Coaliţia cu Montagne şi cu republicanii puri, la care a trebuit să recurgă partidul ordinii în încercările sale zadarnice de a păstra în mîinile sale forţa militară şi de a recuceri conducerea supremă a puterii executive, această coaliţie a dovedit în mod incontestabil că el pierduse majoritatea parlamentară independentă. Simpla putere a calendarului, arătătorul ceasornicului, a dat la 28 mai semnalul totalei lui descompuneri. La 28 mai a început ultimul an do viaţă al Adunării naţionale. Ea trebuia să se hotărască acum fie pentru menţinerea fără nici o modificare a constituţiei, fie pentru revizuirea acesteia. Dar revizuirea constituţiei nu însemna numai o alegere între dominaţia burgheziei şi a democraţiei mic-burgheze, între democraţie şi anarhie proletară, republică parlamentară şi Bonaparte; ea însemna totodată o alegere între Orléans şi Bourbon! Astfel a căzut în parlament mărul lui Eris[N178] care trebuia să aprindă pe faţă conflictul de interese ce dezbina partidul ordinii în fracţiuni vrăjmaşe. Partidul ordinii era o combinaţie de elemente sociale eterogene. Chestiunea revizuirii constituţiei crea o temperatură politică la care produsul se descompunea din nou în componentele sale iniţiale.
Interesul bonapartiştilor pentru revizuire se explică foarte simplu. Ei voiau înainte de toate să abroge art. 45, care interzicea realegerea lui Bonaparte şi prorogarea puterii lui. Tot atît de simplă părea poziţia republicanilor. Ei respingeau categoric orice revizuire, văzînd în revizuire o conspiraţie generală împotriva republicii. Întrucît dispuneau de mai mult de o pătrime din voturi în Adunarea naţională şi, conform constituţiei, erau necesare trei pătrimi din numărul total de voturi pentru a adopta o hotărîre valabila cu privire la revizuire şi a convoca Adunarea care să revizuiască constituţia, ei nu aveau decît să-şi numere voturile pentru a fi siguri de izbîndă. Şi erau siguri de izbîndă.
Contrar acestor poziţii clare, partidul ordinii se afla pradă unor ireconciliabile contradicţii. Dacă respingea revizuirea, el punea în primejdie statu-quo-ul, nelăsîndu-i lui Bonaparte decît o singură soluţie, aceea a violenţei, şi lăsînd Franţa, în a doua duminică a lunii mai 1852, în momentul decisiv, în voia anarhiei revoluţionare, cu un preşedinte care îşi pierduse autoritatea, cu un parlament care nu o mai avea de mult şi cu un popor care avea de gînd s-o recucerească. Dacă vota pentru revizuire pe cale constituţională, ştia că votează degeaba şi că, conform constituţiei, va eşua din cauza vetoului republicanilor. Dacă, contrar prevederilor constituţiei, declara valabilă simpla majoritate de voturi, putea spera să ţină în frîu revoluţia numai dacă se supunea necondiţionat bunului plac al puterii executive; prin aceasta el îl făcea pe Bonaparte stăpîn pe constituţie, pe revizuire şi chiar pe partid. O revizuire parţială, care ar fi prelungit puterea preşedintelui, pregătea calea uzurpării imperiale. O revizuire generală, care ar fi scurtat existenţa republicii, ducea la un conflict inevitabil între revendicările dinastice, căci condiţiile pentru o restauraţie bourbonistă şi cele pentru o restauraţie orleanistă nu numai că erau diferite, dar se excludeau reciproc.
Republica parlamentară era mai mult decît terenul neutru pe care cele două fracţiuni ale burgheziei franceze, legitimiştii şi orleaniştii, marea proprietate funciară şi industria, puteau coexista cu drepturi egale. Ea era condiţia inevitabilă a dominaţiei lor comune, unica formă de stat în care interesul lor general de clasă putea să-şi subordoneze în acelaşi timp pretenţiile diferitelor lor fracţiuni, ca şi toate celelalte clase sociale. Ca regalişti, ei cădeau din nou în vechiul lor antagonism, în lupta pentru supremaţia proprietăţii funciare sau a banului, iar cea mai înaltă expresie a acestui antagonism, personificarea lui, erau înşişi regii lor, dinastiile lor. De aici împotrivirea partidului ordinii faţă de rechemarea Bourbonilor.
Deputatul orleanist Creton propusese în mod regulat, în 1849, 1850 şi 1851, abrogarea decretului de exilare a familiilor regale. Cu aceeaşi regularitate parlamentul oferea spectacolul unei adunări de regalişti care închideau cu încăpăţînare regilor lor exilaţi porţile prin care s-ar fi putut reîntoarce. Richard al III-lea l-a asasinat pe Henric al VI-lea, spunînd că e prea bun pentru această lume şi că locul lui e în cer. Regaliştii declarau că Franţa e prea rea pentru ca să-şi recapete regii. Prin forţa împrejurărilor, ei s-au văzut nevoiţi să devină republicani şi să sancţioneze în repetate rînduri hotărîrea poporului care îi exila pe regii lor din Franţa.
