Salariul este determinat prin lupta antagonistă dintre capitalist şi muncitor. Victoria îi revine în mod necesar celui dintîi, pentru că poate trăi fără muncitor un timp mai îndelungat decît poate acesta să trăiască fără el. Asocierea capitaliştilor este uzuală şi eficientă; asocierea muncitorilor este interzisă şi are urmări proaste pentru ei. În afară de aceasta, proprietarul funciar şi capitalistul posesor de bani pot adăuga la veniturile lor şi beneficiul de întreprinzător, în timp ce muncitorul nu poate adăuga la cîştigul său din muncă nici rentă funciară, nici dobînzi la capital. De aceea e atît de mare concurenţa dintre muncitori. Numai pentru ei, aşadar, separaţia dintre capital, proprietate funciară şi muncă este inevitabilă, esenţială şi dăunătoare. Capitalul şi proprietatea funciară nu sînt obligate să rămînă în cadrul acestei abstracţii, în timp ce munca muncitorului nu poate depăşi acest cadru.
Muncitorului, aşadar, separaţia dintre capital, rentă funciară şi muncă îi este fatală.
Cea mai scăzută rată a salariului — şi singura necesară — este valoarea subzistenţei muncitorului în timpul muncii, la care se adaugă ceea ce îi trebuie pentru a-şi putea întreţine familia şi pentru ca rasa muncitorilor să nu se stingă. După Smith, salariul obişnuit este cel mai scăzut minim compatibil cu „simple humanité“ *1 180, adică cu o existenţă de vită.
Cererea de oameni reglează în mod necesar producţia de oameni, ca şi pe aceea a oricărei alte mărfi. Dacă oferta depăşeşte considerabil cererea, o parte din muncitori coboară la nivelul unei existenţe de mizerie sau mor de inaniţie. Existenţa muncitorului se reduce, aşadar, la condiţiile de existenţă ale oricărei alte mărfi. Muncitorul a devenit o marfă, şi el trebuie să se considere fericit dacă reuşeşte să găsească cumpărător. Dar cererea de care atîrnă viaţa muncitorului depinde de capriciul bogătaşilor şi al capitaliştilor. Dacă oferta depăşeşte cantitativ cererea, una din componentele preţului (profit, rentă funciară, salariu) se plăteşte sub preţ; ca urmare, unul din aceşti factori se sustrage unei asemenea aplicări, şi în felul acesta preţul de piaţă gravitează în jurul preţului natural ca în jurul unui punct central. Dar, în primul rînd, în cazul unei largi diviziuni a muncii, muncitorului îi este extrem de greu să dea muncii sale o altă întrebuinţare, iar în al doilea rînd, din cauza poziţiei sale subordonate faţă de capitalist, muncitorul este primul care trage ponoasele.
Aşadar, de pe arma gravitării preţului de piaţă în jurul preţului natural pierde inevitabil, de cele mai multe ori, muncitorul. Şi tocmai capacitatea capitalistului de a da capitalului său o altă întrebuinţare face ca muncitorul, limitat la cadrul unei anumite ramuri de muncă, să rămînă muritor de foame sau să fie nevoit să se supună tuturor pretenţiilor capitalistului.
Fluctuaţiile accidentale şi subite ale preţului de piaţă afectează renta funciară într-o măsură mai mică decît partea din preţ care se descompune în profit şi salariu, dar şi profitul este afectat într-o măsură mai mică decît salariul. În majoritatea cazurilor, la un salariu care creşte, revine adesea unul care rămîne staţionar şi unul care scade.
Muncitorul nu e neapărat în cîştig atunci cînd capitalistul cîştigă; dar pierde neapărat o dată cu el. Aşa, de pildă, muncitorul nu cîştigă nimic în cazurile cînd, datorită unui secret de fabricaţie sau secret comercial, datorită unui monopol sau poziţiei favorabile a terenului său, capitalistul menţine preţul de piaţă la un nivel care depăşeşte preţul natural.
Apoi, preţurile muncii sînt mult mai constante decît preţurile mijloacelor de subzistenţă. Ele se află adesea într-un raport invers. Într-un an de scumpete, salariile scad datorită scăderii cererii de braţe de muncă şi cresc ca urmare a creşterii preţurilor mijloacelor de subzistenţă. Prin urmare, una o compensează pe cealaltă. În orice caz însă, un număr de muncitori îşi pierd pîinea. În anii de ieftinătate, salariile cresc datorită creşterii cererii de braţe de muncă şi scad ca urmare a scăderii preţurilor la mijloacele de subzistenţă. Aşadar, una o compensează pe cealaltă.
Un alt dezavantaj pentru muncitor e următorul:
Deosebirea dintre preţurile muncii prestate de muncitori de profesiuni diferite este mult mai mare decît deosebirea dintre profiturile obţinute în domenii diferite de investire a capitalului. În muncă se manifestă întreaga diversitate naturală, spirituală şi socială a activităţii individuale şi de aceea ea este retribuită în mod diferit, în timp ce capitalul mort păşeşte mereu în aceeaşi cadenţă şi este indiferent faţă de activitatea individuală reală.
În general trebuie să remarcăm că ori de cîte ori muncitorul şi capitalistul suferă în egală măsură, primul suferă în însăşi existenţa sa, pe cînd cel de-al doilea suferă în ce priveşte profitul Mamonei sale moarte.
