Lupta dintre Adunarea naţională şi Bonaparte a izbucnit din nou îndată ce a trecut criza revoluţionară şi a fost suprimat votul universal.
Constituţia îi fixase lui Bonaparte o remuneraţie de 600.000 de franci. Numai la 6 luni după instalarea sa, el a reuşit să dubleze această sumă. Într-adevăr, Odilon Barrot a smuls Adunării naţionale constituante un supliment de 600.000 de franci anual pentru aşa-zise cheltuieli de reprezentare. După 13 iunie Bonaparte formulase pretenţii de acelaşi gen, fără a găsi de astă dată ascultare la Barrot. Acum, după 31 mai, el a profitat imediat de momentul prielnic, punîndu-i pe miniştrii săi să propună Adunării naţionale o listă civilă de 3.000.000. O viaţă lungă şi aventuroasă de vagabond l-a înzestrat cu antene foarte fine, care-i permiteau să sesizeze momentele potrivite pentru a stoarce bani burghezilor. El practica un şantaj în toată regula. Adunarea naţională profanase suveranitatea poporului cu concursul şi cu ştirea lui. El o ameninţa că va denunţa judecăţii poporului crima pe care o făptuise dacă nu-şi deschide baierele pungii şi nu-i cumpără tăcerea cu 3.000.000 pe an. Ea răpise dreptul de vot la 3.000.000 de francezi. Pentru fiecare francez scos din circulaţie, Bonaparte pretindea un franc cu putere de circulaţie, adică exact 3.000.000 de franci. El, alesul a 6.000.000 de oameni, cere despăgubiri pentru voturile de care pretinde că ar fi fost ulterior frustrat. Comisia Adunării naţionale l-a refuzat pe acest neobrăzat. Presa bonapartistă a început să ameninţe. Putea oare Adunarea naţională să rupă cu preşedintele republicii într-un moment în care rupsese, principial şi definitiv, cu masa naţiunii? Ea a respins, ce-i drept, lista civilă anuală, dar a acordat un supliment unic de 2.160.000 de franci. Consimţind să dea banii, dar arătînd în acelaşi timp prin iritarea ei că făcea acest lucru împotriva voinţei ei, Adunarea naţională a dat dovadă de o dublă slăbiciune. Vom vedea mai tîrziu pentru ce avea nevoie Bonaparte de bani. După acest epilog neplăcut care a urmat imediat după desfiinţarea votului universal şi în care Bonaparte, părăsind atitudinea de umilinţă din timpul crizei din martie şi aprilie, a sfidat cu neruşinare parlamentul uzurpator, Adunarea naţională şi-a suspendat lucrările pe timp de 3 luni, de la 11 august pînă la 11 noiembrie. Ea a lăsat în locul ei o comisie permanentă, compusă din 28 de membri, care nu cuprindea nici un bonapartist, dar număra în schimb cîţiva republicani moderaţi. Comisia permanentă din 1849 fusese formată numai din oameni din partidul ordinii şi din bonapartişti. Dar atunci partidul ordinii se declarase adversar permanent al revoluţiei. De astă dată republica parlamentară se declara adversară permanentă a preşedintelui. După promulgarea legii din 31 mai, partidul ordinii nu mai avea alt rival în faţa sa.
În noiembrie 1850, cînd Adunarea naţională s-a întrunit din nou, se părea că, în locul neînsemnatelor hărţuieli de pînă acum cu preşedintele, devenise inevitabilă o mare şi implacabilă luptă, o luptă pe viaţă şi pe moarte între cele două puteri.
Ca şi în 1849, partidul ordinii s-a descompus şi în timpul vacanţei parlamentare din acest an în diferitele sale fracţiuni, fiecare ocupîndu-se cu propriile ei intrigi de restauraţie, alimentate acum prin moartea lui Ludovic-Filip. Regele legitimiştilor, Henric al V-lea, numise chiar un guvern în toată regula, cu reşedinţa la Paris, din care făceau parte şi unii membri ai comisiei permanente. Bonaparte era deci îndreptăţit să colinde şi el departamentele franceze şi, după starea de spirit a oraşului pe care-l fericea cu prezenţa sa, să divulge cînd într-o formă mai făţişă, cînd într-o formă mai deghizată, propriile sale planuri de restauraţie şi să-şi recruteze partizani. În aceste călătorii, pe care marele „Moniteur“ oficial şi micile monitoare particulare ale lui Bonaparte trebuiau, bineînţeles, să le sărbătorească ca pe nişte turnee triumfale, el era întotdeauna însoţit de membrii Societăţii lui 10 decembrie. Această societate datează din 1849. Sub pretextul fondării unei societăţi de binefacere, lumpenproletariatul parizian fusese organizat în secţii secrete, conduse fiecare de cîte un agent bonapartist, în fruntea întregii societăţi aflîndu-se un general bonapartist. Alături de roués1) ruinaţi, cu mijloace de existenţă îndoielnice şi de origine dubioasă, alături de aventurieri şi lepădături ale burgheziei, se puteau găsi aici vagabonzi, soldaţi demobilizaţi, puşcăriaşi eliberaţi, ocnaşi evadaţi, escroci, şarlatani, golani, hoţi de buzunare, scamatori, cartofori, maquereaux2), proxeneţi, hamali, scribi, flaşnetari, culegători de zdrenţe, tocilari, căldărari, cerşetori, într-un cuvînt toată acea masă confuză şi pestriţă pe care împrejurările o aruncă dintr-o parte într-alta şi căreia francezii îi zic la bohème; din aceste elemente care-i erau înrudite, Bonaparte a alcătuit sîmburele Societăţii lui 10 decembrie, „societate de binefacere“, întrucît toţi membrii ei simţeau, ca şi Bonaparte, nevoia să-şi facă lor bine pe socoteala maselor muncitoare ale naţiunii. Bonaparte care se situează în fruntea lumpenproletariatului, singurul în care găseşte în proporţie de masă oglindirea propriilor sale interese, recunoscînd în această drojdie, în aceste otrepe, în aceste lepădături ale tuturor claselor unica clasă pe care se poate bizui fără rezerve, acesta este Bonaparte cel adevărat, Bonaparte sans phrase3). Desfrînat inveterat, notoriu, el consideră viaţa istorică a popoarelor şi dramele ei drept o comedie în sensul cel mai vulgar, drept o mascaradă în care costumele, cuvintele şi pozele pompoase nu servesc decît pentru a masca cele mai josnice ticăloşii. Astfel, de pildă, cu prilejul expediţiei la Strasbourg, un uliu elveţian, dresat, reprezenta vulturul napoleonian. Cu prilejul debarcării la Boulogne, el a îmbrăcat în uniforme franceze cîţiva lachei londonezi[N170]. Ei reprezentau armata. În societatea lui 10 decembrie el adună 10.000 de vagabonzi, care aveau să reprezinte poporul aşa cum Klaus Zettel[i] reprezintă leul. Într-un moment în care burghezia însăşi juca comedia cea mai desăvîrşită, dar cu aerul cel mai serios din lume şi fără a călca vreuna dintre cerinţele pedante ale etichetei[N171] teatrale franceze, fiind ea însăşi pe jumătate amăgită, pe jumătate convinsă de solemnitatea propriilor ei acţiuni spectaculoase, într-un astfel de moment aventurierul, care nu vedea în comedie decît o comedie, trebuia să învingă. Abia după ce l-a înlăturat pe îngîmfatul său adversar, abia cînd îşi ia, la rîndul lui, în serios rolul imperial şi îşi închipuie că, purtînd masca napoleoniană, reprezintă pe adevăratul Napoleon, el devine victima propriei sale concepţii despre lume, devine bufonul grav care nu mai vede în istoria universală o comedie, ci ia propria sa comedie drept istorie universală. Societatea lui 10 decembrie a fost pentru Bonaparte ceea ce erau Atelierele naţionale[N172] pentru muncitorii socialişti, ceea ce erau gardes mobiles pentru republicanii burghezi, forţa combativă de partid, caracteristică pentru dînsul. În călătoriile sale, secţiile acestei societăţi, încărcate în trenuri, trebuiau să-i improvizeze un public, să simuleze entuziasmul popular, să urle: „Vive l'Empereur!