Karl Marx
Capitalul, vol. II: Procesul de circulaţie a capitalului
Capitolul douăzeci şi unu ⁵⁷⁾

Acumularea şi reproducţia lărgită

Am arătat în cartea I cum se produce acumularea capitalului la capitalistul individual. Prin transformarea capitalului-marfă în bani, se transformă în bani şi plusprodusul în care se întruchipează plusvaloarea. Această plusvaloare astfel formată în bani capitalistul o retransformă în elemente naturale adiţionale ale capitalului său productiv. În circuitul următor al producţiei, capitalul sporit furnizează un produs sporit. Dar ceea ce se petrece cu capitalul individual trebuie să se petreacă şi cu producţia anuală totală, exact cum am văzut şi atunci cînd am analizat reproducţia simplă, şi anume că precipitarea succesivă — la reproducţia capitalului individual — a componentelor lui fixe uzate, în bani acumulaţi sub formă de tezaur, îşi găseşte expresia şi în reproducţia socială anuală.

Dacă un capital individual este = 400_c + 100_v, iar plusvaloarea anuală este = 100, produsul-marfă este = 400_c + 100_v + 100_p. Aceste 600 sînt transformate în bani. Din aceşti bani 400 sînt transformate din nou în forma naturală a capitalului constant, 100_v în forţă de muncă şi, în caz că toată plusvaloarea e acumulată, se mai transformă şi 100_p în capital constant adiţional, prin schimbul lor pe elemente naturale ale capitalului productiv. În acest caz presupunem: 1) că, în condiţiile tehnice date, această sumă este suficientă fie pentru extinderea capitalului constant în funcţiune, fie pentru crearea unei noi întreprinderi industriale. Se mai poate întîmpla însă să fie nevoie de o perioadă de timp mai îndelungată pentru transformarea plusvalorii în bani şi pentru tezaurizarea acestor bani, înainte ca acest proces să poată avea loc, deci înainte de a putea avea loc o acumulare efectivă, o lărgire a producţiei. 2) Se presupune că în fond a şi avut loc o lărgire a producţiei, căci, pentru ca banii (plusvaloarea tezaurizată sub formă de bani) să poată fi transformaţi în elemente ale capitalului productiv, aceste elemente trebuie să se vîndă pe piaţă ca mărfuri; nu are, de altfel, nici o importanţă dacă ele sînt cumpărate ca mărfuri finite sau sînt confecţionate după comandă. Ele nu sînt plătite decît după ce au fost obţinute şi, în orice caz, după ce a avut loc, în ceea ce le priveşte, o reproducţie efectivă pe scară lărgită, o lărgire a producţiei care pînă atunci se desfăşura în proporţii normale. Ele trebuie să existe în mod potenţial, adică în elementele lor, întrucît, pentru ca ele să fie produse în mod efectiv, nu este nevoie decît de impulsul comenzii, adică de cumpărarea mărfii, care să anticipeze existenţa şi vînzarea acesteia. Banii existenţi într-o parte provoacă reproducţia lărgită în cealaltă parte, deoarece posibilitatea acestei reproducţii există independent de bani, deoarece banii în sine nu sînt un element al reproducţiei efective.

Dacă, de pildă, capitalistul A vinde în cursul unui an sau al unui număr mai mare de ani cantităţile de produse-marfă produse de el în mod succesiv, el transformă implicit în mod succesiv în bani şi acea parte a produsului-marfă în care este cuprinsă plusvaloarea — plusprodusul —, deci însăşi plusvaloarea produsă de el sub formă de marfă; el acumulează treptat aceşti bani şi îşi formează astfel un nou capital bănesc potenţial — potenţial datorită destinaţiei şi capacităţii lui de a fi transformat în elemente ale capitalului productiv. De fapt însă capitalistul nu acumulează decît un simplu tezaur, care nu este un element al reproducţiei efective. Activitatea capitalistului respectiv în această privinţă constă la început numai în retragerea succesivă din circulaţie a banilor care circulă, nefiind, bineînţeles, exclusă posibilitatea ca aceşti bani pe care el îi ţine astfel sub cheie, să fi fost ei înşişi — înainte de a fi intrat în circulaţie — o parte din alt tezaur. Acest tezaur al capitalistului A, care în mod potenţial este capital bănesc nou, nu constituie o avuţie socială adiţională, după cum nu ar constitui o avuţie socială adiţională nici în cazul cînd aceşti bani ar fi cheltuiţi pe mijloace de consum. Se poate însă ca banii retraşi din circulaţie, deci care înainte se aflau în circulaţie, să fi format odată, mai demult, o parte dintr-un tezaur sau să fi fost forma bănească a unui salariu, să fi servit la transformarea în bani a unor mijloace de producţie sau a altor mărfuri sau să fi pus în circulaţie partea constantă a capitalului ori venitul vreunui capitalist. Ei nu sînt o avuţie nouă, tot aşa cum banii priviţi din punctul de vedere al circulaţiei simple, fiind purtători numai ai valorii lor nominale, posedă o valoare înzecită în urma faptului că s-au rotit de zece ori în cursul unei zile, realizînd zece valori-marfă diferite. Mărfurile există independent de bani şi banii înşişi rămîn ceea ce sînt (sau chiar scad din cauza uzurii) indiferent dacă efectuează o singură rotaţie sau zece rotaţii. Numai în producţia de aur se creează avuţie nouă (bani potenţiali), în măsura în care produsul sub formă de aur conţine plusprodus, care este purtător de plusvaloare, şi numai în măsura în care noul produs sub formă de aur intră în întregime în circulaţie sporeşte el materialul bănesc al unor noi capitaluri băneşti potenţiale.

Deşi nu constituie o avuţie socială nouă, adiţională, această plusvaloare tezaurizată sub formă de bani reprezintă, totuşi, un capital bănesc potenţial nou din cauza funcţiei în vederea căreia este acumulat. (Vom vedea mai tîrziu că un capital bănesc nou poate apărea nu numai prin transformarea treptată a plusvalorii în bani.) Banii sînt retraşi din circulaţie şi acumulaţi sub formă de tezaur prin vînzarea mărfii, fără ca această vînzare să fie urmată de o cumpărare. Aşadar, dacă presupunem că această operaţie are un caracter general, pare-se că nu se poate întrevedea de unde vor veni cumpărătorii, deoarece în acest proces — care trebuie presupus ca fiind general, întrucît fiecare capital individual se poate afla în curs de acumulare — fiecare vrea să vîndă pentru a tezauriza, dar nimeni nu vrea să cumpere.

