Într-un moment revoluționar este foarte greu să mergi în pas cu evenimentele, care oferă extraordinar de mult material nou pentru aprecierea lozincilor tactice ale partidelor revoluționare. Broșura de față a fost scrisă înainte de evenimentele de la Odesa*1. Noi am mai arătat, în ziarul „Proletarii“3 (nr. 9, „Revoluția ne învață“)*2, că aceste evenimente i-au silit chiar și pe social-democrații care au creat teoria răscoalei-proces și care erau împotriva propagandei pentru aducerea la putere a unui guvern revoluționar provizoriu să treacă, sau să înceapă să treacă, în mod efectiv de partea oponenților lor. Revoluția ne învață, fără îndoială, cu o repeziciune și cu o temeinicie care par de necrezut în epocile de evoluție politică pașnică. Și, ceea ce este deosebit de important, ea învață nu numai pe conducători, ci și masele.
Nu încape nici o îndoială că revoluția va face ca masele muncitorești din Rusia să învețe social-democratismul. Ea va confirma în mod efectiv programul și tactica social-democrației, arătînd care este adevărata natură a diferitelor clase sociale, dezvăluind caracterul burghez al democrației noastre și adevăratele tendințe ale țărănimii, care este revoluționară în spirit burghezo-democratic, dar care ascunde în sine nu ideea „socializării“, ci o nouă luptă de clasă, între burghezia țărănească și proletariatul agricol. Vechile iluzii ale vechiului narodnicism, care transpar cu atîta claritate, de pildă, în proiectul de program al „partidului socialist-revoluționar“4, și în problema dezvoltării capitalismului în Rusia, și în problema democratismului „societății“*3 noastre, și în problema importanței pe care ar avea-o succesul deplin al unei răscoale țărănești, toate aceste iluzii vor fi spulberate fără cruțare și în mod definitiv de revoluție. Revoluția va fi pentru prima oară, pentru diferitele clase, un adevărat botez politic. Aceste clase vor ieși din revoluție cu o anumită fizionomie politică, care se va oglindi nu numai în programele și în lozincile tactice ale ideologilor lor, ci și în acțiunile politice deschise ale maselor.
Nu încape îndoială că revoluția ne va învăța pe noi și va face ca și masele populare să învețe. Dar chestiunea care se pune acum pentru un partid politic angajat în luptă este dacă vom ști să facem în așa fel ca. și revoluția să învețe ceva de la noi, dacă vom ști să folosim justețea teoriei noastre social-democrate și legătura noastră cu proletariatul, singura clasă consecvent revoluționară, pentru a imprima revoluției un caracter proletar, pentru a o împinge, în mod efectiv și nu numai cu vorba, pînă la victoria adevărată, decisivă, pentru a paraliza nestatornicia, inconsecvența și încercările de trădare ale burgheziei democratice.
Toate eforturile noastre trebuie îndreptate spre atingerea acestui țel. Dar atingerea acestui țel depinde, pe de o parte, de justețea cu care apreciem situația politică, de caracterul just al lozincilor noastre tactice, iar pe de altă parte de felul cum vor fi sprijinite aceste lozinci de forța de luptă reală a maselor muncitorești. Toată munca obișnuită, regulată, curentă a tuturor organizațiilor și grupurilor partidului nostru - muncă de propagandă, de agitație și de organizare - este îndreptată spre întărirea și lărgirea legăturilor cu masele. Această muncă este întotdeauna necesară, dar într-un moment revoluționar ea poate, mai puțin ca oricînd, să fie socotită îndestulătoare. Într-un asemenea moment, clasa muncitoare tinde în mod instinctiv spre o acțiune revoluționară deschisă, și noi trebuie să știm să definim în mod just sarcinile acestei acțiuni, pentru a face apoi ca ele să fie cunoscute și înțelese pe scară cît mai largă. Nu trebuie să uităm că pesimismul curent, în ce privește legăturile noastre cu masele ascunde azi, în foarte dese cazuri, idei burgheze cu privire la rolul care revine proletariatului în revoluție. Va trebui, fără îndoială, să depunem încă multe, multe eforturi în direcția educării și organizării clasei muncitoare, dar toată problema care se pune astăzi este de a ști unde trebuie să se afle, sub raport politic, principalul centru de greutate al acestei educații și al acestei organizări : în sindicate și în asociațiile legale, sau în insurecția armată, în crearea unei armate revoluționare și a unui guvern revoluționar ? Și într-un caz și în celălalt, clasa muncitoare își face educația și se organizează. Și educația și organizarea îi sînt, firește, necesare. Dar acum, în actuala revoluție, totul se reduce la a ști unde trebuie să se afle centrul de greutate al educării și organizării clasei muncitoare : în sindicate și în asociațiile legale, sau în insurecția armată, în crearea unei armate revoluționare și a unui guvern revoluționar ?
