei, de ce?
               Un pumn va vinde preoţi şi argaţi
               Şi perna o va smulge de sub capul
               Unui erou. Acest sclav arămiu
               Desferecă şi ferecă religii:
               Pe blestemaţi îi binecuvîntează;
               Dă leprei nuri; cinsteşte pe tîlhari
               Cu cinuri şi-nchinare şi-i aşază
               În rîndul senatorilor; tot el
               I-aduce-un nou bărbat vădanei slute...
               ...Lut scîrnav,
               Codoaşă-a omenirii ce stîrneşti
               Dihonii şi războaie-ntre popoare“.
                               (Shakespeareⁱ⁾, „Timon of Athens“.)

92) „Căci doar nimic din tot ce-a cîştigat vreun preţ
              Pe lume, nu-i ca aurul de rău; cel care
              Răstoarnă state, pustieşte-alungă oameni
              Din curţi şi case; schimbă inimi virtuoase
              Şi către blestemate fapte le îndreaptă:
              El învaţă pe oameni viclenia,
              Trufaşele nelegiuiri şi crima“.
                                (Sophoclesⁱ⁾, „Antigona“.)

93) „Avariţia speră să-l scoată chiar şi pe Pluton din adîncurile pămîntului“. (Athen[aeus], „Deipnos“.)

94) „A spori cît mai mult posibil numărul vînzătorilor fiecărei mărfi, a reduce cît mai mult posibil numărul cumpărătorilor, iată punctele centrale în jurul cărora se învîrtesc toate măsurile preconizate de economia politica“. (Verriⁱ⁾, l. c, p. 52, 53.)

95) „Pentru a face comerţ, orice naţiune are nevoie de o anumită sumă de specific money^*12 care variază şi care uneori este mai mare, alteori mai mică, după împrejurări... Acest flux şi reflux al banilor se reglementează de la sine fără ajutorul politicienilor... Găleţile acţionează alternativ: dacă se împuţinează banii, lingourile sînt transformate în monedă; dacă se împuţinează lingourile, moneda este topită“. (Sir D. North, l. c. [Postscript.,] p. 3.) John Stuart Mill, care a fost mult timp funcţionar al Companiei Indiilor Orientale⁵⁶, afirmă că şi în prezent în India podoabele de argint mai funcţionează nemijlocit ca tezaur. „Podoabele de argint sînt transformate în monedă atunci cînd dobînda este ridicată şi sînt retransformate în podoabe atunci cînd dobînda scade“. (J. St. Mills Evidence [in] „Repts. on Bankacts“, 1857, nr. 2084 , 2101.) Conform unui document parlamentar din 1864 privitor la importul de aur şi de argint în India şi la exportul lor de acolo⁵⁷, în 1863 importul de aur şi de argint a depăşit exportul cu 19.367.764 l. st. În ultimii 8 ani înainte de 1864 excedentul importului de metale nobile peste export a reprezentat 109.652.917 l. st. În decursul acestui secol s-au bătut în India monede cu mult peste 200.000.000 l. st.

96) Lutherⁱ⁾ face distincţie între bani ca mijloc de cumpărare şi bani ca mijloc de plată. „Îmi pricinuieşti o dublă pagubă, căci aici nu pot să plătesc şi acolo nu pot să cumpăr“. (Martin Luther, „An die Pfarrherrn, wider den Wucher zu predigen“, Wittenberg 1540.)

97) În ceea ce priveşte relaţiile dintre creditori şi debitori la comercianţii englezi de la începutul secolului al XVIII-lea: „Comercianţii de aici, din Anglia, sînt stăpîniţi de o rapacitate, cum nu se mai întîlneşte în nici o altă societate omenească şi în nici o altă ţară din lume“. („An Essay on Credit and the Bankrupt Act“, Lond. 1707, p. 2.)

