Numerele 71-72 ale revistei „Osvobojdenie“ și 102-103 ale ziarului „Iskra“ ne-au oferit un material nou și extrem de bogat într-o problemă căreia i-am consacrat paragraful 8 al broșurii noastre. Neavînd posibilitatea de a folosi aici tot acest material bogat, ne vom opri doar asupra părților lui mai esențiale, în primul rînd, asupra chestiunii : ce fel de „realism“ laudă „Osvobojdenie“ în social-democrație și de ce trebuie să-i laude ; în al doilea rînd, asupra raportului dintre noțiunea de revoluție și cea de dictatură.
Articolele : „Sciziune în rîndurile social-democrației ruse“ și „Triumful bunului-simț“ („Osvobojdenie“ nr. 72) ne oferă niște aprecieri - extrem de prețioase pentru proletarii conștienți - ale reprezentanților bugheziei liberale asupra social-democrației. Nu putem îndeajuns recomanda fiecărui social-democrat să citească în întregime aceste articole și să mediteze asupra fiecărei fraze*1. Vom reproduce mai întîi de toate principalele teze ale acestor două articole :
„Unui observator neinițiat — spune „Osvobojdenie“ — îi este destul de greu să sesizeze adevăratul sens politic al divergenței care a dus la scindarea partidului social-democrat în două fracțiuni. Aprecierea fracțiunii «majorității» ca fiind mai radicală și mai rectilinie în comparație cu aceea a «minorității», care în interesul cauzei admite unele compromisuri, nu este cu totul exactă și, în orice caz, nu reprezintă o caracterizare completă. Dogmele tradiționale ale ortodoxiei marxiste, cel puțin, sînt respectate de fracțiunea minorității cu o rîvnă, poate, și mai mare decît de fracțiunea lui Lenin. Mai exactă ni se pare următoarea caracterizare. Principala tendință politică a «majorității» constă într-un revoluționarism abstract, în spiritul de răzvrătire, în dorința de a dezlănțui prin orice mijloace o insurecție a maselor populare și de a pune imediat mîna pe putere în numele lor ; lucrul acesta îi apropie, într-o anumită măsură, pe «leniniști» de socialiștii-revoluționari și face ca în conștiința lor ideea unei revoluții ruse a întregului popor să pună în umbră ideea luptei de clasă; renunțînd în practică la multe dintre îngustimile doctrinei social-democrate, «leniniștii» sînt, pe de altă parte, cu totul îmbîcsiți de revoluționarism îngust, renunță la orice altă muncă practică afară de pregătirea unei insurecții imediate ; ei ignorează în principiu orice formă de agitație legală și semi-legală și orice fel de compromisuri, utile din punct de vedere practic, cu alte curente opoziționiste. Minoritatea, dimpotrivă, respectînd cu fermitate dogma marxistă, păstrează totodată și elementele realiste ale concepției marxiste despre lume. Ideea fundamentală a acestei fracțiuni constă în a opune intereselor burgheziei interesele «proletariatului». Pe de altă parte însă, lupta proletariatului ea o concepe — bineînțeles în anumite limite, care sînt dictate de dogmele de neclintit ale social-democrației — cu luciditate realistă, cu conștiința clară a tuturor condițiilor și sarcinilor concrete ale acestei lupte. Ambele fracțiuni nu-și aplică punctul de vedere esențial în mod cu totul consecvent, dat fiind că, în opera lor creatoare, politică și ideologică, ele sînt legate de formulele rigide ale catehismului social-democrat, care îi împiedică pe «leniniști» să devină niște răzvrătiți rectilinii, după exemplul, cel puțin, al unora dintre socialiștii-revoluționari, iar pe «iskriști» să devină conducători practici ai mișcării politice reale a clasei muncitoare“.
Și, redînd apoi conținutul rezoluțiilor principale, autorul articolului din „Osvobojdenie“ explică, prin cîteva observații concrete referitoare la aceste rezoluții, „ideile“ sale generale. In comparație cu Congresul al III-lea, spune el, „conferința minorității are cu totul altă atitudine față de insurecția armată“. „Strîns legată de atitudinea față de insurecția armată“ este și deosebirea dintre rezoluțiile cu privire la guvernul provizoriu. „Aceeași divergență se constată și în atitudinea față de sindicatele muncitorești. În rezoluțiile lor, «leniniștii» n-au spus măcar o vorbă despre acest foarte important punct de plecare al educației politice și organizării clasei muncitoare. Minoritatea, dimpotrivă, a elaborat o rezoluție foarte serioasă“. In ce privește atitudinea față de liberali, ambele fracțiuni, spune el, sînt unanime, dar Congresul al III-lea „repetă aproape textual rezoluția lui Plehanov cu privire la atitudinea față de liberali, adoptată la Congresul al II-lea, și respinge rezoluția lui Starover, mai binevoitoare față de ei, adoptată de același congres“. Rezoluția congresului și aceea a conferinței, cu privire la mișcarea țărănească, sînt, în general, identice, dar „«majoritatea» subliniază mai ales ideea confiscării revoluționare a pămînturilor moșierești și a altora, în timp ce «minoritatea» vrea să facă din revendicarea reformelor democratice, administrative și de stat baza agitației sale“.
În sfîrșit, „Osvobojdenie“ citează din nr. 100 al „Iskrei“ o rezoluție menșevică al cărei punct principal glăsuiește astfel: „Dat fiind că în momentul de față munca ilegală nu poate, ea singură, să asigure maselor o participare satisfăcătoare la viața de partid și că, în parte, ea face ca masele, considerate ca atare, să fie contrapuse partidului ca organizație ilegală, este necesar ca partidul să ia în mîinile sale conducerea luptei sindicale a muncitorilor pe teren legal, legînd cu strictețe această luptă de sarcinile social-democrației“. Și „Osvobojdenie“, încîntată de această rezoluție, exclamă : „Salutăm cu toată căldura această rezoluție, ca pe un triumf al bunului-simț, ca pe o limpezire, în materie de tactică, a minții unei anumite părți din partidul social-democrat“.
Cititorul are acum în fața sa toate aprecierile esențiale ale revistei „Osvobojdenie“. Dar am face, bineînțeles, o foarte mare greșeală dacă am considera aceste aprecieri ca fiind juste, în sensul că ar corespunde adevărului obiectiv. Orice social-democrat va putea cu ușurință să descopere în ele greșeli la fiecare pas. Ar fi o naivitate să scăpăm din vedere că toate aceste aprecieri sînt îmbibate în întregime de punctul de vedere și de interesele burgheziei liberale, că ele sînt, în acest sens, cu totul părtinitoare și tendențioase. În ele se reflectă concepțiile social-democrației în același mod în care se reflectă obiectele într-o oglindă concavă sau convexă. Dar am face o greșeală și mai mare dacă am uita că aceste aprecieri, denaturate în chip burghez, reflectă, în ultimă analiză, adevăratele interese ale burgheziei, care, ca clasă, înțelege fără îndoială în mod just care tendințe din sînul social-democrației îi sînt ei, burgheziei, convenabile, apropiate, înrudite, simpatice, și care îi sînt dăunătoare, indiferente, străine, antipatice. Un filozof burghez sau un publicist burghez nu va înțelege niciodată exact în ce constă social-democrația, atît cea menșevică cît și cea bolșevică. Dar dacă este un publicist cît de cît inteligent, instinctul lui de clasă nu-l va înșela și, în esență, el va sesiza întotdeauna în mod just însemnătatea pe care o are pentru burghezie cutare sau cutare curent din sînul social-democrației, chiar dacă îl va înfățișa în mod eronat. De aceea instinctul de clasă al dușmanului nostru și aprecierea lui de clasă merită să se bucure întotdeauna de cea mai mare atenție din partea oricărui proletar conștient.
Ce ne spune, așadar, prin glasul osvobojdeniștilor instinctul de clasă al burgheziei ruse ?
El își exprimă în modul cel mai categoric mulțumirea față de tendințele neoiskrismului, lăudîndu-l pentru realismul și luciditatea lui, pentru triumful bunului-simț, pentru seriozitatea rezoluțiilor lui, pentru limpezirea minții lui în materie de tactică, pentru simțul practic etc., și nemulțumirea față de tendințele Congresului al III-lea, pe care-l blamează pentru îngustimea lui de vederi, pentru revoluționarismul și spiritul lui de răzvrătire, pentru respingerea compromisurilor utile din punct de vedere practic etc. Instinctul ei de clasă îi sugerează burgheziei tocmai ceea ce a fost dovedit în repetate rînduri, cu ajutorul celor mai exacte date, în publicațiile noastre, și anume că neoiskriștii reprezintă aripa oportunistă a social-democrației ruse contemporane, iar adversarii lor aripa ei revoluționară. Liberalii nu pot să nu simpatizeze cu tendințele celei dintîi și să nu condamne tendințele celei de-a doua. Liberalii, ca ideologi ai burgheziei, își dau perfect de bine seama că burgheziei îi convine „spiritul practic, luciditatea și seriozitatea“ clasei muncitoare, adică limitarea, de fapt, a cîmpului ei de activitate la cadrul capitalismului, al reformelor, al luptei sindicale etc. Periculoase și de temut pentru burghezie sînt „revoluționarismul îngust“ al proletariatului și tendința lui de a dobîndi, în vederea realizării sarcinilor sale de clasă, rolul conducător în revoluția populară rusă.