Muncitorul trebuie să lupte nu numai pentru mijloacele sale fizice de subzistenţă, ci şi pentru locul de muncă, adică pentru posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea, pentru mijloacele de care are nevoie pentru a o putea desfăşura.
Să luăm principalele trei stări în care se poate afla societatea şi să examinăm situaţia muncitorului în cadrul lor.
1) Dacă avuţia societăţii e în declin, muncitorul suferă mai mult decît oricare altul, căci, deşi în starea prosperă a societăţii clasa muncitoare nu poate cîştiga atît cît cîştigă clasa proprietarilor, totuşi aucune ne souffre aussi cruellement de son déclin que la classe des ouvriers *2 181.
2) Să luăm acum o societate în care avuţia e în creştere. Această stare este singura favorabilă muncitorului. Aici apare o concurenţă între capitalişti. Cererea de braţe de muncă depăşeşte oferta.
Dar, în primul rînd, creşterea salariilor face ca muncitorii să lucreze peste puterile lor. Cu cît vor să cîştige mai mult, cu atît sînt nevoiţi să sacrifice mai mult timp şi, renunţînd cu desăvîrşire la orice fel de libertate, să presteze o muncă de rob în serviciul avidităţii. Prin aceasta ei îşi scurtează durata vieţii. Această scurtare a duratei vieţii muncitorilor este o împrejurare favorabilă pentru clasa muncitoare în ansamblu, căci datorită ei apare neîncetat o nouă cerere de braţe de muncă. Această clasă e întotdeauna nevoită să sacrifice o parte din ea însăşi pentru a nu pieri în întregime.
Apoi, cînd se află o societate în stare de îmbogăţire crescîndă? Cînd în ţară cresc capitalurile şi veniturile. Dar
α) acest lucru este posibil numai prin acumularea unei mari cantităţi de muncă, căci capitalul este muncă acumulată; prin urmare, acest lucru este posibil numai datorită faptului că muncitorul este deposedat de o parte tot mai mare din produsul muncii sale, că propria sa muncă i se opune tot mai mult ca proprietate străină, iar mijloacele necesare pentru existenţa şi activitatea sa se concentrează într-o măsură tot mai mare în mîinile capitalistului.
β) Acumularea capitalului intensifică diviziunea muncii, iar diviziunea muncii măreşte numărul muncitorilor, şi invers: sporirea numărului muncitorilor intensifică diviziunea muncii, la fel cum diviziunea muncii măreşte acumularea capitalurilor. Pe măsura dezvoltării acestei diviziuni a muncii, de o parte, şi a acumulării capitalurilor, de alta, muncitorul devine, într-o măsură tot mai mare, întru totul dependent de muncă, şi anume de o muncă bine determinată, foarte unilaterală şi mecanică. Paralel cu reducerea lui spirituală şi fizică la rolul de maşină, paralel cu transformarea lui din om într-o activitate abstractă şi într-un simplu stomac, el devine tot mai dependent de toate fluctuaţiile preţului de piaţă, de întrebuinţarea capitalurilor şi de capriciile celor bogaţi. Totodată, datorită creşterii numerice a clasei de oameni care trăiesc exclusiv din muncă, se accentuează concurenţa dintre muncitori şi, în consecinţă, scade preţul lor. În sistemul de fabrică, această situaţie a muncitorilor atinge punctul culminant.
γ) Într-o societate cu prosperitate crescîndă, numai oamenii cei mai bogaţi pot trăi din dobînda banilor lor. Toţi ceilalţi trebuie să-şi investească capitalul într-o întreprindere industrială sau comercială. Ca urmare, creşte concurenţa dintre capitalişti, creşte concentrarea capitalurilor, marii capitalişti îi ruinează pe cei mici, iar o parte dintre foştii capitalişti coboară în rîndurile clasei muncitorilor, care, datorită acestui aflux, suferă, într-o anumită măsură, o nouă scădere a salariilor şi devine şi mai dependentă de puţinii mari capitalişti. O dată cu micşorarea numărului capitaliştilor, concurenţa dintre ei în ce priveşte asigurarea cu braţe de muncă dispare aproape cu desăvîrşire, în timp ce, pe măsura creşterii numărului muncitorilor, concurenţa dintre aceştia din urmă devine cu atît mai acerbă, mai nefirească şi mai violentă. Datorită acestui fapt, o parte din masa muncitorească ajunge tot atît de inevitabil în stare de mizerie sau devine pur şi simplu muritoare de foame, pe cît de inevitabil o parte din capitaliştii mijlocii coboară în rîndurile clasei muncitoare.
Aşadar, chiar şi în cazul cînd societatea se află în starea cea mai favorabilă muncitorului, rezultatul inevitabil pentru ei este munca excesivă şi moartea prematură, reducerea lui la rolul de maşină, de rob al capitalului, a cărui acumulare i se opune ameninţător, o nouă concurenţă, moartea de inaniţie sau viaţa de mizerie a unei părţi a muncitorimii.
