Dacă din valoarea unei mărfi scădem valoarea care înlocuieşte valoarea materiilor prime şi a altor mijloace de producţie consumate pentru producerea ei, adică dacă scădem valoarea care reprezintă munca trecută încorporată în marfă, atunci partea care rămîne din valoarea mărfii se reduce la cantitatea de muncă adăugată de muncitor în cursul ultimului proces de muncă. Dacă acest muncitor lucrează 12 ore pe zi, iar 12 ore de muncă medie se cristalizează într-o unitate de aur egală cu 6 şilingi, această valoare de 6 şilingi adăugată va fi singura valoare creată de munca sa. Această valoare dată, determinată de timpul de muncă al muncitorului, este singurul fond din care atît muncitorul cît şi capitalistul trebuie să-şi ia fiecare partea sa, este singura valoare care urmează să fie împărţită în salariu şi profit. Este evident că această valoare nu se schimbă în funcţie de proporţiile variate în care se împarte între cele două părţi. De asemenea, nu s-ar schimba nimic dacă în locul unui singur muncitor am lua întreaga populaţie muncitorească, sau dacă, de pildă, în locul unei singure zile de muncă am lua 12.000.000 de zile de muncă.
Întrucît capitalistul şi muncitorul pot împărţi între ei numai această valoare limitată, adică valoarea măsurată prin întreaga muncă a muncitorului, cu cît unul va primi mai mult, cu atît celuilalt îi va reveni mai puţin, şi viceversa. Din moment ce este dată o cantitate determinată, o parte a ei va creşte în măsura în care cealaltă va scădea. Dacă salariul se schimbă, profitul se va schimba în sens invers. Dacă salariul scade, profitul creşte; dacă salariul creşte, profitul scade. Dacă muncitorul primeşte, ca în ipoteza noastră anterioară, 3 şilingi, deci o sumă egală cu jumătate din valoarea pe care o creează sau, cu alte cuvinte, dacă întreaga lui zi de muncă constă pe jumătate din muncă plătită şi pe jumătate din muncă neplătită, atunci rata profitului este de 100%, căci capitalistul primeşte şi el 3 şilingi. Dacă muncitorul nu primeşte decît 2 şilingi, adică dacă el nu munceşte pentru sine decît 1/3 din întreaga zi de muncă, capitalistul primeşte 4 şilingi, iar rata profitului este de 200%. Dacă muncitorul primeşte 4 şilingi, capitalistul primeşte numai 2 şilingi, iar rata profitului scade la 50%; dar toate aceste schimbări nu vor influenţa asupra valorii mărfii. Prin urmare, o majorare generală a salariilor ar duce la o scădere a ratei generale a profitului, fără a exercita vreo influenţă asupra valorii mărfurilor.
Dar, deşi valoarea mărfurilor, care în ultimă instanţă trebuie să regleze preţurile lor de piaţă, este determinată exclusiv de cantitatea totală de muncă pe care o conţin aceste mărfuri, şi nu de împărţirea ei în muncă plătită şi muncă neplătită, de aici nu rezultă nicidecum că valorile diferitelor mărfuri sau grupuri de mărfuri produse, de pildă, în 12 ore rămîn constante. Cantitatea sau masa mărfurilor produse într-un timp de muncă dat, sau cu ajutorul unei cantităţi de muncă date, depinde de forţa productivă a muncii folosite, şi nu de durată sau de lungimea timpului folosit. La un anumit nivel al forţei productive a muncii filatorului se poate produce, de pildă într-o zi de muncă de 12 ore, 12 pfunzi de fire, iar la un nivel mai scăzut al forţei productive - numai 2 pfunzi. Aşadar, dacă o muncă medie de 12 ore se materializează într-o valoare de 6 şilingi, atunci într-un caz 12 pfunzi de fire ar costa 6 şilingi, iar în celălalt caz 2 pfunzi de fire ar costa tot 6 şilingi. Un pfund de fire ar costa, prin urmare, într-un caz 6 pence, iar în celălalt caz 3 şilingi. Această deosebire de preţ ar fi o urmare a deosebirii în ceea ce priveşte forţa productivă a muncii folosite. În condiţiile unei forţe productive mai ridicate într-un pfund de fire ar fi materializată o oră de muncă, pe cînd în condiţiile unei forţe productive mai reduse - 6 ore de muncă. Preţul unui pfund de fire ar fi într-un caz numai de 6 pence, deşi salariul ar fi relativ mare şi rata profitului scăzută; în celălalt caz ar fi de 3 şilingi, deşi salariul ar fi mai scăzut şi rata profitului ridicată. Şi ar fi astfel pentru că preţul unui pfund de fire este determinat de cantitatea totală de muncă încorporată în el, şi nu de proporţia în care această cantitate totală se împarte în muncă plătită şi muncă neplătită. Faptul pe care l-am menţionat mai sus, că munca bine plătită poate produce mărfuri ieftine, iar munca prost plătită poate produce mărfuri scumpe, nu mai pare deci paradoxal. El nu este decît expresia legii generale, potrivit căreia valoarea unei mărfi este determinată de cantitatea de muncă încorporată în ea şi că această cantitate de muncă depinde întru totul de forţa productivă a muncii folosite şi, prin urmare, se schimbă o dată cu fiecare schimbare survenită în productivitatea muncii.