“4), să insulte şi să snopească în bătăi pe republicani, bineînţeles sub protecţia poliţiei. Iar cînd se întorcea la Paris, ele trebuiau să formeze avangarda, să prevină sau să împrăştie demonstraţiile ostile. Societatea lui 10 decembrie îi aparţinea lui, era opera lui, ideea lui personală. Ceea ce îşi atribuie el în afară de aceasta îi revine prin forţa împrejurărilor; ceea ce face în afară de aceasta nu e făcut de el, ci de împrejurări, sau nu face decît să copieze faptele altora; dar atunci cînd apare în public în faţa cetăţenilor cu vorbăria oficială despre ordine, religie, familie, proprietate, în timp ce la spatele său se află societatea secretă compusă din alde Schufterle şi Spiegelberg[N173], societatea dezordinii, a prostituţiei şi a hoţiei, atunci Bonaparte este el însuşi autor original, iar istoria Societăţii lui 10 decembrie este propria sa istorie. S-a întîmplat chiar în mod excepţional ca deputaţii din partidul ordinii să nimerească sub ciomegele decembriştilor. Ba mai mult, comisarul de poliţie Yon, însărcinat cu paza securităţii Adunării naţionale, a adus la cunoştinţa comisiei permanente, pe baza depoziţiei unui oarecare Alais, că o secţie a decembriştilor hotărîse asasinarea generalului Changarnier şi a lui Dupin, preşedintele Adunării naţionale, desemnînd şi persoanele însărcinate cu executarea acestei hotărîri. Ne putem închipui ce spaimă a tras domnul Dupin. O anchetă parlamentară a activităţii Societăţii lui 10 decembrie, cu alte cuvinte demascarea lumii secrete bonapartiste, părea inevitabilă. În preajma întrunirii Adunării naţionale, Bonaparte îşi dizolvă prudent societatea, bineînţeles numai pe hîrtie, căci încă la sfîrşitul anului 1851, într-un memoriu amănunţit, prefectul de poliţie Carlier încerca zadarnic să-l determine pe Bonaparte să-i împrăştie cu adevărat pe decembrişti.
Societatea lui 10 decembrie trebuia să rămînă armata particulară a lui Bonaparte pînă va fi reuşit să transforme armata regulată într-o Societate a lui 10 decembrie. Bonaparte a făcut o primă tentativă în acest sens puţin timp după prorogarea Adunării naţionale şi, totodată, cu banii pe care tocmai îi smulsese acesteia. Ca fatalist, el este convins că există anumite forţe superioare cărora omul, îndeosebi militarul, nu li se poate împotrivi. Printre aceste forţe el socoteşte, în primul rînd, ţigările şi şampania, friptura rece şi cîrnaţii cu usturoi. De aceea el îi ospătează mai întîi pe ofiţeri şi pe subofiţeri, în saloanele palatului Elysée, cu ţigări şi cu şampanie, cu friptură rece şi cu cîrnaţi cu usturoi. La 3 octombrie el repetă această manevră cu trupa, cu ocazia trecerii în revistă de la St.-Maur, iar la 10 octombrie o repetă, pe scară şi mai mare, la parada de la Satory. Unchiul îşi reamintea campaniile lui Alexandru în Asia, nepotul îşi reaminteşte expediţiile de cucerire ale lui Baccus în aceleaşi ţinuturi. Alexandru a fost, ce e drept, un semizeu, dar Baccus era un zeu adevărat şi, pe deasupra, zeul protector al Societăţii lui 10 decembrie.
După revista militară de la 3 octombrie, comisia permanentă l-a chemat pe ministrul de război, d'Hautpoul, în faţa ei. El a promis că asemenea încălcări ale disciplinei nu se vor repeta. Se ştie cum a respectat Bonaparte la 10 octombrie cuvîntul dat de d'Hautpoul. Generalul Changarnier comandase ambele reviste militare în calitatea sa de comandant suprem al garnizoanei din Paris. Acest Changarnier, care era totodată membru al comisiei permanente, comandant al Gărzii naţionale, „salvatorul“ de la 29 ianuarie şi 13 iunie, „bastion al societăţii“, candidat al partidului ordinii pentru postul de preşedinte, Monk prezumtiv a două monarhii, nu recunoscuse niciodată că este subordonat ministrului de război, îşi bătuse mereu joc pe faţă de constituţia republicană şi îl urmărise pe Bonaparte cu o protecţie plină de condescendenţă echivocă. Acum Changarnier devenise un înfocat apărător al disciplinei, împotriva ministrului de război, şi un înfocat apărător al constituţiei, împotriva lui Bonaparte. În timp ce la 10 octombrie o parte a cavaleriei strigase: „Vive Napoleon! Vivent les saucissons!“5), Changarnier a luat măsuri ca cel puţin infanteria, care defila sub comanda prietenului său Neumayer, să păstreze o tăcere glacială. Drept pedeapsă, din îndemnul lui Bonaparte, ministrul de război l-a destituit pe generalul Neumayer din postul lui de la Paris, sub pretextul că-i încredinţează comanda supremă a diviziilor a 14-a şi a 15-a. Neumayer a refuzat această mutare, şi de aceea a trebuit să-şi dea demisia. La rîndul lui Changarnier a dat la 2 noiembrie un ordin de zi prin care interzicea trupelor aflate sub arme strigarea de lozinci politice şi orice fel de demonstraţii. Ziarele Elyseului l-au atacat pe Changarnier, iar cele ale partidului ordinii pe Bonaparte, Comisia permanentă îşi ţinea una după alta şedinţele secrete, în care s-a propus în repetate rînduri ca patria să fie declarată în primejdie. Armata părea împărţită în două tabere vrăjmaşe, cu două state-majore vrăjmaşe: unul la Elysée, unde se afla Bonaparte, celălalt la Tuilerii, unde se afla Changarnier. Se părea că nu trebuia decît să se întrunească Adunarea naţională pentru a se da semnalul de luptă. Opinia publică franceză judeca aceste fricţiuni între Bonaparte şi Changarnier întocmai ca ziaristul englez care le-a caracterizat în termenii următori:
„Slujnicele politice ale Franţei mătură cu măturoaie vechi lava încinsă a revoluţiei şi se ciorovăiesc între ele pe cînd îşi fac treaba“.