Creşterea salariului trezeşte în muncitor setea de îmbogăţire proprie capitalistului, pe care însă el nu o poate astîmpăra decît sacrificîndu-şi spiritul şi corpul. Creşterea salariului presupune şi atrage după sine acumularea de capital; datorită ei, produsul muncii i se opune muncitorului ca ceva din ce în ce mai străin. La fel şi diviziunea muncii îl face pe muncitor tot mai unilateral şi mai dependent, generînd totodată nu numai concurenţa oamenilor, ci şi pe cea a maşinilor. Deoarece muncitorul e redus la rolul de maşină, aceasta i se poate opune în calitate de concurent, în sfîrşit, aşa cum acumularea capitalului măreşte cantitatea de muncă şi deci numărul muncitorilor, tot astfel, datorită acestei acumulări, una şi aceeaşi cantitate de muncă produce o cantitate mai mare de produse; aceasta duce la supraproducţie, şi în cele din urmă face ca o parte considerabilă a clasei muncitoare să rămînă fără lucru sau să-şi vadă reduse salariile la un minim mizer.
Acestea sînt urmările unei stări a societăţii care este cea mai favorabilă muncitorului, şi anume starea în care avuţia socială creşte, progresează.
În cele din urmă însă, această stare de creştere trebuie să-şi atingă cîndva punctul culminant. Care va fi atunci situaţia muncitorului?
3) „Într-o ţară care a atins culmea bogăţiei..., atît salariul muncii cît şi profitul capitalului vor fi probabil foarte scăzute... concurenţa dintre muncitori în căutare de lucru va fi desigur aşa de mare, încît va reduce salariul la ceea ce ar fi abia suficient pentru întreţinerea numărului dat de muncitori, iar ţara fiind deja pe deplin populată, acest număr n-ar putea fi sporit niciodată“ 182.
Surplusul ar fi condamnat la dispariţie.
Aşadar, în starea de declin a societăţii — mizerie crescîndă pentru muncitor; în starea ei prosperă — o formă complexă de mizerie; iar în starea de maximă prosperitate — mizerie staţionară.
Deoarece însă, după Smith, o societate nu este fericită cînd majoritatea membrilor ei suferă, deoarece, după cum am văzut, chiar şi starea cea mai prosperă a societăţii duce la o asemenea suferinţă a majorităţii şi deoarece economia politică (şi în general societatea în care domneşte interesul privat) duce la această stare de maximă prosperitate, reiese că scopul sistemului economic este nefericirea societăţii.
Referitor la relaţia dintre muncitor şi capitalist trebuie să mai observăm că pentru acesta din urmă majorarea salariilor se compensează cu prisosinţă prin reducerea cuantumului total al timpului de muncă şi că majorarea salariilor şi creşterea dobînzii la capital influenţează asupra preţului mărfurilor: prima — ca dobîndă simplă, iar cea de-a doua — ca dobîndă compusă.
Să ne situăm acum în întregime pe punctul de vedere al economiei politice şi să comparăm, în lumina principiilor ei, pretenţiile teoretice şi practice ale muncitorilor.
Economia politică ne spune că la început — şi potrivit teoriei — întregul produs al muncii aparţine muncitorului. În acelaşi timp însă, ea ne spune că în realitate muncitorului îi revine partea cea mai mică din produs, minimul strict necesar: numai atît cît îi trebuie ca să subziste nu ca om, ci ca muncitor, şi să procreeze nu specia umană, ci clasa de sclavi-muncitori.
Economia politică ne spune că totul se cumpără pe muncă, iar capitalul nu este altceva decît muncă acumulată; în acelaşi timp însă, ea ne spune că muncitorul, foarte departe de a putea cumpăra totul, e, dimpotrivă, nevoit să se vîndă pe sine însuşi, să-şi vîndă demnitatea de om.
În timp ce renta funciară a trîndavului proprietar funciar reprezintă în majoritatea cazurilor a treia parte din produsul pămîntului, iar profitul capitalistului activ — chiar dublul dobînzii la bani, ceea ce îi revine muncitorului reprezintă, în cazul cel mai bun, atît de puţin, încît, dacă are patru copii, doi din ei sînt condamnaţi să moară de inaniţie.
Pe de o parte, economia politică ne spune că numai prin muncă sporeşte omul valoarea produselor naturii, că munca este proprietatea sa activă, iar pe de altă parte, potrivit aceleiaşi economii politice, proprietarul funciar şi capitalistul, care, în calitate de proprietar funciar şi de capitalist, nu sînt decît nişte zei privilegiaţi şi trîndavi, îl domină peste tot pe muncitor şi îi dictează legi.
Potrivit economiei politice, munca constituie singurul preţ invariabil al lucrurilor, şi totuşi nimic nu e mai accidental decît preţul muncii şi nimic nu este expus unor fluctuaţii mai mari.
În timp ce diviziunea muncii măreşte forţa productivă a muncii şi sporeşte avuţia şi rafinamentul societăţii, pe muncitor ea îl sărăceşte şi-l reduce la rolul de maşină. Munca provoacă acumularea de capitaluri şi prin aceasta asigură prosperitatea crescîndă a societăţii, dar în acelaşi timp ea îl face pe muncitor tot mai dependent de capitalist, intensifică concurenţa dintre muncitori, îi tîrăşte pe aceştia în cursa febrilă a supraproducţiei, care este urmată de un tot atît de puternic declin al producţiei.
Potrivit economiei politice, interesele muncitorului nu se află niciodată în opoziţie cu interesele societăţii, pe cînd în realitate societatea se află întotdeauna, în mod necesar, în opoziţie cu interesele muncitorilor.