Deznodămîntul revoluției depinde de faptul dacă clasa muncitoare va juca rolul de secundant al burgheziei, puternic prin asaltul pe care-l dă împotriva absolutismului, dar neputincios din punct de vedere politic, ori rolul de conducător al revoluției populare. Reprezentanții conștienți ai burgheziei își dau foarte bine seama de acest lucru. Tocmai de aceea revista „Osvobojdenie“5 laudă akimovismul, acest „economism“ din rîndurile social-democrației care pune acum pe primul plan sindicatele și asociațiile legale. Tocmai de aceea se arată d-l Struve (în nr. 72 al revistei „Osvobojdenie“) atît de încîntat de tendințele principiale ale akimovismului care se manifestă în neoiskrism. Tocmai de aceea se năpustește el asupra detestatei îngustimi revoluționare a hotărîrilor adoptate de Congresul al III-lea al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia6.
Lozincile tactice juste ale social-democrației prezintă, în momentul de față, o importanță cu totul deosebită pentru conducerea maselor. Într-o perioadă revoluționară nu este nimic mai periculos decît să subapreciezi importanța unor lozinci tactice consecvente din punct de vedere principial. Așa, de pildă, „Iskra“7, în nr. 104, trece de fapt de partea oponenților ei din rîndurile social-democrației, dar în același timp vorbește cu dispreț despre importanța lozincilor și hotărîrilor tactice care o iau înaintea vieții, care arată drumul pe care merge mișcarea, cu întregul ei șir de insuccese, greșeli etc. Dimpotrivă, elaborarea unor hotărîri tactice juste prezintă o importanță imensă pentru un partid care vrea să conducă proletariatul în spiritul principiilor consecvente ale marxismului, iar nu să se tîrască în coada evenimentelor, în rezoluțiile Congresului al III-lea al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia și în acelea ale conferinței părții care s-a rupt de partid*4, găsim o expunere cît se poate de precisă, de bine chibzuită și de completă a unor concepții tactice care nu au fost enunțate în mod întîmplător de diverși publiciști, ci adoptate de reprezentanți cu rol de răspundere ai proletariatului social-democrat. Partidul nostru se situează înaintea tuturor celorlalte partide, pentru că are un program precis, acceptat de toți. El trebuie să servească drept exemplu pentru toate celelalte partide și printr-o atitudine riguroasă față de propriile sale rezoluții tactice, spre deosebire de oportunismul burgheziei democratice de la „Osvobojdenie“ și de frazeologia revoluționară a socialiștilor-revoluționari, care abia în timpul revoluției și-au adus aminte să prezinte un „proiect“ de program și să se întrebe, pentru prima oară, dacă revoluția care se desfășoară sub ochii lor are un caracter burghez.
Iată de ce socotim noi că o sarcină cît se poate de arzătoare a social-democrației revoluționare este aceea de a studia în mod minuțios rezoluțiile tactice adoptate de Congresul al III-lea al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia și pe cele adoptate de conferință, de a preciza care sînt devierile lor de la principiile marxismului, de a ne edifica asupra sarcinilor concrete ale proletariatului social-democrat în revoluția democratică. Tocmai acest lucru își propune să-i facă broșura de față. Verificarea tacticii noastre din punctul de vedere al principiilor marxismului și al învățămintelor revoluției este necesară și pentru cei ce vor într-adevăr să pregătească unitatea de tactică ca bază pentru o viitoare unificare deplină a întregului Partid muncitoresc social-democrat din Rusia, și nu să se mărginească la simple îndemnuri verbale.
N. Lenin
Iulie 1905.
*1 Este vorba de răscoala echipajului de pe crucișătorul „Kneaz Potemkin“2 (Nota autorului la ediția din 1907. — Nota red.)
*2 Vezi volumul de față, pag. 131—132. — Nota red.