Că acesta este într-adevăr sensul cuvîntului „realism“ în accepția lui osvobojdenistă se vede, între altele, din folosirea lui anterioară de către „Osvobojdenie“ și de către d-l Struve. Însăși „Iskra“ n-a putut să nu recunoască că acesta este sensul „realismului“ în accepția lui osvobojdenistă. Amintiți-vă, bunăoară, de articolul intitulat „Este timpul !“, apărut în suplimentul la nr. 73-74 al „Iskrei“. Autorul acestui articol (un exponent consecvent al concepțiilor „mlaștinii“ de la Congresul al II-lea al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia) și-a exprimat în mod deschis părerea că „Akimov a jucat, la acest congres, mai degrabă rolul de fantomă a oportunismului decît de adevărat reprezentant al lui“. Și redacția „Iskrei“ s-a văzut numaidecît nevoită să corecteze pe autorul articolului „Este timpul !“, declarînd într-o notă :
„Nu putem fi de acord cu această părere. Concepțiile programatice ale tov. Akimov poartă în mod vădit pecetea oportunismului, lucru pe care-l recunoaște și criticul de la «Osvobojdenie» într-unul din ultimele numere, cînd constată că tov. Akimov aparține curentului «realist», citește : revizionist“*2.
Așadar, însăși „Iskra“ știe perfect de bine că „realismul“ osvobojdenist nu este altceva decît oportunism. Și dacă acum, cînd (în nr. 102) se năpustește asupra „realismului liberal“, „Iskra“ trece sub tăcere laudele ce i-au fost aduse de liberali pentru realismul ei, această atitudine se explică prin faptul că asemenea laude sînt mai amare decît orice dezaprobare. Asemenea laude (care nu din întîmplare și nu pentru prima dată i-au fost aduse de „Osvobojdenie“) nu dovedesc, în fond, altceva decît înrudirea dintre realismul liberal și acele tendințe ale „realismului“ (citește : oportunismului) social-democrat care ies la iveală în fiecare rezoluție a neoiskriștilor, datorită caracterului greșit al întregii lor poziții tactice.
Într-adevăr, burghezia rusă și-a manifestat deja întreaga ei inconsecvență și întregul ei egoism în revoluția „populară“, și le-a manifestat prin raționamentele domnului Struve, prin întregul ton și conținut al puzderiei de ziare liberale, prin caracterul acțiunilor politice întreprinse de un mare număr de membri ai zemstvelor, de un mare număr de intelectuali și, în genere, de toți partizanii d-lor Trubețkoi, Petrunkevici, Rodicev & Co. Burghezia, desigur, nu înțelege întotdeauna clar, dar în general, cu instinctul ei de clasă, ea sesizează cît se poate de bine faptul că, pe de o parte, proletariatul și „poporul“ îi sînt de folos pentru revoluția ei, servindu-i drept carne de tun, drept berbec în lupta împotriva absolutismului, dar că, pe de altă parte, proletariatul și țărănimea revoluționară vor fi extrem de periculoase pentru ea în cazul cînd vor repurta „o victorie hotărîtoare asupra țarismului“ și vor duce pînă la capăt revoluția democratică. De aceea burghezia se străduiește din răsputeri să facă în așa fel ca proletariatul să se mulțumească cu un rol „modest“ în revoluție, ca el să fie mai cumpătat, mai practic, mai realist și să-și întemeieze activitatea pe principiul : „nu cumva burghezia să se îndepărteze“.
Burghezii culți știu prea bine că nu vor putea să scape de mișcarea muncitorească. De aceea ei nu sînt cîtuși de puțin împotriva mișcării muncitorești, împotriva luptei de clasă a proletariatului ; dimpotrivă, ei chiar se prosternează în fața libertății grevelor, a luptei de clasă civilizate, înțelegînd mișcarea muncitorească și lupta de clasă în sens brentanist sau hinsch-dunckerist. Cu alte cuvinte, ei sînt perfect dispuși „să cedeze“ muncitorilor libertatea grevelor și libertatea de asociere (care, de fapt, aproape au și fost cucerite de muncitorii înșiși), numai și numai ca muncitorii să renunțe la „răzvrătire“, la „revoluționarismul îngust“, la ostilitatea față de „compromisurile utile din punct de vedere practic“, la pretenția și tendința de a imprima „revoluției populare ruse“ pecetea luptei lor de clasă, pecetea consecvenței proletare, a hotărîrii proletare, a „iacobinismului plebeian“. De aceea burghezii culți din întreaga Rusie se străduiesc din răsputeri, prin mii de mijloace și pe mii de căi - cu ajutorul cărților*3, conferințelor, discursurilor, convorbirilor etc. etc. -, să sădească în mințile muncitorilor ideile cumpătării (burgheze), ale spiritului practic (liberal), ale realismului (oportunist), ale luptei de clasă (brentaniste), ale sindicatelor (hirsch-dunckeriste)47 etc. Ultimele două lozinci sînt deosebit de comode pentru burghezii din partidul „constituțional-democrat“ sau din partidul „osvobojdenist“, fiindcă în aparență ele coincid cu lozincile marxiste, fiindcă ajunge o mică trecere sub tăcere și puțină denaturare pentru ca ele să fie ușor confundate cu lozincile social-democrate, ba chiar să treacă uneori drept lozinci social-democrate. Iată, de pildă, ziarul liberal legal „Rassvet“48 (despre care vom căuta, cu alt prilej, să stăm de vorbă mai amănunțit cu cititorii ziarului „Proletarii“) spune adeseori lucruri atît de „îndrăznețe“ despre lupta de clasă, despre o eventuală înșelare a proletariatului de către burghezie, despre mișcarea muncitorească, despre activitatea de sine stătătoare a proletariatului etc. etc., încît cititorul neatent și muncitorul cu nivel scăzut pot prea bine să ia în serios „social-democratismul“ acestui ziar. În realitate însă, aceasta este o falsificare burgheză a social-democratismului, o deformare și o denaturare oportunistă a ideii luptei de clasă.
La baza acestei gigantice substituiri burgheze (gigantică prin amploarea influenței exercitate de ea asupra maselor) stă tendința de a face ca mișcarea muncitorească să devină o mișcare sindicală, de a o ține cît mai departe de politica independentă (adică revoluționară și îndreptată spre dictatura democratică), de „a face ca în conștiința muncitorilor ideea luptei de clasă să pună în umbră ideea unei revoluții populare ruse“.
Precum vedeți, noi am răsturnat cu capul în jos formularea dată de „Osvobojdenie“. Aceasta este o formulare excelentă, care exprimă cît se poate de bine cele două puncte de vedere asupra rolului care revine proletariatului în revoluția democratică : punctul de vedere burghez și cel social-democrat. Burghezia vrea sa reducă proletariatul la o mișcare exclusiv sindicală și să facă în așa fel ca „în conștiința lui ideea luptei de clasă (brentanista) să pună în umbră ideea unei revoluții populare ruse“, ceea ce e cu totul în spiritul autorilor bernsteinieni ai „Credoului“, care făceau ca în conștiința muncitorilor ideea unei mișcări „pur muncitorești“ să pună în umbră ideea luptei politice. Social-democrația însă vrea, dimpotrivă, să dezvolte lupta de clasă a proletariatului și să-i facă să participe, cu rol de conducător, la revoluția populară din Rusia, adică să împingă această revoluție pînă la dictatura democratică a proletariatului și a țărănimii.
Revoluția care are loc la noi este o revoluție populară, îi spune proletariatului burghezia. De aceea, tu, ca o clasă aparte, trebuie să te mărginești la lupta ta de clasă și, în numele „bunului-simț“, să-ți îndrepți atenția în special asupra sindicatelor și a legalizării lor, trebuie să consideri tocmai aceste sindicate ca „un foarte important punct de plecare pentru educarea și organizarea ta politică“, trebuie ca într-un moment revoluționar să elaborezi numai rezoluții „serioase“, în genul celei neoiskriste, trebuie să ai o atitudine atentă față de rezoluțiile care sînt „mai binevoitoare față de liberali“, trebuie să preferi pe conducătorii care manifestă tendința de a deveni „conducători practici ai adevăratei mișcări politice a clasei muncitoare“, trebuie „să păstrezi elementele realiste ale concepției marxiste despre lume“ (dacă, din nefericire, te-ai și molipsit de „formulele riguroase“ ale acestui catehism „neștiințific“).
Revoluția care are loc la noi este o revoluție a întregului popor, îi spune proletariatului social-democrația. De aceea tu, care ești clasa cea mai înaintată și singura revoluționară pînă la capăt, trebuie să cauți ,nu numai să participi cu toată hotărîrea la aceasta revoluție, dar să și deții în desfășurarea ei rolul conducător. De aceea nu trebuie să te închizi în cadrul unei lupte de clasă îngust înțelese, mai ales în sensul mișcării sindicale, ci, dimpotrivă, să cauți să lărgești pînă într-atîta cadrul și conținutul luptei tale de clasă, încît acest cadru să cuprindă nu numai toate sarcinile actualei revoluții democratice populare din Rusia, dar și pe cele ale viitoarei revoluții socialiste. De aceea, fără a ignora mișcarea sindicală, fără a renunța la folosirea oricăror posibilități legale, în perioada revoluției tu trebuie să pui pe primul plan insurecția armată, formarea unei armate revoluționare și a unui guvern revoluționar, ca singurele căi care duc spre victoria totală a poporului asupra țarismului, spre cucerirea republicii democratice și a adevăratei libertăți politice.
E de prisos să mai spunem pe ce poziție echivocă, inconsecventă și, firește, simpatică burgheziei s-au situat în această problemă, datorită „liniei“ lor greșite, rezoluțiile neoiskriste.