Între timp Bonaparte s-a grăbit să-l demită pe ministrul de război d'Hautpoul şi să-l expedieze la iuţeală în Algeria, numind în locul lui ca ministru de război pe generalul Schramm. La 12 noiembrie el a trimis Adunării naţionale un mesaj de proporţii americane, supraîncărcat cu amănunte, din care emana dragostea de ordine, dorinţa de împăcare, resemnarea în faţa constituţiei, şi care trata despre orice şi oricine în afară de questions brûlantes6) ale momentului. Aşa, în treacăt, el lasă să cadă cuvintele că, în conformitate cu prevederile precise ale constituţiei, preşedintele singur dispune de armată. Mesajul se termina cu următoarele cuvinte solemne:
„Franţa cere înainte de toate linişte... Legat eu însumi printr-un jurămînt, mă voi ţine în limitele restrînse pe care acesta mi le-a trasat... În ce mă priveşte, ales de popor şi datorîndu-i numai lui puterea, mă voi supune întotdeauna voinţei sale legal exprimate. Dacă decideţi în această şedinţă revizuirea constituţiei, o Adunare constituantă va reglementa poziţia puterii executive. De nu, în 1852 poporul îşi va rosti solemn hotărîrea. Dar oricare ar fi soluţiile pe care le ascunde viitorul, este bine să ajungem la o înţelegere, pentru ca niciodată patima, surpriza sau violenţa să au hotărască de soarta unei mari naţiuni... Ceea ce reţine înainte de toate atenţia mea nu este chestiunea de a şti cine va guverna Franţa în 1852, ci de a întrebuinţa timpul care-mi stă la dispoziţie în aşa fel ca această perioadă să treacă fără agitaţie sau tulburări. Mi-am deschis inima cu sinceritate în faţa voastră; voi veţi răspunde sincerităţii mele cu încrederea voastră, bunelor mele intenţii prin colaborarea voastră şi dumnezeu va face restul“.
Limbajul cumsecade, ipocrit-ponderat şi plin de virtuoase banalităţi ale burgheziei îşi vădeşte înţelesul cel mai profund în gura autocratului Societăţii lui 10 decembrie, a eroului picnicurilor de la St.-Maur şi Satory.
Burgravii partidului ordinii nu s-au lăsat nici un moment înşelaţi în ceea ce priveşte încrederea pe care o merita această efuziune. Erau de mult sătui de jurăminte, căci numărau în rîndurile lor veterani, virtuoşi ai sperjurului politic, iar pasajul referitor la armată nu a scăpat atenţiei lor. Ei au constatat cu indignare că în acest mesaj, care enumera pe larg legile recent promulgate, era trecută în mod intenţionat sub tăcere cea mai importantă dintre ele: legea electorală; mai mult decît atît: în caz că se refuza revizuirea constituţiei, mesajul rezerva poporului alegerea preşedintelui în 1852. Legea electorală era o ghiulea legată de picioarele partidului ordinii, care-l împiedica să se mişte şi cu atît mai mult să dea un asalt! Pe lîngă aceasta, dizolvînd oficial Societatea lui 10 decembrie şi demiţîndu-l pe ministrul de război d'Hautpoul, Bonaparte jertfise cu propria sa mînă ţapii ispăşitori pe altarul patriei. El atenuase violenţa ciocnirii aşteptate. În sfîrşit, însuşi partidul ordinii căuta cu grijă să evite, să atenueze şi să muşamalizeze orice conflict hotărîtor cu puterea executivă. De teamă să nu piardă victoriile repurtate asupra revoluţiei, partidul ordinii şi-a lăsat rivalul să culeagă roadele acestor victorii. „Franţa cere înainte de toate linişte“. Astfel îi striga partidul ordinii revoluţiei începînd din februarie7), astfel striga in mesajul său Bonaparte partidului ordinii. „Franţa cere înainte de toate linişte“. Bonaparte comitea acte care tindeau sore uzurpare, dar partidul ordinii era acela care crea „nelinişte“ atunci cînd făcea zarvă în jurul acestor acte şi le interpreta în mod ipohondric. Cîrnaţii de la Satory tăceau chitic cît timp nu pomenea nimeni de ei. „Franţa cere înainte de toate linişte“. De aceea Bonaparte pretindea să fie lăsat să-şi vadă liniştit de treabă, iar partidul parlamentar era paralizat de o îndoită teamă: teama de a nu stîrni din nou neliniştea revoluţionară şi teama de a nu apărea el însuşi ca instigator la nelinişte în ochii propriei sale clase, în ochii burgheziei. Deoarece Franţa cerea deci înainte de toate linişte, partidul ordinii nu a îndrăznit, după ce în mesajul său Bonaparte vorbise despre „pace“, să răspundă cu „război“. Publicul, care se aşteptase la mari scandaluri cu ocazia deschiderii Adunării naţionale, a fost înşelat în aşteptările sale. Cererea deputaţilor din opoziţie de a li se prezenta procesele-verbale ale comisiei permanente asupra evenimentelor din octombrie a fost respinsă de voturile majorităţii. Adunarea evita din principiu orice dezbatere care putea să irite spiritele. În cursul lunilor noiembrie şi decembrie 1850, lucrările Adunării naţionale au fost lipsite de interes.
Abia spre finele lunii decembrie a început războiul de guerilă în jurul unora din prerogativele parlamentului. Mişcarea se împotmolea în şicane meschine în jurul prerogativelor celor două puteri, de cînd burghezia, abrogînd votul universal, pusese pentru un timp capăt luptei de clasă.
Împotriva lui Mauguin, unul dintre reprezentanţii poporului, fusese obţinută o condamnare pentru datorii. La demersul oficial al preşedintelui tribunalului, ministrul de justiţie, Rouher, a declarat că trebuie emis, fără alte formalităţi, un mandat de arestare împotriva datornicului. Mauguin a fost deci aruncat în închisoarea pentru datornici. Aflînd despre acest atentat la imunitatea parlamentară, Adunarea naţională a fost cuprinsă de indignare. Nu numai că a ordonat imediata punere în libertate a lui Mauguin, dar a trimis chiar în aceeaşi seară pe grefierul ei să-l scoată cu forţa din închisoarea de la Clichy. Pe de altă parte însă, pentru a-şi dovedi credinţa în sanctitatea proprietăţii private şi cu gîndul ascuns de a avea, la caz de nevoie, un azil pentru montagnarzii deveniţi indezirabili, ea declara admisibilă detenţiunea pentru datorii a deputaţilor, însă cu condiţia de a se obţine în prealabil autorizaţia Adunării naţionale. Ea a uitat să decreteze că şi preşedintele poate fi închis pentru datorii. Ea a distrus şi ultima aparenţă de imunitate a membrilor ei.