98) Notă la ediţia a 2-a. Din următorul citat luat din lucrarea mea apărută in 1859 se va vedea de ce în text nu iau în considerare o formă opusă: „Dimpotrivă, în procesul B — M, banii pot fi înstrăinaţi ca mijloc de cumpărare real şi astfel preţul mărfii poate fi realizat înainte ca valoarea de întrebuinţare a banilor să fie realizată sau înainte ca marfa să fie înstrăinată. Aceasta are loc, de pildă, sub forma obişnuită a plăţii anticipate, sau sub forma în care guvernul englez cumpără opiul de la raiaţii din India... Aici însă banii funcţionează numai sub forma de mijloc de cumpărare, pe care o cunoaştem deja. Fireşte, capitalul este avansat de asemenea sub forma de bani..., dar acest punct de vedere depăşeşte cadrul circulaţiei simple“. („Zur Kritik etc.“, p. 119, 120.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 128. — Nota trad.)

99) Criza financiară, definită în text ca o fază specială a oricărei crize industriale şi comerciale cu caracter general, trebuie deosebită de felul special de crize care se numeşte tot criză financiară, dar care poate apărea independent, aşa încît afectează industria şi comerţul numai prin reacţie. Acestea sînt crize care au ca pivot capitalul bănesc şi de aceea sfera lor nemijlocită este banca, bursa, finanţele. (Nota lui Marx la ediţia a 3-a.)

100) „Această transformare subită a sistemului de credit în sistem monetar adaugă la panica practică spaima teoretică: şi agenţii circulaţiei se cutremură în faţa misterului de nepătruns al propriilor lor relaţii“. (Karl Marx, l. c, p. 126.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 134—135. — Nota trad.) „Oamenii săraci nu au de lucru deoarece bogaţii nu au bani pentru a-i angaja, deşi posedă acelaşi pămînt şi aceleaşi forţe de muncă pentru a produce mijloace de subzistenţă şi îmbrăcăminte ca şi mai înainte; or tocmai acestea constituie adevărata avuţie a unei naţiuni, şi nu banii“. (John Bellers, „Proposals for raising a Colledge of Industry“, Lond. 1696, p. 3, 4.)

101) Iată cum sînt exploatate asemenea momente de către „amis du commerce“^*13 „Odată“ (1839) „un bătrîn bancher hapsîn“ (din City) „şi-a deschis biroul din cabinetul său de lucru şi i-a arătat unui prieten nişte teancuri de bancnote, spunîndu-i cu vădită plăcere că avea acolo 600.000 l. st., pe care le-a reţinut pentru a provoca o lipsă de bani şi care în aceeaşi zi, după ora 3, urmau să fie puse în circulaţie“. ([H. Royⁱ⁾,] „The Theory of the Exchanges. The Bank Charter Act of 1844“, Lond. 1864, p. 81.) Oficiosul „The Observer“ din 24 aprilie 1864 remarcă: „Circulă zvonuri foarte curioase despre mijloacele folosite pentru a provoca o penurie de bancnote... Oricît de puţin probabil ar părea presupunerea că s-ar fi putut recurge la asemenea trucuri, zvonurile în această privinţă au fost atît de răspîndite, încît merită într-adevăr să fie menţionate“.

102) „Volumul vînzărilor sau al tranzacţiilor care se încheie în cursul unei anumite zile nu influenţează cantitatea de bani care circulă în ziua respectivă, dar în marea majoritate a cazurilor ele se vor reduce la tragerea de multiple poliţe asupra cantităţii de bani care ar putea să se afle în circulaţie în zilele următoare, mai mult sau mai puţin îndepărtate... Poliţele emise sau creditele deschise astăzi nu trebuie neapărat să aibă vreo asemănare nici ca număr nici ca sumă şi nici ca termen cu cele emise sau deschise mîine sau poimîine; în plus, multe din poliţele şi creditele care ajung la scadenţă astăzi coincid cu numeroase obligaţii contractate la diferite date anterioare nedeterminate. Adeseori poliţe emise pe termen de 12, 6, 3 luni sau de o lună coincid într-atît încît sporesc considerabil obligaţiile scadente într-o anumită zi...“ („The Currency Theory Reviewed; a letter to the Scotch people. By a Banker in England“, Edinburgh 1845, p. 29, 30 passim.)

103) Pentru a exemplifica cît de puţini bani reali intră în operaţiile comerciale propriu-zise, reproducem mai jos tabelul încasărilor şi plăţilor anuale în bani al uneia din cele mai mari case de comerţ din Londra (Morrison, Dillon & Co.). Tranzacţiile pe 1856 ale acestei întreprinderi, care se cifrează la multe milioane de lire sterline, sînt reduse aici la 1.000.000.