Să trecem la articolele lui Martînov apărute în nr. 102 și 103 ale „Iskrei“. Se înțelege de la sine că nu vom răspunde la încercările lui de a dovedi că interpretarea dată de noi unei serii de citate din Engels și Marx este greșită și că cea dată de el este justă. Încercările astea sînt atît de neserioase, subterfugiile lui Martînov sînt atît de evidente, iar problema este atît de clară, încît nu face să ne oprim încă o dată asupra ei. Orice cititor care gîndește va pricepe lesne sensul șiretlicurilor ieftine ale retragerii efectuate pe toată linia de către Martînov, mai ales cînd va apărea traducerea completă a broșurii lui Engels „Bakuniștii la lucru“ și aceea a broșurii lui Marx „Adresa Organului Central al Ligii comuniștilor“ din martie 185049, pe care le pregătește un grup de colaboratori ai ziarului „Proletarii“. E de ajuns să cităm un singur pasaj din articolul lui Martînov, pentru ca să vă dați limpede seama de retragerea lui.
„Iskra“ - scrie Martînov în nr. 105 - „consideră că constituirea unui guvern provizoriu este una dintre căile posibile și oportune ale dezvoltării revoluției și contestă oportunitatea intrării social-democraților într-un guvern provizoriu burghez, tocmai cu scopul de a cuceri pe viitor întreaga mașină de stat în vederea revoluției socialiste“. Cu alte cuvinte, „Iskra“ a recunoscut acum cît de absurde erau toate temerile ei în legătură cu răspunderea ce va reveni guvernului revoluționar pentru situația vistieriei și a băncilor, în legătură cu pericolul și imposibilitatea de a prelua „închisorile“ etc. „Iskra“ continuă doar să încurce lucrurile, confundînd dictatura democratică cu cea socialistă. Este o confuzie inevitabilă, care servește la acoperirea retragerii.
Dar, printre confuzioniștii de la „Iskra“ nouă, Martînov se evidențiază ca un confuzionist de primul rang, ca un confuzionist - dacă ne este permis să ne exprimăm astfel - talentat. Încurcînd problema prin încercările lui de a o „adînci“, el ajunge aproape întotdeauna, în cursul acestei „adînciri“, la formulări noi, care dezvăluie de minune întreaga falsitate a poziției adoptate de el. Amintiți-vă cum l-a „adîncit“ el pe Plehanov în epoca „economismului“ și cum a făurit în mod creator formula: „luptă economică împotriva patronilor și a guvernului“. E greu de găsit în întreaga literatură a „economiștilor“ o expresie mai fericită pentru întreaga falsitate a acestui curent. Așa și acum. Martînov servește cu asiduitate noua „Iskră“ și, aproape ori de cîte ori ia cuvîntul, ne oferă un nou și admirabil material pentru aprecierea poziției false adoptate de neoiskriști. În nr. 102 (pag. 3, col. 2), el spune că Lenin „a substituit pe nesimțite una alteia noțiunea de revoluție și cea de dictatură“.
La acestea se reduc, în fond, toate acuzațiile pe care ni le aduc neoiskriștii. Și cît de recunoscători îi sîntem lui Martînov pentru asemenea acuzații ! Ce serviciu de neprețuit ne aduce el în lupta noastră împotriva neoiskrismului, formulînd astfel acuzarea ! Hotărît lucru, trebuie să-i rugăm pe cei din redacția „Iskrei“ să-i lanseze mai des pe Martînov împotriva noastră, pentru „a adînci“ atacurile împotriva ziarului „Proletarii“ și a le formula în chip „cu adevărat principial“. Căci cu cît el încearcă să judece lucrurile mai principial, cu atît rezultatul pe care îl obține este mai prost și cu atît devin mai vizibile lacunele neoiskrismului, cu atît mai reușită este utila operație pedagogică : reductio ad absurdum (ducerea pînă la absurd a principiilor noii „Iskre“), pe care o efectuează el asupra sa și a amicilor săi.
„Vpered“ și „Proletarii“ „substituie“ una alteia noțiunile revoluție și dictatură. „Iskra“ nu admite o asemenea „substituire“. Chiar așa este, prea onorabile tovarăș Martînov ! Fără să vrei, ai spus un mare adevăr. Ai confirmat, printr-o formulare nouă, teza noastră că „Iskra“ se tîrăște în coada revoluției, alunecă spre o formulare osvobojdenistă a sarcinilor ei, în timp ce „Vpered“ și „Proletarii“ lansează lozinci care fac ca revoluția democratică să meargă înainte.
Nu pricepi cum vine asta, tovarășe Martînov ? Dată fiind importanța problemei, vom căuta să-ți dăm o explicație amănunțită.
Caracterul burghez al revoluției democratice se manifestă, între altele, în faptul că o serie întreagă de clase, grupuri și pături sociale, care recunosc pe deplin proprietatea privată și economia producătoare de mărfuri și care sînt incapabile să iasă din acest cadru, ajung prin forța lucrurilor să recunoască că absolutismul și întreaga orînduire iobăgistă, în general, nu sînt bune de nimic, și se alătură celor care cer să se acorde libertate. Cu acest prilej, caracterul burghez al acestei libertăți, care e cerută de „societate“ și e susținută, cu un potop de cuvinte (și numai de cuvinte !), de către moșieri și capitaliști, iese tot mai limpede la iveală. Totodată, devine tot mai clară și deosebirea radicală care există între lupta pentru libertate a muncitorilor și aceea a burgheziei, între democratismul proletar și cel liberal. Clasa muncitoare și reprezentanții ei conștienți pășesc înainte și împing înainte această luptă, și nu numai că nu se tem s-o ducă pînă la capăt, dar năzuiesc să depășească, în mod considerabil, pînă și obiectivul cel mai depărtat al revoluției democratice. Burghezia, inconsecventă și egoistă, acceptă numai parțial și în mod fățarnic lozincile libertății. Orice încercare de a fixa printr-o linie specială, prin „puncte“ special elaborate (de felul celor din rezoluția lui Starover sau a conferențiștilor) limita dincolo de care începe această ipocrizie a prietenilor burghezi ai libertății, sau, dacă vreți, această trădare a libertății de către prietenii ei burghezi, este în mod inevitabil sortită eșecului, căci burghezia, prinsă între două focuri (absolutismul și proletariatul), este în stare să-și schimbe prin mii de căi și de mijloace poziția și lozincile ei, deplasîndu-se - din nevoia de a se adapta - ba cu un deget la stînga, ba cu unul la dreapta, recurgînd în permanență la tocmeală și la samsarlîc. Sarcina democratismului proletar nu constă în a născoci asemenea „puncte“ moarte, ci în a critica neîncetat situația politică în continuă dezvoltare, a demasca noile și nenumăratele inconsecvențe și trădări ale burgheziei, care nu pot fi prevăzute dinainte.
Amintiți-vă de istoria manifestărilor politice ale d-lui Struve în publicistica ilegală, de istoria războiului dus împotriva lui de către social-democrație, și veți vedea în mod concret cum s-a achitat de aceste sarcini social-democrația care luptă pentru democratismul proletar. D-l Struve a început prin a formula o lozincă pur șipovistă : „drepturi și zemstve învestite cu putere“ (vezi articolul meu din „Zarea“50 : „Prigonitorii zemstvelor și Hanibalii liberalismului“*4). Social-democrația l-a demascat și l-a împins spre un program net constituționalist. Cînd aceste „împingeri“ și-au făcut efectul datorită desfășurării deosebit de rapide a evenimentelor revoluționare, lupta a fost îndreptată spre rezolvarea următoarei probleme a democratismului: nu numai o constituție în general, ci neapărat vot universal, direct, egal și secret. După ce i-am „smuls“ „inamicului“ și această poziție nouă (adoptarea votului universal de către „Uniunea eliberării“), noi am continuat cu presiunea noastră, arătînd ipocrizia și falsitatea care caracterizează sistemul bicameral, modul incomplet în care osvobojdeniști admit votul universal, arătînd că în monarhismul lor se vădește democratismul de tarabă sau, cu alte cuvinte, traficul cu interesele marii revoluții ruse pe care-l practică acești eroi osvobojdeniști ai sacului cu bani.
În sfîrșit, îndărătnicia sălbatică a absolutismului, progresul uriaș înregistrat de războiul civil, situația fără ieșire în care au adus țara monarhiștii, toate acestea au început să aducă la realitate mințile cele mai refractare. Revoluția devenea fapt. Nu mai trebuia să fii revoluționar pentru a recunoaște revoluția. Guvernul absolutist se descompunea și se descompune, de fapt, în văzul tuturor. După cum a observat, pe bună dreptate, în presa legală un liberal (d-l Gredescul), s-a creat o stare de reală nesupunere față de acest guvern. În ciuda aparentei sale puteri, absolutismul s-a dovedit a fi neputincios, evenimentele revoluției în continuă dezvoltare au început pur și simplu să dea la o parte acest organism parazitar, care putrezește de viu. Fiind nevoiți să-și bazeze activitatea lor (sau, mai exact, gheșefturile lor politice) pe relațiile existente, care se stabilesc în mod efectiv, burghezii liberali au început să ajungă la necesitatea de a recunoaște revoluția. Ei fac aceasta nu pentru că sînt revoluționari, ci în ciuda faptului că nu sînt revoluționari. Ei fac aceasta de nevoie și împotriva voinței lor, văzînd, cu sufletele pline de ură, succesele obținute de revoluție, acuzînd de revoluționarism absolutismul, care nu vrea să recurgă la o tranzacție, ci vrea să ducă o luptă pe viață și pe moarte. Samsari din născare, ei detestă lupta și revoluția, însă împrejurările îi silesc să se situeze pe terenul revoluției, pentru că n-au alt teren sub picioare.
