Problema guvernului revoluționar provizoriu constituie în momentul de față punctul central al problemelor tactice ale social-democrației. Nu avem posibilitatea și nici nu considerăm necesar să ne ocupăm tot atît de amănunțit și de celelalte rezoluții ale conferinței. De aceea ne vom mulțumi doar să indicăm pe scurt cîteva puncte care confirmă deosebirea de principii, examinată de noi mai sus, dintre linia tactică a rezoluțiilor Congresului al III-lea al P.M.S.D.R. și aceea a rezoluțiilor conferinței.
Să luăm, bunăoară, problema atitudinii față de tactica guvernului în ajunul revoluției. Veți găsi și de data asta în rezoluția Congresului al III-lea al P.M.S.D.R. un răspuns amplu la această problemă. Această rezoluție ia în considerație toate condițiile și sarcinile variate ale acestui moment deosebit: și demascarea ipocriziei concesiilor guvernamentale, și folosirea „formelor caricaturale de reprezentanță populară“, și satisfacerea pe cale revoluționară a unor revendicări imperioase ale clasei muncitoare (ziua de lucru de opt ore în primul rînd), și, în sfîrșit, riposta care trebuie dată sutelor negre. În rezoluțiile conferinței, problema aceasta este tratată disparat în diferite capitole : de „riposta ce trebuie dată forțelor negre ale reacțiunii“ nu se pomenește decît în expunerea de motive a rezoluției cu privire la atitudinea față de celelalte partide. Participarea la alegerile pentru instituțiile reprezentative este examinată în mod separat de „compromisurile“ dintre țarism și burghezie, în loc să îndemne la introducerea zilei de lucru de opt ore pe cale revoluționară, o rezoluție specială, cu titlu sonor, „despre lupta economică“ nu face decît să repete (după cuvintele răsunătoare și prea puțin inteligente despre „locul central pe care-l ocupă problema muncitorească în viața socială a Rusiei“) vechea lozincă a agitației în favoarea „introducerii prin lege a zilei de lucru de opt ore“. Că în momentul de față această lozincă este insuficientă și denotă o rămînere în urmă, este un fapt prea evident pentru a avea nevoie de demonstrație.
Problema acțiunii politice deschise. Congresul al III-lea ia în considerație apropiata schimbare radicală care trebuie să se producă în activitatea noastră. În nici un caz nu trebuie să neglijăm activitatea conspirativă și dezvoltarea aparatului conspirativ ; a comite o asemenea neglijență ar însemna să facem jocul poliției și ar fi cît se poate de convenabilă pentru guvern. Dar nu putem să nu ne gîndim încă de pe acum și la acțiune deschisă. Trebuie să pregătim imediat, în acest scop, formele potrivite pentru o asemenea acțiune și, prin urmare, aparate speciale, mai puțin conspirative. Trebuie să folosim asociațiile legale și semilegale, pentru a le transforma, pe cît posibil, în puncte de sprijin ale viitorului partid muncitoresc social-democrat legal din Rusia.
Conferința fărîmițează și aici problema, fără a formula vreo lozincă completă. Cu deosebire iese în relief însărcinarea ridicolă, dată Comisiei de organizare, de a se îngriji de „instalarea“ publiciștilor legali. Cu totul absurdă este hotărîrea de „a supune influenței noastre ziarele democratice care-și pun ca scop să sprijine mișcarea muncitorească“. Acest scop și-l pun toate ziarele noastre liberale legale, care, aproape toate, au o orientare „osvobojdenistă“. De ce să nu înceapă redacția „Iskrei“ să-și pună chiar ea în practică sfatul, dîndu-ne un exemplu de felul cum trebuie supus influenței social-democrate ziarul „Osvobojdenie“ ? În locul unei lozinci care să cheme la folosirea asociațiilor legale pentru a face din ele puncte de sprijin ale partidului, ni se dă, în primul rînd, un sfat special, care se referă la niște organizații exclusiv „sindicale“ (obligația pentru membrii de partid de a face parte din aceste organizații) și, în al doilea rînd, sfatul de a conduce „organizațiile revoluționare ale muncitorilor“ = „organizațiile neconstituite în mod formal“ = „cluburile muncitorești revoluționare“. Cum au nimerit aceste „cluburi“ printre organizațiile neconstituite în mod formal, ce fel de „cluburi“ sînt acestea, asta numai Alah știe. În locul unor directive precise și clare emanînd de la organul superior al partidului, ni se oferă niște schițe de idei și niște notițe în ciornă ale unor publiciști. Nu ni se prezintă nici un tablou de ansamblu, care să arate că partidul începe să treacă la o bază cu desăvîrșire nouă pentru întreaga sa activitate.