104) „Caracterul comerţului s-a schimbat în aşa măsură, încît, în loc să se producă un schimb de bunuri contra bunuri, sau livrări şi primiri, au loc acum vînzări şi plăţi, şi toate tranzacţiile... se reduc acum la simple operaţii băneşti“. ([D. Defoeⁱ⁾,] „An Essay upon Publick Credit“, 3. ed. Lond. 1710, p. 8.)

105) „Banii au devenit călăul tuturor lucrurilor“. Arta financiară este „retorta în care s-a vaporizat o cantitate înspăimîntătoare de bunuri şi mărfuri pentru a se obţine acest extract nefast“. „Banii declară război întregului neam omenesc“. (Boisguillebert, „Dissertation sur la nature des richesses, de l'argent et des tributs“, édit. Daire, „Economistes financiers“, Paris 1843, t. I, p. 413, 419, 417, 418.)

106) „În 1824, în lunea rusaliilor —, relatează d-l Craig comisiei parlamentare de anchetă din 1826 —, la Edinburgh a fost o cerere atît de mare de bancnote, încît la ora 11 nu mai aveam nici una singură în casă. Am încercat să împrumutăm cîte ceva de la diferite bănci, dar nu am putut obţine nimic, astfel că multe tranzacţii nu au putut fi încheiate decît cu ajutorul unor simple slips of paper^*15. Dar la ora 3 după-amiază toate bancnotele se întorseseră la băncile de la care proveneau. Ele nu făcuseră decît să treacă dintr-o mînă într-alta“. Cu toate că în Scoţia circulaţia medie efectivă a bancnotelor se cifrează la mai puţin de 3.000.000 l. st., totuşi la diferitele termene de plată din cursul anului, toate bancnotele aflate în posesiunea bancherilor, în total aproximativ 7.000.000 l. st., intră în acţiune. În asemenea împrejurări bancnotele au de îndeplinit o funcţie unică şi specifică, şi îndată ce au îndeplinit-o ele se întorc la băncile din care au plecat (John Fullarton, „Regulation of Currencies“, 2nd ed. Lond. 1845, p. 86, notă.) Adăugăm, pentru mai buna înţelegere a celor de mai sus, că la data cînd a scris Fullarton această lucrare, în Scoţia se emiteau bancnote şi nu cecuri asupra depunerilor.

107) La întrebarea „dacă ar fi necesar ca 40.000.000 cerute într-un an de rotaţiile comerţului să fie înlocuite de aceleaşi 6.000.000“ (aur), Petty răspunde, cu măiestria ce-i este proprie: „Da: pentru suma de 40.000.000 ar fi suficiente ⁴⁰/₅₂ dintr-un milion, dacă rotaţiile s-ar efectua la termene atît de scurte, adică săptămînal, cum e cazul cu meseriaşii şi muncitorii nevoiaşi care încasează şi plătesc în fiecare sîmbătă; dar dacă termenele sînt trimestriale, cum se plăteşte la noi de obicei arenda şi se încasează impozitele, atunci e nevoie de 10.000.000. Dacă presupunem, aşadar, că în genere plăţile se efectuează la termene care variază între 1 şi 13 săptămîni, trebuie să adăugăm 10.000.000 la ⁴⁰/₅₂, sumă din care jumătate reprezintă circa 5.500.000, astfel că 5.500.000 ar fi suficiente“. (William Petty, „Political Anatomy or Ireland, 1672“, edit. Lond. 1691, p. 13—14.)⁵⁸