Revizuirea constituţiei — şi împrejurările impuneau ca această chestiune să fie pusă în discuţie — periclita republica şi totodată dominaţia comună a ambelor fracţiuni burgheze, trezind, o dată cu posibilitatea restaurării monarhiei, rivalitatea intereselor pe care aceasta le-a reprezentat cu precădere în mod alternativ, precum şi lupta pentru supremaţia unei fracţiuni asupra celeilalte. Diplomaţii partidului ordinii sperau să pună capăt luptei printr-o contopire a ambelor dinastii, printr-o aşa-zisă fuziune a partidelor regaliste şi a caselor lor regale. Adevărata fuziune a restauraţiei şi a monarhiei din iulie era republica parlamentară, în care se ştergeau culorile orleaniste şi cele legitimiste şi în care diferitele feluri de burghezi dispăreau în burghezul ca atare, în burghezul ca reprezentant al speciei. Acum însă orleanistul trebuia să devină legitimist, iar legitimistul orleanist. Regalitatea, personificare a antagonismului lor, trebuia să întruchipeze unitatea lor; expresia intereselor lor exclusiviste de fracţiune trebuia să devină expresia interesului lor comun de clasă, monarhia trebuia să realizeze ceea ce putea realiza şi realizase numai desfiinţarea ambelor monarhii, adică republica. Aceasta era piatra filozofală pe care alchimiştii partidului ordinii îşi frămîntau mintea s-o descopere. Ca şi cum monarhia legitimă ar putea vreodată să devină monarhia burgheziei industriale sau regalitatea burgheză regalitatea aristocraţiei funciare ereditare. Ca şi cum proprietatea funciară şi industria ar putea fraterniza sub aceeaşi coroană, cînd coroana nu putea sta decît pe un singur cap, fie pe capul fratelui mai mare, fie pe acela al fratelui mai mic. Ca şi cum s-ar putea, în genere, împăca industria cu proprietatea funciară atîta timp cît ultima nu se hotărăşte să devină ea însăşi industrială, Dacă Henric al V-lea ar muri mîine, contele de Paris n-ar deveni pentru acest motiv regele legitimiştilor, afară doar dacă ar înceta să fie regele orleaniştilor. Filozofii fuziunii însă, care ridicau tonul pe măsură ce chestiunea revizuirii constituţiei trecea pe primul plan, care-şi făcuseră din ziarul „Assemblée nationale“ un organ cotidian oficial şi care chiar în acest moment (februarie 1852) s-au pus din nou pe lucru, îşi explicau toate dificultăţile prin rezistenţa şi rivalitatea celor două dinastii. Încercările de a împăca familia Orléans cu Henric al V-lea, începute după moartea lui Ludovic-Filip, dar făcute, ca toate intrigile dinastice, numai în timpul vacanţelor Adunării naţionale, în antracte, în culise — mai degrabă cochetărie sentimentală cu superstiţia tradiţională decît preocupare serioasă —, aceste încercări se transformau de astă dată într-un spectacol de gală, prezentat de partidul ordinii nu ca un spectacol de amatori ca pînă acum, ci pe scena publică. Curierii zburau de la Paris la Veneţia, de la Veneţia la Claremont, de la Claremont la Paris. Contele de Chambord lansează un manifest în care anunţa, „avînd sprijinul tuturor membrilor familiei sale“, nu restauraţia sa, ci restauraţia „naţională“. Orleanistul Salvandy se aruncă la picioarele lui Henric al V-lea. Şefii legitimişti Berryer, Benoist d'Azy, St.-Priest pleacă la Claremont pentru a îndupleca familia de Orléans, în zadar însă. Fuzioniştii îşi dau prea tîrziu seama că interesele ambelor fracţiuni burgheze nici nu pierd din exclusivism, nici nu devin mai conciliante atunci cînd se ascut, luînd forma unor interese de familie, a intereselor a două case regale. Dacă Henric al V-lea îl recunoştea drept urmaş pe contele de Paris — unicul succes pe care îl putea avea, în cel mai bun caz, fuziunea — casa de Orléans nu dobîndea nici un drept peste ceea ce îi era de acum asigurat prin faptul că Henric al V-lea nu avea copii; în schimb pierdea toate drepturile cîştigate prin revoluţia din iulie. Ea renunţa la vechile sale drepturi, la toate titlurile smulse într-o luptă de aproape 100 de ani ramurii mai vechi a Bourbonilor; ea renunţa la prerogativa sa istorică, prerogativa regalităţii moderne, în favoarea prerogativei bazate pe arborele său genealogic. Fuziunea nu era deci nimic altceva decît abdicarea de bunăvoie a casei de Orléans, renunţarea acesteia la drepturile sale în favoarea legitimismului, o revenire pocăită de la biserica de stat protestantă la cea catolică. O revenire care nici măcar n-ar fi readus-o pe tronul pierdut, ci pe treptele tronului pe care se născuse. Vechii miniştri orleanişti, Guizot, Duchâtel etc., care s-au grăbit şi ei să se ducă la Claremont pentru a pleda cauza fuziunii, nu erau de fapt decît exponenţi ai mahmurelei lăsate de revoluţia din iulie, ai decepţiei provocate de monarhia burgheză şi de monarhia burghezilor, ai credinţei superstiţioase în legitimitate ca ultim talisman împotriva anarhiei. În închipuirea lor, ei erau mijlocitori între casa de Orléans şi Bourboni; în realitate nu erau decît nişte orleanişti renegaţi, iar prinţul de Joinville i-a primit ca atare. În schimb, fracţiunea viabilă, combativă a orleaniştilor, Thiers, Baze etc., a convins cu atît mai uşor familia lui Ludovic-Filip că —, din moment ce orice restaurare directă a monarhiei presupune fuziunea celor două dinastii, iar o asemenea fuziune presupune renunţarea casei de Orléans la drepturile ei —, este întru totul în spiritul tradiţiei strămoşilor ei să recunoască în mod provizoriu republica şi să aştepte pînă cînd evenimentele vor permite transformarea fotoliului prezidenţial în tron. A fost răspîndit prin ţară zvonul despre candidatura lui Joinville la postul de preşedinte al republicii; curiozitatea publicului a fost aţîţată, iar cîteva luni mai tîrziu, în septembrie, după respingerea revizuirii constituţiei, această candidatură a fost proclamată în mod oficial.
Astfel încercarea unei fuziuni regaliste între orleanişti şi legitimişti nu numai că a eşuat, dar a distrus şi fuziunea lor parlamentară, forma republicană a unirii lor, descompunînd din nou partidul ordinii în componentele sale iniţiale. Dar cu cît înstrăinarea dintre Claremont şi Veneţia creştea, cu cît slăbea înţelegerea dintre ei şi cîştiga teren agitaţia în favoarea lui Joinville, cu atît mai febrile şi mai serioase deveneau tratativele dintre Faucher, ministrul lui Bonaparte, şi legitimişti.
Descompunerea partidului ordinii nu s-a limitat la elementele lui de bază. Fiecare dintre cele două mari fracţiuni se descompunea, la rîndul ei, mai departe. Era ca şi cum toate vechile nuanţe, care înainte se ciocneau şi se combăteau înăuntrul fiecăreia dintre cele două tabere, fie în cea legitimistă, fie în cea orleanistă, ar fi prins din nou viaţă, asemenea infuzorilor uscaţi care au venit în contact cu apa, ca şi cum ar fi recăpătat destulă forţă vitală pentru a forma grupe proprii cu interese antagoniste de sine stătătoare. Legitimiştii evocau vechile dispute dintre Tuilerii şi pavilionul Marsan[N179], dintre Villèle şi Polignac. Orleaniştii retrăiau epoca de aur a luptelor cavalereşti dintre Guizot, Molé, Broglie, Thiers şi Odilon Barrot.
Fracţiunea partidului ordinii care milita pentru revizuirea constituţiei, dar în rîndurile căreia nu exista o unitate de vederi în ceea ce priveşte limitele revizuirii, fracţiune compusă din legitimiştii conduşi de Berryer şi Falloux, pe de o parte, de La Rochejaquelein, pe de altă parte, şi din orleaniştii obosiţi de luptă, conduşi de Molé, Broglie, Montalembert şi Odilon Barrot, a convenit cu reprezentanţii bonapartişti să depună următoarea moţiune vagă şi concepută în linii largi:
„Subsemnaţii deputaţi, în scopul de a reda naţiunii posibilitatea de a-şi exercita pe deplin suveranitatea, propunem revizuirea constituţiei“.
