Să reproducem un alt pasaj din rezoluție :
„În asemenea condiții, social-democrația trebuie să caute să se mențină, în tot cursul revoluției, pe o poziție care să-i asigure cel mai bine posibilitatea de a împinge înainte revoluția, să nu-i lege mîinile în lupta împotriva politicii inconsecvente și egoiste a partidelor burgheze și s-o apere de pericolul dizolvării ei în democrația burgheză.
De aceea social-democrația nu trebuie să-și pună ca scop să cucerească puterea sau s-o împartă cu alții în cadrul guvernului provizoriu, ci trebuie să rămînă un partid de extremă opoziție revoluționară“.
Sfatul de a ocupa o poziție care să asigure cel mai bine posibilitatea de a împinge înainte revoluția ne place foarte, foarte mult. Numai că am dori ca, în afară de acest sfat bun, să ni se arate în mod deschis cum anume trebuie social-democrația să împingă înainte revoluția acum, în situația politică actuală, într-o epocă de zvonuri, presupuneri, discuții și proiecte de convocare a reprezentanților poporului. Poate oare, în momentul de față, să împingă înainte revoluția cineva care nu înțelege ce pericol prezintă teoria osvobojdenistă care preconizează o „înțelegere“ a poporului cu țarul, cineva care denumește victorie simpla „hotărîre“ de a convoca o adunare constituantă și care nu-și pune drept sarcină propagarea activă a ideii că este necesar un guvern revoluționar provizoriu ? cineva care pune în umbră lozinca republicii democratice ? În realitate, asemenea oameni împing înapoi revoluția, pentru că din punct de vedere practic-politic ei s-au oprit la nivelul poziției osvobojdeniste. Ce folos că ei recunosc programul care cere înlocuirea absolutismului prin republică, dacă dintr-o rezoluție asupra tacticii, care stabilește sarcinile actuale și imediate ale partidului într-un moment revoluționar, lipsește lozinca luptei pentru republică ? Fiindcă tocmai poziția osvobojdenistă, poziția burgheziei constituționaliste, se caracterizează de fapt, în momentul de față, prin aceea că hotărîrea de a convoca o adunare constituantă a întregului popor este privită ca o victorie hotărîtoare, în timp ce despre guvernul revoluționar provizoriu și despre republică nu se spune, din prudență, nici un cuvînt ! Pentru a împinge revoluția înainte, adică dincolo de limita la care o împinge burghezia monarhistă, este necesar să fie lansate, subliniate în mod stăruitor și puse pe primul plan lozincile care exclud „inconsecvența“ democrației burgheze. În momentul de față există doar două asemenea lozinci : 1) guvern revoluționar provizoriu și 2) republică, pentru că lozinca unei adunări constituante a întregului popor a fost îmbrățișată de burghezia monarhistă (vezi programul „Uniunii eliberării“), și ea a fost îmbrățișată tocmai cu scopul de a escamota revoluția, de a împiedica victoria deplină a revoluției, de a se ajunge la o tranzacție negustorească între marea burghezie și țarism. Și iată că dintre aceste două lozinci, singurele în stare să împingă înainte revoluția, conferința a uitat cu totul pe aceea a republicii, iar lozinca aduce,rii la putere a unui guvern revoluționar provizoriu a fost pur și simplu pusă pe același plan cu lozinca osvobojdenistă a convocării unei adunări constituante a întregului popor, atît una cît și cealaltă fiind calificate ca „o victorie hotărîtoare a revoluției“ ! !
Da, acesta este un fapt de netăgăduit, care, sîntem siguri, va servi drept jalon pentru viitorul istoric al social-democrației din Rusia. O conferință a social-democraților adoptă, în mai 1905, o rezoluție în care se spun vorbe frumoase despre necesitatea de a împinge înainte revoluția democratică, dar care în realitate o împinge înapoi, care în realitate nu merge mai departe de lozincile democratice ale burgheziei monarhiste.