Dacă ne-am închipui procesul de circulaţie dintre diferitele părţi ale reproducţiei anuale ca desfăşurîndu-se în linie dreaptă — ceea ce nu corespunde realităţii, deoarece, cu puţine excepţii, acest proces constă întotdeauna din mişcări opuse — ar trebui să începem cu producătorul de aur (respectiv de argint), care cumpără fără să vîndă, şi să presupunem că toţi ceilalţi îi vînd lui. În acest caz, întregul plusprodus social anual (purtătorul întregii plusvalori) ar trece în mîna lui, iar toţi ceilalţi capitalişti şi-ar repartiza pro rata plusprodusul lui, care există de la natură sub formă de bani, aurul fiind forma naturală a plusvalorii lui; căci acea parte din produsul producătorului de aur care trebuie să înlocuiască capitalul acestuia aflat în funcţiune este deja mobilizată şi folosită în mod corespunzător. Plusvaloarea producătorului de aur produsă sub formă de aur ar fi în acest caz singurul fond din care îşi procură toţi ceilalţi capitalişti materialul pentru transformarea în bani a plusprodusului lor anual. Prin urmare, ea ar trebui să fie egală, în ceea ce priveşte mărimea valorii sale, cu întreaga plusvaloare socială anuală, care abia trebuie să se transforme în crisalida sa — în tezaur. Aceste ipoteze absurde nu ajută la nimic altceva decît cel mult la explicarea posibilităţii unei tezaurizări simultane generale, fără a duce însă nici măcar cu un pas înainte explicarea reproducţiei însăşi, cu excepţia aceleia a producătorilor de aur.

Înainte de a rezolva această dificultate aparentă trebuie să delimităm acumularea din sectorul I (producţia de mijloace de producţie) de acumularea din sectorul II (producţia de mijloace de consum). Începem cu sectorul I.

I. Acumularea în sectorul I

1. Formarea tezaurului

Este clar că atît capitalurile investite în numeroasele ramuri industriale din care constă sectorul I, cît şi diferitele capitaluri individuale investite în fiecare dintre aceste ramuri industriale în funcţie de vîrsta acestor capitaluri, adică de timpul cît au funcţionat, făcînd cu totul abstracţie de volumul lor, de condiţiile tehnice, de situaţia de pe piaţă etc., se află pe diferite trepte ale procesului transformării succesive a plusvalorii în capital bănesc potenţial, indiferent pentru care dintre cele două forme de lărgire a producţiei urmează să servească acest capital bănesc: pentru sporirea capitalului aflat în funcţiune sau pentru înfiinţarea unor întreprinderi industriale noi. O parte din capitalişti transformă deci necontenit capitalul lor bănesc potenţial, ajuns la mărimea corespunzătoare, în capital productiv, adică cu banii acumulaţi prin transformarea în bani a plusvalorii cumpără mijloace de producţie, elemente adiţionale ale capitalului constant, în timp ce altă parte din capitalişti mai este ocupată cu acumularea capitalului ei bănesc potenţial. Prin urmare, capitaliştii din ambele aceste categorii se opun unii altora, unii în calitate de cumpărători, ceilalţi în calitate de vînzători, şi fiecare apare exclusiv într-unul din aceste roluri.

De pildă, capitalistul A vinde 600 ( = 400_c + 100_v + 100_p) capitalistului B (care poate reprezenta mai mult de un singur cumpărător). El a vîndut mărfuri de 600 contra 600 în bani, din care 100 reprezintă plusvaloare pe care el o retrage din circulaţie şi o tezaurizează sub formă de bani. Dar aceste 100 în bani reprezintă doar forma bănească a plusprodusului, care a fost purtătorul unei valori de 100. Tezaurizarea nu este de loc producţie, deci din capul locului ea nu înseamnă un increment al producţiei. Activitatea capitalistului în această privinţă se rezumă exclusiv la faptul că el retrage din circulaţie, reţine şi sechestrează banii obţinuţi prin vînzarea plusprodusului de 100. Această operaţie nu o efectuează numai capitalistul A, ci şi alţi capitalişti, A', A'', A''', în numeroase puncte din sfera circulaţiei; aceşti capitalişti lucrează cu toţii cu aceeaşi asiduitate ca şi A la acest fel de tezaurizare. Numeroasele puncte în care se retrag bani din circulaţie şi se acumulează sub formă de numeroase tezaure individuale, respectiv capitaluri băneşti potenţiale, par să fie tot atîtea piedici pentru circulaţie, deoarece imobilizează banii, lipsindu-i, pentru un timp mai lung sau mai scurt, de posibilitatea de a circula. Trebuie însă să se ţină seama de faptul că tezaurizarea are loc şi în cadrul circulaţiei de mărfuri simple, mult timp înainte ca această circulaţie să se efectueze pe baza producţiei de mărfuri capitaliste; cantitatea de bani existentă în societate este întotdeauna mai mare decît partea de bani care se află în circulaţie activă, deşi aceasta din urmă sporeşte sau scade după împrejurări. Aceleaşi tezaure şi acelaşi mod de a tezauriza le întîlnim şi aici, dar acum ca un moment propriu procesului de producţie capitalist.

Se poate înţelege plăcerea provocată de faptul că, în cadrul sistemului de credit, toate aceste capitaluri potenţiale devin, prin concentrarea lor în bănci etc., capital disponibil, „loanable capital“ ^*1, capital bănesc, şi anume nu un capital pasiv, nu o „muzică a viitorului“ ⁸¹, ci un capital activ, un capital cămătăresc (aici cămătăresc în sensul creşterii lui).