Asistăm la un spectacol extrem de instructiv și cît se poate de comic. Prostituatele liberalismului burghez încearcă să se drapeze în toga revoluționarismului. Osvobojdeniștii - risum teneatis, amici !*5 - încep să vorbească în numele revoluției ! Ei ne asigură că „nu se tem de revoluție“ (d-l Struve, în nr; 72 al revistei „Osvobojdenie“) !!! Ei au pretenția „de a se situa în fruntea revoluției“ !!!
Acesta este un fenomen extrem de semnificativ, care caracterizează nu numai progresul liberalismului burghez, ci, într-o măsură și mai mare, progresul succeselor reale ale mișcării revoluționare, care și-a impus recunoașterea ei. Absolutismul este atît de zdruncinat, ca pînă și burghezia începe să-și dea seama că este mai avantajos să te situezi pe terenul revoluției. Dar, pe de altă parte, acest fenomen, care arată că întreaga mișcare s-a ridicat pe o treaptă nouă, superioară, pune în fața noastră sarcini tot atît de noi și de superioare. Recunoașterea revoluției de către burghezie nu poate fi sinceră, indiferent de buna-credință personală a unuia sau altuia dintre ideologii burgheziei. Burghezia nu poate să nu aducă cu sine, și în acest stadiu superior al mișcării, egoismul și inconsecvența ei, spiritul ei negustoresc și meschinele ei șiretlicuri reacționare. În numele programului nostru și pentru dezvoltarea lui, noi trebuie să formulăm acum altfel sarcinile concrete imediate ale revoluției. Ceea ce era suficient ieri se dovedește a fi astăzi insuficient. Ieri mai era, poate, suficientă ca lozincă democratică avansată cererea de a se recunoaște revoluția. Astăzi ea reprezintă prea puțin. Revoluția l-a silit pînă și pe d-l Struve s-o recunoască. Acum clasei înaintate i se cere să precizeze însuși conținutul sarcinilor vitale și urgente ale acestei revoluții. Cei de teapa d-lui Struve, deși recunosc revoluția, își arată iarăși urechile lor de măgar, intonînd din nou vechiul cîntec în care este vorba despre posibilitatea unui deznodămînt pașnic, despre aducerea la putere a domnilor osvobojdeniști de către Nicolaie etc. etc. Domnii osvobojdeniști recunosc revoluția doar pentru ca s-o escamoteze și s-o trădeze cu cît mai puține riscuri pentru ei. Acum sarcina noastră constă în a arăta proletariatului și întregului popor insuficiența lozincii : revoluție, în a arăta necesitatea unei definiții clare și lipsite de orice echivoc, a unei definiții consecvente și precise a însuși conținutului revoluției. Or, o asemenea definiție este dată de lozinca : dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii, care e singura lozincă în măsură să exprime în mod just ideea unei „victorii hotărîtoare“ a revoluției51.
Abuzul de cuvinte este un fenomen foarte frecvent în politică. Denumirea de „socialiști“, bunăoară, și-au dat-o, nu o dată, și partizanii liberalismului burghez englez („cu toții sîntem acum socialiști“ - „We all are socialists now“, spunea Harcourt), și partizanii lui Bismarck, și prietenii papei Leon al XIII-lea. Cuvîntul „revoluție“ se pretează și el perfect de bine la un asemenea abuz, iar într-un anumit stadiu al dezvoltării acest abuz este chiar inevitabil. Cînd d-l Struve a început să vorbească în numele revoluției, fără să vrem ne-am adus aminte de Thiers. Cu cîteva zile înainte de revoluția din februarie, această stîrpitură, acest exponent ideal al venalității burgheze a adulmecat apropierea furtunii populare. Și el a declarat de la tribuna parlamentului că aparține partidului revoluției! (Vezi „Războiul civil din Franța“ al lui Marx)52. Semnificația politică a trecerii osvobojdeniștilor de partea partidului revoluției este absolut identică cu această „trecere“ a lui Thiers. Cînd în Rusia cei de teapa lui Thiers încep să vorbească despre apartenența lor la partidul revoluției, înseamnă că lozinca revoluției a devenit insuficientă, că ea nu mai spune nimic, nu mai definește nici un fel de sarcini, fiindcă revoluția a devenit un fapt real și spre ea au dat buzna elementele cele mai eterogene.
Într-adevăr, ce este revoluția din punct de vedere marxist ? Ea este sfărîmarea prin violență a suprastructurii politice învechite, a cărei contradicție cu noile relații de producție a provocat, la un moment dat, crahul ei. Contradicția dintre absolutism, de o parte, și întreaga orînduire capitalistă a Rusiei și toate nevoile dezvoltării ei burghezo-democratice, de altă parte, a provocat acum un crah cu atît mai puternic, cu cît această contradicție s-a menținut mai multă vreme. Suprastructura trosnește din toate încheieturile, cedează presiunii, slăbește. Poporul, prin reprezentanții celor mai diferite clase și grupuri, trebuie să-și creeze el singur o suprastructură nouă. Într-un anumit moment al dezvoltării, devine clar pentru toată lumea că vechea suprastructură nu mai e bună de nimic. Necesitatea revoluției este recunoscută de toți. Acum se pune sarcina de a preciza care clase anume trebuie să clădească noua suprastructură și cum anume. Fără o asemenea precizare, lozinca revoluției este, în momentul de față, o lozincă deșartă, lipsită de orice conținut, fiindcă slăbiciunea absolutismului face să fie „revoluționari“ și marii duci, și „Moskovskie Vedomosti“53! Fără o asemenea precizare nici vorbă nu poate fi de sarcinile democratice înaintate ale clasei înaintate. Or, o asemenea precizare este tocmai lozinca : dictatura democratică a proletariatului și a țărănimii. Această lozincă precizează și care sînt clasele pe care pot și trebuie să se sprijine noii „constructori“ ai noii suprastructuri, și caracterul ei (dictatura „democratică“, spre deosebire de dictatura socialistă), și modul de construcție (dictatură, adică reprimare prin violență a împotrivirii violente, înarmarea claselor revoluționare ale poporului). Cine nu admite, în momentul de față, lozinca dictaturii revoluționar-democratice, lozinca armatei revoluționare, a guvernului revoluționar, a comitetelor țărănești revoluționare acela sau nu e cîtuși de puțin în stare să înțeleagă sarcinile revoluției, să definească sarcinile ei noi, superioare, puse de momentul actual, sau înșală poporul, trădează revoluția, făcînd abuz de lozinca „revoluție“.
Primul caz este acela al tov. Martînov și al prietenilor săi. Al doilea caz este acela al d-lui Struve și al întregului partid „constituțional-democrat“ al zemților.
Tov. Martînov a fost atît de ingenios și de spiritual, încît acuzația de „substituire“ a uneia prin alta a noțiunilor de revoluție și de dictatură el și-a formulat-o tocmai într-un moment cînd dezvoltarea revoluției impunea definirea sarcinilor ei prin lozinca dictaturii ! Tov. Martînov, de fapt, a avut iarăși nenorocul să rămînă în coadă, să se poticnească de penultima treaptă a scării, să se pomenească la nivelul osvobojdeniștilor, căci tocmai poziției politice osvobojdeniste, adică intereselor burgheziei monarhiste liberale, îi corespund acum recunoașterea „revoluției“ (în vorbe) și refuzul de a recunoaște dictatura democratică a proletariatului și a țărănimii (adică revoluția în fapte). Burghezia liberală, prin glasul d-lui Struve, se pronunță acum pentru revoluție. Proletariatul conștient cere, prin glasul social-democraților revoluționari, dictatura proletariatului și a țărănimii. Și aici se amestecă în discuție un deștept de la „Iskra“ nouă care începe să strige : să nu îndrăzniți „să .substițuiți“ una alteia noțiunea de dictatură și cea de revoluție ! Ei, spuneți și dv., nu este adevărat că falsitatea poziției lor îi condamnă pe neoiskriști să se tîrască mereu în coada osvobojdenismului ?
Am arătat că osvobojdeniștii urcă (nu fără a fi influențați de imboldurile încurajatoare ale social-democrației) o treaptă după alta pe calea recunoașterii democratismului. La început, obiectul discuției dintre noi și ei era : șipovism (drepturi și zemstve învestite cu putere) sau constituționalism ? Apoi, alegeri limitate sau vot universal ? Pe urmă, recunoașterea revoluției sau tranzacție negustorească cu absolutismul ? În sfîrșit, astăzi, recunoașterea revoluției fără dictatura proletariatului și a țărănimii sau recunoașterea revendicării dictaturii acestor clase în revoluția democratică ? Este posibil și probabil ca domnii osvobojdeniști (nu interesează dacă cei de azi sau succesorii lor în aripa stînga a democrației burgheze) să urce încă o treaptă, adică să recunoască, cu timpul (poate atunci cînd tov. Martînov va urca încă o treaptă), și lozinca dictaturii. Acest pas va fi chiar inevitabil, dacă revoluția rusă va merge cu succes înainte și va repurta o victorie hotărîtoare. Care va fi atunci poziția social-democrației ? Victoria totală a actualei revoluții va însemna sfîrșitul revoluției democratice și începutul unei lupte hotărîte pentru revoluția socialistă. Satisfacerea revendicărilor țărănimii contemporane, zdrobirea completă a reacțiunii, cucerirea republicii democratice, toate acestea vor însemna sfîrșitul definitiv al revoluționarismului burgheziei și chiar al micii burghezii, vor însemna începutul adevăratei lupte a proletariatului pentru socialism. Cu cît revoluția democratică va fi mai deplină, cu atît această nouă luptă se va desfășura mai repede, pe scară mai largă, va avea un conținut mai pur și va da dovadă de mai multă hotărîre. Lozinca dictaturii „democratice“ exprimă tocmai caracterul istoricește limitat al actualei revoluții și necesitatea unei lupte noi, pe terenul noilor rînduieli, pentru completa eliberare a clasei muncitoare de sub orice jug și orice exploatare. Cu alte cuvinte, cînd burghezia democratică sau mica burghezie va fi urcat încă o treaptă, cînd nu numai revoluția, dar și deplina victorie a revoluției va fi devenit un fapt real, atunci „vom substitui“ (poate că în vaietele asurzitoare ale viitorilor Martînovi) lozincii dictaturii democratice lozinca dictaturii socialiste a proletariatului, adică lozinca revoluției socialiste depline.