Neoiskriștilor le place să ne reproșeze că nu ținem seama de pericolul unei dizolvări a proletariatului în democrația burgheză. Am vrea să-i vedem pe acela care ar încerca să dovedească temeinicia acestui reproș pe baza textului rezoluțiilor adoptate de Congresul al III-lea al P.M.S.D.R. Le-am răspunde atunci oponenților noștri : social-democrația care acționează pe terenul societății burgheze nu poate să participe la viața politică fără a merge, într-un caz sau altul, alături de democrația burgheză. Deosebirea dintre noi și voi constă, totodată, în faptul că noi mergem alături de burghezia revoluționară și republicană, fără a ne contopi cu ea, în timp ce voi mergeți alături de burghezia liberală și monarhistă, de asemenea fără a vă contopi cu ea. Iată cum stau lucrurile.
Lozincile voastre tactice, lansate în numele conferinței, coincid cu lozincile partidului „constituțional-democrat“, adică cu acelea ale partidului burgheziei monarhiste, iar voi n-ați observat, nu v-ați dat seama de această coincidență și în felul acesta v-ați pomenit, de fapt, în coada osvobojdeniștilor.
Lozincile noastre tactice, lansate în numele Congresului al III-lea al P.M.S.D.R., coincid cu acelea ale burgheziei democrat-revoluționare și republicane. În Rusia, această burghezie și mică burghezie nu s-a constituit încă într-un mare partid popular*1. Dar că există elemente ale unui asemenea partid, de asta se poate îndoi numai cine n-are idee despre ceea ce se petrece în Rusia în momentul de față. Noi avem intenția să conducem (în caz că marea revoluție rusă se va desfășura cu succes) nu numai proletariatul, care e organizat de partidul social-democrat, dar și această mică burghezie, care este în stare să meargă alături de noi.
Conferința, prin rezoluția ei, coboară în mod inconștient la nivelul burgheziei liberale și monarhiste. Congresul partidului, prin rezoluția lui, ridică în mod conștient la nivelul său elementele democrației revoluționare capabile de luptă, și nu de samsarlîc.
Asemenea elemente se găsesc mai cu seamă în rîndurile țărănimii. Fără să comitem o greșeală prea mare, atunci cînd împărțim marile grupuri sociale după tendințele lor politice, putem să identificăm democrația revoluționară și republicană cu masa țărănimii, bineînțeles în același sens, cu aceleași rezerve și presupunînd aceleași condiții în care putem identifica clasa muncitoare cu social-democrația. Putem, cu alte cuvinte, să formulăm concluziile noastre și în termenii următori : prin lozincile ei politice naționale cu caracter general*2, lansate într-un moment revoluționar, conferința coboară în mod inconștient la nivelul masei moșierilor; prin lozincile lui politice naționale cu caracter general, congresul partidului ridică masa țărănească la nivelul revoluției. Dacă cineva ne va acuza, pe baza acestei concluzii, că avem pasiunea paradoxelor, îi vom răspunde printr-o provocare : să dovedească netemeinicia tezei că, dacă nu vom fi în stare să ducem revoluția pînă la capăt, dacă ea se va termina, în mod osvobojdenist, printr-o „victorie hotărîtoare“ sub forma simplei convocări de către țar a unei adunări reprezentative, care numai în batjocură ar putea fi numită constituantă, atunci va fi o revoluție în care va predomina elementul moșieresc și al marii burghezii. Dimpotrivă, dacă ne este dat să trecem printr-o revoluție cu adevărat mare, dacă de data asta istoria nu va admite un „avorton“, dacă vom fi în stare să ducem revoluția pînă la capăt, pînă la victoria hotărîtoare nu în accepția osvobojdenistă sau neoiskristă a cuvîntului, atunci vom avea o revoluție în care va predomina elementul țărănesc și proletar.
Se vor găsi, poate, unii care, văzînd că noi admitem ideea unei asemenea predominări, vor crede că am renunțat la convingerea că apropiata revoluție va avea un caracter burghez. Așa ceva este foarte posibil, atunci cînd se abuzează de această noțiune, cum vedem că face „Iskra“. De aceea nu este de loc de prisos să ne oprim asupra acestei chestiuni.
*1 „Socialiștii-revoluționari“ sînt mai degrabă o grupare de intelectuali teroriști decît germenul unui asemenea partid, deși semnificația obiectivă a activității acestei grupări se reduce tocmai la înfăptuirea sarcinilor burgheziei revoluționare și republicane.
*2 Nu vorbim despre lozincile speciale țărănești, cărora le sînt consacrate rezoluții aparte.