Dar capitalistul A realizează această tezaurizare în măsura în care, în ceea ce priveşte plusprodusul său, apare numai în calitate de vînzător al acestuia, fără să apară apoi în calitate de cumpărător. Producţia lui succesivă de plusprodus, purtătorul plusvalorii lui care urmează să fie transformată în bani, este deci premisa formării tezaurului acestui capitalist. În cazul nostru, în care examinăm numai circulaţia din cadrul sectorului I, forma naturală a plusprodusului, ca şi a produsului total, din care o parte o constituie plusprodusul, este forma naturală a unuia dintre elementele capitalului constant al sectorului I, adică plusprodusul face parte din categoria mijloacelor de producţie care servesc la producerea mijloacelor de producţie. Vom vedea imediat ce se întîmplă cu acest plusprodus, adică ce funcţie îndeplineşte în mîna cumpărătorilor B, B', B'' etc.

În primul rînd trebuie să reţinem însă următorul lucru: deşi capitalistul A retrage din circulaţie bani în contul plusvalorii sale şi îi tezaurizează, pe de altă parte el aruncă în circulaţie mărfuri fără să retragă în schimb alte mărfuri, fapt în urma căruia capitaliştii B, B', B'' etc. pot, la rîndul lor, să arunce în circulaţie bani şi să retragă din ea în schimb numai marfă. În cazul nostru, această marfă intră, atît în ceea ce priveşte forma ei naturală, cît şi destinaţia ei, ca element fix sau circulant în capitalul constant al capitaliştilor B, B' etc. Despre acest capital din urmă vom vorbi mai amănunţit atunci cînd vom avea de-a face cu cumpărătorii plusprodusului, cu capitaliştii B, B' etc.

___

Trebuie să mai facem, în treacăt, următoarea remarcă: ca şi mai înainte, cînd am analizat reproducţia simplă, constatăm aici din nou că schimbul diferitelor componente ale produsului anual, adică circulaţia lor (care trebuie să cuprindă în acelaşi timp reproducţia capitalului, adică reconstituirea lui în diferitele lui forme: capital constant, variabil, fix, circulant, capital bănesc, capital-marfă), nu presupune numai o simplă cumpărare de marfă, completată printr-o vînzare ulterioară sau o vînzare completată printr-o cumpărare ulterioară, astfel încît de fapt nu s-ar produce decît schimbul unei mărfi contra altei mărfi, cum consideră economia politică şi în special şcoala liberului schimb de la fiziocraţi şi Adam Smith încoace. Ştim că, odată investit, capitalul fix nu mai e reînnoit în tot timpul funcţionării sale, ci continuă să funcţioneze sub vechea sa formă, în timp ce valoarea sa se precipită treptat sub formă de bani. Am văzut că reînnoirea periodică a componentei fixe a capitalului II_c (valoarea-capital totală II_c se schimbă contra elementelor în valoare de I_(v+p)) presupune, pe de o parte, o simplă cumpărare a componentei fixe a capitalului II_c care trece din forma bani în forma naturală; acestei cumpărări îi corespunde simpla vînzare a lui I_p; pe de altă parte, ea presupune o simplă vînzare din partea lui II_c, vînzare a acelei părţi din valoarea capitalului fix (a părţii din valoare care reprezintă uzura) care se precipită sub formă de bani; acestei vînzări îi corespunde simpla cumpărare a lui I_p. Pentru ca schimbul să se efectueze aici în mod normal, trebuie să se presupună că simpla cumpărare de partea lui II_c este egală, în ceea ce priveşte mărimea valorii, cu simpla vînzare de partea lui II_c şi, de asemenea, că simpla vînzare de I_p către II_c, partea 1, este egală cu o simplă cumpărare de II_c, partea 2 (p. 440) ^*2. Altminteri, reproducţia simplă este perturbată; simpla cumpărare de o parte trebuie compensată prin simpla vînzare de cealaltă parte. De asemenea aici trebuie să se mai presupună că simpla vînzare a acelei părţi din I_p care formează tezaur pentru capitaliştii A, A', A'' este echilibrată de simpla cumpărare a respectivei părţi din I_p de către capitaliştii B, B', B'' care îşi transformă tezaurul în elemente de capital productiv adiţional.

În măsura în care echilibrul este restabilit prin faptul că cumpărătorul apare ulterior ca vînzător pentru aceeaşi sumă de valoare şi, invers, în această măsură are loc reîntoarcerea banilor la acea parte care i-a avansat cu prilejul cumpărării şi a vîndut înainte de a cumpăra din nou. Dar echilibrul real în însuşi schimbul de mărfuri, în schimbul diferitelor părţi ale produsului anual este condiţionat de egalitatea sumei de valoare a mărfurilor schimbate unele contra altora.

Dar în măsura în care au loc numai acte de schimb unilaterale, de o parte aflîndu-se o masă de simple cumpărări, de cealaltă parte o masă de simple vînzări — şi am văzut că schimbul normal, pe baze capitaliste, al produsului anual presupune asemenea metamorfoze unilaterale —, echilibrul nu există decît dacă se presupune că suma de valoare a cumpărărilor unilaterale şi suma de valoare a vînzărilor unilaterale se compensează reciproc. Faptul că producţia de mărfuri este forma generală a producţiei capitaliste include implicit rolul pe care banii îl joacă în această producţie nu numai în calitate de mijloc de circulaţie, dar şi în calitate de capital bănesc, şi creează anumite condiţii normale de schimb, proprii acestui mod de producţie, deci condiţii pentru desfăşurarea normală atît a reproducţiei simple, cît şi a reproducţiei pe scară lărgită, condiţii care se transformă în tot atîtea condiţii pentru desfăşurarea anormală a reproducţiei, în tot atîtea posibilităţi de crize, întrucît — avînd în vedere caracterul spontan al acestei producţii — echilibrul este el însuşi o întîmplare.