Mehring povestește, în adnotările la ediția - scoasă de el - a articolelor lui Marx apărute în 1848 în „Noua gazetă renană“, că publicistica burgheză i-a reproșat acestui ziar, între altele, că ar fi cerut „introducerea imediată a dictaturii ca singurul mijloc de realizare a democrației“ (Marx’ Nachlass, vol. III, pag. 53)54. Din punct de vedere vulgar-burghez, noțiunea de dictatură și cea de democrație se exclud una pe alta. Neînțelegînd teoria luptei de clasă și fiind obișnuit să vadă în arena politică ciorovăiala meschină dintre diferitele cercuri și coterii ale burgheziei, burghezul înțelege prin dictatură abolirea tuturor libertăților și garanțiilor democrației, orice samavolnicie, orice abuz de putere în interesul personal al dictatorului. In fond, tocmai acest punct de vedere vulgar burghez se observă și la Martînov al nostru, care, la sfîrșitul „noii campanii“ pornite de el în „Iskra“ nouă, explică pasiunea pe care o manifestă „Vpered“ și „Proletarii“ pentru lozinca dictaturii prin faptul că Lenin „dorește cu multă ardoare să-și încerce norocul“ („Iskra“ nr. 103, pag. 3, col. 2). Această minunată explicație se situează în întregime la înălțimea acuzațiilor aduse de burghezi „Noii gazete renane“ că pledează în favoarea dictaturii. Marx, prin urmare, a fost și el învinuit - numai că nu de „social-democrați“, ci de liberalii burghezi ! - că „substituie“ una alteia noțiunea de revoluție și cea de dictatură. Pentru a-i explica lui Martînov conținutul ideii de dictatură a unei clase, spre deosebire de dictatura unei persoane, și a-i arăta care sînt sarcinile dictaturii democratice, spre deosebire de acelea ale dictaturii socialiste, nu va fi de prisos să ne oprim asupra concepțiilor „Noii gazete renane“.
„Orice formă de organizare provizorie a statului după o revoluție - scria „Noua gazetă renană“ la 14 septembrie 1848 - reclamă o dictatură, și anume o dictatură energică. Noi i-am reproșat lui Camphausen (președinte al Consiliului de Miniștri după 18 martie 1848), de la bun început, că n-a avut o atitudine dictatorială, că n-a zdrobit și n-a înlăturat imediat rămășițele vechilor instituții. Și, în timp ce d-l Camphausen se legăna în iluzii constituționale, partidul învins (adică partidul reacțiunii) și-a întărit pozițiile în rîndurile birocrației și ale armatei, ba a îndrăznit chiar să treacă ici-colo. la luptă deschisă“55.
Aceste cuvinte, spune pe bună dreptate Mehring, rezumă în cîteva propoziții cele arătate în mod amănunțit de „Noua gazetă renană“, într-o serie de lungi articole, despre guvernul Camphausen. Ce ne spun, așadar, aceste cuvinte ale lui Marx ? Că un guvern revoluționar provizoriu trebuie să acționeze în mod dictatorial (teză pe care n-a putut, în ruptul capului, s-o înțeleagă „Iskra“, care se ferea de lozinca dictaturii) ; că sarcina acestei dictaturi este să lichideze rămășițele vechilor instituții (tocmai ceea ce este limpede arătat în rezoluția Congresului al III-lea al P.M.S.D.R. cu privire la lupta împotriva contrarevoluției și ceea ce, după cum am arătat mai sus, este omis în rezoluția conferinței), în sfîrșit, în al treilea rînd, aceste cuvinte arată că Marx biciuia pe democrații burghezi pentru că-și făceau „iluzii constituționale“ în epoca revoluției și a războiului civil deschis. Care este sensul acestor cuvinte se poate vedea deosebit de clar într-un articol apărut în „Noua gazetă renană“ din 6 iunie 1848. „O adunare națională constituantă - scria Marx - trebuie să fie, înainte de toate, o adunare activă, în chip revoluționar activă. Adunarea de la Frankfurt se îndeletnicește cu exerciții parlamentare școlărești și lasă guvernul să acționeze. Presupunînd că, după o matură reflexie, acest savant conciliu ar reuși să elaboreze cea mai bună ordine de zi și cea mai bună constituție, la ce ar folosi cea mai bună ordine de zi și cea mai bună constituție dacă între timp guvernele germane vor fi pus la ordinea zilei baioneta ?“56.
Iată care este sensul lozincii : dictatură. De aici se poate vedea care ar fi fost atitudinea lui Marx față de rezoluțiile care califică drept victorie hotărîtoare „hotărîrea de a organiza o adunare constituantă“ sau care ne recomandă „să rămînem un partid de extremă opoziție revoluționară“ !
Marile probleme din viața popoarelor se rezolvă numai prin forță. Înseși clasele reacționare sînt, de obicei, cele dintîi care recurg la violență, la război civil, care „pun la ordinea zilei baioneta“, așa cum a făcut absolutismul rus și continuă să facă începînd de la 9 ianuarie în mod sistematic, neîncetat și pretutindeni. Și din moment ce s-a creat o asemenea situație, din moment ce baioneta ocupă într-adevăr primul loc pe ordinea de zi a vieții politice, din moment ce insurecția s-a dovedit a fi necesară și urgentă, înseamnă că iluziile constituționale și exercițiile școlărești de-a parlamentarismul nu fac decît să mascheze trădarea revoluției de către burghezie, „îndepărtarea“ ei de revoluție. Clasa cu adevărat revoluționară trebuie să lanseze atunci tocmai lozinca dictaturii.
Cu privire la sarcinile acestei dictaturi, Marx a scris, de asemenea, în „Noua gazetă renană“ : „Adunarea națională ar fi trebuit să acționeze pretutindeni în mod dictatorial împotriva tentativelor reacționare ale unor guverne care-și trăiseră traiul, și atunci și-ar fi cucerit în opinia publică o forță de care s-ar fi zdrobit toate baionetele... Adunarea națională obosește poporul german cu discursuri plictisitoare, în loc să-i antreneze după sine sau să se lase antrenată de el“57. Adunarea națională ar fi trebuit, după părerea lui Marx, „să înlăture acele stări de lucruri existente în Germania care erau în contradicție cu principiul suveranității poporului“, iar după aceea „să-și consolideze terenul revoluționar pe care stă, să pună la adăpost de orice atacuri suveranitatea poporului cucerită prin revoluție“58.
Prin urmare, în ce privește conținutul lor, sarcinile pe care le-a pus Marx în 1848 în fața guvernului revoluționar sau a dictaturii se reduceau, în primul rînd, la revoluția democratică : apărarea împotriva contrarevoluției și înlăturarea efectivă a tot ce este în contradicție cu suveranitatea poporului. Or, asta nu este altceva decît dictatura revoluționar-democratică.
Mai departe : care clase puteau și trebuiau, după părerea lui Marx, să înfăptuiască această sarcină (să aplice în mod efectiv și pînă la capăt principiul suveranității poporului și să respingă atacurile contrarevoluției) ? Marx vorbește despre „popor“. Dar noi știm că el a combătut întotdeauna fără cruțare iluziile mic-burgheze cu privire la unitatea „poporului“, la inexistența luptei de clasă în sînul poporului. Folosind cuvîntul „popor“, Marx nu estompa cu ajutorul lui deosebirile dintre clase, ci unea laolaltă anumite elemente capabile să ducă revoluția pînă la capăt.
După victoria de la 18 martie a proletariatului berlinez, scria „Noua gazetă renană“, rezultatele revoluției s-au prezentat sub un dublu aspect : „Pe de o parte, înarmarea poporului, dreptul de asociere și suveranitatea poporului efectiv cucerită ; pe de altă parte, menținerea monarhiei și guvernul Camphausen-Hansemann, adică guvernul reprezentanților marii burghezii. Revoluția a avut deci două feluri de rezultate, care în mod necesar trebuiau să fie divergente. Poporul a învins și și-a cucerit o seamă de libertăți cu caracter net democratic, însă conducerea nemijlocită n-a trecut în mîinile lui, ci în acelea ale marii burghezii. Într-un cuvînt, revoluția n-a fost dusă pînă la capăt. Poporul a îngăduit formarea unui guvern din reprezentanți ai marii burghezii, și aceștia și-au dezvăluit imediat intențiile lor, făcînd propuneri de alianță vechii nobilimi prusiene și birocrației. În guvern au intrat Arnim, Canitz și Schwerin.
De teama poporului, adică de teama muncitorilor și a burgheziei democratice, marea burghezie, dintotdeauna antirevoluționară, a încheiat o alianță defensivă și ofensivă cu reacțiunea“ (subliniat de noi)59.