Dar în acelaşi timp ei au declarat în unanimitate, prin raportorul lor Tocqueville, că Adunarea naţională nu are dreptul să propună abolirea republicii, acest drept fiind rezervat numai camerei convocate în vederea revizuirii constituţiei. De altminteri, spuneau ei, constituţia nu poate fi revizuită decît „în mod legal“, adică numai în cazul că cele trei pătrimi din voturi prevăzute prin constituţie s-ar pronunţa în favoarea revizuirii. După şase zile de dezbateri furtunoase, la 19 iulie, aşa cum era de prevăzut, revizuirea a fost respinsă. 446 de voturi au fost pentru, dar 278 au fost contra. Orleaniştii inveteraţi, ca Thiers, Changarnier etc., au votat cu republicanii şi cu Montagne.
Majoritatea parlamentului s-a declarat astfel împotriva constituţiei, dar această constituţie însăşi s-a declarat de partea minorităţii şi pentru obligativitatea hotărîrii ei. Oare nu a pus partidul ordinii atît la 31 mai 1850 cît şi la 13 iunie 1849 majoritatea parlamentară mai presus de constituţie? Oare nu se baza toată politica lui de pînă acum pe subordonarea articolelor constituţiei hotărîrilor majorităţii? Nu a lăsat el oare în seama democraţilor superstiţioasa credinţă biblică în litera legii şi nu-i pedepsise pe democraţi pentru această superstiţie? În momentul de faţă însă revizuirea constituţiei nu însemna nimic altceva decît menţinerea puterii prezidenţiale, aşa cum menţinerea constituţiei nu însemna nimic altceva decît răsturnarea lui Bonaparte. Parlamentul s-a declarat pentru el, dar constituţia s-a declarat împotriva parlamentului. Bonaparte acţiona deci în spiritul parlamentului, violînd constituţia, şi în spiritul constituţiei, dizolvînd parlamentul.
Parlamentul a declarat constituţia şi, o dată cu ea, propria sa dominaţie „în afara majorităţii“; el a suprimat prin decizia sa constituţia şi a prelungit puterea preşedintelui, declarînd totodată că nici constituţia nu poate muri şi nici puterea prezidenţială nu poate trăi atîta timp cît mai subzistă parlamentul însuşi. Groparii care trebuiau să-l înmormînteze se aflau la uşă. În timp ce parlamentul era ocupat cu dezbaterile în jurul revizuirii constituţiei, Bonaparte l-a îndepărtat de la comanda diviziei întîi pe generalul Baraguay-d'Hilliers, care se arăta nehotărît, numind în locul lui pe generalul Magnan, învingătorul de la Lyon, eroul zilelor din decembrie, una dintre creaturile sale, care încă sub Ludovic-Filip se compromisese mai mult sau mai puţin ca partizan al său cu ocazia expediţiei de la Boulogne.
Partidul ordinii a dovedit prin votul său în chestiunea revizuirii constituţiei că nu era în stare nici să domine, nici să se supună; nici să trăiască, nici să moară; nici să suporte republica, nici s-o răstoarne; nici să menţină constituţia, nici s-o dea peste cap; nici să colaboreze cu preşedintele; nici s-o rupă cu el. De la cine oare aştepta, aşadar, partidul ordinii rezolvarea tuturor acestor contradicţii? De la calendar, de la desfăşurarea evenimentelor. El a încetat să-şi mai aroge vreo putere asupra evenimentelor. Prin aceasta el se lăsa în voia evenimentelor, adică în voia puterii căreia, în luptă cu poporul, îi cedase un atribut după altul, pînă a ajuns el însuşi cu totul neputincios faţă de ea. Iar pentru ca şeful puterii executive să poată elabora cît mai nestingherit planul de luptă împotriva partidului ordinii, ca el să-şi poată întări mijloacele sale de atac, să-şi aleagă uneltele, să-şi consolideze poziţiile, partidul ordinii a hotărît, chiar în acest moment critic, să părăsească scena şi să proroge parlamentul pe timp de trei luni, de la 10 august pînă la 4 noiembrie.
Partidul parlamentar nu numai că s-a divizat în cele două mari fracţiuni ale sale şi că aceste fracţiuni s-au descompus fiecare la rîndul ei, dar partidul ordinii din parlament intrase în conflict cu partidul ordinii din afara parlamentului. Purtătorii de cuvînt şi cărturarii burgheziei, tribuna şi presa ei, pe scurt ideologii burgheziei şi burghezia însăşi, reprezentanţii şi reprezentaţii, se înstrăinaseră unii de alţii şi nu se mai înţelegeau între ei.
Legitimiştii din provincie, cu mărginitul lor orizont şi nemărginitul lor entuziasm, aduceau şefilor lor, Berryer şi Falloux, acuzaţia de a fi dezertat în lagărul bonapartist şi de a-l fi trădat pe Henric al V-lea. În nevinovăţia lor de crin1) credeau în păcatul originar, nu însă în diplomaţie.
Mult mai catastrofală şi mai decisivă a fost ruptura dintre burghezia comercială şi oamenii ei politici. Ea nu le imputa că şi-au renegat principiile, cum le reproşau legitimiştii politicienilor lor, ci, dimpotrivă, că se cramponează de principii devenite inutile.
Am mai arătat mai sus că, de la intrarea lui Fould în guvern, partea burgheziei comerciale, care sub Ludovic-Filip avusese partea leului din putere, aristocraţia financiară, a devenit bonapartistă. Fould nu apăra numai interesele lui Bonaparte la bursă, el apăra în acelaşi timp interesele bursei pe lîngă Bonaparte. Poziţia aristocraţiei financiare este în modul cel mai elocvent ilustrată de un citat din organul ei european, „Economist“[N180] de la Londra. În numărul ei din 1 februarie 1851, această revistă publică o corespondenţă din Paris în care se spun următoarele:
„Acum se spune pretutindeni că Franţa cere înainte de toate linişte. Preşedintele declară acest lucru în mesajul său către Adunarea legislativă, acelaşi lucru răsună ca un ecou de la tribuna Adunării naţionale, este afirmat în presă, proclamat de pe amvon, dovedit prin sensibilitatea titlurilor de stat la cea mai mică perspectivă de tulburare a liniştei şi prin stabilitatea lor ori de cîte ori puterea executivă învinge“.
În numărul din 29 noiembrie 1851, „Economist“ declară în numele său propriu:
„La toate bursele din Europa, preşedintele este actualmente recunoscut ca sentinelă a ordinii“.