Ne amintim că, în baza depoziţiei unui oarecare Alais, comisarul de poliţie Yon raportase că o secţie a decembriştilor ar fi pus la cale asasinarea lui Dupin şi Changarnier. Chiar în prima şedinţă, chestorii au propus în legătură cu acest fapt să se formeze o poliţie parlamentară, specială, plătită din bugetul particular al Adunării naţionale şi cu totul independentă de prefectul de poliţie. Ministrul de interne, Baroche, protestase împotriva acestui amestec în resortul său. S-a ajuns atunci la un compromis lamentabil, potrivit căruia comisarul de poliţie al Adunării urma sa fie într-adevăr plătit din bugetul ei particular, fiind numit şi destituit de către chestorii Adunării, însă după o înţelegere prealabilă cu ministrul de interne. Între timp guvernul a deschis împotriva lui Alais o acţiune judiciară, şi aici nu mai era greu ca depoziţia inculpatului să fie prezentată drept o mistificare şi, prin gura acuzatorului public, să fie ridiculizaţi Dupin, Changarnier, Yon şi întreaga Adunare naţională. Apoi, la 29 decembrie, ministrul Baroche trimite o scrisoare lui Dupin, cerînd concedierea lui Yon. Biroul Adunării naţionale hotărăşte să-l menţină pe Yon în postul său, însă Adunarea naţională, speriată de atitudinea ei violentă în chestiunea Mauguin şi obişnuită ca, atunci cînd îndrăzneşte să dea puterii executive o lovitură, să capete două în schimb, nu sancţionează această decizie. Ea îl concediază pe Yon drept recompensă pentru zelul său, lipsindu-se astfel de o prerogativă parlamentară absolut indispensabilă cînd ai de-a face cu un om care nu hotărăşte noaptea ce va făptui în timpul zilei, ci hotărăşte ziua ce va făptui în timpul nopţii8).
Am văzut cum, în cursul lunilor noiembrie şi decembrie, în momente importante, hotărîtoare, Adunarea naţională se eschiva, se abţinea de la lupta împotriva puterii executive. Acum o vedem silită să dea lupta cu cele mai meschine prilejuri. În chestiunea Mauguin, ea a aprobat în principiu arestarea pentru datorii a reprezentanţilor poporului, rezervîndu-şi însă dreptul să aplice acest principiu numai împotriva reprezentanţilor indezirabili. Şi pentru acest privilegiu infam ea se ciorovăieşte cu ministrul justiţiei. În loc să profite de pretinsul complot pentru a institui o anchetă împotriva Societăţii lui 10 decembrie şi a-l demasca pe Bonaparte în mod definitiv în faţa Franţei şi a Europei, prezentîndu-l în adevărata lui ipostază de căpetenie a lumpenproletariatului parizian, Adunarea reduce conflictul la o simplă ceartă dintre ea şi ministrul de interne în jurul problemei în a cui competenţă cade numirea şi destituirea unui comisar de poliţie. Vedem astfel că în tot acest răstimp partidul ordinii a fost nevoit, din cauza poziţiei lui echivoce, să-şi fărîmiţeze lupta împotriva puterii executive şi s-o transforme într-o simplă vorbărie, reducînd-o la meschine ciorovăieli în legătură cu limitele competenţei, la şicane şi certuri în jurul delimitării atribuţiilor, făcînd din cele mai searbăde chestiuni de formă principalul conţinut al activităţii sale. El nu îndrăzneşte să primească lupta în momentul cînd aceasta are o importanţă principială, cînd puterea executivă s-a dat într-adevăr de gol şi cînd cauza Adunării naţionale ar fi şi cauza naţiunii. Prin aceasta ar fi dat naţiunii semnalul de pornire, dar partidul ordinii nu se teme de nimic mai mult decît ca naţiunea să se pună în mişcare. De aceea, în astfel de ocazii el respinge propunerile Montagnei şi trece la ordinea de zi. După ce chestiunea litigioasă este în felul acesta abandonată în ansamblul ei, puterea executivă aşteaptă liniştită momentul în care sub cele mai meschine şi mai neînsemnate motive s-o poată relua, atunci cînd ea nu mai prezintă, ca să zicem aşa, decît un interes strict parlamentar. Atunci răbufneşte furia reţinută a partidului ordinii, atunci smulge cortina din faţa culiselor, îi smulge masca preşedintelui, declară republica în primejdie; dar atunci şi patosul său pare deplasat, iar motivul luptei apare doar ca un pretext ipocrit sau ca ceva pentru care nu merită să lupţi. Furtuna parlamentară se transformă într-o furtună într-un pahar cu apă, lupta devine intrigă, ciocnirea scandal. În timp ce clasele revoluţionare urmăresc cu bucurie răutăcioasă umilirea Adunării naţionale, căci ele se entuziasmează pentru prerogativele parlamentare ale acesteia în aceeaşi măsură în care se entuziasmează Adunarea pentru libertăţile publice, burghezia din afara parlamentului nu înţelege cum de poate burghezia din parlament să-şi irosească timpul în certuri atît de meschine, tulburînd liniştea printr-o rivalitate atît de lamentabilă cu preşedintele. Ea e dezorientată de o asemenea strategie potrivit căreia se încheie pace în clipa cînd toată lumea se aşteaptă la război şi se porneşte la atac în clipa cînd toată lumea crede că pacea a fost încheiată.