De asemenea am văzut că la schimbul lui I_v contra unei sume de valoare corespunzătoare din II_c are loc, ce-i drept, în cele din urmă pentru II_c o înlocuire de marfă a capitalistului colectiv din sectorul II cu o sumă de valoare egală a mărfii capitalistului colectiv din sectorul I, că deci capitalistul colectiv din sectorul II completează ulterior vînzarea mărfii proprii prin cumpărare de marfă din sectorul I, avînd aceeaşi sumă de valoare. Această înlocuire are loc, dar nu are loc un schimb direct de mărfuri între capitaliştii din sectoarele I şi II. II_c îşi vinde marfa muncitorilor din sectorul I ; aceştia se opun lui II_c în mod unilateral ca cumpărători de mărfuri, iar II_c li se opune acestor muncitori în mod unilateral ca vînzători de mărfuri; cu banii obţinuţi astfel din vînzare, II_c i se opune capitalistului colectiv din sectorul I în mod unilateral ca cumpărător de mărfuri, iar capitalistul colectiv din sectorul I i se opune lui II_c în mod unilateral pînă la concurenţa sumei de I_v ca vînzător de mărfuri. Numai prin această vînzare de mărfuri reproduce sectorul I în cele din urmă capitalul său variabil sub formă de capital bănesc. Dacă capitalul din sectorul I se opune capitalului din sectorul II în mod unilateral ca vînzător de mărfuri pînă la concurenţa sumei de I_v, atunci propriilor săi muncitori el li se opune în mod unilateral ca cumpărător de mărfuri atunci cînd le cumpără forţa de muncă; şi aşa cum muncitorii din sectorul I i se opun în mod unilateral capitalistului din sectorul II ca cumpărători de mărfuri (şi anume de mijloace de subzistenţă), tot astfel ei i se opun capitalistului din sectorul I în mod unilateral ca vînzători de mărfuri, şi anume ca vînzători ai forţei lor de muncă.

Oferta continuă de forţe de muncă din partea muncitorilor din sectorul I, retransformarea unei părţi din capitalul-marfă din sectorul I în forma bani a capitalului variabil, înlocuirea unei părţi a capitalului-marfă din sectorul II prin elemente naturale ale capitalului constant II_c, toate aceste premise necesare ale reproducţiei se condiţionează reciproc, dar ele sînt realizate prin intermediul unui proces foarte complicat, care cuprinde trei procese de circulaţie, independente unul de celălalt, dar care se împletesc între ele. Însăşi complexitatea procesului oferă tot atîtea motive pentru desfăşurarea lui anormală.

2. Capitalul constant adiţional

Plusprodusul, purtătorul plusvalorii, nu-i costă nimic pe capitaliştii din sectorul I care şi-l însuşesc. Ei nu trebuie să avanseze sub nici o formă bani sau mărfuri pentru a-l obţine. Încă la fiziocraţi avansarea (avance) era forma generală a valorii materializate în elemente ale capitalului productiv. Aşadar, ceea ce avansează capitaliştii din sectorul I nu este decît capitalul lor constant şi capitalul lor variabil. Muncitorul, prin munca sa, nu numai că le conservă capitalul lor constant, nu numai că le înlocuieşte valoarea-capital variabilă cu o parte din valoarea corespunzătoare nou creată sub formă de marfă; în afară de aceasta, el le mai furnizează, datorită supramuncii sale, o plusvaloare existentă sub formă de plusprodus. Vînzînd succesiv acest plusprodus, ei formează tezaurul, capital bănesc potenţial adiţional. În cazul analizat aici, acest plusprodus constă din capul locului din mijloace de producţie care servesc la producerea mijloacelor de producţie. Abia în mîinile capitaliştilor B, B', B'' etc. (sectorul I) acest plusprodus funcţionează în calitate de capital constant adiţional; potenţial el este însă capital constant adiţional încă înainte de a fi fost vîndut, încă în mîinile tezaurizatorilor A, A', A'' (sectorul I). Dacă analizăm numai mărimea valorii reproducţiei de partea sectorului I, ne mai aflăm încă în limitele reproducţiei simple, deoarece nici un capital adiţional nu a fost pus în mişcare pentru a crea acest capital constant adiţional potenţial (plusprodusul): de asemenea nu a fost pusă în mişcare nici o cantitate mai mare de supramuncă decît cea cheltuită pe baza reproducţiei simple. Deosebirea constă aici numai în forma supramuncii folosite, în natura concretă a caracterului ei util deosebit. Ea a fost cheltuită pe mijloace de producţie pentru I_c, în loc de a fi cheltuită pe mijloace de producţie pentru II_c, pe mijloace de producţie care servesc la producerea mijloacelor de producţie şi nu pe mijloace de producţie care servesc la producerea mijloacelor de consum. La reproducţia simplă am presupus că întreaga plusvaloare din sectorul I se cheltuieşte ca venit, deci pentru mărfuri din sectorul II; ea constă deci numai din acele mijloace de producţie care urmează să înlocuiască capitalul constant II_c sub forma sa naturală. Pentru ca trecerea de la reproducţia simplă la cea lărgită să aibă loc, producţia sectorului I trebuie să fie în stare să producă mai puţine elemente ale capitalului constant pentru sectorul II, şi să producă o cantitate corespunzător mai mare pentru sectorul I. Această trecere, care nu se înfăptuieşte totdeauna fără dificultăţi, este uşurată de faptul că unele produse din sectorul I pot servi ca mijloace de producţie în ambele sectoare.

De aici rezultă, dacă privim lucrurile numai din punctul de vedere al mărimii valorii, că substratul material al reproducţiei lărgite se creează în cadrul reproducţiei simple. Este vorba pur şi simplu de supramunca muncitorilor din sectorul I, cheltuită nemijlocit în producţia de mijloace de producţie, în crearea de capital adiţional potenţial al sectorului I. Formarea de capital bănesc adiţional potenţial de partea capitaliştilor A, A', A'' (sectorul I) prin vînzarea succesivă a plusprodusului lor, obţinut fără să se fi cheltuit vreun capital bănesc, reprezintă, prin urmare, aici pur şi simp1u forma bănească a unor mijloace de producţie ale sectorului I produse adiţional.

Aşadar, producţia de capital bănesc adiţional potenţial nu exprimă în cazul nostru (căci, precum vom vedea, acest capital se poate forma şi într-un mod cu totul diferit) decît un fenomen al procesului de producţie însuşi: producţia, sub o formă determinată, a unor elemente ale capitalului productiv.

Prin urmare, producţia pe scară mare de capital bănesc adiţional potenţial nu este, în numeroase puncte ale sferei circulaţiei, decît rezultatul şi expresia unei producţii multilaterale de capital productiv adiţional potenţial, a cărui apariţie nu presupune nici un fel de cheltuieli adiţionale de bani din partea capitaliştilor industriali.