Economia politică arată că interesele muncitorilor nu sînt niciodată opuse intereselor societăţii, 1) pentru că majorarea salariilor este cu prisosinţă compensată de reducerea timpului de muncă cheltuit, precum şi de celelalte urmări descrise mai sus, şi 2) pentru că în raport cu societatea întregul produs brut e produs net, şi numai în raport cu indivizii privaţi contează produsul net.
Dar că munca însăşi, nu numai în condiţiile ei actuale, ci în genere, în măsura în care nu are alt scop decît sporirea avuţiei, este dăunătoare şi nefastă, — aceasta reiese din argumentarea economiştilor, fără ca ei s-o ştie.
Potrivit teoriei, renta funciară şi profitul la capital sînt scăzăminte din salariu. În realitate însă, salariul este un scăzămînt pe care pămîntul şi capitalul îl fac în favoarea muncitorului, o cedare de produs al muncii către muncitor, către muncă.
Cînd societatea se află în declin, muncitorul este acela care suferă cel mai mult. Greutatea specifică a apăsării la care este el supus se datoreşte situaţiei lui de muncitor, dar apăsarea în genere se datoreşte orînduirii societăţii.
Iar cînd societatea e în progres, pauperizarea şi distrugerea muncitorului este produsul muncii sale şi al avuţiei produse de el. Cu alte cuvinte, mizeria decurge din însăşi esenţa muncii din zilele noastre.
Starea de maximă bogăţie a societăţii — acest ideal care, într-o măsură mai mare sau mai mică, e totuşi pe punctul de a fi atins şi care în orice caz constituie ţelul economiei politice, ca şi al societăţii burgheze — înseamnă pentru muncitori mizerie staţionară.
Se înţelege de la sine că pe proletar, adică pe omul care, nedispunînd nici de capital, nici de rentă funciară, trăieşte exclusiv din muncă, şi anume dintr-o muncă unilaterală, abstractă, economia politică îl consideră numai ca muncitor. De aceea ea poate să susţină că, asemenea oricărui cal, muncitorul trebuie să capete atît cît îi trebuie ca să poată munci. Ea nu-l consideră în timpul cînd nu lucrează, nu-l consideră ca fiinţă umană, ea lasă aceasta în seama instanţelor corecţionale, în seama medicilor şi a religiei, a tabelelor statistice şi politicii, în seama starostelui cerşetorilor.
Să ne ridicăm acum deasupra nivelului economiei politice şi să căutăm în tezele expuse mai sus — şi redate aproape în termenii economiei politice — răspuns la următoarele două întrebări:
1) Ce sens are în dezvoltarea omenirii această reducere a majorităţii ei la muncă abstractă?
2) Ce greşeli comit reformatorii en détail, dintre care unii vor să ridice salariile spre a îmbunătăţi astfel situaţia clasei muncitoare, în timp ce alţii (de exemplu Proudhon) consideră că ţelul revoluţiei sociale este egalizarea salariilor?
În economia politică, munca figurează numai ca activitate lucrativă.
„Se poate afirma că ocupaţiile care presupun aptitudini speciale sau o îndelungată pregătire prealabilă au devenit în genere mai rentabile, în timp ce, în condiţiile concurenţei crescînde, salariul corespunzător pentru activitate mecanic-uniformă, la care oricine se poate adapta uşor şi repede, a scăzut şi trebuia să scadă inevitabil. Dar tocmai acest fel de muncă este, în actualul ei stadiu de organizare, cel mai răspîndit. Prin urmare, dacă un muncitor din prima categorie cîştigă acum de 7 ori mai mult decît acum 50 de ani, să zicem, iar cîştigul unuia din categoria a doua a rămas neschimbat, înseamnă că în medie amîndoi cîştigă, desigur, de 4 ori mai mult ca înainte. Dar dacă într-o ţară oarecare fac parte din prima categorie 1 000 de oameni, iar din cea de-a doua 1 000 000, reiese că 999 000 nu trăiesc mai bine ca acum 50 de ani, şi dacă între timp preţurile bunurilor de primă necesitate au crescut, trăiesc chiar mai prost ca înainte. Şi cu asemenea superficiale calcule de cifre medii vor unii să se autoînşele în privinţa clasei celei mai numeroase a populaţiei. Afară de aceasta, mărimea salariului nu este decît unul dintre criteriile de apreciere a venitului muncitorului, întrucît pentru măsurarea venitului său este esenţial să se ţină seama şi de durata asigurată a acestui venit, lucru despre care nici nu poate fi vorba în condiţiile anarhiei create de aşa-numita liberă concurenţă, cu mereu repetatele ei fluctuaţii şi perioade de stagnare, în sfîrşit, nu trebuie pierdută din vedere nici deosebirea existentă în ce priveşte durata obişnuită a zilei de muncă atunci şi astăzi. În ultimii 25 de ani, adică tocmai după ce în industria bumbacului au fost introduse maşini care economisesc muncă, goana după profit a întreprinzătorilor a făcut ca ziua de muncă a muncitorilor englezi din această ramură industrială să crească la 12—16 ore; or, dat fiind dreptul — recunoscut încă pretutindeni — al celor bogaţi de a-i exploata nelimitat pe cei săraci, creşterea zilei de muncă într-una din ţări şi într-una din ramurile industriale nu putea să nu aibă efecte, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi înalte părţi“ (Schulz, „Die Bewegung der Produktion“, p. 65 183).