*3 Aici, ca și în alte locuri, Lenin folosește cuvîntul societate nu în sensul obișnuit, ci într-un sens mai restrîns, prin care se subînțelege pătura politicește activă din rîndurile claselor dominante (burghezia liberală, intelectualii, funcționărimea din aparatul de stat etc.). — Nota trad.
*4 La Congresul al III-lea al P.M.S.D.R. (Londra, mai 1905) au luat parte numai bolșevicii. La „conferință“ (care s-a ținut tot atunci la Geneva) au luat parte numai menșevicii8, care în broșura de față sînt numiți adeseori „neoiskriști“, deoarece, continuînd să editeze „Iskra“, ei au declarat, prin tovarășul lor de idei de atunci Troțki, că între „Iskra“ veche și cea nouă este o prăpastie (Nota autorului la ediția din 1907. — Nota red.)
2 Răscoala de pe crucișătorul „Potemkin a început la 14 (27) iunie 1905. Vasul răsculaților a venit la Odesa, unde avea loc pe atunci o grevă generală. Dar condițiile favorabile care s-au creat pentru o acțiune comună a muncitorilor din Odesa și a marinarilor nu au fost folosite. Organizația bolșevică din Odesa era slăbită din cauza numeroaselor arestări și în rîndurile ei nu exista unitate. Menșevicii erau împotriva răscoalei armate și îi rețineau pe muncitori și pe marinari de la luptă activă. Guvernul țarist a trimis întreaga flotă din Marea Neagră ca să înăbușe răscoala de pe crucișătorul „Potemkin“, însă marinarii au refuzat să tragă asupra vasului răsculat și comandanții au fost nevoiți să ducă escadra înapoi. După unsprezece zile de peregrinări pe mare, crucișătorul „Potemkin“, fiind lipsit de alimente și de combustibil, a fost nevoit să se îndrepte spre țărmurile Romîniei și să se predea autorităților romînești. Majoritatea marinarilor au rămas în străinătate. Cei care s-au întors în Rusia au fost arestați și deferiți justiției.
Răscoala de pe crucișătorul „Potemkin“ s-a soldat printr-un eșec, dar trecerea de partea revoluției a echipajului de pe unul dintre cele mai mari vase de război a însemnat un important pas înainte în dezvoltarea luptei împotriva absolutismului. Apreciind însemnătatea acestei răscoale, Lenin a arătat că ea a fost „o încercare de a crea un nucleu al armatei revoluționare“(Opere complete, vol. 10, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 335). — 3. [Nota red.]
3 „Proletarii“ — săptămînal bolșevic ilegal ; Organ Central al P.M.S.D.R., înființat pe baza unei hotărîri a Congresului al III-lea al partidului. Printr-o hotărîre a plenarei din 27 aprilie (10 mai) 1905 a Comitetului Central al partidului, V. I. Lenin a fost numit redactor responsabil al Organului Central. Ziarul a apărut la Geneva, de la 14 (27) mai pînă la 12 (25) noiembrie 1905. Au apărut 26 de numere. „Proletarii“ a urmat linia vechii „Iskre“, a „Iskrei“ leniniste, și a păstrat o perfectă continuitate cu ziarul bolșevic „Vpered“.
Lenin a scris pentru acest ziar circa 90 de articole și note. Articolele lui Lenin defineau fizionomia politică a ziarului, conținutul său ideologic, orientarea sa bolșevică. O activitate deosebit de intensă a desfășurat Lenin în calitate de conducător și redactor al ziarului. -Modificările sale redacționale imprimau materialelor publicate o înaltă principialitate, partinitate și claritate în tratarea celor mai importante chestiuni teoretice și în elucidarea problemelor mișcării revoluționare.
La activitatea redacției au participat în permanență A. V. Lunacearski, M. S. Olminski și V. V. Vorovski. Un rol important în munca redacției au avut N. K. Krupskaia, V. M. Velicikina și V. A. Karpinski. Ziarul a avut legături strînse su mișcarea muncitorească din Rusia ; în coloanele Iui se publicau articole și note scrise de muncitori care participau nemijlocit la mișcarea revoluționară. Culegerea corespondențelor și trimiterea lor la Geneva erau organizate de V. D. Bonci-Bruevici, S. I. Gusev și A. I. Ulianova-Elizarova. Corespondența redacției cu organizațiile locale de partid și cu cititorii era purtată de N. K. Krupskaia și L. A. Fotieva.