Transformarea succesivă a acestui capital productiv adiţional potenţial în capital bănesc potenţial (tezaur) de către capitaliştii A, A', A'' etc. (sectorul I) , condiţionată de vînzarea succesivă a plusprodusului acestor capitalişti — deci de o vînzare unilaterală, repetată, de mărfuri fără o cumpărare complementară —, se efectuează printr-o retragere repetată de bani din circulaţie şi printr-o formare a unui tezaur corespunzător. Această tezaurizare, cu excepţia cazului în care cumpărător este producătorul de aur, nu presupune nicidecum o bogăţie suplimentară de metal nobil, ci numai o schimbare în funcţia banilor aflaţi pînă acum în circulaţie. Pînă acum ei au funcţionat în calitate de mijloc de circulaţie; acum funcţionează în calitate de tezaur, de capital bănesc potenţial nou, în formare. Între formarea de capital bănesc adiţional şi masa de metal nobil aflată într-o ţară nu există deci nici o legătură cauzală.

De aici urmează apoi: cu cît capitalul productiv care funcţionează într-o ţară (inclusiv forţa de muncă care îi este încorporată, producătoarea plusprodusului) este mai mare, cu cît forţa productivă a muncii şi, prin urmare, mijloacele tehnice care pot să servească la o extindere rapidă a producţiei de mijloace de producţie sînt mai dezvoltate, cu cît masa de plusprodus este mai mare atît în ceea ce priveşte valoarea sa, cît şi în ceea ce priveşte cantitatea de valori de întrebuinţare în care se concretizează el, cu atît este mai mare:

1) capitalul productiv adiţional potenţial aflat sub formă de plusprodus în mîna capitaliştilor A, A', A'' etc. şi

2) masa acestui plusprodus transformat în bani, deci masa capitalului bănesc adiţional potenţial aflat în mîna capitaliştilor A, A', A''. Dacă deci Fullarton, de pildă, nu vrea să ştie nimic despre supraproducţie în înţelesul obişnuit, dar în schimb recunoaşte supraproducţia de capital, şi anume de capital bănesc, acest lucru dovedeşte o dată în plus cît de puţin înţeleg chiar şi cei mai buni economişti burghezi mecanismul sistemului lor.

Dacă plusprodusul, produs şi însuşit direct de către capitaliştii A, A', A'' (sectorul I), este baza reală a acumulării de capital, adică a reproducţiei lărgite, deşi el nu va funcţiona activ în acest rol decît în mîna capitaliştilor B, B', B'' etc. (sectorul I), el este, dimpotrivă, cu totul neproductiv ca crisalidă bănească — sub formă de tezaur şi de capital bănesc potenţial care se formează numai treptat — şi, deşi mişcarea lui sub această formă este paralelă cu procesul de producţie, el se află în afara lui. Pentru producţia capitalistă, el este ca o ghiulea legată de picior (dead weight). Tendinţa de a utiliza această plusvaloare, acumulată sub formă de capital bănesc potenţial, atît pentru a obţine profit, cît şi venit se realizează în sistemul de credit şi în „hîrtii“ („Papierchen“) ^*3. Capitalul bănesc capătă astfel, sub altă formă, o influenţă uriaşă asupra mersului şi dezvoltării puternice a sistemului de producţie capitalist.

Masa plusprodusului transformat în capital bănesc potenţial va fi cu atît mai mare, cu cît mai mare a fost suma totală a capitalului aflat în funcţiune din a cărui funcţionare a rezultat acest produs. Creşterea absolută a volumului capitalului bănesc potenţial reprodus anual uşurează însă segmentarea acestuia, astfel că el poate fi plasat mai repede într-o întreprindere nouă, indiferent dacă această întreprindere se află în mîna aceluiaşi capitalist sau în alte mîini (de pildă, membrii de familie, în caz de partaj succesoral etc.). Segmentarea capitalului bănesc se înţelege aici în sensul că el se desparte cu totul de capitalul iniţial, pentru a fi plasat ca un capital bănesc nou într-o întreprindere nouă, de sine stătătoare.

Dacă vînzătorii plusprodusului, capitaliştii A, A', A'' etc. (sectorul I) au obţinut acest plusprodus ca rezultat direct al procesului de producţie, care nu presupune nici un fel de alte acte de circulaţie în afară de avansarea de capital constant şi de capital variabil, necesară şi la reproducţia simplă, dacă ei creează astfel baza reală a reproducţiei pe scară lărgită, producînd de fapt capital adiţional potenţial, capitaliştii B, B', B'' etc. (sectorul I), dimpotrivă, se comportă în mod diferit. 1) Abia în mîna lor plusprodusul capitaliştilor A, A', A'' etc. va funcţiona activ în calitate de capital constant adiţional (lăsăm deocamdată la o parte celălalt element al capitalului productiv, forţa de muncă adiţională, deci capitalul variabil adiţional); 2) pentru ca plusprodusul să ajungă în mina lor este nevoie de un act de circulaţie: ei trebuie să cumpere acest plusprodus.

Cu privire la punctul 1 trebuie menţionat aici că o mare parte a plusprodusului (a capitalului constant adiţional potenţial), produs de capitaliştii A, A', A'' (sectorul I) , deşi produs în anul în curs, nu poate funcţiona activ în mina capitaliştilor B, B', B'' (sectorul I) în calitate de capital industrial decît în anul următor sau chiar mai tîrziu; cu privire la punctul 2 se pune întrebarea de unde provin banii necesari pentru procesul de circulaţie?

În măsura în care produsele pe care le produc capitaliştii B, B', B'' etc. (sectorul I) intră ele însele din nou in natura în acelaşi proces de producţie, se înţelege de la sine că pro tanto o parte din propriul lor plusprodus trece în mod direct (fără intermediul circulaţiei) în capitalul lor productiv, intrînd aici ca element adiţional al capitalului constant. Dar pro tanto aceştia nu sînt capitalişti care transformă în bani plusprodusul capitaliştilor A, A' etc., (sectorul I). Dacă facem abstracţie de acest fapt, de unde provin banii? Ştim că capitaliştii B, B', B'' (sectorul I) şi-au format tezaurul, ca şi capitaliştii A, A' etc., prin vînzarea plusproduselor lor respective şi acum şi-au atins scopul: capitalul lor bănesc, deocamdată potenţial, acumulat sub formă de tezaur, trebuie să funcţioneze în mod efectiv în calitate de capital bănesc adiţional. Dar în felul acesta nu facem decît să ne învîrtim în cerc. Întrebarea de unde provin banii pe care capitaliştii din grupul B (sectorul I) i-au retras mai înainte din circulaţie şi i-au acumulat rămîne valabilă.