„Dar chiar dacă ar fi tot atît de adevărat pe cît e de fals că venitul mediu al tuturor claselor societăţii a crescut, e posibil totuşi ca deosebirile dintre venituri şi relativa rămînere în urmă a unora dintre ele faţă de altele să fi devenit mai accentuate, iar în consecinţă, opoziţia dintre bogăţie şi sărăcie să fi devenit mai pronunţată. Căci tocmai pentru că producţia totală creşte, şi în aceeaşi măsură se înmulţesc şi trebuinţele, dorinţele şi pretenţiile, sărăcia relativă poate să crească, în timp ce sărăcia absolută scade. Samoiedul, care consumă untură de focă şi peşte rînced, nu e sărac, căci în societatea sa închisă toţi au aceleaşi trebuinţe. Dar într-un stat care progresează, în care în decurs de un deceniu, să zicem, producţia totală — raportată la numărul populaţiei — a crescut cu o treime, muncitorul care la sfîrşitul acestui deceniu cîştigă tot atît cît la începutul lui nu a rămas la acelaşi nivel de trai ca înainte, ci a devenit cu o treime mai sărac“ (op . cit., p . 65—66).
Economia politică însă nu vede în muncitor decît un animal de muncă, o vită redusă la cele mai stricte trebuinţe fizice.
„Pentru ca un popor să se poată dezvolta mai liber pe plan spiritual, el trebuie să înceteze de a fi sclavul trebuinţelor sale fizice, robul propriului său trup. Înainte de toate trebuie să-i rămînă deci timp pentru activitate spirituală creatoare şi pentru desfătări spirituale. Progresul organizării muncii dă posibilitatea de a cîştiga timpul necesar în acest scop. Se ştie doar că azi în industria bumbacului, cu noile motoare şi maşini perfecţionate, un muncitor produce adesea tot atîta cît produceau înainte 100 sau chiar 250—350 de muncitori. Rezultate similare pot fi constatate în toate ramurile de producţie, căci forţe naturale exterioare sînt constrînse să participe tot mai mult la munca omului. Dacă cheltuiala de timp şi de forţă omenească necesare pentru satisfacerea unui anumit cuantum de trebuinţe materiale s-a redus la jumătate, înseamnă că o dată cu aceasta, şi fără niciun prejudiciu pentru bunăstarea materială, au crescut în aceeaşi măsură disponibilităţile de timp pentru activitate spirituală creatoare şi pentru desfătări spirituale. Dar şi în repartizarea prăzii pe care o cucerim de la bătrînul Cronos în arhipropriul său domeniu, totul continuă să depindă încă de voia întîmplării oarbe, nedrepte. În Franţa s-a calculat că, în actualul stadiu de dezvoltare a producţiei, pentru satisfacerea tuturor nevoilor materiale ale societăţii ar fi de ajuns ca fiecare persoană aptă de muncă să lucreze în medie cinci ore pe zi... Cu toată economia de timp ce se obţine prin perfecţionarea maşinilor, pentru o mare parte din populaţie durata muncii de sclav în fabrici a crescut, în loc să scadă“ (op. cit., p. 67—68).
„Trecerea de la munca manuală complexă presupune descompunerea acesteia în operaţii simple. La început însă, maşinilor le revine numai o parte din operaţiile ce se repetă uniform, iar restul le revine oamenilor. Prin natura lucrurilor şi pe baza unei experienţe unanime se poate considera că o asemenea activitate constant uniformă e tot atît de dăunătoare spiritului cît şi corpului. De aceea, în cadrul unei asemenea combinări a folosirii maşinilor cu diviziunea simplă a muncii între un număr mai mare de braţe de muncă trebuie să iasă la iveală şi toate dezavantajele acestei diviziuni. Ele se manifestă, printre altele, în creşterea mortalităţii muncitorilor din fabrici. Această mare deosebire dintre munca omului cu ajutorul maşinii şi munca lui în calitate de maşină... nu a fost luată în consideraţie“ (op. cit., p. 69).
„Dar în viaţa viitoare a popoarelor, forţele naturale oarbe care acţionează în maşină vor deveni sclavii şi iobagii noştri“ (op. cit., p. 74).
„În filaturile engleze lucrează 196 818 femei şi numai 158 818 bărbaţi. La fiecare 100 de muncitori care lucrează în bumbăcăriile din comitatul Lancaster revin 103 muncitoare, iar în Scoţia chiar 209. În filaturile engleze de in din Leeds revin 147 de muncitoare la fiecare 100 de muncitori; în Druden şi pe coasta de est a Scoţiei — chiar 230. În mătăsăriile engleze lucrează multe muncitoare; în filaturile şi ţesătoriile de lînă, unde se cere mai multă forţă fizică, predomină bărbaţii... în bumbăcăriile nord-americane lucrau în 1833 nu mai puţin de 38 927 de femei, alături de 18 593 de bărbaţi. Prin urmare, datorită schimbărilor survenite în organizarea muncii, sfera activităţii de muncă a femeilor s-a lărgit... Femeia a devenit mai independentă din punct de vedere economic... Sexul masculin şi cel feminin s-au apropiat unul de altul din punct de vedere social“ (op. cit., p. 71—72).