„Proletarii“ reacționa imediat la toate evenimentele importante din mișcarea muncitorească rusă și internațională, ducea o luptă necruțătoare împotriva menșevicilor și a celorlalte elemente revizioniste, oportuniste.
Ziarul a desfășurat o vastă activitate pentru propagarea hotărîrilor Congresului al III-lea al partidului și a avut un rol important în făurirea unității organizatorice și ideologice a bolșevicilor. „Proletarii“ era în rîndurile social-democrației din Rusia singurul organ care apăra în mod consecvent marxismul revoluționar și care dezbătea toate problemele fundamentale ale revoluției ce se desfășura în Rusia. Oglindind și analizînd sub toate aspectele evenimentele din 1905, „Proletarii“ ridica masele largi de oameni ai muncii la luptă pentru victoria revoluției.
„Proletarii“ exercita o mare influență asupra organizațiilor social-democrate locale. Unele articole ale lui Lenin, apărute în ziarul „Proletarii“, erau reproduse de ziarele bolșevice locale și difuzate în foi volante.
Curînd după plecarea lui Lenin în Rusia, la începutul lunii noiembrie 1905, ziarul „Proletarii“ și-a încetat apariția. Ultimele două numere (25 și 26) au apărut sub îngrijirea lui V. V. Vorovski, dar și pentru ele Lenin a scris cîteva articole, care au fost publicate după plecarea sa din Geneva. — 3. [Nota red.]
4 Socialiștii-revoluționari (eserii) — partid mic-burghez din Rusia ; a luat ființă pe la sfîrșitul anului 1901 și începutul anului 1902, prin contopirea mai multor cercuri și grupuri narodnice („Uniunea socialiștilor-revoluționari“, „Partidul socialiștilor-revoluționari“ etc.). A avut ca organe de presă oficiale ziarul „Revoliuționnaia Rossiia“ (1900—1905) și revista „Vestnik Russkoi Revoliuții“ (1901—1905). Eserii nu vedeau deosebirile de clasă dintre proletar și micul proprietar, estompau diferențierea de clasă și contradicțiile din sînul țărănimii, negau rolul conducător al proletariatului în revoluție. Concepțiile lor reprezentau un amestec eclectic de idei narodniciste și revizioniste. Eserii, spunea Lenin, încercau să cîrpească „găurile narodnicismului cu peticele «criticii» oportuniste — astăzi la modă — a marxismului“ (volumul de față, pag. 283). Tactica terorii individuale, pe care eserii o propagau ca principală metodă de luptă împotriva absolutismului, aducea serioase prejudicii mișcării revoluționare și frîna organizarea maselor în vederea luptei revoluționare.
Programul agrar al eserilor prevedea desființarea proprietății private asupra pămîntului și trecerea lui la dispoziția obștilor, înfăptuirea folosinței „egalitare“ a pămîntului și aplicarea „principiului muncii“, precum și dezvoltarea cooperației. În acest program, pe care eserii îl numeau program de „socializare a pămîntului“, nu era în realitate nimic socialist. Analizînd programul eserilor, V. I. Lenin a arătat că menținerea producției de mărfuri și a gospodăriei individuale pe pămîntul comun nu înlătură dominația capitalului, nu izbăvește pe țăranii muncitori de exploatare și de primejdia ruinării; în condițiile capitalismului, nici cooperația nu poate fi un mijloc de salvare pentru țăranii cu gospodărie mică, pentru că ea, cooperația, servește la îmbogățirea burgheziei sătești. În același timp, Lenin releva că, fără a fi socialistă, revendicarea introducerii folosinței egalitare a pămîntului avea un caracter democrat-revoluționar, istoricește progresist, deoarece era îndreptată împotriva reacționarei proprietăți funciare moșierești.
Partidul bolșevic a demascat încercările eserilor de a se deghiza în socialiști, a dus împotriva lor o luptă perseverentă pentru influență asupra țărănimii, a arătat cît de dăunătoare este pentru mișcarea muncitorească tactica terorii individuale, folosită de ei. Totodată, bolșevicii consimțeau să încheie, în anumite condiții, acorduri vremelnice cu eserii în lupta împotriva țarismului.
