Plusvaloarea, sau partea din valoarea totală a mărfii in care este materializată supramunca - sau munca neplătită a muncitorului, eu o numesc profit. Nu tot acest profit intră în buzunarul capitalistului industrial. Monopolul asupra pămîntului dă proprietarului funciar posibilitatea de a-şi însuşi o parte din această plusvaloare sub denumirea de rentă, indiferent dacă pămîntul este folosit pentru agricultură, clădiri, căi ferate, sau pentru orice alt scop productiv. Pe de altă parte, faptul că posesiunea mijloacelor de muncă dă capitalistului industrial posibilitatea de a produce plusvaloare sau, ceea ce este acelaşi lucru, de a-şi însuşi o anumită cantitate de muncă neplătită face ca proprietarul mijloacelor de muncă - care împrumută aceste mijloace în întregime sau în parte capitalistului industrial -, într-un cuvînt capitalistul care dă bani cu împrumut, să poată pretinde o altă parte din această plusvaloare, sub denumirea de dobîndă. Aşadar, capitalistului industrial ca atare nu-i rămîne decît ceea ce se numeşte profit industrial, sau comercial.
Care anume legi reglează această împărţire a sumei totale, a plusvalorii între cele trei categorii de oameni menţionate este o problemă care nu are nici o legătură cu subiectul nostru. Dar din cele expuse pînă aici rezultă următoarele:
Renta, dobînda şi profitul industrial nu sînt decît denumiri diferite pentru diferitele părţi ale plusvalorii mărfii, adică ale muncii neplătite materializate în ea, şi provin în egală măsură din această sursă, şi numai din ea. Ele nu provin nici din pămînt ca atare, nici din capital ca atare, dar pămîntul şi capitalul dau proprietarilor lor posibilitatea de a obţine partea respectivă din plusvaloarea stoarsă de către capitalistul industrial de la muncitorul său. Pentru muncitorul însuşi este o chestiune de importanţă secundară dacă această plusvaloare - rezultatul supramuncii sale, adică al muncii sale neplătite - intră în întregime în buzunarul capitalistului industrial, sau dacă acesta trebuie să plătească o parte din ea, sub denumire de rentă şi dobîndă, unor terţe persoane. Să presupunem că capitalistul industrial foloseşte numai capitalul său şi că este el însuşi proprietarul pămîntului de care are nevoie. În acest caz, toată plusvaloarea ar intra în buzunarul lui.
Capitalistul industrial este acela care stoarce, în mod nemijlocit, plusvaloarea de la muncitor, indiferent de partea pe care poate s-o păstreze, în ultimă instanţă, pentru sine. Prin urmare, pe aceste relaţii dintre capitalistul industrial şi muncitorul salariat se bazează întregul sistem al muncii salariate şi întregul sistem de producţie actual. De aceea nu au avut dreptate unii dintre cetăţenii care au luat parte la dezbaterile noastre atunci cînd au încercat să atenueze lucrurile şi să prezinte această relaţie fundamentală dintre capitalistul industrial şi muncitor ca pe o chestiune secundară, deşi au avut dreptate atunci cînd au afirmat că, în împrejurările date, o urcare a preţurilor poate afecta într-o măsură foarte inegală pe capitalistul industrial, pe proprietarul funciar, pe capitalistul financiar şi, dacă vreţi, pe perceptor.
Din cele expuse pînă aici mai rezultă însă şi o altă concluzie.
Partea din valoarea mărfii care reprezintă numai valoarea materiilor prime, a maşinilor, într-un cuvînt valoarea mijloacelor de producţie consumate, nu creează nicidecum venit, ci înlocuieşte doar capitalul. Dar, lăsînd la o parte această problemă, este greşită afirmaţia că cealaltă parte din valoarea mărfii, care creează venitul sau care poate fi cheltuită sub formă de salarii, profit, rentă, dobîndă, este constituită din valoarea salariului, valoarea rentei, valoarea profitului etc. La început vom lăsa la o parte salariul şi nu ne vom ocupa decît de profitul industrial, de dobîndă şi de rentă. Am văzut că plusvaloarea cuprinsă în marfă, adică partea din valoarea ei în care este materializată munca neplătită, se împarte în diferite părţi, care poartă trei numiri diferite. Dar ar fi cu desăvîrşire greşit să se spună că valoarea acestei părţi a mărfii se compune din valorile independente ale acestor trei părţi componente sau că se formează prin adunarea lor.
Dacă o oră de muncă se materializează într-o valoare de 6 pence, dacă ziua de lucru a muncitorului este de 12 ore, dacă jumătate din acest timp reprezintă muncă neplătită, această supramuncă va adăuga mărfii o plusvaloare de 3 şilingi, adică o valoare pentru care nu s-a plătit nici un echivalent. Această plusvaloare de 3 şilingi constituie întregul fond pe care capitalistul industrial îl poate împărţi, indiferent în ce proporţii, cu proprietarul funciar şi cu cel care dă bani cu împrumut. Această valoare de 3 şilingi constituie limita valorii pe care aceştia o pot împărţi între ei. Dar nu capitalistul industrial este cel care ar adăuga la valoarea mărfii o valoare arbitrară în calitate de profit, pentru sine, la care valoare ar adăuga o altă valoare pentru proprietarul funciar ş.a.m.d., şi din adunarea acestor trei valori stabilite în mod arbitrar ar rezulta valoarea totală. Vedeţi, aşadar, cît este de greşită concepţia curentă care confundă împărţirea în trei părţi a unei valori date cu formarea acestei valori prin adunarea a trei valori independente, transformînd astfel valoarea totală din care provine renta, profitul şi dobînda într-o mărime arbitrară.
Dacă profitul total realizat de un capitalist este egal cu 100 l.st., numim această sumă, luată ca o mărime absolută, masa profitului. Dacă însă calculăm raportul dintre aceste 100 l.st. şi capitalul avansat, această mărime relativă o numim rata profitului. Este evident că această rată a profitului poate fi exprimată în două feluri.
Să presupunem că capitalul avansat pentru salarii este de 100 l.st. Dacă plusvaloarea creată este şi ea de 100 l.st., înseamnă ca jumătate din ziua de muncă a muncitorului constă din munca neplătită, şi dacă măsurăm acest profit în raport cu capitalul avansat pentru salarii, vom vedea că rata profitului este de 100%, pentru că valoarea avansată este 100, iar valoarea realizată - 200.
Dacă, pe de altă parte, am lua în considerare nu numai capitalul avansat pentru salarii, ci întregul capital avansat, să zicem 500 l.st., din care 400 l.st. reprezintă valoarea materiilor prime, a maşinilor etc, atunci se va dovedi că rata profitului este de numai 20%, pentru că profitul de 100 nu ar fi decît o cincime din întregul capital avansat.
Prima formă de exprimare a ratei profitului este singura care arată raportul real dintre munca plătită şi cea neplătită, gradul real de exploitation (permiteţi-mi să folosesc acest cuvînt franţuzesc) a muncii. Cealaltă formă de exprimare este folosită de obicei, fiind într-adevăr forma indicată pentru anumite scopuri. În orice caz, ea este foarte utilă pentru a camufla gradul în care capitalistul stoarce muncă gratuită de la muncitor.
În observaţiile care îmi mai rămîn de făcut voi folosi cuvîntul profit pentru a desemna suma totală a plusvalorii stoarse de capitalist, fără a ţine seama de felul cum se împarte această plusvaloare între diversele persoane; iar prin cuvintele rata profitului voi înţelege întotdeauna raportul dintre profit şi valoarea capitalului avansat pentru salarii.