„În filaturile engleze acţionate de forţa aburului şi a apei au lucrat în 1835: 20 558 de copii între 8 şi 12 ani, 35 867 de copii între 12 şi 13 ani şi 108 208 copii între 13 şi 18 ani... Ce-i drept, progresele continui ale mecanicii, eliberîndu-l tot mai mult pe om de operaţiile de muncă uniforme, duc la o înlăturare treptată a acestui rău. Dar în calea acestor progrese mai rapide stă tocmai împrejurarea că stăpînii capitalului au posibilitatea de a exploata — pînă la uzură totală — forţa de muncă a claselor de jos şi chiar a copiilor lor, şi aceasta le este mai uşor de realizat şi îi costă mai ieftin decît folosirea resurselor mecanicii“ (op. cit., p. 70—71).
„Lordul Brougham adresează muncitorilor chemarea: «Deveniţi capitalişti!»... Nenorocirea e că milioane de oameni îşi pot procura minimul strict necesar traiului numai printr-o muncă încordată, care îi ruinează fiziceşte şi îi schilodeşte pe plan moral şi intelectual; că ei mai trebuie să se considere fericiţi cînd au nefericirea de a găsi chiar şi o astfel de muncă“ (op. cit., p. 60).
„Pour vivre donc, les non-propriétaires sont obligés de se mettre directement ou indirectement au service des propriétaires, c'est-à-dire sous leur dépendance“ *3 (Pecquer, „Théorie nouvelle d'économie sociale etc.“, p. 409) 184.
Domestiques — gages; ouvriers — salaires; employés — traitement ou émoluments *4 (op. cit., p. 409, 410).
„Louer son travail“, „prêter son travail à l'intérêt“, „travailler à la place d'autrui“.
„Louer la mitière du travail“, „preter la matière du travail à l'intérêt“, „faire travailler autrui à sa place“ *5 (op. cit., p. 411).
„Cette constitution économique condamne les hommes à des métiers tellement abjects, à une dégradation tellement désolante et amère, que la sauvagerie apparait en comparaison comme une royale condition“ *6 (op. cit., p. 417—418)
„La prostitution de la classe non-propriétaire sous toutes les formes“ *7 (p. 421 şi urm.). Peticarii.
În lucrarea sa „Solution du problème de la population etc.“, Paris, 1842 185, Ch. Loudon evaluează la 60 000—70 000 numărul prostituatelor din Anglia. Tot atît de mare este numărul „des femmes d'une vertu douteuse“ *8 (p. 228).
„La moyenne vie de ces infortunées créatures sur le pavé, après qu'elles sont entrées dans la carrière du vice, est d'environ six ou sept ans. De manière que pour maintenir le nombre de 60 à 70 000 prostituées, il doit y avoir, dans les 3 royaumes, au moins 8 à 9 000 femmes qui se vouent à cet infâme métier chaque année, ou environ vingt-quatre nouvelles victimes par jour, ce qui est la moyenne d'une par heure; et conséquemment, si la même proportion a lieu sur toute la surface du globe, il doit y avoir constamment un million et demi de ces malheureuses“ *9 (op. cit., p. 229).
„La population des misérables croît avec leur misère, et c'est à la limite extrême du dénûment que les êtres humains se pressent en plus grand nombre pour se disputer le droit de souffrir... En 1821, la population de l'Irlande était de 6 801 827. En 1831, elle s'étalt élevée à 7 764 010; c'est 14 p.% d'augmentation en dix ans. Dans le Leinster, province où il y le plus d'aisance, la population n'a augumenté que de 8p.% tandis que, dans le Connaught, province la plus misérable, l'augmentation s'est élevée à 21 p.%. (Extraits des Enquêtes publiées en Angleterre sur l'Irlande. Vienne, 1840)“ *10. Buret, „De la misère etc.“, t. I, p. 36—37 186. Economia politică consideră munca în mod abstract, ca pe un lucru; „le travail est une marchandise“ *11; dacă preţul este ridicat, înseamnă că marfa e foarte cerută; dacă e scăzut, înseamnă că oferta e foarte mare; „comm e marchandise, le travail doit de plus en plus baisser de prix“ *12; la aceasta contribuie în parte concurenţa dintre capitalist şi muncitor, iar în parte concurenţa dintre muncitori. „...La population ouvrière, marchande de travail, est forcément réduite à la plus faible part du produit... la théorie du travail marchandise est-elle autre chose qu'une théorie de servitude déguisée?“ *13 (op. cit., p. 43). „Pourquoi donc n'avoir vu dans le travail qu'une valeur d'échange?“ *14 (op. cit., p. 44). Marile ateliere cumpără de preferinţă munca femeilor şi a capiilor pentru că e mai ieftină decît cea a bărbaţilor (ibid.). „Le travailleur n'est point vis-à-vis de celui qui l'emploie dans la position d'un libre vendeur... le capitaliste est toujours libre Remployer le travail, et l'ouvrier est toujours forcé de le vendre. La valeur du travail est complètement détruite, s'il n'est pas vendu à chaque instant. Le travail n'est susceptible ni d'accumulation, ni même d'épargne, à la différence des véritables [marchandises].