Eterogenitatea compoziției de clasă a țărănimii determina, în ultimă analiză, nestatornicia politică și ideologică și fărîmițarea organizatorică a partidului eserilor, oscilările lui permanente între burghezia liberală și proletariat. Încă în timpul primei revoluții ruse, s-a desprins din partidul eserilor aripa sa dreaptă, care a format „Partidul socialist-populist al muncii“ (enesii), partid legal, care prin concepțiile sale se apropia de cadeți, și aripa stîngă, care a format uniunea semianarhistă a „maximaliștilor“. În perioada reacțiunii stolîpiniste, partidul eserilor a trecut printr-un proces de totală descompunere ideologică și organizatorică. În anii primului război mondial, majoritatea eserilor s-au situat pe pozițiile social-șovinismului.
După victoria revoluției burghezo-democratice din februarie 1917, eserii împreună cu menșevicii și cadeții au constituit principalul sprijin al Guvernului provizoriu burghezo-moșieresc contrarevoluționar, iar liderii partidului lor (Kerenski, Avksentiev, Cernov) au făcut parte din acest guvern. Partidul eserilor a refuzat să sprijine revendicarea țărănimii cu privire la lichidarea proprietății funciare moșierești, s-a pronunțat pentru menținerea proprietății moșierești asupra pămîntului ; miniștrii eseri din Guvernul provizoriu trimiteau detașamente de represiune împotriva țăranilor care ocupau pămînturile moșierești.
La sfîrșitul lunii noiembrie 1917, aripa stîngă a eserilor a format partidul de sine stătător al eserilor de stînga. Căutînd să-și mențină influența lor în rîndul maselor țărănești, eserii de stînga au recunoscut de formă Puterea sovietică și au încheiat un acord cu bolșevicii, dar curînd după aceea au pășit pe calea luptei împotriva Puterii sovietice.
În anii intervenției militare străine și ai războiului civil, eserii au desfășurat o activitate subversivă contrarevoluționară, au dat un sprijin activ intervenționiștilor și generalilor albgardiști, au participat la comploturi contrarevoluționare și au organizat acte teroriste împotriva militanților Statului sovietic și ai partidului comunist. După terminarea războiului civil, eserii și-au continuat activitatea lor dușmănoasă împotriva Statului sovietic, atît în interiorul țării cît și în tabăra emigranților albgardiști. — 4. [Nota red.]
5 „Osvobojdenie“ — revistă bilunară, care a apărut în străinătate de la 18 iunie (1 iulie) 1902 pînă la 5 (18) octombrie 1905, sub îngrijirea lui P. B. Struve. Această revistă a fost organul burgheziei liberale ruse și a promovat cu consecvență ideile unui liberalism monarhist moderat. În 1903, în jurul acestei reviste s-a grupat (iar în ianuarie 1904 s-a constituit) „Uniunea eliberării“, care a dăinuit pînă în octombrie 1905. Împreună cu zemții constituționaliști „osvobojdeniștii“ au constituit nucleul partidului constituțional-democrat (al cadeților), înființat în octombrie 1905, care a fost principalul partid al burgheziei liberale monarhiste din Rusia. — 5. [Nota red.]
6 Congresul al III-lea al P.M.S.D.R. a avut loc la Londra între 12 și 27 aprilie (25 aprilie și 10 mai) 1905. El a fost pregătit de bolșevici, iar lucrările lui s-au desfășurat sub conducerea lui Lenin. Menșevicii au refuzat să participe la congres și au ținut la Geneva o conferință aparte.
La congres au participat 38 de delegați : 24 cu vot deliberativ și 14 cu vot consultativ. Cu vot deliberativ au participat la congres delegații a 21 de comitete ale P.M.S.D.R. (comitetele din Petersburg, Moscova, Tver, Riga, Comitetul din nord, comitetele din Tuia, Nijni Novgorod, Ural, Samara, Saratov, Uniunea din Caucaz (comitetele din Baku, Batum, Tiflis, Imereto-Mingrelia), comitetele din Voronej, Nikolaev, Polessie, comitetul din nord-vest, comitetul din Kursk și cel din Orei). Lenin a participat la congres în calitate de delegat al Comitetului din Odesa. Printre delegați erau V. V. Vorovski, R. S. Zemleacika, N. K. Krupskaia, A. A. Bogdanov, A. V. Lunacearski, M. M. Litvinov, M. G. Țhakaia și alții. Președinte al congresului a fost ales Lenin.