La 20 decembrie Pascal Duprat îl interpelează pe ministrul de interne în chestiunea loteriei lingourilor de aur. Această loterie era „o fiică a cîmpiilor Elisée“[N174]; Bonaparte şi acoliţii săi o dăruiseră lumii, iar prefectul de poliţie Carlier o luase sub protecţia sa oficială, cu toate că legislaţia franceză interzice orice loterii, cu excepţia celor în scopuri de binefacere. Au fost emise 7.000.000 de lozuri a un franc bucata, beneficiul fiind destinat, chipurile, pentru trimiterea vagabonzilor parizieni în California. Pe de o parte, goana după aur trebuia să înlocuiască visurile socialiste ale proletariatului parizian, iar mirajul lozului cel mare trebuia să înlocuiască doctrinarul drept la muncă. Fireşte că strălucirea lingourilor de aur californian făcea ca muncitorii parizieni să nu mai remarce francii modeşti care le erau subtilizaţi din buzunare. În esenţă era vorba pur şi simplu de o escrocherie. Vagabonzii care voiau să descopere minele de aur californian fără a se mişca din Paris erau însuşi Bonaparte şi gaşca lui înglodată în datorii. Cele 3.000.000 acordate de Adunarea naţională fuseseră risipite în chefuri, aşa că, într-un mod sau altul, casa trebuia din nou umplută. În zadar deschisese Bonaparte o listă de subscripţie naţională pentru construirea unor aşa-zis cités ouvrières9), în fruntea căreia figura el însuşi cu o sumă importantă. Burghezii fără inimă au aşteptat cu neîncredere ca el să verse suma pe care a subscris-o, şi întrucît acest vărsămînt, bineînţeles, nu a fost efectuat, speculaţia cu fantasmagoricele castele socialiste a căzut baltă. Lingourile de aur au avut mai mult succes. Bonaparte et Co. nu s-au mulţumit numai să bage în buzunar o parte din diferenţa dintre cele 7.000.000 şi valoarea lingourilor puse la loterie; ei au mai fabricat şi lozuri false, emiţînd cîte 10, 15, chiar 20 de lozuri pe acelaşi număr, operaţie financiară care se încadra perfect în spiritul Societăţii lui 10 decembrie! Aici Adunarea naţională nu-l mai avea în faţă pe preşedintele fictiv al republicii, ci pe Bonaparte în carne şi oase. Aici ea îl putea prinde asupra faptului, în conflict nu cu constituţia, ci cu Code pénal. Dacă în urma interpelării lui Duprat s-a trecut la ordinea de zi, aceasta s-a întîmplat nu numai pentru că propunerea lui Girardin de a se declara „satisfait“10) îi reamintea partidului ordinii corupţia sistematică care domnea în propriile lui rînduri. Burghezul, şi mai ales burghezul ridicat la rangul de om de stat, îşi completează josnicia sa în chestiunile practice printr-o emfază teoretică. Ca om de stat, el devine, ca şi puterea de stat care i se opune, o fiinţă superioară, împotriva căreia nu poţi lupta decît cu mijloace superioare, sacramentale.
Bonaparte, care, ca boem, ca lumpenproletar princiar, avea asupra burghezului mişel avantajul că putea duce lupta cu mijloace josnice, a văzut acum — după ce Adunarea îl ajutase cu propriile ei mîini să treacă peste terenul lunecos al banchetelor militare, al paradelor, al Societăţii lui 10 decembrie şi, în sfîrşit, al codului penal — că a sosit momentul în care poate să treacă de la defensiva aparentă la ofensivă. Puţin îi păsa de micile înfrîngeri suferite între timp de ministrul de justiţie, de ministrul de război, de ministrul de marină şi de ministrul de finanţe, înfrîngeri prin care Adunarea naţională îşi manifesta, bodogănind, nemulţumirile. El nu numai că i-a împiedicat pe miniştri să demisioneze şi să recunoască astfel subordonarea puterii executive faţă de parlament. El putea desăvîrşi acum ceea ce începuse în timpul vacanţei parlamentare: separarea forţei militare de parlament, demiterea lui Changarnier.
Un ziar al Elyseului a publicat un ordin de zi adresat, chipurile, în cursul lunii mai diviziei întîi, deci ca emanînd de la Changarnier, prin care se recomandă ofiţerilor ca, în cazul unei rebeliuni, să nu-i cruţe pe trădătorii din propriile lor rînduri, să-i împuşte pe loc şi să refuze să pună trupele la dispoziţia Adunării naţionale în caz că ea le-ar solicita. La 3 ianuarie 1851 guvernul este interpelat asupra acestui ordin de zi. Pentru cercetarea chestiunii el cere un răgaz mai întîi de 3 luni, apoi de o săptămînă, în sfîrşit numai de 24 de ore. Adunarea insistă să obţină o explicaţie imediată. Changarnier se ridică şi declară că acest ordin de zi n-a existat niciodată. El adaugă că e gata oricînd să dea curs apelurilor Adunării naţionale şi că, în cazul unui conflict, ea poate conta pe el. Adunarea primeşte declaraţia cu ropote de aplauze şi îi dă un vot de încredere. Punîndu-se sub protecţia personală a unui general, ea abdică, decretează propria ei neputinţă şi atotputernicia armatei. Generalul se înşală însă atunci cînd îi pune la dispoziţie împotriva lui Bonaparte o forţă pe care el o deţine numai ca feudă de la acelaşi Bonaparte şi cînd, la rîndul său, aşteaptă protecţie de la acest parlament, de la protejatul său, care are el însuşi nevoie de protecţie. Changarnier crede însă în puterea misterioasă cu care burghezia l-a învestit la 29 ianuarie 1849. El se consideră o a treia putere pe lîngă celelalte două puteri în stat. El împărtăşeşte soarta celorlalţi eroi sau, mai bine-zis, a celorlalţi sfinţi ai acestei epoci, a căror măreţie constă doar în marea faimă interesată pe care le-o creează partidul lor şi care se prăbuşesc şi se transformă în figuri mediocre de îndată ce împrejurările le cer să înfăptuiască minuni. Lipsa de credinţă este, în genere, duşmanul de moarte al acestor pretinşi eroi şi veritabili sfinţi. De aici solemna lor indignare morală împotriva mucaliţilor şi zeflemiştilor lipsiţi de entuziasm.
În aceeaşi seară miniştrii sînt convocaţi la Elysée. Bonaparte cere cu insistenţă demiterea lui Changarnier; cinci miniştri refuză s-o semneze. „Moniteur“ anunţă o criză de guvern, iar presa partidului ordinii ameninţă cu formarea unei armate parlamentare sub comanda lui Changarnier. Partidul ordinii avea dreptul constituţional să facă acest pas. El nu avea decît să-l numească pe Changarnier preşedinte al Adunării naţionale şi să aducă oricîte trupe ar fi fost necesare pentru securitatea acesteia. El putea face acest lucru cu atît mai mult cu cît Changarnier se mai găsea efectiv în fruntea armatei şi a Gărzii naţionale din Paris şi abia aştepta să fie chemat împreună cu armata. Presa bonapartistă nici nu îndrăznea măcar să conteste dreptul Adunării naţionale de a chema direct trupele, scrupul juridic care, în condiţiile date, nu promitea nici un succes. E foarte probabil că armata ar fi dat ascultare ordinului Adunării naţionale, dacă ţinem seama de faptul că Bonaparte a trebuit să caute 8 zile în tot Parisul pentru a găsi, în sfîrşit, doi generali — Baraguay-d'Hilliers şi St.-Jean d'Angely — care să se declare dispuşi să contrasemneze demiterea lui Changarnier. Dar e mai mult decît îndoielnic că partidul ordinii ar fi găsit în propriile sale rînduri şi în parlament numărul necesar de voturi pentru luarea unei atare hotărîri, dacă ţinem seama de faptul că 8 zile mai tîrziu 286 de deputaţi s-au desprins de partid şi că chiar în decembrie 1851, în ceasul hotărîrii supreme, Montagne a respins o propunere asemănătoare. Totuşi, poate că burgravii ar mai fi reuşit şi acum să antreneze masele partidului lor la un act de eroism care consta în a se adăposti îndărătul unui zid de baionete şi în a accepta serviciile unei armate care dezertase în lagărul lor. Dar, în loc de aceasta, domnii burgravi se duc în seara zilei de 6 ianuarie la Elysée, pentru ca prin argumentări şi considerente diplomatice să-l facă pe Bonaparte să renunţe la demiterea lui Changarnier. Cînd vrei să convingi pe cineva, recunoşti că e stăpîn pe situaţie. Bonaparte, încurajat de acest demers al burgravilor, numeşte la 12 ianuarie un nou guvern, în care rămîn conducătorii celui vechi, Fould şi Baroche. St.-Jean d'Angely devine ministru de război, „Moniteur“ publică decretul de demitere a lui Changarnier, ale cărui atribuţii sînt împărţite între Baraguay-d'Hilliers, care primeşte comanda diviziei întîi, şi Perrot, care primeşte comanda Gărzii naţionale. „Bastionul societăţii“ a fost demis, şi dacă din această cauză nu s-a făcut gaură în cer, în schimb s-au urcat cursurile la bursă.