„Problema țărănească“ a fost pusă în mod absolut diferit de către congresul partidului și de către conferință. Congresul a elaborat o rezoluție despre „atitudinea față de mișcarea țărănească“. Conferința a adoptat o rezoluție despre „munca printre țărani“. În primul caz sînt puse pe primul plan sarcinile care privesc conducerea întregii mișcări largi revoluționar-democratice, în interesul luptei duse de întregul popor împotriva țarismului. În al doilea caz lucrurile se reduc doar la „munca“ în sînul unei anumite pături. În primul caz se formulează o lozincă practică centrală de agitație: trebuie organizate imediat comitete revoluționare țărănești în vederea înfăptuirii tuturor transformărilor democratice. În al doilea caz „cererea de a forma comitete“ trebuie adresată adunării constituante. De ce trebuie să așteptăm neapărat întrunirea acestei adunări constituante ? va deveni ea cu adevărat constituantă ? va fi ea destul de trainică fără constituirea prealabilă și simultană a unor comitete țărănești revoluționare ? - toate aceste chestiuni i-au scăpat din vedere conferinței. Toate hotărîrile adoptate de ea poartă tocmai pecetea ideii generale, urmărită de-a lungul întregii noastre expuneri, că în revoluția burgheză trebuie să ne vedem doar de munca noastră specială și să nu ne punem drept scop conducerea întregii mișcări democratice și desfășurarea ei în mod independent. Așa cum „economiștii“ cădeau mereu în greșeala de a susține că lupta economică e o sarcină a social-democraților, iar cea politică îi privește pe liberali, tot așa și neoiskriștii, în toate raționamentele lor, cad în greșeala de a susține că rostul nostru e să ocupăm un locșor cît mai modest la o parte de revoluția burgheză, în timp ce misiunea burgheziei constă în înfăptuirea activă a acestei revoluții.
În sfîrșit, nu putem să nu relevăm și rezoluțiile cu privire la atitudinea față de celelalte partide. Rezoluția Congresului al III-lea al P.M.S.D.R. vorbește despre demascarea oricărei îngustimi și insuficiențe a mișcării burgheze de eliberare, fără să aibă pretenția naivă de a enumera, de la un congres la altul, toate eventualele manifestări ale unei asemenea îngustimi și de a trage o linie de demarcație între burghezii răi și cei buni. Conferința, repetînd greșeala lui Starover, caută cu îndîrjire o asemenea linie de demarcație și face o expunere amănunțită a faimoasei teorii a „hîrtiei de turnesol“. Starover a pornit de la o idee foarte bună : aceea că trebuie puse burgheziei condiții cît mai severe. El a uitat numai că orice încercare de a despărți dinainte pe democrații burghezi care merită să se bucure de aprobare, înțelegere etc., de cei care nu merită, duce la o „formulă“ pe care desfășurarea evenimentelor o aruncă numaidecît peste bord și care provoacă confuzie în conștiința de clasă a proletariatului. Centrul de greutate se deplasează, de la unitatea reală care trebuie să existe în cursul luptei, la declarații, promisiuni și lozinci. Starover considera că o asemenea lozincă fundamentală este „votul universal, egal, direct și secret“. Dar n-au trecut nici doi ani, și „hîrtia de turnesol“ s-a dovedit a nu fi bună de nimic, iar lozinca votului universal a fost însușită de osvobojdeniști, care nu numai că nu s-au apropiat astfel de social-democrație, dar, dimpotrivă, au încercat, tocmai cu ajutorul acestei lozinci, să-i inducă în eroare pe muncitori și să-i abată de la socialism.
