În „Deutsch-Französische Jahrbücher“ am promis să fac critica ştiinţei dreptului şi a statului sub forma unei critici a filozofiei hegeliene a dreptului 172. La pregătirea textului pentru tipar, îmbinarea criticii îndreptate exclusiv împotriva gîndirii speculative cu critica diverselor discipline propriu-zise s-a dovedit a fi cu desăvîrşire inadecvată, stînjenind expunerea materialului şi îngreuind înţelegerea lui. În plus, dată fiind bogăţia şi diversitatea temelor de tratat, înghesuirea întregului material într-o singură lucrare ar fi fost posibilă numai în cadrul unei expuneri prin excelenţă aforistice, iar aceasta, la rîndul ei, ar fi creat aparenţa unei sistematizări arbitrare. De aceea îmi propun să fac critica dreptului, a moralei, a politicii etc., într-o serie de broşuri succesive, de sine stătătoare, urmînd ca în încheiere să încerc a înfăţişa într-o lucrare specială conexiunea întregului, corelaţia dintre diferitele părţi şi, în sfîrşit, să supun unei critici prelucrarea speculativă a acestui material, din acest motiv, în lucrarea de faţă legătura dintre economia politică şi stat, drept, morală, viaţa civilă etc. va fi atinsă numai în măsura în care însăşi economia politică atinge „ex professo“ *1 aceste discipline.
Pe cititorul familiarizat cu economia politică e de prisos să-l mai asigur că concluziile mele sînt rodul unei analize esenţialmente empirice, bazată pe o conştiincioasă studiere critică a acestei discipline.
< Recenzentul ignorant însă, care, pentru a-şi ascunde nepriceperea totală şi paupertatea intelectuală, îl asurzeşte pe criticul pozitiv cu expresii ca: „frază utopică“, sau „critica întru totul pură, întru totul hotărîtă şi critică“, sau „societatea nu numai întemeiată pe ideea de drept, ci şi socială, întru totul socială“, „masa compactă cu caracter de masă“, „oratorii retorici ai masei cu caracter de masă“ 173, — acest recenzent abia trebuie să facă dovada că are un cuvînt de spus nu numai în chestiunile sale familiale teologice, ci şi la dezbaterea treburilor laice. > *2
E de la sine înţeles că, în afară de lucrările socialiştilor francezi şi englezi, am folosit şi lucrări scrise de socialişti germani. Dar în acest domeniu lucrările germane originale şi pline de miez se reduc — fără a socoti scrierile lui Weitling — la articolele publicate de Hess în „Einundzwanzig Hogea“ 174 şi la „Schiţă a unei critici a economiei politice“ 175, publicată de Engels în „Deutsch-Französische Jahrbücher“, unde eu, la rîndul meu, am schiţat într-o formă cît se poate de generală elementele de bază ale lucrării de faţă.
< În afară de aceşti autori, care au tratat în mod critic economia politică, critica pozitivă în general, deci şi critica-pozitivă germană a economiei politice îşi datorează adevărata fundamentare descoperirilor lui Feuerbach. Şi totuşi împotriva lucrărilor sale „Philosophie der Zukunft“ 176 şi „Thesen zur Reform der Philosophie“ 177 din „Anekdota“ — deşi pe tăcute sînt larg folosite — s-a urzit, pare-se, o adevărată conspiraţie a tăcerii, generată de invidia meschină a unora şi de mînia sinceră a altora. >
Abia cu Feuerbach începe critica umanistă şi naturalistă pozitivă. Cu cît e mai „puţin zgomotoasă, cu atît mai sigură, mai profundă, mai largă şi mai durabilă este influenţa lucrărilor lui, singurele care, după „Fenomenologia“ şi „Logica“ lui Hegel, conţin o adevărată revoluţie teoretică.
În opoziţie cu teologii critici 178 din zilele noastre, am considerat absolut necesar să fac în capitolul final al scrierii de faţă o analiză critică a dialecticii hegeliene şi a filozofiei hegeliene în general, întrucît pînă în prezent o astfel de lucrare nu a fost întreprinsă. Lipsa de temeinicie e inevitabilă la ei, căci chiar şi teologul critic rămîne teolog, ceea ce înseamnă fie că e nevoit să pornească de la anumite premise ale filozofiei, considerată ca autoritate incontestabilă, fie că, dacă în procesul criticii şi datorită unor descoperiri făcute de alţii au apărut în mintea lui îndoieli privind justeţea acestor premise filozofice, el le abandonează din laşitate şi fără temei, face abstracţie de ele, iar aservirea lui faţă de aceste premise şi necazul pricinuit de ea se manifestă acum doar într-o formă negativă, inconştientă şi sofistică.