Așadar, nu numai „hotărîrea de a organiza o adunare constituantă“, dar nici convocarea ei efectivă nu este suficientă pentru ca revoluția să repurteze o victorie hotărîtoare ! Chiar după o victorie parțială în lupta armată (victoria obținută de muncitorii berlinezi împotriva trupelor la 18 martie 1848) este posibilă o revoluție „neterminată“, o revoluție „care n-a fost dusă pînă la capăt“. Și de ce anume depinde ducerea ei pînă la capăt ? De următorul lucru : în ale cui mîini trece nemijlocit conducerea - în mîinile Petrunkevicilor și Rodicevilor - vreau să zic : în mîinile Camphausenilor și Hansemannilor -, sau în mîinile poporului, adică în mîinile muncitorilor și ale burgheziei democratice ? În primul caz, burghezia va avea puterea, iar proletariatul va dispune de „libertatea de critică“, de libertatea de „a rămîne un partid de extremă opoziție revoluționară“. Burghezia va încheia, îndată după victorie, o alianță cu reacțiunea (asta s-ar întîmplă în mod inevitabil și în Rusia dacă, de exemplu, muncitorii din Petersburg n-ar repurta decît o victorie parțială in lupte de stradă cu trupele și ar lăsa pe domnii Petrunkevici & Co. să formeze ei guvernul). În al doilea caz ar fi posibilă o dictatură revoluționar-democratică, adică o victorie deplină a revoluției.
Rămîne să stabilim mai precis ce înțelegea propriu-zis Marx prin „burghezia democratică“ (demokratische Bürgerschaft), care, împreună cu muncitorii, era denumită de el popor, spre deosebire de marea burghezie.
Un răspuns clar la această întrebare ni-l dă următorul pasaj dintr-un articol apărut în „Noua gazetă renană“ din 29 iulie 1848 : „...Revoluția germană din 1848 este o parodie a revoluției franceze din 1789.
La 4 august 1789, la trei săptămîni după luarea Bastiliei, poporul francez a venit de hac într-o singură zi tuturor servituților feudale.
La 11 iulie 1848, la patru luni după luptele de baricadă din martie, servituțiile feudale au venit de hac poporului german. Teste Gierke cum Hansemanno*6.
Burghezia franceză din 1789 nu și-a părăsit nici o clipă aliații ei, țăranii. Ea știa că la baza dominației ei stă desființarea feudalismului la sate, crearea unei clase libere de țărani proprietari de pămînt (grundbesitzenden).
Burghezia germană din 1848 trădează fără nici o ezitare pe țărani, pe aliații ei cei mai firești, care sînt carne din carnea ei și sînge din sîngele ei și fără care ca este neputincioasă în fața nobilimii.
Menținerea drepturilor feudale, consfințirea lor sub forma răscumpărării (iluzorii), iată rezultatul revoluției germane din 1848. Muntele a născut un șoarece !“60
Acesta este un pasaj foarte instructiv, care cuprinde patru teze importante: 1) Revoluția germană neterminată se deosebește de revoluția franceză terminată prin faptul că burghezia a trădat nu numai democratismul în general, ci și țărănimea în special. 2) Baza înfăptuirii depline a revoluției democratice o constituie crearea unei clase libere de țărani. 3) Crearea unei asemenea clase înseamnă abolirea servituților feudale, lichidarea feudalismului ; dar ea încă nu este, în nici un caz, o revoluție socialistă. 4) Țăranii sînt aliații „cei mai firești“ ai burgheziei, și anume ai burgheziei democratice, fără de care ea este „neputincioasă“ în fața reacțiunii.
Dacă se fac cuvenitele schimbări impuse de particularitățile naționale concrete și în locul feudalismului se pune iobăgismul, toate aceste teze pot fi pe de-a-ntregul aplicate și Rusiei din anul 1905. Nu încape îndoială că, trăgînd învățăminte din experiența Germaniei, care a fost pusă în lumină de Marx, nu putem ajunge la altă lozincă pentru victoria hotărîtoare a revoluției decît aceea a dictaturii revoluționar-democratice a proletariatului și a țărănimii. Nu încape îndoială că principalele părți componente ale acelui „popor“ pe care Marx îl opunea în 1848 reacțiunii ce se împotrivea, precum și burgheziei trădătoare, sînt proletariatul și țărănimea. Nu încape îndoială că și la noi, în Rusia, burghezia liberală și domnii osvobojdeniști trădează și vor trăda țărănimea, adică vor căuta să scape printr-un simulacru de reformă, vor trece de partea moșierilor în lupta hotărîtoare dintre ei și țărănime. Numai proletariatul este în stare să sprijine pînă la capăt țărănimea în această luptă, în fine, nu încape îndoială că și la noi, în Rusia, succesul luptei țărănești, adică trecerea întregului pămînt în mîinile țăranilor, va însemna o revoluție democratică deplină, întrucît va constitui reazemul social al revoluției duse pînă la capăt, dar în nici un caz nu va însemna o revoluție socialistă și nici „socializarea“ despre care vorbesc ideologii micii burghezii, socialiștii-revoluționari. Succesul răscoalei țărănești, victoria revoluției democratice, nu va face decît să netezească calea în vederea unei lupte adevărate și hotărîtoare pentru socialism, pe terenul republicii democrate. Țărănimea, ca clasă de proprietari de pămînt, va juca în această luptă același rol trădător, nestatornic pe care-l joacă acum burghezia în lupta pentru democrație. A scăpa din vedere acest lucru înseamnă a scăpa din vedere socialismul, înseamnă a te înșela pe tine însuți și pe alții în ce privește adevăratele interese și sarcini ale proletariatului.
Pentru a nu lăsa să subziste nici o lacună în expunerea concepțiilor din 1848 ale lui Marx, este .necesar să relevăm o deosebire esențială între social-democrația germană de atunci (sau partidul comunist al proletariatului, pentru a vorbi în limbajul de atunci) și social-democrația rusă de azi. Să dăm cuvîntul lui Mehring :
„«Noua gazetă renană» a apărut în arena politică ca un «organ al democrației». Nu poți să nu vezi firul roșu care străbate toate articolele ei. Dar, în mod direct, ea apăra mai mult interesele revoluției burgheze împotriva absolutismului și feudalismului decît interesele proletariatului împotriva intereselor burgheziei. În coloanele ei veți găsi puține materiale despre o mișcare muncitorească separată în timpul revoluției, deși nu trebuie să uităm că în afară de ea apărea de două ori pe săptămînă, sub redacția lui Moll și Schapper, un organ special al Uniunii muncitorilor din Colonia61, în orice caz, ceea ce izbește în mod deosebit pe cititorul contemporan este puținul interes pe care îl acorda «Noua gazetă renană» mișcării muncitorești germane de atunci, cu toate că cel .mai capabil dintre militanții ei, Stephan Born, fusese elevul lui Marx și al lui Engels la Paris și la Bruxelles, iar în 1848 era corespondentul ziarului lor la Berlin. Born relatează, în «Amintirile» sale, că Marx și Engels n-au avut niciodată vreun cuvînt de dezaprobare pentru agitația desfășurată de el printre muncitori. Dar declarațiile făcute ulterior de Engels ne îndreptățesc să presupunem că ei erau nemulțumiți, cel puțin, de metodele acestei agitații. Nemulțumirea lor era întemeiată în măsura în care Born era nevoit să facă multe concesii conștiinței de clasă a proletariatului, încă cu totul nedezvoltată în cea mai mare parte a Germaniei, concesii care nu rezistau criticii din punctul de vedere al «Manifestului Comunist». Nemulțumirea lor era neîntemeiată în măsura în care Born știa totuși să mențină la un nivel destul de ridicat activitatea de agitație pe care o conducea... Nu încape îndoială că, din punct de vedere istoric și politic, Marx și Engels aveau dreptate cînd considerau că clasa muncitoare are, în primul rînd, interesul să împingă cît mai mult înainte revoluția burgheză... Cu toate acestea, o dovadă minunată de felul cum instinctul elementar al mișcării muncitorești știe să corijeze concepțiile celor mai geniali gînditori o constituie faptul că în aprilie 1849 ei s-au pronunțat pentru o organizație specific muncitorească și au hotărît să participe la congresul muncitoresc pe care îl pregătea în special proletariatul de la răsărit de Elba (Prusia orientală)“62.
Așadar, abia în aprilie 1849, adică după aproape un an de apariție a acestui ziar revoluționar („Noua gazetă renană“ a început să apară la 1 iunie 1848), s-au pronunțat Marx și Engels pentru o organizație muncitorească separată ! Pînă atunci ei s-au mulțumit să conducă un „organ al democrației“, care nu era legat prin nici un fel de legături organizatorice cu vreun partid muncitoresc independent ! Acest fapt, care pare monstruos și de necrezut dacă e privit din punctul nostru de vedere actual, ne arată limpede ce deosebire enormă există între partidul muncitoresc social-democrat german de atunci și partidul muncitoresc social-democrat rus din zilele noastre. Acest fapt ne arată în ce măsură trăsăturile proletare ale mișcării, curentul proletar din rîndurile ei, s-au manifestat mai puțin în revoluția democratică germană (datorită stării înapoiate în care se afla Germania în 1848, atît sub raport economic cît și sub raport politic - fărîmițarea ei statală). Acest lucru nu trebuie să-i uităm (cum uită, bunăoară, Plehanov*7) atunci cînd facem o apreciere a repetatelor declarații făcute de Marx, în această perioadă și în cea imediat următoare, cu privire la necesitatea unei organizări de sine stătătoare a partidului proletariatului. Abia după aproape un an, și pornind numai de la experiența revoluției democratice, a tras Marx în mod practic această concluzie : atît de filistină, atît de mic-burgheză era pe atunci întreaga atmosferă din Germania. Pentru noi, această concluzie este de multă vreme o achiziție temeinică, rezultată din experiența de o jumătate de veac a social-democrației internaționale, o achiziție de la care am pornit atunci cînd am început să organizăm Partidul muncitoresc social-democrat din Rusia. La noi, de pildă, nici vorbă nu poate fi ca niște ziare revoluționare ale proletariatului să se situeze în afara partidului social-democrat al proletariatului, ca ele să se poată comporta, măcar o singură clipă, ca niște simple „organe ale democrației“.