Ştim însă din analizarea reproducţiei simple că în mîna capitaliştilor din sectoarele I şi II trebuie să se afle o anumită masă de bani pentru efectuarea schimbului plusprodusului lor. În cadrul reproducţiei simple, banii, care nu serveau decît pentru a fi cheltuiţi ca venit pe mijloace de consum, se întorceau la capitalişti în măsura în care aceştia îi avansaseră în vederea efectuării schimbului maselor lor respective de mărfuri; aici reapar aceiaşi bani, dar funcţia lor s-a schimbat. Capitaliştii din grupele A şi B (sectorul I) îşi furnizează pe rînd banii pentru transformarea plusprodusului în capital bănesc adiţional potenţial şi pe rînd aruncă din nou în circulaţie, sub formă de mijloc de cumpărare, capitalul bănesc nou format.

Singura presupunere care se face aici este că masa de bani aflată în ţară (viteza de circulaţie etc. fiind considerată constantă) este suficientă atît pentru circulaţia activă, cît şi pentru formarea tezaurului de rezervă, adică aceeaşi condiţie preliminară care, după cum am văzut, trebuie să fie îndeplinită şi în circulaţia de mărfuri simplă. Numai funcţia tezaurului este aici diferită. De asemenea masa de bani existentă trebuie să fie mai mare: 1. pentru că în producţia capitalistă orice produs (cu excepţia metalului nobil nou produs şi a puţinelor produse consumate de producătorul însuşi) este produs ca marfă, prin urmare trebuie să treacă prin procesul de transformare în crisalidă bănească; 2. pentru că, pe baza producţiei capitaliste, masa capitalului-marfă şi mărimea valorii lui nu sînt numai mai mari din punct de vedere absolut, dar şi cresc cu o viteză incomparabil mai mare; 3. pentru că un capital variabil tot mai mare trebuie să se transforme în permanenţă în capital bănesc; 4. pentru că extinderea producţiei este însoţită pas cu pas de formarea unor noi capitaluri băneşti, deci trebuie să existe şi materialul pentru acumularea lor sub formă de tezaur. Dacă acest lucru este valabil, în orice caz, pentru prima fază a producţiei capitaliste, în care şi sistemul de credit este însoţit în special de o circulaţie metalică, el este valabil şi pentru faza cea mai dezvoltată a sistemului de credit, în măsura în care baza lui rămîne circulaţia metalică. Pe de o parte, producţia adiţională de metale nobile, în măsura în care în mod alternativ ea creşte sau scade, poate produce perturbări în ceea ce priveşte preţurile mărfurilor nu numai în decursul unor perioade mai lungi, dar şi în decursul unor perioade foarte scurte; pe de altă parte, întregul mecanism al creditului tinde necontenit să limiteze circulaţia metalică efectivă — prin tot felul de operaţii, metode, organizare tehnică — la un minim care în mod relativ scade mereu, datorită cărui fapt cresc în aceeaşi proporţie şi caracterul artificial al întregului mecanism, şi posibilităţile unor perturbări în mersul normal al acestuia.

Diferiţii capitalişti B, B', B'' etc. (sectorul I), al căror capital bănesc nou potenţial intră în funcţiune în calitate de capital activ, pot să-şi cumpere şi să-şi vîndă reciproc produsele (părţi din plusprodusul lor). Dacă lucrurile decurg normal, banii avansaţi pentru circulaţia plusprodusului se reîntorc pro tanto la diferiţii capitalişti din grupa B în aceeaşi proporţie în care ei i-au avansat pentru circulaţia mărfurilor lor respective. Dacă banii circulă ca mijloc de plată, nu trebuie plătite decît soldurile, în măsura în care cumpărările şi vînzările reciproce nu se compensează. Este însă important să se presupună la început peste tot, aşa cum se face aici, o circulaţie metalică sub forma ei cea mai simplă şi mai primitivă, pentru că în felul acesta fluxul şi refluxul banilor, lichidarea soldurilor, într-un cuvînt toate momentele care în sistemul de credit apar ca procese reglementate în mod conştient, aici par a fi independente de sistemul de credit, astfel că lucrurile apar sub forma lor naturală iniţială şi nu sub forma reflectată, aşa cum apar mai tîrziu.

3. Capitalul variabil adiţional

Întrucît pînă acum a fost vorba numai de capitalul constant adiţional, trecem acum la analiza capitalului variabil adiţional.

În cartea I am arătat pe larg cum pe baza producţiei capitaliste există întotdeauna o rezervă de forţă de muncă şi cum, la nevoie, se poate pune în funcţiune mai multă muncă fără sporirea numărului de muncitori ocupaţi sau a cantităţii de forţă de muncă. Nu e nevoie deci deocamdată să mai insistăm asupra acestui lucru, ci vom presupune că partea din capitalul bănesc nou format care urmează să fie transformată în capital variabil găseşte întotdeauna forţa de muncă în care trebuie să se transforme. S-a mai arătat în cartea I în ce fel un capital dat îşi poate lărgi, în anumite limite, şi fără acumulare, volumul producţiei. Aici însă este vorba de acumulare de capital în sensul specific, astfel încît lărgirea producţiei este condiţionată de transformarea plusvalorii în capital adiţional, prin urmare şi de sporirea capitalului care stă la baza producţiei.

Producătorul de aur poate să acumuleze o parte a plusvalorii sale sub formă de aur ca capital bănesc potenţial; de îndată ce acest capital a atins mărimea necesară, el îl poate transforma direct într-un nou capital variabil, fără să fie nevoit să-şi vîndă în prealabil plusprodusul; de asemenea el poate transforma acest capital bănesc potenţial în elemente ale capitalului constant. Totuşi, în acest din urmă caz el trebuie să găsească gata pregătite aceste elemente materiale ale capitalului său constant, indiferent dacă, aşa cum am presupus în expunerea de pînă acum, fiecare producător lucrează formînd stocuri, adică mai întîi acumulează mărfurile în depozit, iar apoi aduce pe piaţă mărfurile finisate sau lucrează după comandă. În ambele cazuri se presupune lărgirea reală a producţiei, adică se presupune plusprodusul care în primul caz există în mod efectiv, în al doilea caz există în mod potenţial, poate fi furnizat.