Refuzînd armata care i se pusese la dispoziţie în persoana lui Changarnier şi dînd-o astfel, irevocabil, pe mîna preşedintelui, partidul ordinii a dovedit că burghezia şi-a pierdut capacitatea de a guverna. Nu mai exista un guvern parlamentar. Pierzînd acum şi autoritatea asupra armatei şi Gărzii naţionale, ce mijloace de constrîngere îi mai rămîneau pentru a apăra totodată puterea uzurpată a parlamentului asupra poporului şi puterea constituţională a parlamentului împotriva preşedintelui? Nici unul. Nu-i mai rămînea decît să apeleze la principii neputincioase, pe care el însuşi le considerase doar ca nişte reguli generale pe care le prescrii altora ca să te poţi mişca tu însuţi cu atît mai în voie. Cu demiterea lui Changarnier, cu trecerea forţei militare în mîinile lui Bonaparte, se încheie prima parte a perioadei de care ne ocupăm, perioada luptei dintre partidul ordinii şi puterea executivă. Războiul dintre cele două puteri este acum declarat oficial, este purtat făţiş, dar abia după ce partidul ordinii a pierdut armele şi soldaţii. Fără guvern, fără armată, fără popor, fără opinie publică, nemaifiind — după promulgarea legii ei electorale de la 31 mai — reprezentanta naţiunii suverane, fără ochi, fără urechi, fără dinţi, fără nimic. Adunarea naţională s-a transformat treptat într-un parlament de tipul vechilor parlamente franceze[N175], silit să lase treburile pe seama guvernului şi să se mulţumească să facă, bodogănind, întîmpinări post festum11).
Partidul ordinii întîmpină noul guvern cu o furtună de indignare. Generalul Bedeau reaminteşte indulgenţa de care dăduse dovadă comisia permanentă în timpul vacanţei şi scrupulele excesive care o făcuseră să renunţe la publicarea proceselor sale verbale. Ministrul de interne insistă acum el însuşi ca aceste procese-verbale să fie date publicităţii, care acum, bineînţeles, au devenit searbăde ca apa stătută, nedezvăluind nici un fapt nou şi nefăcînd nici un efect asupra publicului blazat. În urma propunerii lui Remusat, Adunarea naţională se retrage în birourile ei şi numeşte un „Comitet pentru măsuri extraordinare“. Parisul iese cu atît mai puţin din făgaşul vieţii sale obişnuite, cu cît în acest moment comerţul e în floare, manufacturile lucrează, preţul cerealelor e scăzut, alimente sînt din belşug, iar la casele de economii se fac zilnic noi depuneri. „Măsurile extraordinare“ pe care parlamentul le anunţase cu atîta zgomot se reduc la 18 ianuarie la un vot de neîncredere dat miniştrilor, fără a se aminti măcar de generalul Changarnier. Partidul ordinii era constrîns să-şi redacteze în acest fel hotărîrea pentru a-şi asigura voturile republicanilor, care, din toate măsurile guvernului, aprobau tocmai demiterea lui Changarnier, pe cînd partidul ordinii nu putea de fapt blama celelalte acte ale guvernului, pe care i le dictase el însuşi.
Votul de neîncredere de la 18 ianuarie a fost adoptat cu 415 voturi contra 286. El a fost deci obţinut numai printr-o coaliţie a legitimiştilor şi orleaniştilor declaraţi cu republicanii puri şi Montagne. Votul a dovedit astfel că partidul ordinii nu pierduse numai guvernul, nu pierduse numai armata, ci în conflictele cu Bonaparte îşi pierduse şi majoritatea sa parlamentară independentă; că un grup de deputaţi dezertase din lagărul său dintr-un fanatic spirit de conciliere, de teama luptei, din cauza oboselii, din ataşament familial faţă de lefurile de stat atît de scumpe lor, din calculele pe care şi le făceau în legătură cu portofoliile ministeriale pe cale de a deveni vacante (Odilon Barrot) sau din cauza egoismului meschin care-l îndeamnă totdeauna pe burghezul de rînd să sacrifice interesul general al clasei sale cutărui sau cutărui motiv personal. Din capul locului, deputaţii bonapartişti mergeau împreună cu partidul ordinii numai la lupta împotriva revoluţiei. Şeful partidului catolic, Montalembert, îşi aruncase încă de pe atunci influenţa în balanţă în favoarea lui Bonaparte, deoarece îşi pierduse încrederea în vitalitatea partidului parlamentar. În sfîrşit, şefii acestui partid, orleanistul Thiers şi legitimistul Berryer, se vedeau constrînşi să se proclame pe faţă republicani, să recunoască că inima lor bate pentru rege, dar raţiunea lor este de partea republicii, că republica parlamentară este unica formă posibilă de dominaţie a întregii burghezii, într-un cuvînt, ei se vedeau constrînşi să înfiereze în ochii clasei burgheze însăşi drept intrigă, pe cît de periculoasă pe atît de nechibzuită, planurile de restauraţie pe care continuau să le făurească în spatele parlamentului.