108) Iată de ce orice legislaţie care impune băncilor naţionale să tezaurizeze numai metalul nobil care funcţionează ca bani în interiorul ţării este absurdă. Sînt cunoscute, de pildă, „plăcutele îngrădiri“ pe care Banca Angliei şi le-a creat singură. În ceea ce priveşte marile epoci istorice în care au intervenit schimbări în valoarea relativă a aurului şi argintului, vezi Karl Marx, l. c, p. 136 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 144 şi urm. — Nota trad.) Adaos la ediţia a 2-a. Prin al său Bankact din 1844, sir Robert Peelⁱ⁾ a căutat să remedieze această situaţie nefavorabilă, permiţînd Băncii Angliei să emită bancnote avînd acoperire în lingouri de argint, dar în aşa fel încît rezerva de argint să nu reprezinte niciodată mai mult de un sfert din rezerva de aur. Valoarea argintului este evaluată la preţul său de piaţă (în aur) de pe piaţa Londrei. { La ediţia a 4-a. — Ne aflăm din nou într-o epocă de pronunţată schimbare a valorii relative a aurului şi argintului. Cu aproximativ 25 de ani în urmă, raportul dintre valoarea aurului şi aceea a argintului era de 15¹/₂; în prezent acest raport este de aproximativ 22 : 1 şi argintul continuă să scadă în raport cu aurul. Faptul se datoreşte, în esenţă, unei revoluţii în modul de producere a ambelor metale. Înainte aurul se obţinea aproape exclusiv prin spălarea depozitelor aluviale aurifere, produse de descompunere a unor roci aurifere. În prezent această metodă nu mai este suficientă şi este împinsă pe planul al doilea de exploatarea filoanelor aurifere din cuarţ, practicată pînă acum doar sporadic, deşi bine cunoscută încă din antichitate (Diodorⁱ⁾, III, 12—14). Pe de altă parte, nu numai că au fost descoperite noi zăcăminte uriaşe de argint în partea de apus a Munţilor Stîncoşi din America, dar ele, ca şi minele de argint din Mexic, au fost puse în valoare cu ajutorul căilor ferate, care au permis aducerea de maşini moderne şi de combustibil, extragerea argintului efectuîndu-se astfel pe scară largă şi cu cheltuieli mai mici. Există însă o mare deosebire în ceea ce priveşte modul în care cele două metale se prezintă în filoane. Aurul se găseşte de cele mai multe ori în formă pură, dar împrăştiat, în cantităţi foarte mici, în cuarţ; toată roca trebuie deci fărîmiţată, pentru ca apoi aurul să fie extras prin spălare sau cu ajutorul mercurului. Adesea la 1.000.000 de grame de cuarţ revin de-abia 1—3 grame de aur, şi foarte rar 30—60 de grame. Argintul se găseşte rar în stare pură; în schimb, el se găseşte în minereuri speciale, care pot fi relativ uşor separate de rocă şi care conţin de cele mai multe ori 40—90% argint; de asemenea argintul se găseşte în cantităţi mai mici în minereurile de cupru, de plumb etc., a căror prelucrare este în sine rentabilă. Chiar din aceste fapte rezultă că în timp ce munca necesară pentru producerea aurului mai curînd a sporit, munca pentru producerea argintului a scăzut categoric, astfel că scăderea valorii argintului se explică foarte firesc. Această scădere a valorii s-ar exprima într-o şi mai mare scădere a preţului, dacă preţul argintului nu ar fi menţinut la un nivel ridicat prin mijloace artificiale. Dar numai o mică parte din zăcămintele de argint din America sînt valorificate, astfel că există toate şansele ca valoarea argintului să continue să scadă încă mult timp. La aceasta va contribui şi scăderea relativă a cererii de argint pentru articole de uz casnic şi de lux, înlocuirea lui prin duble, aluminium etc. Din toate acestea putem să ne dăm seama cît de utopică este concepţia bimetalistă, potrivit căreia un curs internaţional forţat ar putea ridica argintul la vechiul raport de valoare de 1 : 15¹/₂ . E mai probabil că şi pe piaţa mondială argintul îşi va pierde din ce în ce mai mult calitatea sa de bani. — F.E. }.