Le travail c'est la vie, et si la vie ne s'échange pas chaque jour contre des aliments, elle souffre et périt bientôt. Pour que la vie de l'homme soit une marchandise, il faut donc admettre l'esclavage“ *15 (op. cit., p. 49—60). Dacă munca este o marfă, ea este o marfă cu proprietăţi dintre cele mai nefaste. Dar chiar după principiile fundamentale ale economiei politice, munca nu este o marfă, pentru că nu e „le libre résultat d'un libre marché“ *16. Actualul regim economic „abaisse à la fois et le prix et la rémunération du travail; il perfectionne l'ouvrier et dégrade l'homme“ *17 (op. cit., p. 52—53). „L'industrie est devenue une guerre et le commerce un jeu“ *18 (op. cit., p. 62).
Numai maşinile de prelucrat bumbac îndeplinesc (în Anglia) munca a 84 000 000 de muncitori manuali (op. cit., p. 193).
Industria s-a aflat pînă acum în starea unui război de cucerire; „elle a prodigué la vie des hommes qui composaient son armée avec autant d'indifférence quo les grands conquérants. Son but était la possession de la richesse, et non le bonheur des hommes“ *19 (Buret, op. cit., p. 20). „Ces intérêts (se. économiques), librement abandonnés à eux-mêmes... doivent nécessairement entrer en conflit; ils n'ont d'autre arbitre que la guerre, et les décisions de la guerre donnent aux uns la défaite et la mort, pour donner aux autres la victoire... C'est dans le conflit des forces opposées que la science cherche l'ordre et l'équilibre: la guerre perpétuelle est selon elle le seul moyen d'obtenir la paix; cette guerre s'appel'e la concurrence“ *20 (op. cit., p. 23).
„Pentru a putea duce cu succes războiul industrial e nevoie de armate numeroase, care să poată fi concentrate într-un singur sector şi aruncate în luptă, fără a se ţine seama de pierderi. Şi nu din devotament sau dintr-un simţ al datoriei îndură soldaţii acestei armate povara eforturilor ce li se impun, ci numai pentru a scăpa de foamea ce îi ameninţă inevitabil. Faţă de şefii lor, ei nu nutresc nici un sentiment de recunoştinţă, nici o afecţiune. La rîndul lor, aceştia din urmă nu au pic de bunăvoinţă faţă de cei din subordinea lor; pentru ei, aceşti subordonaţi nu sînt oameni, ci unelte de producţie, care trebuie să aducă cît mai multe venituri cu cît mai puţine cheltuieli. Aceste populaţii muncitoreşti, din ce în ce mai aglomerate, nu au nici măcar certitudinea că vor fi întotdeauna întrebuinţate; industria, care le-a adunat laolaltă, le dă posibilitatea să trăiască numai atunci cînd are nevoie de ele, dar de îndată ce se poate dispensa de munca lor, le lasă, fără ezitare, în voia soartei; şi muncitorii sînt nevoiţi să-şi ofere persoana şi forţa la preţul ce li se acordă. Cu cît munca ce li se dă e mai îndelungată, mai chinuitoare şi mai dezgustătoare, cu atît e mai prost plătită; uneori vezi muncitori care, lucrînd cu neîntreruptă încordare timp de 16 ore pe zi, abia dacă reuşesc să-şi cumpere astfel dreptul de a nu muri de foame“ (op. cit., p. 68—69).
„Nous avons la conviction... partagée par les commissaires chargés de l'enquête sur la condition des tisserands à la main, que les grandes villes industrielles perdraient, en peu de temps, leur population de travailleurs, si elles ne recevaient à chaque instant das campagnes voisines des recrues continuelles d'hommes sains, de sang nouveau“ *21 (op. cit., p. 362).
*1. — „simpla existenţă umană“. — Nota trad.
*2. — nici o clasă nu suferă atît de crîncen de pe urma declinului avuţiei societăţii ca clasa muncitoare. — Nota trad.
*3. — „Aşadar, pentru a putea trăi, oamenii lipsiţi de proprietate sînt nevoiţi să intre, direct sau indirect, în serviciul proprietarilor, adică să devină dependenţi de aceştia“. — Nota trad.
*4. — Personalul casnic — leafă; muncitorii — salariu; funcţionarii — retribuţie. — Nota trad.
*5. — „A închiria munca sa“, „a împrumuta cu dobîndă munca sa“, „a munci în locul altuia“.
„A da cu chirie obiectul muncii“, „a împrumuta cu dobîndă obiectul muncii“, „a pune pe altul să lucreze în locul tău“. — Nota trad.
*6. — „Această orînduire economică condamnă pe oameni la ocupaţii atît de abjecte, la o degradare atît de tristă şi de amară, încît, în comparaţie cu traiul lor, starea de sălbăticie pare un adevărat rai“. — Nota trad.
*7. — „Prostituţia pe care o practică sub toate formele clasa celor lipsiţi de proprietate“. — Nota trad.
*8. — „femeilor cu moralitate dubioasă“. — Nota trad.
*9. „Durata medie a vieţii acestor nenorocite fiinţe fără căpătîi, după ce au pornit pe calea viciului, este de aproximativ 6—7 ani. Prin urmare, pentru ca numărul prostituatelor să se menţină între 60 000 şi 70 000, este necesar ca în cele trei regate să se consacre anual acestei meserii infame cel puţin 8 000—9 000 de femei, ceea ce înseamnă zilnic 24 de victime noi, sau în medie una în fiecare oră; dacă aceeaşi proporţie este valabilă pentru întregul glob, înseamnă că numărul acestor fiinţe nenorocite se menţine constant în jurul cifrei de 1 500 000“. — Nota trad.
