|
Scris: 14 iulie 1893 |
Londra, 14 iulie 1893
Abia astăzi reuşesc să vă mulţumesc pentru amabilitatea de a-mi fi trimis „Lessing-Legende“. N-am vrut să vă răspund numai cu o confirmare pur formală a primirii cărţii, ci să vă spun totodată cîte ceva despre ea, despre conţinutul ei. De aici întîrzierea.
Am să încep cu sfîrşitul — cu anexa despre materialismul istoric[N371], în care aţi reunit minunat şi într-un mod convingător pentru orice persoană nepărtinitoare principalele fapte. Dacă am ceva de obiectat, este că îmi atribuiţi merite mai mari decît îmi revin, chiar dacă ar fi să socotesc tot ceea ce — cu timpul — aş fi descoperit probabil şi singur, dar ceea ce Marx, cu acel coup d'oeil[1*] mai ager pe care-l avea şi cu perspectiva lui mai largă, a descoperit mult mai repede. Cînd ai norocul să colaborezi patruzeci de ani cu un om ca Marx, de obicei atîta timp cît acesta trăieşte nu eşti preţuit aşa cum crezi că ai merita; cînd însă omul cel mare încetează din viaţă, se poate uşor întîmpla ca cel mai mic să fie preţuit mai mult decît merită, şi tocmai aceasta mi se pare că e acum cazul cu mine; istoria va face pînă la urmă ordine în toate acestea, dar pînă atunci voi dispare şi eu şi n-am să mai ştiu de nimeni şi de nimic.
Încolo lipseşte numai un singur punct, care însă, de regulă, n-a fost niciodată îndeajuns relevat nici în lucrările lui Marx, nici în ale mele şi în legătură cu care avem cu toţii aceeaşi vină. Şi anume noi toţi am pus în primul rînd accentul principal pe faptul că ideile politice, juridice şi celelalte reprezentări ideologice, precum şi acţiunile determinate de aceste idei, derivă din faptele economice fundamentale, şi nici nu puteam face altfel. Dar, procedînd în felul acesta, noi am neglijat latura formală în favoarea conţinutului: modul în care aceste idei etc. se nasc. Lucrul acesta a constituit pentru adversari un prilej binevenit pentru tot felul de neînţelegeri, respectiv denaturări; un exemplu grăitor în această privinţă este Paul Barth.
Ideologia este un proces pe care aşa-numitul cugetător îl împlineşte, ce-i drept, în chip conştient, dar fals conştient. Adevăratele forţe motrice care-l pun în mişcare îi rămîn necunoscute, altfel n-ar fi un proces ideologic. Prin urmare, el îşi închipuie forţe motrice false, aparente. Dat fiind că este un proces de gîndire, el îi deduce şi conţinutul şi forma din gîndirea pură, fie din propria sa gîndire, fie din aceea a premergătorilor săi. El operează cu un material pur intelectual, pe care, fără să-l privească mai de aproape, îl consideră ca emanat din gîndire şi nu-i mai caută vreo altă origine mai îndepărtată, independentă de gîndire; pentru el aceasta este de altminteri de la sine înţeles, deoarece orice acţiune, fiind mijlocită de gîndire, îi apare în ultimă instanţă şi întemeiată pe gîndire.
Ideologul istoric (cuvîntul „istoric“ trebuie să fie înţeles aici pur şi simplu ca denumire colectivă pentru politic, juridic, filozofic, teologic, pe scurt pentru toate domeniile care aparţin societăţii, şi nu pur şi simplu naturii), — ideologul istoric are, deci, în fiecare domeniu ştiinţific un material care s-a format în mod independent din gîndirea generaţiilor anterioare şi care, în mintea acestor generaţii succesive, a trecut printr-o dezvoltare proprie independentă. Desigur că şi fapte exterioare, aparţinînd diferitor domenii, au putut să contribuie la influenţarea acestei dezvoltări, dar aceste fapte înseşi nu sînt, la rîndul lor, conform unei presupuneri tacite, altceva decît simple roade ale unui proces de gîndire, aşa că tot mai rămînem în sfera gîndirii pure, care a mistuit — în aparenţă cu succes — chiar şi faptele cele mai încăpăţînate.