Dar contradicția, care abia începuse să se manifeste, dintre Marx și Stephan Born există la noi într-o formă cu atît mai dezvoltată, cu cît devine mai puternic curentul proletar în torentul democratic al revoluției noastre. Vorbind de nemulțumirea pe care agitația lui Stephan Born a provocat-o, pe cît se pare, lui Marx și lui Engels, Mehring se exprimă în termeni peste măsură de eufemistici și de evazivi. Iată ce scria Engels despre Born în 1885 (în prefața la „Enthüllungen über den Kommunistenprozess zu Köln“*8, Zurich, 1885) :
Membrii „Ligii comuniștilor“63 erau pretutindeni în fruntea mișcării democratice extreme, dovedind astfel că această organizație a fost o excelentă școală de activitate revoluționară. „Zețarul Stephan Born, care, la Bruxelles și la Paris, fusese un membru activ al Ligii, a întemeiat la Berlin o «frăție muncitorească» („Arbeiterverbrüderung“), care a căpătat o largă dezvoltare și a ființat pînă în 1850. Born era un tînăr talentat, dar prea nerăbdător să devină un mare om politic. El «se înfrățise» cu elemente dintre cele mai pestrițe (Kreti und Plethi), doar-doar s-o mai mări și ceata din jurul lui, însă nu era nicidecum omul care să poată canaliza într-o singură direcție tendințele contradictorii și să aducă lumină în haos. De aceea în publicațiile oficiale ale frăției găsim un amestec confuz de concepții luate din «Manifestul Comunist» și de reminiscențe și deziderate corporatiste, de fragmente din scrierile lui Louis Blanc și Proudhon și de protecționism vamal etc., într-un cuvînt, o încercare de a împăca pe toată lumea (Allen alles sein). Frăția s-a îndeletnicit în special cu organizarea de greve, sindicate, cooperative de producție, uitînd că în primul rînd trebuie cucerit prin izbînzi politice terenul pe care pot fi înfăptuite în mod durabil și sigur asemenea lucruri (subliniat de noi). Mai tîrziu, cînd victoriile reacțiunii i-au făcut pe conducătorii acestei frății să-și dea seama de necesitatea de a participa direct la lupta revoluționară, firește că mulțimea pestriță care se grupase în jurul lor i-a părăsit. Born a luat parte la insurecția din mai 1849 de la Dresda și a scăpat doar printr-o întîmplare fericită. Dar frăția muncitorească a stat deoparte de marea mișcare politică a proletariatului, ca o ligă separatistă, care a existat mai mult pe hîrtie, și a avut un rol atît de neînsemnat, încît reacțiunea a găsit de cuviință s-o dizolve abia în 1850, iar organizațiile afiliate ei, care supraviețuiseră, abia după mai mulți ani. Born (care se numește de fapt Buttermilch)*9 n-a ajuns un mare om politic, ci doar un mărunt profesor în Elveția, care nu-l mai traduce acum pe Marx în limbaj corporatist, ci pe blîndul Renan într-o dulceagă limbă germană“65.
Iată cum aprecia Engels cele două tactici ale social-democrației în revoluția democratică !
Neoiskriștii noștri înclină și ei spre „economism“ cu o rîvnă atît de nesocotită, încît merită elogiile aduse de burghezia monarhistă pentru dovezile lor de „luciditate“. Și ei adună în jurul lor elemente dintre cele mai pestrițe, lingușindu-i pe „economiști“, ademenind în mod demagogic masa înapoiată, cu lozincile lor : „activitate de sine stătătoare“, „democratism“, „autonomie“ etc. etc. Și sindicatele lor muncitorești există și ele adeseori doar în paginile noii „Iskre“, care te fac să te gîndești la Hlestakov*10. Lozincile și rezoluțiile lor vădesc aceeași neînțelegere a sarcinilor „marii mișcări politice a proletariatului“.
*1 Mai departe în manuscris urmează acest text, care a fost șters : „Părerea celor mai înverșunați, mai puternici (în societatea actuală) și mai inteligenți dușmani (dintre toți dușmanii actuali ai social-democrației) reprezintă un material extrem de prețios pentru educarea politică a social-democraților înșiși“. — Nota red.
*2 Mai departe, în manuscris urmează : „(Comp. foaia „Un liberal serviabil“, editată de „Vpered“)“ (vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 9, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 68—72.). — Nota red.
*3 Comp. Prokopovici, „Problema muncitorească în Rusia“.
*4 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 21—71, — Nota red.
*5 — țineți-vă rîsul, prieteni ! — Nota trad.
*6 „Martori : Gierke și Hansemann“. Hansemann era ministru din partea partidului marii burghezii (ceea ce e în Rusia Trubețkoi sau Rodicev etc.). Gierke era ministru al agriculturii în guvernul Hansemann ; el a elaborat un „îndrăzneț“ proiect de „abolire a servituților feudale“, pasămite „fără răscumpărare“, dar care prevedea, în realitate, abolirea servituților mici și lipsite de importanță și menținerea sau răscumpărarea servituților mai importante. Gierke era ceva în genul d-lor Kablukov, Manuilov, Gherțenștein și al altor prieteni burghezo-liberali ai țăranului care doresc „lărgirea proprietății de pămînt țărănești“, dar nu vor să nedreptățească pe moșieri.
*7 Textul din paranteză a fost omis în edițiile anterioare. — Nota red.
*8 — „Dezvăluiri asupra procesului comuniștilor din Colonia“. — Nota trad.
*9 Traducîndu-1 pe Engels, eu am făcut aici o greșeală în prima ediție, luînd cuvîntul Buttermilch (lapte bătut. — Nota trad.) nu ca nume propriu, ci ca nume comun. Această greșeală le-a făcut, firește, o mare plăcere menșevicilor. Kolțov (într-un articol retipărit în culegerea „În doi ani“) scria că eu l-am „aprofundat pe Engels“, iar Plehanov amintește și azi de această greșeală în ziarul „Tovarișci“64, într-un cuvînt s-a găsit un pretext excelent pentru a mușamaliza problema celor două tendințe în mișcarea muncitorească de la 1848 din Germania, tendința lui Born (înrudită cu a „economiștilor“ noștri) și tendința marxistă. Este mai mult decît firesc să exploatezi greșeala unui adversar, chiar dacă este vorba doar de numele lui Born. Dar a mușamaliza esența problemei celor două tactici prin unele îndreptări aduse unei traduceri înseamnă a-ți recunoaște incapacitatea de a discuta miezul problemei. (Nota autorului la ediția din 1907. — Nota red.)
*10 Hlestakov — tip de palavragiu și lăudăros din „Revizorul“ de Gogol. — Nota trad.
47 Sindicatele hirsch-dunckeriste — organizații sindicale reformiste din Germania, întemeiate în 1868 de M. Hirsch și F. Duncker, militanți ai partidului burghez progresist. Propovăduind ideea „armoniei“ între interesele muncii și cele ale capitalului, organizatorii sindicatelor hirsch-dunckeriste considerau admisibilă primirea în sindicate nu numai a muncitorilor, ci și a capitaliștilor, și negau utilitatea luptei greviste. Ei susțineau că salvarea muncitorilor de jugul capitalist este posibilă în cadrul societății capitaliste cu ajutorul legislației statului burghez și cu sprijinul organizației sindicale ; ei considerau că principala sarcină a sindicatelor este aceea de a servi drept mediatoare între muncitori și patroni și de a acumula fonduri bănești. Atitudinea negativă față de greve făcea din sindicatele hirsch-dunckeriste niște organizații de spărgători de grevă ; activitatea lor se limita mai ales la casele de ajutor reciproc și la organizațiile cultural-educative. Sindicatele hirsch-dunckeriste, care au ființat pînă în mai 1933, nu au reprezentat niciodată o forță importantă în mișcarea muncitorească din Germania, cu toate eforturile burgheziei și cu tot sprijinul dat de organele guvernamentale. În 1933, militanții oportuniști din sindicatele hirsch-dunckeriste au intrat în „Frontul muncii“ fascist. — 107. [Nota red.]
48 „Rassvet“ — cotidian liberal legal ; a apărut la Petersburg de la 1 (14) martie pînă la 29 noiembrie (12 decembrie) 1905. — 107. [Nota red.]
49 Articolul lui F. Engels „Bakuniștii la lucru. Note despre insurecția din vara anului 1873 din Spania“, apărut în „Der Volkstaat“ nr. 105—107 din 1873, a fost tradus în limba rusă sub îngrijirea lui Lenin și a apărut în 1905, la Geneva, într-o broșură editată de C.C. al P.M.S.D.R., iar în 1906 a fost reeditat la Petersburg.