Congresul a examinat problemele fundamentale ale revoluției ce se desfășura în Rusia și a stabilit sarcinile proletariatului și ale partidului său. La congres au fost dezbătute următoarele probleme : raportul Comitetului de organizare ; insurecția armată ; atitudinea față de politica guvernului în ajunul revoluției; despre guvernul revoluționar provizoriu ; atitudinea față de mișcarea țărănească ; statutul partidului ; atitudinea față de partea care s-a rupt de P.M.S.D.R. ; atitudinea față de organizațiile social-democrate naționale ; atitudinea față de liberali ; acordurile practice cu socialiștii-revoluționari; propaganda și agitația ; raportul de activitate al C.C. și rapoartele delegaților comitetelor locale etc.
Lenin a scris proiecte de rezoluții în toate problemele fundamentale dezbătute la congres. El a prezentat rapoartele asupra participării social-democrației la guvernul revoluționar provizoriu și asupra rezoluției cu privire la sprijinirea mișcării țărănești, a rostit cuvîntări cu privire la insurecția armată, la atitudinea față de tactica guvernului în ajunul revoluției, la relațiile dintre muncitori și intelectuali în cadrul organizațiilor social-democrate, la statutul partidului, la raportul de activitate al C.C. și la o serie de alte probleme. Congresul a stabilit planul strategic al partidului în revoluția burghezo-democratică, plan care prevedea că proletariatul trebuie să fie conducătorul revoluției ; în alianță cu țărănimea, izolînd burghezia, el trebuie să lupte pentru victoria revoluției : pentru răsturnarea absolutismului și instaurarea republicii democratice, pentru lichidarea tuturor rămășițelor iobăgiei. Pornind de la acest plan strategic, congresul a stabilit linia tactică a partidului. El a declarat că sarcina principală, urgentă a partidului este organizarea insurecției armate. Congresul a arătat că victoria insurecției populare armate trebuie să ducă la crearea unui guvern revoluționar provizoriu, care are menirea să reprime împotrivirea contrarevoluției, să înfăptuiască programul-minimum al P.M.S.D.R., să pregătească condițiile pentru trecerea la revoluția socialistă.
Congresul a modificat statutul partidului ; el a adoptat formularea dată de Lenin primului paragraf al statutului, referitor la calitatea de membru de partid; a desființat sistemul celor două centre în partid (C.C. și O.C.) și a creat un centru conducător unic, Comitetul Central ; el a stabilit cu precizie drepturile C.C. și relațiile acestuia cu comitetele locale.
Congresul a condamnat acțiunile menșevicilor, oportunismul lor în problemele organizatorice și tactice. Dat fiind că „Iskra“ fusese acaparată de menșevici și promova o linie oportunistă, Congresul al III-lea a însărcinat Comitetul Central să înființeze un nou Organ Central, ziarul „Proletarii“. La plenara C.C. din 27 aprilie (10 mai) 1905, redactor al ziarului „Proletarii“ a fost numit V. I. Lenin.
Congresul al III-lea a avut o mare însemnătate istorică. El a fost primul congres bolșevic. El a înarmat partidul și clasa muncitoare cu un program de luptă pentru victoria revoluției democratice. În ceea ce privește lucrările și importanța Congresului al III-lea al partidului, vezi articolul lui Lenin „Congresul al III-lea“ (Opere complete, vol. 10, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 212—219). Hotărîrile congresului au fost fundamentate de Lenin în cartea „Două tactici ale social-democrației în revoluția democratică“ (vezi volumul de față, pag. 1—127). — 5. [Nota red.]