109) Adversarii sistemului mercantilist, sistem care consideră soldarea excedentului balanţei comerciale cu aur şi argint ca scop al comerţului mondial, nu au înţeles de loc, la rîndul lor, funcţia banilor universali. Analizînd teoria lui Ricardo am arătat amănunţit (l. c, p. 150 şi urm.) (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 156 şi urm. — Nota trad.) cum înţelegerea greşită a mişcării internaţionale a metalelor nobile nu face decît să reflecte înţelegerea greşită a legilor care reglementează masa mijloacelor de circulaţie. Dogma sa greşită: „O balanţă comercială nefavorabilă nu ia naştere niciodată decît dintr-un surplus de mijloace de circulaţie... Exportul monedei este pricinuit de ieftinătatea ei, şi nu este efectul, ci cauza unei balanţe nefavorabile“⁵⁹ o întîlnim încă la Barbon: „Balanţa comercială, dacă există asemenea balanţă, nu este cauza faptului că banii sînt scoşi din ţară. Exportul banilor rezultă, mai curînd, din deosebirea dintre valorile metalelor nobile din diferite ţări“. (N. Barbon, l. c, p. 59.) MacCullochⁱ⁾, în lucrarea sa „The Literature of Political Economy: a classified Catalogue“, Lond. 1845, îl elogiază pe Barbon pentru această anticipare, dar evită cu grijă să menţioneze măcar în treacăt formele naive în care se mai manifestă încă la Barbon premisele absurde ale lui „currency principle“⁶⁰. Lipsa de spirit critic şi chiar de probitate a acelui catalog culminează în capitolele consacrate istoriei teoriei banilor, căci sicofantul MacCulloch se gudură pe lîngă lordul Overstone (ex-bancherul Lloyd), pe care îl numeşte „facile princeps argentariorum“^*17.

110) De pildă, cînd este vorba de subvenţii, de împrumuturi în bani pentru ducerea războaielor sau pentru reluarea plăţilor în numerar de către bănci etc., poate să fie nevoie de valoare tocmai sub formă de bani.

110a) Notă la ediţia a 2-a. „Într-adevăr, nici nu mi-aş fi putut dori o dovadă mai convingătoare a faptului că în ţările în care circulă bani de metai mecanismul tezaurizării este în stare să îndeplinească orice funcţie necesară pentru acoperirea obligaţiilor internaţionale, fără a se recurge efectiv la circulaţia generală, decît uşurinţa cu care Franţa, care abia începea să-şi revină de pe urma şocului produs de o invazie străină, distrugătoare, a plătit puterilor aliate în decurs de 27 de luni o contribuţie de război de aproape 20.000.000 ce i-au fost impuse, şi anume o parte importantă din această sumă în bani de metal, fără o limitare simţitoare sau o zdruncinare a circulaţiei băneşti interne, sau vreo oscilaţie alarmantă a cursului său de schimb“. (Fullarton, l. c, p. 141.) {La ediţia a 4-a. — Un exemplu şi mai izbitor îl constituie uşurinţa cu care tot Franţa a fost în stare să plătească în 1871—1873, în decurs de 30 de luni, o contribuţie de război de peste zece ori mai mare, şi, în mare parte, tot în bani de metal. — F.E.}

111) „Banii se repartizează între naţiuni după nevoile lor... fiind mereu atraşi de produse“. (Le Trosne, l. c, p. 916.) „Minele care furnizează neîncetat aur şi argint sînt destul de bogate pentru a da fiecărei naţiuni cantitatea necesară“. (J. Vanderlint, l. c, p. 40.)

112) „Cursurile schimbului cresc şi scad în fiecare săptămînă: în anumite perioade ale anului ele cresc în defavoarea unei naţiuni, iar în alte perioade ele ating acelaşi nivel în avantajul ei“. (N. Barbon, l. c, p. 39.)

113) Aceste funcţii diferite pot intra într-un conflict periculos din momentul în care intervine funcţia de fond de conversiune a bancnotelor.

114) „Surplusul de bani existent peste nevoile stricte ale comerţului interior reprezintă un capital mort şi nu aduce nici un profit ţării care îl posedă, afară doar dacă este el însuşi exportat şi importat“. (John Bellers, „Essays etc.“, p. 13.) „Ce se întîmplă însă dacă avem prea mulţi bani? Pe cei care au o greutate mai mare putem să-i topim şi să-i transformăm în tacîmuri splendide, în vase şi obiecte de aur sau de argint sau să-i trimitem sub formă de marfă acolo unde este nevoie sau se cere un asemenea metal; sau să-i împrumutăm cu dobîndă acolo unde se plăteşte o dobîndă ridicată“. (W. Petty, „Quantulumcunque etc.“, p. 39.) „Banii nu sînt decît grăsimea de pe corpul statului; din această cauză, un surplus de bani îi stînjeneşte mobilitatea, după cum o lipsă de bani îl îmbolnăveşte... la fel cum grăsimea serveşte drept lubrifiant muşchilor, înlocuieşte substanţele nutritive atunci cînd lipsesc, umple cavităţile şi înfrumuseţează trupul, tot astfel banii înlesnesc acţiunile statului, aduc alimente din străinătate atunci cînd în ţară este penurie, achită datoriile... şi înfrumuseţează totul; ce-i drept“, conchide Petty ironic, — „mai ales pe cei care au bani din abundenţă“. (W. Petty, „Political Anatomy of Ireland“, p. 14, 15.)⁶¹