II. Acumularea în sectorul II

Am presupus pînă acum că capitaliştii A, A', A'' (sectorul I) îşi vînd plusprodusul către capitaliştii B, B', B'' etc., care fac parte din acelaşi sector I. Dar să presupunem că un capitalist A (sectorul I) îşi transformă în bani plusprodusul, vînzîndu-1 unui capitalist B din sectorul II. Acest lucru se poate petrece numai dacă capitalistul A (sectorul I), după ce a vîndut capitalistului B (sectorul II) mijloace de producţie, nu cumpără ulterior mijloace de consum, deci numai dacă vînzarea de partea capitalistului A este unilaterală. Transformarea lui II: din forma de capital-marfă în forma naturală de capital constant productiv se poate efectua numai datorită faptului că, în afară de I_v, cel puţin o parte din I_p se schimbă contra unei părţi a lui II_c, acest II_c existînd sub formă de mijloace de consum; dacă însă capitalistul A îşi transformă în bani pe I_p fără ca acest schimb să se efectueze şi, dimpotrivă, retrage din circulaţie banii încasaţi de la sectorul II din vînzarea lui I_p al său fără să-i cheltuiască pentru cumpărarea de mijloace de consum II_c; atunci de partea capitalistului A (sectorul I) are loc, ce-i drept, formarea unui capital bănesc adiţional potenţial, dar de cealaltă parte se află imobilizată sub formă de capital-marfă o parte a capitalului constant al capitalistului B (sectorul II), egală ca mărime a valorii şi care nu se poate transforma în forma naturală de capital constant productiv. Cu alte cuvinte, o parte din mărfurile capitalistului B (sectorul II), şi anume prima facie ^*4 o parte pe care, dacă nu o vinde, capitalistul B nu-şi poate retransforma în întregime capitalul său constant într-o formă productivă, nu-şi mai găseşte desfacere; în ceea ce priveşte această parte, are deci loc o supraproducţie cai e împiedică reproducţia acestei părţi chiar pe aceeaşi scară.

Aşadar, deşi în acest caz capitalul bănesc adiţional potenţial reprezintă de partea capitalistului A (sectorul I) plusprodusul (plusvaloarea) transformat în bani, totuşi plusprodusul (plusvaloarea), considerat ca atare, este în cazul de faţă un fenomen al reproducţiei simple, nu încă al reproducţiei pe scară lărgită. Mărfurile I_(v+p) — acest lucru fiind valabil în orice caz pentru o parte a lui p — trebuie să fie schimbate în cele din urmă contra II_c pentru ca reproducţia lui II_c să poată continua pe aceeaşi scară. Capitalistul A (sectorul I), vînzînd plusprodusul său capitalistului B (sectorul II), i-a furnizat acestuia o parte corespunzătoare din valoarea capitalului constant sub formă naturală, dar, în acelaşi timp, prin retragerea banilor din circulaţie — necompletînd vînzarea sa cu o cumpărare ulterioară — a făcut ca o parte din marfa capitalistului B (sectorul II), egală ca valoare, să nu poată fi vîndută. Prin urmare, dacă avem în vedere întreaga reproducţie socială, care cuprinde deopotrivă pe capitaliştii sectoarelor I şi II, transformarea plusprodusului capitalistului A (sectorul I) în capital bănesc potenţial exprimă imposibilitatea retransformării în capital productiv (constant) a unui capital-marfă egal ca valoare al capitalistului B (sectorul II); aşadar, această transformare exprimă nu posibilitatea efectuării producţiei pe scară lărgită, ci frînarea reproducţiei simple, deci un deficit în reproducţia simplă. Întrucît formarea şi vînzarea plusprodusului capitalistului A (sectorul I) sînt ele însele fenomene normale ale reproducţiei simple, avem aici, chiar pe baza reproducţiei simple, următoarele fenomene care se condiţionează reciproc: formarea unui capital bănesc adiţional potenţial în sectorul I (deci subconsum din punctul de vedere al sectorului II); imobilizarea în sectorul II a unor stocuri de mărfuri care nu pot fi retransformate în capital productiv (deci supraproducţie relativă în sectorul II); capital bănesc excedentar în sectorul I şi deficit în reproducţie în sectorul II.

Fără să ne oprim mai mult asupra acestui punct, vom face numai următoarea remarcă: la expunerea reproducţiei simple s-a presupus că întreaga plusvaloare a sectoarelor I şi II se cheltuieşte ca venit. În realitate însă, o parte a plusvalorii e cheltuită ca venit, altă parte e transformată în capital. Acumularea reală are loc numai cu această condiţie. Afirmaţia că acumularea s-ar face în dauna consumului este în această formulare generală o iluzie, care vine în contradicţie cu esenţa producţiei capitaliste, întrucît ea presupune că scopul şi mobilul acestei producţii este consumul şi nu acapararea de plusvaloare şi capitalizarea ei, adică acumularea.

___

Să analizăm acum ceva mai amănunţit acumularea în sectorul II.

Prima dificultate în ceea ce priveşte II_c, adică în ceea ce priveşte retransformarea lui din componentă a capitalului-marfă din sectorul II în forma naturală a capitalului constant din sectorul II, priveşte reproducţia simplă. Să luăm schema de mai înainte:
(1000_v + 1000_p) I se schimbă contra:
2000 II_c.