„Adresa Organului Central către Liga comuniștilor“, scrisă de K. Marx și F. Engels în martie 1850, a fost publicată în limba rusă în 1906, ca anexă la broșura lui K. Marx „Dezvăluiri asupra procesului comuniștilor de la Colonia“ ; broșura a fost scoasă de editura „Molot“ din Petersburg (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 7, Editura politică, 1960, pag. 263—273). — 110. [Nota red.]
50 „Zarea“ — revistă politică-științifică marxistă ; a apărut legal în anii 1901—1902 la Stuttgart, fiind editată de redacția „Iskrei“, în total au apărut patru numere (dintre care unul dublu) : nr. 1 — în aprilie 1901 (de fapt la 23 martie st. n.) ; nr. 2—3 — în decembrie 1901 ; nr. 4 — în august 1902. Sarcinile revistei au fost stabilite în „Proiectul de declarație al redacției ziarului «Iskra» și revistei «Zarea»“, scris de V. I. Lenin în Rusia (vezi Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 315—325). În 1902, pe vremea divergențelor și conflictelor ivite în cadrul redacției ziarului „Iskra“ și revistei „Zarea“, Plehanov a prezentat un proiect în care preconiza separarea revistei de ziar (el urmînd să-și asume redactarea revistei), dar această propunere n-a fost acceptată, și cele două publicații au continuat să aibă o redacție comună.
Revista „Zarea“ a adoptat o atitudine critică față de revizionismul internațional și față de cel rus și a apărat bazele teoretice ale marxismului. În paginile ei au fost publicate lucrările lui Lenin : „Note ocazionale“, „Prigonitorii zemstvelor și Hanibalii liberalismului“, „D-nii «critici» în problema agrară“ (primele patru capitole ale lucrării „Problema agrară și criticii lui Marx“), „Cronica internă“, „Programul agrar al social-democrației ruse“, precum și lucrările lui G. V. Plehanov : „Critica criticilor noștri. Partea I. D-l P. Struve în. rolul de critic al teoriei dezvoltării sociale a lui Marx“, „Cant împotriva lui Kant, sau testamentul d-lui Bernstein“ și altele. — 112. [Nota red.]
51 Textul care urmează după cuvintele : „Abuzul de cuvinte este un fenomen foarte frecvent în politică...“ pînă la paragraful care începe cu cuvintele : „Am arătat...“ nu a fost inclus în textul broșurii „Două tactici ale social-democrației în revoluția democratică“, editată în 1905 ; el nu a fost inclus nici în textul culegerii „În 12 ani“, în care această lucrare a lui V. I. Lenin a fost publicată în 1907. Acest text a fost publicat pentru prima oară în ziarul „Pravda“ nr. 112 din 22 aprilie 1940. În ediția a patra a Operelor lui V. I. Lenin, el a fost tipărit după manuscris. La fel se publică și în ediția a cincea a Operelor. — 114. [Nota red.]
52 Vezi K. Marx. „Războiul civil din Franța“, Editura politică, 1960. — 115. [Nota red.]
53 „Moskovskie Vedomosti“ — unul dintre cele mai vechi ziare rusești ; a început să apară în 1756, editat fiind de Universitatea din Moscova (la început sub forma unei foi de format redus), între 1863 și 1887, redactor-editor al ziarului „Moskovskie Vedomosti“ a fost M. N. Katkov, ultrareacționar și șovinist. În această perioadă, ziarul a devenit un organ monarhist-naționalist, exponent al vederilor celor mai reacționare pături ale moșierimii și clerului ; începînd din 1905, ziarul „Moskovskie Vedomosti“ a devenit unul dintre principalele organe de presă ale ultrareacționarilor. A apărut pînă la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. — 116. [Nota red.]
54 V. I. Lenin se referă la introducerea lui Fr. Mehring la lucrarea „Aus dem literarischen Nachlass von Karl Marx, Friedrich Engels und Ferdinand Lassalle, Herausgegeben von Franz Mehring“, Band III, Stuttgart, 1902, S. 53 („Din scrierile postume ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și Ferdinand Lassalle, apărute sub îngrijirea lui Franz Mehring“, vol. III, Stuttgart, 1902. pag. 53). (Vezi „K. Marx și F. Engels în epoca revoluției germane (1848—1850). Studii și articole, adunate de Fr. Mehring“, 1926, pag. 53.
Mai departe, la pag. 124—125 din volumul de față, Lenin citează aceeași introducere a lui Fr. Mehring (op. cit., pag. 81— 82). — 118. [Nota red.]
55 K. Marx. „Criza și contrarevoluția“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 5, Editura politică, 1959, pag. 452). — 119. [Nota red.]
56 Vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 5, Editura politică, 1959, pag. 43. — 119. [Nota red.]
57 Vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 5, Editura politică, 1959, pag. 44. — 120. [Nota red.]
58 V. I. Lenin citează din articolul lui F. Engels „Adunarea de la Frankfurt“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 5, Editura politică, 1959, pag. 14).
Faptul că articolul de mai sus aparține lui F. Engels a fost stabilit cu prilejul pregătirii volumului 5, ediția a II-a, al Operelor lui K. Marx și F. Engels. — 120. [Nota red.]
59 F. Engels. „Dezbaterile de la Berlin cu privire la revoluție“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 5, Editura politică, 1959, pag. 70—71). — 121. [Nota red.]
60 K. Marx. „Proiectul de lege cu privire la desființarea servituților feudale“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 5, Editura politică, 1959, pag. 317). — 123. [Nota red.]
61 Organul Uniunii muncitorilor din Colonia purta la început denumirea de „Zeitung des Arbeiter-Vereines zu Köln“ („Ziarul Uniunii muncitorilor din Colonia“) și avea ca subtitlu : „Freiheit, Brüderlichkeit, Arbeit“ („Libertate, frăție, muncă“). Ziarul a apărut din aprilie pînă în octombrie 1848 — la început, pînă în iulie 1848, sub îngrijirea lui A. Gottschalk, iar apoi sub îngrijirea lui J. Moll, ambii membri ai Ligii comuniștilor. În total au apărut 40 de numere. În paginile ziarului era analizată activitatea Uniunii muncitorilor din Colonia și a altor uniuni ale muncitorilor din Provincia renană. După încetarea apariției acestui organ, Uniunea muncitorilor din Colonia a reluat, la 26 octombrie, editarea ziarului sub denumirea de „Freiheit, Brüderlichkeit, Arbeit“. Sub această denumire, ziarul a apărut, cu o mică întrerupere, pînă la 24 iunie 1849. Au apărut 32 numere. — 124. [Nota red.]
62 Vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 6, pag. 475, 651, 652, 657—658. — 125. [Nota red.]
63 Liga comuniștilor — prima organizație comunistă internațională a proletariatului ; a luat ființă la începutul lunii iunie 1847 și și-a încetat existența la 17 noiembrie 1852. Liga comuniștilor a fost înființată pe baza Ligii celor drepți, care a fost organizată de muncitori și de meseriași pe la mijlocul deceniului al 4-lea al secolului al XIX-lea și care a acționat ilegal în diferite țări din Europa. La începutul anului 1847, fruntașii acestei Ligi s-au convins de justețea concepțiilor lui Marx și Engels și le-au propus să intre în Ligă, să ia parte la reorganizarea ei și să elaboreze programul Ligii. Marx și Engels au acceptat această propunere.
La începutul lunii iunie 1847 a avut loc la Londra congresul Ligii celor drepți, care a intrat în istorie ca primul congres al Ligii comuniștilor. Congresul a pus la baza activității Ligii principiile teoriei revoluționare a lui Marx și Engels. La lucrările congresului a participat Engels. Noul statut, la a cărui elaborare Engels a avut o parte activă, a definit clar scopurile finale ale mișcării comuniste și a înlăturat punctele care imprimau organizației un caracter complotist ; la baza organizării Ligii au fost puse principiile democratice. Statutul a fost definitiv aprobat la Congresul al II-lea al Ligii comuniștilor, care s-a ținut la Londra între 29 noiembrie și 8 decembrie 1847 și la lucrările căruia au participat Marx și Engels. Congresul a însărcinat pe Marx și Engels să elaboreze un manifest, care a fost publicat în februarie 1848 și care este cunoscut în lumea întreagă sub titlul : „Manifestul Partidului Comunist“. În timpul revoluțiilor burghezo-democratice care au avut loc în Franța și Germania în anii 1848—1849, numeroși militanți ai Ligii comuniștilor au participat la lupta clasei muncitoare. La 17 noiembrie 1852, curînd după procesul comuniștilor de la Colonia, la propunerea lui Marx, Liga s-a autodizolvat.
Liga comuniștilor a avut un mare rol istoric ca școală a revoluționarilor proletari, ca germen al partidului proletar și ca precursor al Asociației Internaționale a Muncitorilor (Internaționala I). — 126. [Nota red.]
64 Este vorba de articolul lui G. V. Plehanov „Este oare cu putință ?“, publicat în ziarul „Tovarișci“ nr. 381 din 26 septembrie (9 octombrie) 1907.
„Tovarișci“ — cotidian burghez ; a apărut la Petersburg de la 15 (28) martie 1906 pînă la 30 decembrie 1907 (12 ianuarie 1908).
Formal, ziarul nu era organul vreunui partid, în realitate însă era organul cadeților de stînga. La acest ziar au colaborat îndeaproape S. N. Prokopovici și E. D. Kuskova. Au colaborat și menșevici. — 127. [Nota red.]
65 F. Engels. „Contribuții la istoria Ligii comuniștilor“ (vezi K. Marx și F. Engels, Opere alese în două volume, vol. II, E.S.P.L.P. 1955, ediția a II-a, pag. 380—381). — 127. [Nota red.]