Votul de neîncredere de la 18 ianuarie lovea în miniştri, şi nu în preşedinte. Dar nu guvernul, ci preşedintele îl destituise pe Changarnier. Trebuia oare partidul ordinii să pună sub acuzare pe Bonaparte însuşi? Pentru aspiraţiile lui de restauraţie? Dar acestea nu făceau decît să completeze aspiraţiile de restauraţie ale propriilor săi membri. Pentru acţiunile lui complotiste cu ocazia paradelor militare şi în cadrul Societăţii lui 10 decembrie? Dar membrii lui înmormîntaseră de mult aceste chestiuni sub vraful treburilor curente de pe ordinea de zi. Pentru demiterea eroului de la 29 ianuarie şi de la 13 iunie, a omului care în mai 1850 ameninţase că în caz de răscoală va da foc Parisului din toate părţile? Aliaţii lor din Montagne şi Cavaignac nu le-au permis măcar să încurajeze prin condoleanţe oficiale pe „bastionul“ prăbuşit „al societăţii“. Ei înşişi nu puteau contesta preşedintelui dreptul constituţional de a-i demite pe generali. Erau furioşi numai pentru că acesta uzase în mod antiparlamentar de dreptul său constituţional. N-au folosit ei mereu în mod anticonstituţional prerogativa lor parlamentară mai ales cu ocazia abrogării votului universal? Nu le rămînea deci decît să se menţină strict în limitele parlamentare. Şi numai acea boală caracteristică care a bîntuit de la 1848 încoace pe tot continentul, cretinismul parlamentar, care îi ţintuieşte pe cei atinşi de ea într-o lume imaginară, răpindu-le orice raţiune, orice memorie, orice înţelegere a lumii aspre din afară, numai acest cretinism parlamentar a putut face ca partidul ordinii, care distrusese cu propriile lui mîini toate condiţiile puterii parlamentare — şi în lupta cu celelalte clase fusese silit să le distrugă —, să mai considere victoriile lui parlamentare drept victorii şi să creadă că lovea pe preşedinte atunci cînd dădea în miniştri. Prin aceasta el i-a dat doar prilejul lui Bonaparte să umilească din nou Adunarea naţională în ochii naţiunii. La 20 ianuarie „Moniteur“ anunţa că demisia întregului guvern a fost primită. Sub pretextul că nici un partid parlamentar nu ar mai deţine majoritatea, — după cum a dovedit votul de la 18 ianuarie, acest rod al coaliţiei dintre Montagne şi regalişti —, şi că trebuie aşteptată constituirea unei noi majorităţi, Bonaparte a numit un aşa-zis guvern de tranziţie din care nu făcea parte nici un membru al parlamentului şi care era format în întregime din persoane absolut necunoscute şi nulităţi, un guvern de simpli impiegaţi şi conţopişti. Acum partidul ordinii n-avea decît să-şi irosească forţele în jocul cu aceste marionete, iar puterea executivă nu mai socotea necesar să aibă o reprezentanţă serioasă în Adunarea naţională. Bonaparte concentra cu atît mai evident întreaga putere executivă în propria sa persoană; el avea un cîmp de acţiune cu atît mai mare pentru exploatarea acestei puteri potrivit scopurilor sale, cu cît miniştrii săi erau în mai mare măsură simpli figuranţi.
Partidul ordinii, coalizat cu Montagne, s-a răzbunat respingînd propunerea de a aloca preşedintelui o dotaţie de 1.800.000 de franci, propunere pe care capul Societăţii lui 10 decembrie le-a poruncit impiegaţilor lui din guvern s-o facă. De data aceasta a hotărît o majoritate de numai 102 voturi, deci de la 18 ianuarie partidul ordinii a mai pierdut 27 de voturi; descompunerea lui continua. În acelaşi timp, pentru ca să nu existe nici o clipă vreun dubiu asupra semnificaţiei coaliţiei sale cu Montagne, partidul ordinii n-a vrut nici măcar să pună în discuţie o propunere semnată de 189 de membri ai Montagnei de a se acorda o amnistie generală delincvenţilor politici. A fost suficient ca ministrul de interne, un oarecare Vaïsse, să declare că liniştea nu ar fi decît aparentă, că s-ar desfăşura o puternică agitaţie subversivă, că s-ar organiza societăţi secrete omniprezente, că ziarele democrate s-ar pregăti să reapară, că din departamente ar sosi ştiri nefavorabile, că emigranţii din Geneva s-ar afla în fruntea unui complot ale cărui fire, trecînd prin Lyon, se întind în tot sudul Franţei, că Franţa s-ar afla în pragul unei crize industriale şi comerciale, că fabricanţii din Roubaix ar fi redus orele de lucru, că deţinuţii de la Belle-Ile[N176] s-ar fi răsculat, era suficient ca pînă şi un oarecare Vaïsse să evoce spectrul roşu, pentru ca partidul ordinii să respingă fără dezbateri o propunere care ar fi asigurat Adunării naţionale o imensă popularitate şi l-ar fi aruncat din nou pe Bonaparte în braţele ei. În loc să se lase intimidat de către puterea executivă cu perspectiva unor noi tulburări, partidul ordinii ar fi trebuit mai degrabă să lase un cîmp de acţiune cît de mic luptei de clasă, pentru a menţine dependenţa puterii executive faţă de el. Dar partidul ordinii nu se simţea în stare să se joace cu focul.
Între timp, aşa-zisul guvern de tranziţie a continuat să vegeteze pînă la mijlocul lunii aprilie. Bonaparte hărţuia şi prostea Adunarea naţională mereu cu alte combinaţii guvernamentale. Ba dădea să se înţeleagă că ar intenţiona să formeze un guvern republican cu Lamartine şi Billault, ba unul parlamentar cu inevitabilul Odilon Barrot, al cărui nume nu poate lipsi ori de cîte ori e nevoie de un nătăfleţ, ba un guvern legitimist cu Vatimesnil şi Benoist d'Azy, ba unul orleanist cu Maleville. Montînd astfel diferitele fracţiuni ale partidului ordinii una împotriva alteia şi speriind întregul partid cu perspectiva unui guvern republican şi cu restabilirea, inevitabilă în acest caz, a votului universal, Bonaparte insuflă totodată burgheziei convingerea că eforturile lui sincere în vederea formării unui guvern parlamentar dau greş din cauza intransigenţei fracţiunilor regaliste. Burghezia cerea însă cu atît mai vehement un „guvern de mînă forte“ şi găsea că e cu atît mai de neiertat ca Franţa să fie lăsată „fără administraţie“, cu cît o criză comercială generală, care părea că se apropie, recruta pentru socialism adepţi la oraşe, aşa cum preţul ruinător de scăzut al cerealelor îi recruta la ţară. Pe zi ce trecea comerţul stagna tot mai mult şi numărul celor fără de lucru sporea văzînd cu ochii; la Paris cel puţin 10.000 de muncitori au ajuns muritori de foame, la Rouen, Mulhouse, Lyon, Roubaix, Tourcoing, St.-Etienne, Elbeuf etc. nenumărate fabrici au încetat lucrul. În aceste împrejurări Bonaparte a putut îndrăzni să restaureze, la 11 aprilie, guvernul de la 18 ianuarie, dînd ca întăriri domnilor Rouher, Fould, Baroche etc. pe domnul Leon Faucher, pe care în ultimele ei zile Adunarea constituantă l-a stigmatizat în unanimitate, cu excepţia a cinci voturi ministeriale, printr-un vot de neîncredere pentru difuzarea unor telegrame false. Adunarea naţională a repurtat deci la 18 ianuarie o victorie asupra guvernului; ea luptase timp de trei luni cu Bonaparte, pentru ca la 11 aprilie Fould şi Baroche să-l poată primi pe puritanul Faucher, ca al treilea, în cîrdăşia guvernamentală.