Aristocraţia financiară condamna deci lupta parlamentară a partidului ordinii împotriva puterii executive ca fiind o tulburare a ordinii şi saluta orice victorie a preşedintelui asupra aşa-zişilor ei reprezentanţi ca o victorie a ordinii. Prin aristocraţie financiară nu trebuie să înţelegem aici numai pe marii samsari care mijlocesc împrumuturile emise de stat şi pe marii speculanţi de titluri de stat ale căror interese, e lesne de înţeles, coincid cu interesele puterii de stat. Întreaga viaţă financiară modernă, întreaga economie bancară este strîns împletită cu creditul public. O parte a capitalului lor este necesarmente plasat şi fructificat în titluri de stat uşor convertibile. Depunerile, capitalurile puse la dispoziţia băncilor şi repartizate de ele între comercianţi şi industriaşi provin în parte din dividendele deţinătorilor de rente de stat. Dacă în toate timpurile stabilitatea puterii de stat însemna sfînta sfintelor pentru întreaga piaţă de bani şi pentru pontifii ei, cum putea fi altfel astăzi, cînd orice potop ameninţă să tîrască cu sine, o dată cu vechile state, şi vechile datorii ale statului?
Şi burghezia industrială, în fanatismul ei pentru ordine, era iritată de certurile partidului ordinii din parlament cu puterea executivă. Thiers, Anglas, Sainte-Beuve şi alţii au primit — după votul de la 18 ianuarie în legătură cu demiterea lui Changarnier — de la alegătorii lor, şi totodată tocmai de la cei din districtele industriale, mustrări publice prin care coaliţia lor cu Montagne era înfierată ca o trădare a ordinii. Chiar dacă, după cum am văzut, cicălelile lăudăroase şi intrigile meschine la care se reducea lupta partidului ordinii împotriva preşedintelui nu meritau o primire mai bună, pe de altă parte însă această parte a burgheziei, care pretindea reprezentanţilor ei să treacă fără nici o împotrivire forţa armată din mîinile propriului ei parlament în mîinile unui pretendent aventurier, nu merita nici măcar intrigile urzite în interesul ei. Ea a arătat că lupta pentru apărarea intereselor ei sociale, a propriilor ei interese de clasă, a puterii ei politice nu făcea decît s-o stingherească şi s-o indispună, fiind o piedică în afacerile ei particulare.
Notabilităţile burgheze din oraşele de provincie, consilierii municipali, judecătorii tribunalelor comerciale etc. îl primeau peste tot, aproape fără excepţie, în turneele sale pe Bonaparte în modul cel mai slugarnic, chiar dacă ataca fără menajamente, ca la Dijon, Adunarea naţională şi mai ales partidul ordinii.
Atîta timp cît comerţul mergea bine, cum s-a întîmplat la începutul anului 1851, burghezia comercială spumega de furie împotriva oricărei lupte parlamentare, temîndu-se ca nu cumva comerţul să aibă de suferit. Cînd treburile mergeau prost, cum s-a întîmplat în permanenţă de la sfîrşitul lunii februarie 1851, ea susţinea că luptele parlamentare sînt cauza stagnării şi cerea în gura mare ca ele să înceteze, pentru a se putea înviora din nou comerţul. Dezbaterile în jurul revizuirii constituţiei au căzut tocmai în această perioadă proastă. Fiind aici vorba de viaţa sau de moartea formei de stat existente, burghezia se simţea cu atît mai îndreptăţită să pretindă reprezentanţilor ei să pună capăt acestui chinuitor provizorat şi totodată să menţină statu-quo. Aceasta nu însemna o contradicţie. Prin a pune capăt provizoratului ea înţelegea tocmai continuarea lui, amînarea pe timp nelimitat a clipei în care ar fi trebuit să se ia o decizie. Statu-quo putea fi menţinut numai pe două căi: prin prelungirea puterii lui Bonaparte sau prin plecarea acestuia conform constituţiei şi alegerea lui Cavaignac. O parte a burgheziei dorea această din urmă soluţie, dar nu putea să dea reprezentanţilor ei alt sfat mai bun decît acela de a tăcea, de a nu atinge acest punct nevralgic. Ea îşi închipuia că, dacă deputaţii ei nu vor vorbi, Bonaparte nu va trece la acţiune. Ei îşi doreau un parlament-struţ, care să-şi ascundă capul pentru a nu fi văzut. Altă parte a burgheziei dorea ca, din moment ce Bonaparte ocupa fotoliul prezidenţial, să-l lase să stea mai departe în el, pentru ca totul să rămînă în vechiul făgaş. Ea era indignată că parlamentul ei nu vrea să violeze pe faţă constituţia şi să abdice, fără multe fasoane, de la putere.
Consiliile generale ale departamentelor — această reprezentanţă provincială a marii burghezii —, care s-au întrunit în timpul vacanţelor Adunării naţionale începînd de la 25 august, s-au declarat aproape în unanimitate în favoarea revizuirii, deci împotriva parlamentului şi pentru Bonaparte.
Şi mai răspicat decît ruptura cu reprezentanţii ei din parlament s-a manifestat furia burgheziei împotriva reprezentanţilor ei literari, împotriva propriei ei prese. Amenzile excesive şi scandaloasele condamnări la închisoare aplicate de către curţile cu juri burgheze pentru orice atac al ziariştilor burghezi împotriva poftelor de uzurpare ale lui Bonaparte, pentru orice încercare a presei de a apăra drepturile politice ale burgheziei împotriva puterii executive au uimit nu numai Franţa, ci şi Europa întreagă.
Dacă, precum am arătat, partidul parlamentar al ordinii s-a redus singur la tăcere tot strigînd că e nevoie de linişte, dacă — distrugînd în lupta împotriva celorlalte clase ale societăţii, cu propria sa mînă, toate condiţiile propriului său regim, ale regimului parlamentar — a declarat dominaţia politică a burgheziei incompatibilă cu siguranţa şi cu existenţa burgheziei, apoi masa extraparlamentară a burgheziei, prin servilismul ei faţă de preşedinte, prin ponegrirea parlamentului, prin maltratarea brutală a propriei ei prese, îl îndemna pe Bonaparte să reprime şi să zdrobească acea parte a ei care mînuia vorba şi pana, pe oamenii ei politici şi pe literaţii ei, tribuna şi presa ei, şi toate acestea pentru ca ea să-şi poată vedea liniştită de afacerile ei particulare sub scutul unui guvern de mînă forte şi neîngrădit. Ea declara fără echivoc că arde de dorinţa de a se debarasa de propria-i dominaţie politică, pentru a scăpa de oboselile şi pericolele pe care le comporta aceasta.