*1 În ediţiile 2—4: 34.704.000 — Nota red.

*2 „Moneta, asta, aşadar,
             şi-n pond şi-n aliaj s-arată bună,
             dar vorba e de-o ai şi-n buzunar?“ — Nota trad.

*3 Într-o scrisoare datată 28 noiembrie 1878, adresată lui N. F. Danielson, traducătorul „Capitalului“ în limba rusă, Marx modifică ultima propoziţiune precum urmează: „Şi de fapt valoarea fiecărui cot de pînză în parte nu este decît materializarea unei părţi din cantitatea de muncă socială cheltuită pentru cantitatea totală a coţilor“. Aceeaşi modificare a fost făcută şi în exemplarul personal al lui Marx din a doua ediţie a volumului I al „Capitalului“, însă nu de mîna lui. — Nota red.

*4 — personaje. — Nota trad.

*5 — regat. — Nota trad.

*6 — „Reglementarea circulaţiei banilor“. — Nota trad.

*7 — „Preţurile depind de cantitatea de bani“. — Nota trad.

*8 — numai primul pas e greu. — Nota trad.

*9 — „de a ridica valoarea banilor“. — Nota trad.

*10 — lucruri sacrosancte, aflate în afara comerţului oamenilor. — Nota trad.

*11 — „Să fim bogaţi sau să părem bogaţi“. — Nota trad.

*12 — bani de metal. — Nota trad.

*13 — „amicii comerţului“. — Nota trad.

*14 — mandate poştale. — Nota trad.

*15 — bucăţele de hîrtie. — Nota trad.

*16 — În ediţiile 1—4 este invers proporţională. —Nota red.

*17 — „principele recunoscut al bancherilor“. — Nota trad.

*18 — bani universali. — Nota trad.

42. [W. E. Parry], „Journal of a Voyage for the Discovery of a North-West Pasage from the Atlantic to the Pacific; performed in the Years 1819—20, in His Majesty's Ships Hecla and Griper, under the Orders of William Edward Parry“, London, 1821 (Jurnalul călătoriei întreprinse în 1819—20). În ediţia a doua a cărţii, apărută tot în 1821, pasajul citat figurează la p. 277—278. — Nota red.

43. În mitologia antică istoria omenirii se împărţea în cinci perioade. Vîrsta de aur şi vîrsta de argint constituiau primele două perioade din acestea cinci. În vîrsta de aur, cea mai fericită dintre ele, oamenii trăiau, spune legenda, fără nici un fel de griji şi numai în vîrstele următoare viaţa lor s-a schimbat. Ultima vîrstă, vîrsta de fier, este plină de nedreptăţi, violenţe şi omoruri. Legenda celor cinci vîrste apare în creaţia poetului grec Hesiod şi în cea a poetului liric roman Ovidiu. — Nota red.

44. Este vorba de unirea definitivă a Angliei cu Scoţia în 1707. Prin acest act, care a lichidat parlamentul scoţian, au fost desfiinţate şi toate barierele economice ce existaseră între cele două ţări. — Nota red.

45. Dante, „Divina comedie“, „Paradisul“, cîntul XXIV. — Nota red.

46. Marx îl citează pe fericitul Ieronim: „Epistola către Eustahia despre păstrarea fecioriei“ — Nota red.

47. K. Marx: „Contribuţii la critica economiei politice“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 77). — Nota red.

48. „The course of true love never does run smooth“ („Iubirea cînd e-adevărată în cursul ei e-ntruna tulburată“) — Shakespeare, „Visul unei nopţi de vară“, actul I, scena 1. — Nota red.