< Această aservire şi acest necaz se manifestă doar într-o formă negativă şi inconştientă prin aceea că teologul critic ori repetă mereu asigurările privind puritatea propriei sale critici, ori, pentru a abate atenţia cititorului, ca şi proprie sa atenţie, de la necesitatea unei răfuieli definitive între critică şi sorgintea ei — dialectica hegeliană şi filozofia germană în general —, de la necesitatea pentru critica contemporană de a depăşi propria ei mărginire şi primitivitate, el caută, dimpotrivă, să creeze impresia că critica ar avea de-a face doar cu o formă limitată a criticii din afara ei — cu cea care rămîne, să zicem, la nivelul secolului al XVIII-lea — şi cu mărginirea mesei. În sfîrşit, cînd se fac descoperiri — asemenea celor feuerbachiene — cu privire la esenţa propriilor sale premise filozofice, teologul critic se străduieşte să creeze impresia că el ar fi acela care a făcut aceste descoperiri, în care scop al procedează în felul următor: nefiind în stare să prelucreze rezultatele acester descoperiri, pe de o parte, el le aruncă — sub formă de lozinci gata formulate — în capul autorilor care se mai află „în captivitatea filozofiei, iar pe de altă parte caută să se convingă pe sine însuşi că se află deasupra acester descoperiri, operînd pe ascuns, cu perfidie şi scepticism, împotriva criticii feuerbachiene a dialecticii lui Hegel, cu acele elemente ale acestei dialectici pe care el încă nu le găseşte în această critică şi care încă nu i se oferă spre folosinţă într-o formă critic prelucrată; el însuşi nu încearcă şi nici nu-i în stare să pună aceste elemente într-o legătură adecvată cu critica, ci operează cu ele pur şi simplu în forma proprie dialecticii hegeliene. Aşa, de pildă, el foloseşte categoria dovezii mijlocitoare împotriva categoriei adevărului pozitiv care porneşte de la sine însuşi. Căci criticul teologic găseşte cît se poate de firesc ca filozofii să facă tot ce este necesar pentru a-i da lui posibilitatea de a pălăvrăgi despre puritatea şi fermitatea criticii, despre critica întru totul critică, şi el se crede adevăratul biruitor al filozofiei atunci cînd simte, de pildă, că cutare sau cutare moment al lui Hegel lipseşte la Feuerbach, căci, deşi practică idolatria spiritualistă a „conştiinţei de sine“ şi a „spiritului“, criticul teologic nu reuşeşte totuşi să treacă de la senzaţie la conştiinţă. >
Privită mai îndeaproape, critica teologică, care la începutul mişcării reprezentase un moment realmente progresist, se dovedeşte a nu fi, în ultimă analiză, altceva decît o încununare şi e consecinţă — degenerate într-o caricatură teologică — a vechiului transcendentalism filozofic, şi îndeosebi a celui hegelian. Cu alt prilej voi arăta amănunţit acest interesant act de justiţie al istoriei, care rezervă acum teologiei, dintotdeauna locul putred al filozofiei, rolul de disciplină care prin exemplul ei demonstrează descompunerea negativă a filozofiei, adică procesul ei de putrezire 179.
< În ce măsură, pe de altă parte, descoperirile lui Feuerbach privind, esenţa filozofiei făceau să mai fie necesară, cel puţin pentru demonstrarea lor, o delimitare critică de dialectica filozofică — acest lucru se va vedea din însăşi expunerea mea. >
*1. — „în mod expres“. — Nota trad.
*2. În manuscris, alineatele cuprinse între paranteze ascuţite au fost tăiate de autor. — Nota red.
172. Vezi K. Marx. „Contribuţii la critica filozofiei hegeliene a dreptului. Introducere“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a, p. 413—427).
„Deutsch-Französische Jahrbücher“ — vezi adnotarea 83.
173. Se referă la B. Bauer, care a publicat în „Allgemeine Literatur-Zeitung“ două recenzii mari la cărţi, articole şi broşuri în legătură cu problema evreiască. Din aceste recenzii, publicate în numărul I (decembrie 1843) şi numărul IV (martie 1844) ale lui „Allgemeine Literatur-Zeitung“ sînt luate cele mai multe expresii citate aici de Marx. Expresiile „frază utopică“ şi „masă compactă“ se întîlnesc în articolul lui B. Bauer „Ce constituie acum obiectul criticii“, apărut în numărul VIII al lui „Allgemeine Literatur-Zeitung“ (iulie 1844).
„Allgemeine Literatur-Zeitung“ — revistă lunară germană; a fost editată de tînărul hegelian B. Bauer la Charlottenburg din decembrie 1843 pînă în octombrie 1844. O critică amplă a acestei reviste a fost făcută de K. Marx şi F. Engels în cartea „Sfînta familie, sau Critica criticii critice“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 3—238).
174. Se referă la culegerea „Einundzwanzig Bogen aus der Schweiz“ („Douăzeci şi una de coli din Elveţia“). Zürich şi Winteithur, 1843.
175. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1950, ed. a II-a, p. 544—571.
176. L. Feuerbach. „Grundsätze der Philosophie der Zukunft“ („Principiile filozofiei viitorului“). Zürich şi Winterthur, 1843.
177. Se referă la articolul lui L. Feuerbach „Vorläufige Thesen zur Reform der Philosophie“, publicat în volumul al doilea al culegerii „Anekdota“.
„Anekdota“ — vezi adnotarea 56.
178. Marx se referă la B. Bauer şi adepţii lui, grupaţi în jurul lui „Allgemeine Literatur-Zeitung“.
179. La scurt timp după ce a scris această „Prefaţă“, Marx şi-a dus la îndeplinire intenţia despre care vorbeşte aici în lucrarea elaborată împreună cu Engels „Sfînta familie, sau Critica criticii critice“ (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 3—238).