|
Scris: 12—17 septembrie 1874 |
Londra, 12—17 septembrie 1874
...Cu retragerea ta, vechea Internaţională este complet şi definitiv lichidată. Şi e bine aşa. Ea aparţinea perioadei celui de-al doilea imperiu, cînd, dată fiind opresiunea care domnea în toată Europa, mişcării muncitoreşti, care tocmai se redeştepta, i se cerea să fie unită şi să se abţină de la orice polemică internă. Era momentul în care interesele cosmopolite comune ale proletariatului puteau trece pe primul plan. Germania, Spania, Italia, Danemarca abia intraseră sau erau pe cale să intre în mişcare. În 1864 caracterul teoretic al mişcării era în întreaga Europă, adică în rîndul maselor, în realitate, încă foarte nelămurit. Comunismul german nu exista încă sub formă de partid muncitoresc, proudhonismul era prea slab pentru a-şi etala marotele sale speciale, noile baliverne ale lui Bakunin nu existau încă nici măcar în propria lui minte şi pînă şi conducătorii trade-unionurilor engleze credeau că pot intra în mişcare în baza programului expus în considérants ale statutului. Primul succes mare trebuia să lichideze această naivă alăturare a tuturor fracţiunilor. Acest succes a fost Comuna, care, din punct de vedere intelectual, a fost indiscutabil vlăstarul Internaţionalei, deşi Internaţionala nu a mişcat un deget pentru a o crea, şi pentru care Internaţionala a fost pe drept cuvînt făcută într-o oarecare măsură răspunzătoare. Atunci cînd, datorită Comunei, Internaţionala a ajuns o forţă morală în Europa, cearta a izbucnit imediat. Fiecare curent voia să exploateze pentru sine succesul. Dezagregarea, care nu mai putea întîrzia, s-a produs. Invidia stîrnită de puterea crescîndă a celor într-adevăr pregătiţi să continue a lucra pe baza vechiului şi vastului program — al comuniştilor germani — i-a aruncat pe proudhoniştii belgieni în braţele aventurierilor bakunişti. Cu Congresul de la Haga totul s-a sfîrşit, şi anume pentru ambele partide. Singura ţară unde mai era ceva de făcut în numele Internaţionalei era America, şi, datorită unei inspiraţii fericite, conducerea supremă a fost stabilită acolo. Acum prestigiul ei s-a epuizat şi acolo, şi orice alt efort de a-i insufla viaţă nouă ar fi o prostie şi o risipă de forţe. Timp de zece ani Internaţionala a dominat o latură a istoriei europene, şi anume aceea în care se află germenele viitorului, şi ea îşi poate privi cu mîndrie opera. Dar în forma ei veche, ea şi-a trăit traiul. Pentru a crea o Internaţională nouă de tipul celei vechi, o alianţă a tuturor partidelor proletare din toate ţările, pentru aceasta a fost nevoie de o înfrîngere generală a mişcării muncitoreşti, ca cea din 1849—1864. Pentru aşa ceva lumea proletară a devenit azi prea mare, prea vastă. Cred că viitoarea Internaţională — după ce scrierile lui Marx îşi vor fi exercitat influenţa timp de cîţiva ani — va fi pur comunistă şi va proclama tocmai principiile noastre...
Se tipăreşte după textul apărut în K. Marx şi F. Engels. Werke, Bd. 33, S. 641—645
Nota red. Editurii Politice