Şi această burghezie extraparlamentară, pe care o revolta pînă şi lupta pur parlamentară şi publicistică pentru dominaţia propriei ei clase şi care i-a trădat pe conducătorii acestei lupte, îndrăzneşte acum să aducă post festum proletariatului acuzaţia că nu s-a ridicat în favoarea ei la o luptă sîngeroasă, la o luptă pe viaţă şi pe moarte! Burghezia, care în orice moment şi-a sacrificat interesele ei generale de clasă, adică interesele ei politice, celor mai înguste şi mai meschine interese particulare, pretinzînd reprezentanţilor ei acelaşi lucru, se vaită acum că proletariatul a sacrificat interesele ei politice ideale intereselor lui materiale. Ea îşi dă aere de suflet nobil, neînţeles şi părăsit în momentul hotărîtor de către proletariatul indus în eroare de socialişti. Şi lamentările ei găsesc un ecou în toată lumea burgheză. Nu vorbesc, bineînţeles, de politicienii obscuri şi bădăranii intelectuali din Germania. Mă refer, de pildă, la acelaşi „Economist“ care încă la 29 noiembrie 1851, deci cu patru zile înainte de lovitura de stat, îl proclamase pe Bonaparte „sentinelă a ordinii“, iar pe Thiers şi Berryer îi numise „anarhişti“, şi care, nu mai departe decît la 27 decembrie 1851, după ce Bonaparte i-a redus la tăcere pe aceşti anarhişti, se indignează de trădarea pe care ar fi comis-o „masele proletare, ignorante, needucate şi stupide faţă de îndemînarea, ştiinţa, disciplina, influenţa spirituală, resursele intelectuale şi autoritatea morală a păturilor sociale mijlocii şi superioare“. Masa stupidă, ignorantă şi ordinară nu era nimeni alta decît însăşi masa burgheză.
E drept că Franţa a trecut în 1851 printr-un fel de mică criză comercială. La finele lunii februarie s-a vădit o scădere a exportului faţă de 1850, în martie comerţul a slăbit, iar fabricile s-au închis, în aprilie situaţia departamentelor industriale părea tot atît de desperată ca după zilele din februarie, în mai afacerile încă nu se învioraseră, încă la 28 iunie portofoliul Băncii Franţei indica, printr-o creştere formidabilă a depunerilor şi o descreştere tot atît de mare a operaţiilor de scont, că producţia mai stagnează, şi abia la mijlocul lunii octombrie s-a produs o ameliorare treptată a afacerilor. Burghezia franceză îşi explica această stagnare comercială prin motive pur politice, prin lupta dintre parlament şi puterea executivă, prin instabilitatea unei forme de stat doar provizorii, prin cumplita perspectivă a celei de-a doua duminici a lunii mai 1852. Nu vreau să tăgăduiesc că toate aceste împrejurări au contribuit prin influenţa lor la o depresiune în unele ramuri industriale din Paris şi din departamente. În orice caz însă această influenţă a împrejurărilor politice era numai locală şi neînsemnată. Mai e nevoie de vreo altă dovadă decît faptul că redresarea comerţului s-a produs tocmai în momentul în care situaţia politică se agravase, în care orizontul politic se întunecase şi se aştepta în fiecare clipă un trăsnet din Elyseu, adică pe la mijlocul lunii octombrie? Burghezul francez, la care „îndemînarea, ştiinţa, perspicacitatea şi resursele intelectuale“ nu trec de vîrful nasului, putea de altminteri, în tot timpul cît a durat expoziţia industrială de la Londra[N181], să dea cu nasul de cauza mizeriei sale comerciale. În timp ce în Franţa se închideau fabricile, în Anglia aveau loc falimente comerciale. În timp ce în Franţa în aprilie şi mai panica industrială atingea punctul culminant, în Anglia în aprilie şi mai panica comercială atingea punctul culminant. Industria lînii şi industria mătăsii sufereau atît în Franţa cît şi în Anglia. Deşi filaturile şi ţesătoriile de bumbac din Anglia continuau să lucreze, profiturile nu mai erau aceleaşi ca în 1849 şi în 1850. Singura deosebire consta în faptul că în Franţa criza era industrială, pe cînd în Anglia criza era comercială; că în timp ce în Franţa fabricile încetau lucrul, în Anglia ele îşi lărgeau producţia, în condiţii însă mai puţin favorabile decît în anii precedenţi; că în Franţa a avut de suferit cel mai mult exportul, iar în Anglia importul. Cauza comună, care, fireşte, nu trebuie căutată în limitele orizontului politic francez, era evidentă. 1849 şi 1850 fuseseră ani de cea mai mare prosperitate materială şi de supraproducţie, ale cărei rezultate s-au vădit însă abia în 1851. La începutul acelui an, supraproducţia a mai fost stimulată în mod deosebit de perspectiva expoziţiei industriale. La aceasta au mai contribuit următoarele împrejurări speciale: întîi proasta recoltă de bumbac din 1850 şi 1851, apoi certitudinea unei recolte de bumbac care întrecea aşteptările; întîi urcarea, apoi scăderea bruscă a preţurilor bumbacului, într-un cuvînt oscilaţiile acestor preţuri. Recolta de mătase brută se arăta a fi submediocră, cel puţin în Franţa. În sfîrşit, industria lînii s-a dezvoltat atît de mult în 1848, încît producţia lînii nu-i mai putea ţine pasul, iar preţul lînii brute a crescut disproporţionat de mult în raport cu acela al articolelor de lînă. Aşadar, vedem că problema materiilor prime pentru aceste trei ramuri industriale interesînd piaţa mondială reprezintă o triplă cauză a stagnării comerciale. Abstracţie făcînd de aceste împrejurări speciale, aparenta criză din 1851 nu era nimic altceva decît halta pe care supraproducţia şi speculaţia excesivă o fac de fiecare dată în parcurgerea circuitului industrial înainte de a-şi încorda toate forţele pentru a străbate febril ultima parte a ciclului, revenind la punctul lor de plecare: criza generală comercială. În asemenea intervale ale istoriei comerţului se produc în Anglia falimente comerciale, în timp ce în Franţa se opreşte însăşi industria, în parte din cauză că concurenţa engleză, căreia tocmai atunci ea nu-i mai poate face faţă, o sileşte să bată în retragere pe toate pieţele, în parte pentru că, fiind o industrie a obiectelor de lux, este deosebit de sensibilă faţă de orice stagnare a afacerilor. În felul acesta Franţa trece, în afară de crizele generale, prin crize comerciale proprii, naţionale, care sînt însă determinate şi condiţionate într-o măsură cu mult mai mare de situaţia generală a pieţei mondiale decît de influenţa condiţiilor locale franceze. Nu va fi lipsit de interes să opunem prejudecăţii burghezului francez judecata burghezului englez. Una dintre cele mai mari firme din Liverpool scrie în darea ei de seamă comercială anuală pe 1851:
„Puţini ani au dezminţit în mai mare măsură pronosticurile făcute în pragul lor ca anul care s-a scurs; în locul marii prosperităţi, prevăzută în mod unanim, anul acesta s-a dovedit a fi unul dintre cei mai descurajanţi din ultimul sfert de veac. Bineînţeles că acest lucru priveşte numai clasele comerciale şi nu pe cele industriale. Şi, totuşi, la începutul anului aveam, desigur, destule motive să tragem concluzii contrare: stocurile de mărfuri erau reduse, capitalurile prisoseau, alimentele erau ieftine, o recoltă bogată era asigurată. Pe continent pacea nu era tulburată şi la noi nu existau nici un fel de tulburări politice sau financiare; într-adevăr, după cum se părea, comerţul putea să-şi desfacă aripile mai larg ca oricînd... Cui să atribuim acest rezultat nefavorabil? Noi credem că creşterii excesive a comerţului atît în ce priveşte articolele de import cît şi cele de export. Dacă negustorii noştri nu-şi restrîng singuri activitatea, nimic nu ne poate menţine pe făgaş, afară de o panică la fiecare trei ani“ [N182].