49. „Disjecta membra poetae“ (membrele risipite ale poetului) — cuvinte din satirele lui Horaţiu, cartea I, 4. — Nota red.

50. Marx citează aici lucrarea lui Dupont de Nemoursⁱ⁾ „Maximes du docteur Quesnay, ou Resumé de ses principes d'économie sociale“, publicată în: „Physiocrates“. Avec une introduction et des commentaires par E. Daire. Partie I, Paris, 1846, p. 392. — Nota red.

51. Non olet (nu miroase, adică banii n-au miros) aceste cuvinte au fost adresate de împăratul roman Vespasian (69—79) fiului său care i-a reproşat faptul că a introdus o taxă specială la closetele publice. — Nota red.

52. A. H. Müller. „Die Elemente der Staatskunst“, Theil II, Berlin, 1809, S. 280 (Bazele artei de a conduce statul). — Nota red.

53. Joc de cuvinte: în limba engleză cuvîntul „Sovereign“ înseamnă „suveran, monarh“ şi totodată monedă de aur (l. st.). — Nota red.

54. P. Boisguillebert. „Le détail de la France“. În: „Economistes financiers du XVIII-e siècle“. Paris, 1843, p. 213 („Comerţul cu amănuntul în Franţa“). — Nota red.

55. D. Diderot. „Salonul din 1767“. — Nota red.

56. Compania Indiilor Orientale — companie comercială engleză, care a fiinţat din 1600 pînă în 1858 şi a fost un instrument al politicii coloniale de jaf a Angliei în India, China şi în alte ţări din Asia. La jumătatea secolului al XVIII-lea, Compania, care dispunea de armată şi flotă a devenit o mare forţă militară. Sub steagul ei colonialiştii englezi au cucerit India. Compania a deţinut timp îndelungat monopolul comerţului cu India şi principalele funcţii ale administraţiei acestei ţări. Răscoala naţională de eliberare din 1857—1858 din India i-a silit pe englezi să schimbe formele dominaţiei lor coloniale: Compania a fost desfiinţată iar India a fost declarată dominion al coroanei britanice. — Nota red.

57. „East India (Bullion). Return to an Adress of the Honourable the House of Commons, dated 8 February 1864“. — Nota red.

58. Marx citează lucrarea lui W. Petty „Verbum Sapienti“, publicată ca anexă la o altă lucrare a acestui autor, menţionată aici de Marx: „The Political Anatomy of Ireland. 1672“, London, 1691. — Nota red.

59. Marx citează aici lucrarea lui D. Ricardo: „The High Price of Bullion a Proof of the Depreciation of Bank Notes“. The Fourth Edition Corrected. London, 1811. („Preţul ridicat al lingourilor — o dovadă a deprecierii bancnotelor“). — Nota red.

60. „Currency principle“ (Principiul circulaţiei banilor) — una din varietăţile şcolii care a formulat teoria cantitativă a banilor. Reprezentanţii ei afirmau că valoarea şi preţul mărfurilor sînt determinate de cantitatea de bani aflată în circulaţie. Ei îşi propuneau menţinerea unei circulaţii băneşti ferme şi considerau că unicul mijloc pentru realizarea acestui scop este ca bancnotele să aibă în mod obligatoriu acoperire în aur şi ca emisiunea lor să fie reglementată în conformitate cu importul şi exportul de metale nobile. Pornind de la aceste premise teoretice false adepţii lui „currency principle“ considerau că crizele economice de supraproducţie se datorează exclusiv nerespectării legilor circulaţiei banilor proclamate de ei. „Currency principle“ s-a bucurat de o mare popularitate în Anglia în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Dar încercările guvernului englez de a se sprijini pe această teorie (Bank Act din 1844) nu au dat rezultate, confirmînd doar totala ei inconsistenţă ştiinţifică şi inutilitate practică (vezi K. Marx şi F. Engels Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 172—175). — Nota red.

61. Vezi adnotarea 58. — Nota red.

Capitalul, vol. I
<< Capitolul doi. Procesul schimbului  |  Capitolul patru. Transformarea banilor în capital >>
Marx/Engels