*10. — „Populaţia pauperă creşte o dată cu mizeria, iar la limita extremă a pauperizării, fiinţele umane se îmbulzesc în cel mai mare număr, pentru a-şi disputa una alteia dreptul la suferinţă... în 1821, populaţia Irlandei număra 6 801 827 de suflete. În 1831, numărul locuitorilor acestei ţări a ajuns la 7 764 010; este o creştere de 14% in decurs de 10 ani. În Leinster, provincia cu cel mai înalt nivel de trai, creşterea populaţiei a fost de numai 8%, pe cînd la Connaught, provincia cea mai pauperă, creşterea a reprezentat 21% („Extras din cercetările statistice referitoare la Irlanda, publicate în Anglia“. Viena, 1840)“. — Nota Trad.
*11. — „munca este o marfă“. — Nota trad.
*12. — „preţul muncii, ca marfă, trebuie să scadă din ce în ce mai mult“. — Nota trad.
*13. — „...Populaţia muncitorească, care-şi vinde munca, e prin forţa lucrurilor nevoită să se mulţumească cu o parte infimă a produsului... Este oare teoria muncii-marfă altceva decît o teorie a robiei deghizate?“. — Nota trad.
*14. — „De ce nu s-a văzut în muncă altceva decît o valoare de schimb?“ — Nota trad.
*15. — „În raport cu acela care îi foloseşte munca, muncitorul nu se află cîtuşi de puţin în postura de vînzător liber... capitalistul e întotdeauna liber să întrebuinţeze munca, muncitorul însă e întotdeauna nevoit s-o vîndă. Valoarea muncii se distruge cu desăvîrşire dacă aceasta din urmă nu se vinde în fiecare clipă. Spre deosebire de mărfurile adevărate, munca nu poate fi nici acumulată, nici măcar economisită.
Munca înseamnă viaţa, şi dacă viaţa nu se schimbă zilnic pe produse alimentare, ea suferă şi piere curînd. Pentru ca viaţa omului să fie o marfă, trebuie să admitem sclavia“ — Nota trad.
*16. — „rezultatul liber al unei tranzacţii libere“. — Nota trad.
*17. — „face să scadă atît preţul cît şi retribuirea muncii; el îl perfecţionează pe muncitor şi-l degradează pe om“. — Nota trad.
*18. — „Industria a devenit un război, iar comerţul un joc“. — Nota trad.
*19. — „ea a irosit vieţile oamenilor din care i se alcătuia armata cu aceeaşi nepăsare ca şi marii cuceritori. Ţelul ei era stăpînirea de avuţii, şi nu fericirea oamenilor“. — Nota trad.
*20. — „Aceste interese (adică interesele economice), dacă sînt lăsate în voia jocului lor liber... nu pot să nu intre în conflict unele cu altele; ele nu au alt arbitru decît războiul, iar sentinţele acestuia condamnă pe unii la înfrîngere şi la moarte, pentru a asigura altora victoria... în acest conflict dintre forţele opuse caută ştiinţa echilibrul şi ordinea; după părerea ei, războiul perpetuu este singurul mijloc de a obţine pacea; acest război se numeşte concurenţă“. — Nota trad.
*21. — „Sîntem convinşi — şi este o convingere pe care o împărtăşesc şi comisarii însărcinaţi cu cercetare a condiţiilor de trai ale ţesătorilor manuali — că marile oraşe industriale şi-ar pierde în scurt timp populaţia muncitorească dacă satele vecine nu le-ar asigura un aflux continuu de oameni sănătoşi, de sînge proaspăt“. — Nota trad.
180. Adam Smith. „Recherches sur la nature et les causes de la richesse des nations“. Traduction nouvelle, par Germain Garnier. Paris, 1802, vol. I, p. 138. În versiunea romînească a „Manuscriselor economico-filozofice“, citatele se dau după: A. Smith. „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei“, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1962, cu modificările impuse de textul lui Marx.
181. Op. cit., vol. II, p. 162.
182. Op. cit., vol. I, p. 193.
183. W. Schulz. „Die Bewegung der Produktion. Eine geschichtlich-statistische Abhandlung zur Grundlegung einer neuen Wissenschaft des Staats und der Geselschaft“ („Mişcarea producţiei. Cercetare istorică-statistică pentru fundamentarea unei ştiinţe noi despre stat şi societate“). Zürich şi Winterthur, 1843.
184. C. Pecqueur, „Theorie nouvelle d'économie sociale et politique, ou Etudes sur l'organisation des sociétés“ („O nouă teorie de economie socială şi politică, sau studiu asupra organizării societăţii“). Paris, 1842.
185. Ch. Loudon. „Solution du problème de la population et de la subsistance“ („Rezolvare a problemei populaţiei şi a subzistenţei“). Paris, 1842.
186. E. Buret. „De la misère des classes laborieuses en Angleterre et en France“ („Despre mizeria claselor muncitoare în Anglia şi în Franţa“). Vol. I, Paris, 1840.