7 Este vorba de „Iskra“ menșevică. Congresul al II-lea al partidului hotărîse ca redacția Organului Central al partidului să fie formată din V. I. Lenin, G. V. Plehanov și L. Martov. Dar, în pofida hotărîrii congresului, menșevicul Martov a refuzat să facă parte din redacție fără vechii redactori menșevici (P. B. Akselrod, A. N. Potrcsov și V. I. Zasulici), care nu fuseseră aleși de Congresul al II-lea ; ca urmare, nr. 46—51 ale „Iskrei“ au apărut sub îngrijirea lui Lenin și Plehanov. Ulterior, Plehanov a trecut pe pozițiile menșevismului și a cerut ca în redacția O.C. să fie cooptați vechii redactori menșevici respinși de congres. Neputînd consimți la o asemenea cooptare, la 19 octombrie (1 noiembrie) 1903 V. I. Lenin s-a retras din redacția „Iskrei“ ; el a fost cooptat în Comitetul Central și, în cadrul acestuia, a continuat să ducă lupta împotriva oportuniștilor menșevici. Numărul 52 al „Iskrei“ a fost redactat exclusiv de Plehanov. La 13 (26) noiembrie 1903, procedînd în mod arbitrar și încălcînd voința Congresului al II-lea al partidului, Plehanov a cooptat în redacția acestui ziar pe foștii lui redactori menșevici : Akselrod, Potresov și Zasulici. Începînd cu nr. 52, „Iskra“ a încetat să mai fie organul de luptă al marxismului revoluționar. Menșevicii au transformat-o într-un organ de luptă împotriva marxismului, împotriva partidului, într-o tribună pentru propagarea oportunismului. „Iskra“ nouă, menșevică, submina bazele partinității : cerința respectării obligatorii a hotărîrilor partidului era taxată drept „birocratism“ și „formalism“, subordonarea minorității față de majoritate era considerată ca o înăbușire „pur mecanică“ a voinței și libertății membrului de partid, disciplina de partid era calificată drept „regim de iobăgie“. Menșevicii trăgeau partidul înapoi, spre fărîmițare și dezlînare organizatorică, spre domnia spiritului de cerc și a metodelor primitive de muncă. — 6. [Nota red.]
8 Conferința de la Geneva a menșevicilor a avut loc în aprilie 1905, concomitent cu Congresul al III-lea al P.M.S.D.R. Datorită numărului restrîns de participanți (s-au prezentat delegați numai din partea a 9 comitete), menșevicii au declarat întrunirea lor conferință a unor activiști de partid.
Hotărîrile conferinței au demonstrat că menșevicii nu-și puneau ca sarcină să ducă revoluția mai departe. Ei negau hegemonia proletariatului în revoluție și politica de alianță a proletariatului cu țărănimea. Ei considerau că rolul conducător în revoluția burghezo-democratică trebuie să-i aibă burghezia liberală, în mîinile căreia urmează să treacă puterea după victoria revoluției. Menșevicii contestau necesitatea formării unui guvern revoluționar provizoriu și a intrării reprezentanților social-democrației în acest guvern. În hotărîrile adoptate de ea în problema insurecției armate, conferința n-a trasat sarcinile practice care stăteau în fața proletariatului în legătură cu insurecția, considerînd că partidul proletariatului nu trebuie să se ocupe cu pregătirea insurecției, deoarece așa ceva ar putea să sperie burghezia. Conferința s-a pronunțat împotriva participării social-democrației la alcătuirea guvernului revoluționar provizoriu. Ea nu a pus problema organizării de comitete țărănești revoluționare pentru luarea în stăpînire a pămînturilor moșierești ; rezolvarea problemei agrare era lăsată în seama viitoarei adunări constituante. Conferința a anulat statutul partidului, adoptat la Congresul al II-lea al P.M.S.D.R. Hotărîrile ei în problemele organizatorice, care și-au găsit expresia în „statutul de organizare“, tîrau partidul înapoi de la Congresul al II-lea, îl îndreptau spre fărîmițarea și spiritul de cerc în problemele organizatorice. Hotărîrile conferinței de la Geneva au demonstrat că menșevicii dezarmau clasa muncitoare din punct de vedere ideologic și organizatoric, educînd-o în spiritul reformismului și al adaptării la tactica burgheziei liberale, că ei erau promotorii influenței burgheze în rîndurile clasei muncitoare. Tactica lor, după cum a arătat Lenin, era o tactică „de trădare a revoluției, de transformare a proletariatului într-o jalnică anexă a claselor burgheze“ (vezi volumul de față, pag. 81). În articolul „Al treilea pas înapoi“ (vezi Opere complete, vol. 10, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 315—325), în lucrarea „Două tactici ale social-democrației în revoluția democratică“, în „Prefață la broșura «Muncitorii despre sciziunea din partid»“, publicate în volumul de față, precum și în alte lucrări ale sale, V. I. Lenin a dezvăluit caracterul oportunist al hotărîrilor adoptate de conferința de la Geneva; supunîndu-le unei critici nimicitoare. — 6. [Nota red.]