Să ne imaginăm acum în mijlocul acestei panici economice pe burghezul francez, al cărui creier obsedat de comerţ este mereu torturat, hărţuit, ameţit de zvonurile despre lovituri de stat şi reintroducerea votului universal, de lupta dintre parlament şi puterea executivă, de războiul de frondă dintre orleanişti şi legitimişti, de conspiraţiile comuniste din sudul Franţei, de pretinsele jacquerii2) în departamentele Nièvre şi Cher, de reclamele diferiţilor candidaţi la preşedinţie, de lozincile demagogice ale ziarelor, de ameninţările republicanilor că vor apăra cu arma în mînă constituţia şi votul universal, de apostolicele epistole ale eroilor emigraţi in partibus care anunţau sfîrşitul lumii pentru a doua duminică a lunii mai 1852, şi vom înţelege de ce burghezul, sufocîndu-se în mijlocul acestui haos de nedescris, ameţitor de fuziune, revizuire, prorogare, constituţie, conspiraţie, coaliţie, emigraţie, uzurpare şi revoluţie, strigă ieşit din minţi republicii sale parlamentare: „Mai bine un sfîrşit groaznic decît o groază fără sfîrşit!“
Bonaparte a înţeles acest strigăt. Intuiţia sa a fost ascuţită de nerăbdarea crescîndă a creditorilor, cărora li se părea că fiecare apus de soare apropie ziua scadenţei — a doua duminică a lunii mai 1852 —, că mişcarea corpurilor cereşti face să se apropie tot mai mult ziua protestării poliţelor lor pămînteşti. Ei au devenit adevăraţi astrologi. Adunarea naţională i-a spulberat lui Bonaparte speranţa într-o prorogare constituţională a puterii sale, iar candidatura prinţului de Joinville nu mai permitea nici o şovăială.
Dacă vreodată un eveniment şi-a proiectat umbra înaintea sa cu mult înainte de a se produce, acesta a fost lovitura de stat a lui Bonaparte. încă la 29 ianuarie 1849, abia o lună după alegerea sa, el i-a făcut lui Changarnier o propunere în acest sens. Despre politica loviturii de stat au vorbit, într-o formă voalată, propriul său prim-ministru, Odilon Barrot, în vara anului 1849, şi pe faţă Thiers, în iarna anului 1850. În mai 1851 Persigny a căutat din nou să-l cîştige pe Changarnier pentru lovitura de stat, iar „Messager de l'Assemblée“[N183] a dat publicităţii aceste tratative. De cîte ori se isca o furtună parlamentară, ziarele bonapartiste ameninţau cu o lovitură de stat; şi cu cît se apropia criza, cu atît ridicau tonul. La orgiile organizate de Bonaparte în fiecare noapte cu swell mob-ul3) de bărbaţi şi femei, de îndată ce se apropia miezul nopţii şi libaţiile abundente dezlegau limbile şi înfierbîntau fantezia, lovitura de stat era sorocită pentru dimineaţa următoare. Se trăgeau săbiile din teci, se ciocneau paharele, deputaţii zburau pe fereastră afară, iar mantia de împărat cădea pe umerii lui Bonaparte, pînă ce aurora alunga fantomele şi Parisul afla uimit din gura unor vestale nu prea taciturne şi a unor paladini indiscreţi că scăpase încă o dată de o mare primejdie. În lunile septembrie şi octombrie, zvonurile despre un coup d'état nu mai conteneau. Umbra căpăta totodată culoare, asemenea unui dagherotip multicolor. Răsfoiţi colecţiile cotidianelor europene din lunile septembrie şi octombrie şi veţi găsi, textual, pronosticuri de acest fel: „Parisul este plin de zvonuri despre o lovitură de stat. Metropola urmează să fie înţesată în timpul nopţii cu trupe, iar a doua zi să se dea decretele de dizolvare a Adunării naţionale, să se introducă starea de asediu în departamentul Senei, să se restabilească votul universal şi să se facă apel la popor. Se spune că Bonaparte ar fi în căutarea unor miniştri care să ducă la îndeplinire aceste decrete nelegale“. Corespondenţele care aduc aceste ştiri se termină întotdeauna în mod fatidic cu cuvîntul: „Amînat“. Lovitura de stat a fost dintotdeauna ideea fixă a lui Bonaparte. Cu această idee el s-a reîntors pe pămîntul Franţei. Ea îl obseda atît de mult, încît o divulga şi trăncănea în permanenţă despre ea. Era însă atît de slab, încît renunţa într-un mod tot atît de permanent la ea. Parizienii se obişnuiseră în aşa măsură să privească umbra acestei lovituri de stat ca pe o fantomă, încît nu au vrut să creadă în ea atunci cînd, în cele din urmă, a apărut în carne şi oase. Succesul loviturii de stat nu s-a datorat, aşadar, nici rezervei şi discreţiei şefului Societăţii lui 10 decembrie şi nici luării prin surprindere a Adunării naţionale. Dacă a reuşit, aceasta s-a întîmplat în ciuda indiscreţiei lui Bonaparte şi cu ştirea Adunării naţionale, ca rezultat necesar, inevitabil al evoluţiei anterioare.
La 10 octombrie Bonaparte şi-a anunţat miniştrilor săi hotărîrea de a reintroduce votul universal, la 16 octombrie aceştia au demisionat, Iar La 26 octombrie Parisul a aflat de formarea cabinetului Thorigny. În acelaşi timp, Carlier, prefectul poliţiei, a fost înlocuit cu Maupas, iar comandantul diviziei întîi, Magnan, a concentrat în capitală regimentele cele mai sigure. La 4 noiembrie Adunarea naţională şi-a reluat şedinţele. Nu-i mai rămînea altceva de făcut decît să repete sub forma unui rezumat scurt şi concis cursul pe care l-a urmat şi să constate că a fost înmormîntată abia după ce a murit.
Prima poziţie pe care au pierdut-o în lupta cu puterea executivă a fost guvernul. Adunarea naţională a trebuit să recunoască în mod solemn această pierdere, recunoscînd guvernul Thorigny, care nu era decît un guvern-fantomă. Comisia permanentă l-a întîmpinat cu rîsete pe d-l Giraud, care i s-a prezentat în numele noilor miniştri. Un guvern atît de slab pentru măsuri atît de drastice ca reintroducerea votului universal! Dar chestiunea era tocmai să nu se întreprindă nimic prin parlament, ci totul să se facă împotriva parlamentului.