Acum neoiskriștii pun „condiții“ și mai „severe“, „cer“ dușmanilor țarismului „să sprijine cu energie și fără echivoc (! ?) orice acțiune hotărîtă a proletariatului organizat“ etc., mergînd pînă la „participarea activă la înarmarea poporului“. Linia de demarcație a fost trasă mult mai departe, și totuși ea este iarăși învechită, dovedindu-se din capul locului a nu fi bună de nimic. De ce, bunăoară, lipsește lozinca republicii ? Cum se face că, preocupați de necesitatea de a duce „un război revoluționar necruțător împotriva tuturor temeliilor regimului monarho-feudal“, social-democrații „cer“ democraților burghezi tot ce vreți, dar nu le cer să lupte pentru instaurarea republicii ?
Că această întrebare nu este o simplă șicană, că greșeala neoiskriștilor are o însemnătate politică dintre cele mai vitale, o dovedește „Uniunea de eliberare din Rusia“ (vezi „Proletarii“ nr. 4)*1. Acești „dușmani ai țarismului“ vor corespunde pe deplin tuturor „cerințelor“ puse de neoiskriști. Or, noi am arătat că în programul (sau în lipsa de program) a acestei „Uniuni de eliberare din Rusia“ domnește spiritul osvobojdenist și că ea poate fi ușor remorcată de osvobojdeniști. Conferința însă, la sfîrșitul rezoluției adoptate de ea, declară că „social-democrația va combate și de aici înainte ca pe niște prieteni ipocriți ai poporului, toate partidele politice care, arborînd steagul liberalismului și al democrației, refuză să sprijine cu adevărat lupta revoluționară a proletariatului“. „Uniunea de eliberare a Rusiei“ nu numai că nu refuză să acorde acest sprijin, dar îl oferă cu multă asiduitate, feste aceasta o chezășie că șefii ei nu sînt niște „prieteni ipocriți ai poporului“, chiar dacă sînt osvobojdeniști ?
Precum vedeți, neoiskriștii, născocind dinainte „condiții“ și prezentînd „cerințe“ comice prin neputința lor, dar care vor să pară grozave, se pun din capul locului într-o postură ridicolă. Condițiile și cerințele formulate de ei se dovedesc din capul locului insuficiente pentru a cuprinde realitatea vie. Goana lor după formule nu duce la nici un rezultat, fiindcă nici o formulă nu te va ajuta să sesizezi toate manifestările de ipocrizie, inconsecvență și mărginire ale democrației burgheze. Ceea ce importă aici nu e „hîrtia de turnesol“, și nici formulele, revendicările scrise și imprimate, delimitarea prealabilă între „prietenii poporului“ ipocriți și neipocriți, ci unitatea reală în cursul luptei, critica neîncetată, făcută de social-democrați, a fiecărui pas „nehotărît“ al democrației burgheze. Pentru a ajunge la „o unire reală a tuturor forțelor sociale interesate în înfăptuirea de transformări democratice“ nu e nevoie de „punctele“ la a căror formulare conferința a muncit cu atîta sîrguință și cu atît de puțin folos, ci de capacitatea de a prezenta lozinci cu adevărat revoluționare. Pentru aceasta e nevoie de lozinci oare să ridice burghezia revoluționară și republicană la nivelul proletariatului, și nu de lozinci care să coboare sarcinile proletariatului la nivelul burgheziei monarhiste. Pentru aceasta e nevoie de cea mai energică participare la insurecție, și nu de subterfugii cazuistice prin care să te sustragi de la sarcina, deosebit de urgentă, de a porni insurecția armată.
*1 În nr. 4 din 4 iunie 1905 al ziarului „Proletarii“ a fost publicat un amplu articol : „O nouă uniune muncitorească revoluționară“ (vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 10, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 276—288. — Nota red.). Articolul redă conținutul apelurilor lansate de această uniune, care își dăduse denumirea de „Uniunea de eliberare din Rusia“ și care își pusese drept scop convocarea unei adunări constituante cu ajutorul unei insurecții armate. Articolul definește apoi atitudinea social-democraților față de asemenea uniuni fără de partid. Cît de reală a fost această uniune și care a fost soarta ei în revoluție, nu știm. (Nota autorului la ediția din 1907. — Nota red.)