Mai ales această aparenţă a unei istorii independente a organizării de stat, a sistemelor juridice, a reprezentărilor ideologice din fiecare domeniu în parte este tocmai ceea ce orbeşte pe cei mai mulţi oameni. Dacă Luther şi Calvin ,,au depăşit“ religia catolică oficială, dacă Hegel ,,i-a depăşit“ pe Fichte şi pe Kant, dacă Rousseau cu al său „Contrat social“ republican „a depăşit“ indirect pe constituţionalistul Montesquieu, apoi fiecare din aceste înfăptuiri rămîne în cadrul teologiei, al filozofiei, al ştiinţelor politice, constituie o etapă în istoria acestor domenii ale gîndirii şi nu iese de loc din domeniul gîndirii. Şi de cînd la aceasta s-a mai adăugat şi iluzia burgheză despre caracterul de veşnicie şi de ultimă instanţă al producţiei capitaliste, chiar şi depăşirea mercantiliştilor de către fiziocraţi şi A. Smith trece drept o simplă victorie a gîndirii; e socotită nu ca oglindirea în gîndire a realităţilor economice schimbate, ci ca înţelegerea justă, în sfîrşit dobîndită, a unor condiţii reale care au existat pretutindeni şi dintotdeauna. Dacă Richard Inimă-de-leu şi Filip August, în loc să se încurce în cruciade, ar fi introdus comerţul liber, atunci am fi fost scutiţi de 500 de ani de mizerie şi de ignoranţă.
Această latură a problemn, pa care nu pot s-o ating aici decît în treacăt, am neglijat-o, cred, cu toţii mai mult decît se cuvine. E vechea povesite: totdeauna se neglijează la început forma în favoarea conţinutului. După cum am mai spus, şi eu am făcut aceasta, iar de greşeală nu mi-am dat seama decît post festum. Deci nu numai că sînt departe de a vă face vreun reproş din pricina aceasta — ca unul care m-am făcut vinovat mai înainte de aceeaşi greşeală, nu sînt îndreptăţit, dimpotrivă —, dar aş vrea totuşi să vă atrag atenţia pentru viitor asupra acestui punct.
Legată de aceasta este şi concepţia stupidă a ideologilor că, întrucît negăm că diferitele sfere ideologice care joacă un rol în istorie ar avea o dezvoltare istorică independentă, negăm de asemenea şi orice înrîurire a lor asupra istoriei. La baza ei stă concepţia vulgară, nedialectică, despre cauză şi efect ca poli opuşi unul altuia într-un chip rigid, ignorarea absolută a acţiunii reciproce. Că un moment istoric, o dată ce a fost adus pe lume de alte cauze, în ultimă instanţă economice, poate reacţiona la rîndu-i asupra mediului său, ba chiar asupra propriilor sale cauze, asta o uită domnii aceştia adeseori aproape intenţionat. Aşa, de pildă, Barth, vorbind despre cler şi religie, p. 475 a cărţii dv. Felul cum l-aţi dat gata pe acest tip, a cărui platitudine întrece orice aşteptare, mi-a făcut multă plăcere. Şi pe unul ca ăsta îl fac profesor de istorie la Leipzig! Pe lîngă el, bătrînul Wachsmuth, care era şi el bătut în cap, dar care avea un deosebit simţ al realităţii, era cu totul altfel de om.
Despre carte nu pot de altfel decît să repet ceea ce am spus în repetate rînduri despre articole încă pe vremea cînd au apărut în „Neue Zeit“: este indiscutabil cea mai bună expunere de pînă acum a genezei statului prusian, aş putea spune chiar singura bună, tratînd, în majoritatea cazurilor, în mod just şi pînă în cele mai mici amănunte, toate fenomenele în conexiunea lor. E regretabil însă că n-aţi putut include în lucrare întreaga dezvoltare ulterioară pînă la Bismarck, şi involuntar sper că o veţi face cu altă ocazie, întocmind tabloul general în conexiunea lui de la marele elector Frederic Wilhelm şi pînă la bătrînul Wilhelm. Aveţi doar studiile pregătitoare, şi cel puţin în problemele cele mai importante ele sînt ca şi terminate. Iar de făcut tot trebuie făcut o dată, înainte de a se nărui întreaga şandrama; spulberarea legendelor monarhist-patriotice, chiar dacă nu este o premisă neapărat necesară a înlăturării monarhiei, care maschează dominaţia de clasă (căci în Germania o republică pur burgheză este perimată înainte chiar de a lua fiinţă), este totuşi una din cele mai eficace pîrghii în vederea acestui scop.