În noiembrie 1849 Bonaparte s-a mulţumit cu un guvern neparlamentar, în ianuarie 1851 cu unul extraparlamentar; la 11 aprilie el s-a simţit destul de puternic ca să alcătuiască un guvern antiparlamentar, care întrunea în chip armonios voturile de neîncredere ale ambelor adunări, ale Constituantei şi ale Adunării legislative, ale celei republicane şi celei regaliste. Această gradaţie a guvernelor era termometrul cu care parlamentul putea măsura scăderea propriei sale temperaturi vitale. Ea scăzuse într-atît la finele lui aprilie, încît Persigny a putut să-i propună lui Changarnier, în cursul unei întrevederi personale, să treacă de partea preşedintelui. Bonaparte, l-a asigurat el, consideră influenţa Adunării naţionale complet anihilată, şi proclamaţia care urmează să fie dată publicităţii după mereu proiectata, dar întîmplător din nou amînata lovitură de stat, e gata pregătită. Changarnier a transmis conducătorilor partidului ordinii această sentinţă de moarte, dar cine să creadă că muşcătura de ploşniţă poate fi mortală? Şi parlamentul, aşa înfrînt, descompus, în agonie cum era, tot nu se putea hotărî să vadă în duelul său cu grotescul şef al Societăţii lui 10 decembrie altceva decît un duel cu o ploşniţă. Bonaparte a răspuns însă partidului ordinii cu riposta dată de Agesilau regelui Agis: „Îţi par furnică, dar va veni vremea cînd voi fi leu“[N177].
1). - desfrînaţi. - Nota trad. Editurii Politice
2). - întreţinuţi. - Nota trad. Editurii Politice
3). - fără nici o înfrumuseţare. - Nota trad. Editurii Politice
4). - „Trăiască împăratul!“ - Nota trad. Editurii politice
5). - „Trăiască Napoleon! Trăiască cîrnaţii!“ - Nota trad. Editurii politice
6). - chestiuni arzătoare. - Nota trad. Editurii politice
7). 1848. - Nota red. Editurii politice
8). De 1 spre 2 decembrie 1851. - Nota red. Editurii politice
9). - oraşe muncitoreşti. - Nota trad. Editurii politice
10). - „satisfăcut“. - Nota trad. Editurii politice
11). - după sărbătoare, adică cu întîrziere. - Nota trad. Editurii politice
[N170]. Este vorba de încercările făcute de Ludovic Bonaparte în perioada monarhiei din iulie de a înfăptui o lovitură de stat printr-o rebeliune militară. La 30 octombrie 1836, ajutat de cîţiva ofiţeri de orientare bonapartistă, el a reuşit să antreneze într-o rebeliune două regimente de artilerie din garnizoana Strasbourg; rebelii au fost însă dezarmaţi după cîteva ore. Ludovic Bonaparte a fost arestat şi expulzat în America. La 6 august 1840, folosindu-se de o anumită recrudescenţă a stării de spirit bonapartiste în Franţa, el a debarcat cu o ceată de complotişti la Boulogne, încercînd să provoace o rebeliune a soldaţilor din garnizoana locală. Această tentativă s-a soldat şi ea cu un eşec total. Ludovic Bonaparte, condamnat la închisoare pe viaţă, a evadat în 1846, fugind în Anglia. - Nota red. Editurii Politice (nota 170, vol. 1)
[N171]. Cerinţele pedante ale etichetei teatrale franceze cereau ca o dramă — la fel ca şi lovitura de stat de la 2 decembrie 1851 — să se limiteze la o singură acţiune, care să se desfăşoare într-o singură zi şi într-un singur loc. - Nota red. Editurii Politice (nota 171, vol. 1)
[N172]. Atelierele naţionale au fost înfiinţate îndată după revoluţia din februarie 1848 printr-un decret al guvernului provizoriu francez, în care predominau republicanii burghezi. Prin această măsură se urmărea, pe de o parte, discreditarea în rîndurile muncitorimii a ideilor lui Louis Blanc cu privire la organizarea muncii, iar pe de altă parte folosirea muncitorilor din atelierele naţionale, organizate în spirit militar, în lupta împotriva proletariatului revoluţionar. Dar prin faptul că planul provocator de dezbinare a clasei muncitoare a dat greş şi printre muncitorii ocupaţi în atelierele naţionale îşi făcea loc tot mai mult o stare de spirit revoluţionară, guvernul burghez a luat o serie de măsuri în vederea desfiinţării atelierelor naţionale (reducerea numărului de muncitori, trimiterea lor în provincie pentru a efectua lucrări publice etc.). Aceste măsuri au stîrnit indignarea proletariatului parizian, constituind unul dintre motivele izbucnirii insurecţiei de la Paris din 23—25 iunie, în timpul căreia insurgenţii au folosit organizarea militară introdusă în atelierele naţionale. După înăbuşirea insurecţiei, guvernul Cavaignac a decretat la 3 iulie 1848 desfiinţarea atelierelor naţionale. - Nota red. Editurii Politice (nota 172, vol. 1)
[N173]. Schufterle şi Spiegelberg — personaje din drama lui Schiller „Hoţii“, tîlhari şi ucigaşi lipsiţi de orice principii morale. - Nota red. Editurii Politice (nota 173, vol. 1)
[N174]. „Fiică a cîmpiilor Elisée“ — Marx face un joc de cuvinte folosind un vers din imnul lui Schiller „Către bucurie“, în care poetul proslăveşte bucuria, fiică a cîmpiilor Elisée (la autorii antici sinonime cu paradisul). Champs Elysées — denumirea bulevardului din Paris unde se afla reşedinţa lui Ludovic Bonaparte. - Nota red. Editurii Politice (nota 174, vol. 1)
[N175]. Vechile parlamente franceze — instanţe judiciare superioare în Franţa de dinainte de revoluţia burgheză de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Parlamente existau într-o serie de oraşe din Franţa. Cea mai mare însemnătate o avea parlamentul din Paris, în a cărui atribuţie intra înregistrarea decretelor regale şi care avea aşa-numitul drept de demonstraţie, adică dreptul de a ridica obiecţii împotriva decretelor care contraveneau obiceiurilor şi legilor ţării. Opoziţia parlamentului era însă lipsită de eficacitate, deoarece prezenţa regelui la şedinţe făcea obligatorie înregistrarea decretelor. - Nota red. Editurii Politice (nota 175, vol. 1)
[N176]. Belle-Île — insulă situată în Golful Biscaia; între 1849 şi 1857 a servit drept loc de detenţiune pentru condamnaţii politici; aici erau deţinuţi îndeosebi muncitorii care au participat la revoluţia din iunie 1848 de la Paris, în această închisoare a stat şi Blanqui. - Nota red. Editurii Politice (nota 176, vol. 1)
[N177]. Referire la cartea lui Athenaeus (aprox. 200 e.n.) Banchetul sofiştilor“, în care Tachos, faraonul egiptean, i-a demonstrat plastic aliatului său că o statură ridicol de mică nu exclude posibilitatea unor rezultate remarcabile. - Nota red. Editurii Politice (nota 177, vol. 1)