Chiar în prima zi a redeschiderii sale, Adunarea naţională a primit mesajul lui Bonaparte prin care acesta cerea reintroducerea votului universal şi abrogarea legii din 31 mai 1850. În aceeaşi zi miniştrii lui au depus un decret în sensul acesta. Adunarea a respins imediat propunerea miniştrilor cu privire la caracterul urgent al decretului, iar la 13 noiembrie a respins chiar proiectul de lege cu 355 de voturi contra 348. În felul acesta ea şi-a anulat încă o dată mandatul, confirmînd încă o dată că, din reprezentanţa liber aleasă a poporului, ea s-a transformat în parlamentul uzurpator al unei clase şi recunoscînd din nou că ea însăşi a tăiat muşchii care legau capul parlamentar de trupul naţiunii.
Dacă puterea executivă, prin moţiunea ei de reintroducere a votului universal, apela împotriva Adunării naţionale la popor, puterea legislativă — prin proiectul ei de lege al chestorilor — apela la armată împotriva poporului. Această lege a chestorilor era menită să stabilească ferm dreptul Adunării naţionale de a chema nemijlocit trupele, de a constitui o armată parlamentară. Dacă, în felul acesta, Adunarea naţională numea armata arbitru între ea şi popor, între ea şi Bonaparte, recunoscînd armata ca putere hotărîtoare în stat, ea era nevoită, pe de altă parte, să confirme că a renunţat de mult la pretenţia ei de a domina această forţă. Prin faptul că, în loc să cheme imediat trupe, dezbătea dreptul ei de a le chema, ea dovedea că se îndoieşte de propria-i autoritate. Respingînd legea chestorilor, ea şi-a recunoscut în mod public neputinţa. Proiectul a căzut, întrunind o minoritate de 108 voturi: voturile Montagnei au hotărît soarta lui. Ea se afla în situaţia măgarului lui Buridan, nu chiar între doi saci cu fîn pentru a decide care e mai atrăgător, ci între două ciomăgeli pentru a decide care dintre ele este mai zdravănă. De o parte frica de Changarnier, de alta frica de Bonaparte. Trebuie să recunoaştem că situaţia nu era de loc eroică.
La 18 noiembrie a fost prezentat un amendament la legea alegerilor comunale, propusă de partidul ordinii, prin care, în locul unei domicilieri de trei ani pentru alegătorii consiliilor comunale, se cerea o domiciliere de un an în localitatea unde votează. Amendamentul a fost respins cu o majoritate de un singur vot, dar şi acest singur vot, după cum s-a constatat imediat, a fost o greşeală de calcul. Scindîndu-se în fracţiuni vrăjmaşe, partidul ordinii pierduse de mult majoritatea sa parlamentară independentă. El a dovedit acum că nu mai exista în genere nici o majoritate în parlament. Adunarea naţională devenise incapabilă să adopte hotărîri. Nici o forţă de coeziune nu mai unea atomii ei componenţi; ea îşi dăduse ultima suflare, era moartă.
Masa extraparlamentară a burgheziei, în sfîrşit, avea să confirme încă o dată în mod solemn, cîteva zile înaintea catastrofei, ruptura sa cu burghezia din parlament. Thiers, ca erou parlamentar, atins în mod deosebit de incurabila boală a cretinismului parlamentar, a urzit după sucombarea parlamentului o nouă intrigă parlamentară cu Consiliul de stat, o lege a responsabilităţii, menită să-l ţină pe preşedinte în limitele constituţiei. Aşa cum la 15 septembrie, cu ocazia punerii pietrei de temelie a noilor hale din Paris, Bonaparte fermecase, ca un al doilea Masaniello, les dames des halles, pescăresele — ce-i drept, o pescăreasă făcea, ca forţă reală, cît 17 burgravi —, aşa cum, după depunerea proiectului de lege a chestorilor, Bonaparte îi entuziasmase pe locotenenţii ospătaţi de el la Elyseu, tot astfel acum, la 25 noiembrie, el a cîştigat de partea sa burghezia industrială, adunată la circ pentru a primi din mîna sa medaliile expoziţiei industriale de la Londra. Reproduc partea caracteristică a cuvîntării sale, după „Journal des Débats“:
„În faţa unor asemenea succese neaşteptate sînt îndreptăţit să repet cît de mare ar fi Republica franceză dacă i s-ar îngădui să urmărească interesele sale reale şi să-şi reformeze instituţiile, în loc să fie în permanenţă prejudiciată de pe urma tulburărilor pricinuite pe de o parte de demagogi, iar pe de altă parte de halucinaţii monarhiste. (Aplauze puternice, furtunoase şi prelungite din toate părţile amfiteatrului.) Halucinaţiile monarhiste stînjenesc orice progres şi toate ramurile industriale importante. În locul progresului avem numai luptă. Oameni care odinioară erau cei mai zeloşi susţinători ai puterii regale şi ai prerogativelor regale acţionează în spiritul unei Convenţii numai pentru a slăbi autoritatea izvorîtă din votul universal. (Aplauze vii şi prelungite). Vedem cum oameni care au suferit cel mai mult de pe urma revoluţiei şi care s-au plîns cel mai mult de ea provoacă o nouă revoluţie, şi toate acestea numai pentru o încătuşa voinţa naţiunii... Eu vă promit linişte pentru viitor“ etc. etc. („Bravo, bravo“, ovaţii furtunoase.)
În felul acesta burghezia industrială aplaudă slugarnic lovitura de stat din 2 decembrie, distrugerea parlamentului, pieirea propriei ei dominaţii, dictatura lui Bonaparte. Ropotul de aplauze din 25 noiembrie îşi găseşte răspunsul în bubuitul tunurilor din 4 decembrie, iar casa d-lui Sallandrouze, care bătuse cel mai tare din palme, a fost cu o deosebită grijă distrusă de obuze.
Atunci cînd a dizolvat Parlamentul cel lung, Cromwell a venit singur în sala de şedinţe, şi-a scos ceasornicul, pentru ca parlamentul să nu existe nici măcar un minut peste termenul pe care el i-l fixase, şi a dat afară pe fiecare membru al parlamentului în parte cu vesele ocări umoristice. Napoleon, mai mic decît prototipul său, s-a prezentat totuşi la 18 brumar înaintea Corpului legislativ şi i-a citit, ce-i drept cu vocea sugrumată, sentinţa lui de moarte. Al doilea Bonaparte, care de altfel dispunea de cu totul altă putere executivă decît Cromwell sau Napoleon, nu şi-a căutat modelul în analele istoriei universale, ci în analele Societăţii lui 10 decembrie, în analele tribunalelor penale. El fură Băncii Franţei 25.000.000 de franci, îl cumpără pe generalul Magnan cu 1.000.000, pe soldaţi cu 15 franci bucata şi cu rachiu, se întîlneşte noaptea pe ascuns, ca un hoţ, cu complicii săi, ordonă să se pătrundă în casele celor mai periculoşi lideri parlamentari, iar Cavaignac, Lamoricière, Le Flô, Changarnier, Charras, Thiers, Baze etc. să fie smulşi din paturile lor şi duşi la închisoare, el ordonă ca punctele principale ale Parisului, precum şi clădirea parlamentului, să fie ocupate cu trupe şi, dis-de-dimineaţă, să fie lipite pe toate zidurile afişe bombastice prin care să se anunţe dizolvarea Adunării naţionale şi a Consiliului de stat, reintroducerea votului universal şi proclamarea stării de asediu în departamentul Senei. Iar scurt timp după aceea inserează în „Moniteur“ un document fals din care rezulta că personalităţi parlamentare influente s-ar fi grupat în jurul lui într-un Consiliu de stat.