Atunci veţi avea mai mult spaţiu şi mai curînd ocazia să prezentaţi istoria locală a Prusiei ca pe o parte componentă a mizeriei generale a Germaniei. Asupra acestei probleme punctul meu de vedere diferă în anumite privinţe de al dv., mai cu seamă în ce priveşte concepţia despre condiţiile premergătoare ale dezmembrării Germaniei şi eşecul revoluţiei burgheze germane din secolul al XVI-lea. Cînd voi ajunge să refac introducerea istorică la lucrarea mea „Războiul ţărănesc german“, ceea ce, după cîte sper, se va întîmpla iarna viitoare, voi putea dezvolta acolo punctele privitoare la aceasta. Nu că le-aş considera greşite pe cele indicate de dv., dar mai adaug cîteva şi le grupez oarecum în alt fel.
Studiind istoria Germaniei — care constă dintr-un lanţ de mizerii — am găsit întotdeauna că abia prin compararea cu epocile corespunzătoare ale istoriei Franţei găseşti adevărata scară a proporţiilor, pentru că acolo se petrece întotdeauna exact contrarul celor de la noi. Acolo închegarea statului naţional din disjectis membris[2*] ale statului feudal are loc tocmai cînd noi sîntem în plină decadenţă. La ei o rară logică obiectivă în întreaga desfăşurare a procesului, la noi confuzie searbădă, din ce în ce mai searbădă. La ei cuceritorul englez din evul mediu şi intervenţia lui în favoarea naţionalităţii provensale şi împotriva celei din nordul Franţei reprezintă amestecul din afară; războaiele împotriva englezilor corespund, ca să spunem aşa, războiului de 30 de ani, însă se termină cu izgonirea intervenţioniştilor străini şi supunerea Sudului de către Nord. Urmează apoi lupta puterii centrale împotriva vasalului burgund, care se sprijinea pe posesiunile lui din alte ţări şi care joacă rolul statului Brandenburg-Prusia, dar lupta se încheie cu victoria puterii centrale şi definitivează crearea statului naţional. La noi, în schimb, tocmai în acel moment se năruie iremediabil statul naţional (în măsura în care „regatul german“ din cadrul sfîntului imperiu roman poate fi numit un stat naţional) şi începe prădarea pe scară largă a teritoriului german. Este o comparaţie în cel mai înalt grad ruşinoasă pentru un german, dar tocmai de aceea foarte instructivă, şi de cînd muncitorii noştri au împins Germania din nou pe primul plan al istoriei, ne vine ceva mai uşor să înghiţim ruşinea trecutului.
Deosebit de caracteristic pentru dezvoltarea Germaniei este şi faptul că cele două state componente ale imperiului, care au împărţit pînă la urmă între ele întreaga Germanie, nu sînt pur germane, ci colonii întemeiate pe teritorii cucerite de la slavi: Austria — o colonie bavareză, Brandenburgul — una saxonă, şi că ele şi-au cucerit puterea în Germania numai prin faptul că s-au sprijinit pe posesiuni străine, negermane: Austria pe Ungaria (ca să nu mai vorbim de Boemia), iar Brandenburgul pe Prusia. La graniţa dinspre apus, care era cea mai ameninţată, nu ş-a întîmplat aşa ceva; la graniţa dinspre nord sarcina de a apăra Germania împotriva danezilor a fost lăsată pe seama danezilor, iar în sud era atît de puţin de apărat, încît înşişi grănicerii, elveţienii, au putut să se separe de Germania!
Dar văd că divaghez, această flecăreală vă va dovedi cel puţin în ce măsură lucrarea dv. a avut darul să mă stimuleze...
Se tipăreşte după fotocopia textului original
Nota red. Editurii Politice
[1*]. — privire. — Nota trad.
[2*]. — membrele împrăştiate. — Nota trad.
[N371]. În anexa la „Legenda lui Lessing“, Mehring a adăugat un articol despre materialismul istoric (vezi Franz Mehring. „Uber historischen Materialismus“, Dietz Verlag, Berlin 1953. Kleine Bücherei des Marxismus-Leninismus). — Nota red. Editurii Politice (nota 371, vol. 2)