Rămăşiţele parlamentului, compuse mai ales din legitimişti şi orleanişti, întrunite la primăria arondismentului al X-lea, votează în strigăte repetate de „Trăiască republica!“ destituirea lui Bonaparte, ţin zadarnic discursuri mulţimii de gură-cască adunate în faţa clădirii, pînă cînd, în cele din urmă, sînt tîrîte, sub escorta unor soldaţi din unităţile de vînători africani, întîi la cazarma d'Orsay, iar de acolo încărcate în dube şi transportate la închisorile din Mazas, Ham şi Vincennes. Astfel a sfîrşit partidul ordinii, Adunarea legislativă şi revoluţia din februarie. Înainte de a trece la încheiere, să schiţăm o schemă sumară a istoriei revoluţiei din februarie:
I. Prima perioadă. De la 24 februarie pînă la 4 mai 1848. Perioada lui februarie. Prolog. Comedia fraternizării generale.
II. Perioada a doua. Perioada constituirii republicii şi a Adunării naţionale constituante.
1) De la 4 mai pînă la 25 iunie 1848. Lupta tuturor claselor împotriva proletariatului. Înfrîngerea proletariatului în zilele din iunie.
2) De la 25 iunie pînă la 10 decembrie 1848. Dictatura republicanilor burghezi puri. Elaborarea constituţiei. Proclamarea stării de asediu la Paris. Înlăturarea dictaturii burgheze la 10 decembrie prin alegerea lui Bonaparte ca preşedinte.
3) De la 20 decembrie 1848 pînă la 28 mai 1849. Lupta Constituantei împotriva lui Bonaparte şi a partidului ordinii, aliat cu el. Pieirea Constituantei. Înfrîngerea burgheziei republicane.
III. Perioada a treia. Perioada republicii constituţionale şi a Adunării naţionale legislative.
1) De la 28 mai 1849 pînă la 13 iunie 1849. Lupta micii burghezii împotriva burgheziei şi a lui Bonaparte. Înfrîngerea democraţiei mic-burgheze.
2) De la 13 iunie 1849 pînă la 31 mai 1850. Dictatura parlamentară a partidului ordinii. Acesta îşi desăvîrşeşte dominaţia prin suprimarea votului universal, pierde însă guvernul parlamentar.
3) De la 31 mai 1850 pînă la 2 decembrie 1851. Lupta dintre burghezia parlamentară şi Bonaparte.
a) De la 31 mai 1850 pînă la 12 ianuarie 1851. Parlamentul pierde comanda supremă a armatei.
b) De la 12 ianuarie pînă la 11 aprilie 1851. Parlamentul este înfrînt în încercările sale de a pune din nou mîna pe puterea administrativă. Partidul ordinii pierde majoritatea parlamentară independentă. Coaliţia sa cu republicanii şi cu Montagne.
c) De la 11 aprilie 1851 pînă la 9 octombrie 1851. Încercări de revizuire, de fuziune, de prorogare a împuternicirilor. Partidul ordinii se descompune în elementele sale componente. Ruptura definitivă dintre parlamentul burghez şi presa burgheză, pe de o parte, şi masa burgheză, pe de altă parte.
d) De la 9 octombrie pînă la 2 decembrie 1851. Ruptură pe faţă între parlament şi puterea executivă. Parlamentul moare; el sucombă părăsit de propria sa clasă, de armată şi de toate celelalte clase. Pieirea regimului parlamentar şi a dominaţiei burgheze. Victoria lui Bonaparte. Parodia restauraţiei imperiului.
1). Aluzie la Bourboni, care aveau ca emblemă crinul, şi la „nevinovăţia“, adică mărginirea spirituală, a legitimiştilor din provincie. - Nota trad. Editurii Politice
2). - răscoale ţărăneşti.. - Nota trad. Editurii Politice
3). - adunătură de escroci. - Nota trad. Editurii Politice
[N178]. Eris — zeiţa discordiei în mitologia greacă. Pentru că nu fusese invitată la nunta lui Peleus cu Tetis, ea a aruncat printre musafiri un măr de aur, pe care era scris: „celei mai frumoase“. Urmarea a fost cearta dintre Hera, Atena şi Afrodita. Paris, numit arbitru, s-a pronunţat în favoarea Afroditei, care, drept mulţumire, l-a ajutat s-o răpească pe Elena, provocînd astfel izbucnirea războiului troian. De atunci mărul lui Eris a devenit simbolul certei şi al discordiei. - Nota red. Editurii Politice (nota 178, vol. 1)
[N179]. Este vorba de divergenţele de ordin tactic existente în tabăra legitimiştilor în perioada Restauraţiei. Ludovic al XVIII-lea şi Villèle considerau că măsurile reacţionare trebuie promovate cu o oarecare prudenţă, în timp ce contele d'Artois (din 1824 regele Carol al X-lea) şi Polignac, ignorînd cu totul situaţia din Franţa, se pronunţau pentru deplina reinstaurare a rînduielilor prerevoluţionare.
Palatul Tuileries de la Paris — reşedinţa lui Ludovic al XVIII-lea; pavilionul Marsan — unul din corpurile palatului — în perioada Restauraţiei a fost reşedinţa contelui d'Artois. - Nota red. Editurii Politice (nota 179, vol. 1)
[N180]. „The Economist“ — săptămînal englez politic şi economic; apare la Londra din 1843; organ de presă al marii burghezii industriale. - Nota red. Editurii Politice (nota 180, vol. 1)
[N181]. Expoziţia industrială de la Londra — prima expoziţie industrială-comercială mondială, a durat din mai pînă în octombrie 1851. - Nota red. Editurii Politice (nota 181, vol. 1)
[N182]. „The Economist“ din 10 ianuarie 1852. - Nota red. Editurii Politice (nota 182, vol. 1)
[N183]. „Le Messager de l'Assemblée“ — cotidian francez de orientare antibonapartistă; a apărut la Paris din 16 februarie pînă în 2 decembrie 1851. - Nota red. Editurii Politice (nota 183, vol. 1)