Dacă, de pildă, jumătatea plusprodusului din sectorul I, adică ¹⁰⁰⁰/₂ p sau 500 I_p, este din nou încorporată sectorului I în calitate de capital constant, această parte a plusprodusului, reţinută în sectorul I, nu poate înlocui nici o parte a lui II_c. În loc să fie transformată în mijloace de consum (şi aici, în această secţiune a circulaţiei dintre sectoarele I şi II, are loc — spre deosebire de înlocuirea a 1000 II_c cu 1000 I_v, efectuată prin intermediul muncitorilor din sectorul I — un schimb reciproc real, deci o deplasare de mărfuri de ambele părţi), această parte din I_p urmează să servească drept mijloace de producţie adiţionale chiar în sectorul I. Ea nu poate îndeplini această funcţie în mod simultan în sectoarele I şi II. Capitalistul nu poate să cheltuiască valoarea plusprodusului său pe mijloace de consum şi în acelaşi timp să consume în mod productiv însuşi plusprodusul, adică să-l încorporeze capitalului său productiv. Astfel, în loc de 2000 I_(v+p) nu pot fi transformate în 2000 II_c decît numai 1500, şi anume (1000_v + 500_p) I; prin urmare, 500 II_c nu se pot retransforma din forma lor de marfă în capital productiv (constant) al sectorului II. În sectorul II ar avea loc deci o supraproducţie, care, în ceea ce priveşte proporţiile ei, ar corespunde exact volumului lărgirii producţiei care a avut loc în sectorul I. S-ar putea ca supraproducţia din sectorul II să influenţeze atît de mult sectorul I, încît chiar şi reîntoarcerea sumei de 1000, cheltuite de muncitorii din sectorul I pe mijloace de consum din sectorul II, să nu se facă decît parţial, astfel că aceste 1000 nu s-ar întoarce în mîinile capitaliştilor din sectorul I sub formă de capital bănesc variabil. Aceştia din urmă s-ar vedea astfel împiedicaţi chiar în reproducţia pe aceeaşi scară, şi anume prin simpla încercare de a o lărgi. În legătură cu aceasta trebuie să ţinem seama de faptul că în sectorul I nu a avut loc de fapt decît o reproducţie simplă şi că nu s-a făcut decît o regrupare a elementelor ei, aşa cum sînt prezentate ele în schema noastră, în vederea unei lărgiri în viitor, să zicem în anul următor.

S-ar putea încerca înlăturarea acestei dificultăţi în felul următor: cele 500 II_c care se află în depozitele capitaliştilor şi care nu pot fi transformate în mod direct în capital productiv constituie cu atît mai puţin supraproducţie, cu cît reprezintă, dimpotrivă, un element necesar al reproducţiei, pe care pînă în prezent nu l-am luat în consideraţie. Am văzut că în multe puncte trebuie să se acumuleze rezerve de bani, care trebuie deci retraşi din circulaţie în parte pentru a face posibilă crearea unui nou capital bănesc chiar în cadrul sectorului I, în parte pentru a păstra în mod provizoriu sub formă bani valoarea capitalului fix care se consumă în mod treptat. Dar, întrucît în schema prezentată de noi toţi banii şi toate mărfurile se află din capul locului exclusiv în mîinile capitaliştilor din sectoarele I şi II şi întrucît aici nu există nici comercianţi, nici cămătari, nici bancheri şi nici alte clase care să nu facă decît să consume şi care să nu participe în mod direct la producţia de mărfuri, formarea continuă de stocuri de mărfuri — în cazul de faţă în mîinile producătorilor lor respectivi — este indispensabilă pentru ca mecanismul reproducţiei să poată funcţiona fără întrerupere. Prin urmare, cele 500 II_c care se află în depozitele capitaliştilor din sectorul II reprezintă stocul de mărfuri, de mijloace de consum, care asigură continuitatea procesului de consum presupus de reproducţie; aşadar, în cazul de faţă, acest stoc asigură trecerea de la un an la altul. Fondul de consum, aflat aici încă în mîinile vînzătorilor lui, care sînt în acelaşi timp şi producătorii lui, nu se poate reduce anul acesta la zero pentru a începe la anul de la zero, tot aşa cum lucrul acesta nu este posibil nici cînd este vorba de trecerea de la ziua de azi la cea de mîine. Întrucît asemenea stocuri de mărfuri trebuie formate în permanenţă din nou, deşi volumul lor se schimbă, producătorii noştri capitalişti din sectorul II trebuie să aibă o rezervă de capital bănesc care să le permită să-şi continue neîntrerupt procesul de producţie, deşi o parte din capitalul lor productiv stă imobilizată vremelnic sub formă de mărfuri. Căci, potrivit ipotezei noastre, ei îmbină toată activitatea comercială cu cea productivă; prin urmare, ei trebuie să dispună şi de capitalul bănesc adiţional, care, atunci cînd diferitele funcţii ale procesului de reproducţie se separă şi devin funcţii ale unor categorii de capitalişti diferite, se află în mîna comercianţilor.

La aceasta se poate obiecta în felul următor: 1. O asemenea formare de stocuri şi necesitatea ei sînt valabile pentru toţi capitaliştii, atît pentru cei din sectorul I, cît şi pentru cei din sectorul II. Priviţi ca simpli vînzători de mărfuri, ei nu se deosebesc unul de altul decît prin faptul că vînd mărfuri de feluri diferite. Stocul de mărfuri din sectorul II presupune un stoc anterior de mărfuri în sectorul I. Dacă facem abstracţie de acest stoc într-o parte, trebuie să facem abstracţie de el şi în cealaltă parte. Dacă îl luăm însă în considerare de ambele părţi, problema nu se schimbă de loc. — 2. Dacă în sectorul II anul în curs se încheie cu un stoc de mărfuri pentru anul următor, el a început în acelaşi sector II cu un stoc de mărfuri transmis din anul precedent. Prin urmare, atunci cînd analizăm reproducţia anuală — redusă la expresia ei cea mai abstractă —, trebuie în ambele cazuri să excludem acest stoc. Dacă lăsăm anului în curs întreaga lui producţie, deci şi ceea ce transmite el anului următor ca stoc de mărfuri, dar, pe de altă parte, scădem stocul de mărfuri pe care l-a primit de la anul precedent, avem de fapt în faţa noastră, ca obiect al analizei, produsul total al unui an mediu. — 3. Simplul fapt că dificultatea care urmează să fie înlăturată acum nu am întîmpinat-o atunci cînd am analizat reproducţia simplă dovedeşte că aici este vorba de un fenomen specific, care nu se datorează decît unei schimbări în gruparea elementelor din sectorul I (în ceea ce priveşte reproducţia), schimbare fără care în general nu ar putea avea loc nici un fel de reproducţie pe scară lărgită.

III. Prezentarea schematică a acumulării

Vom analiza acum reproducţia după următoarea schemă:

Schema a)

Observăm mai întîi că suma totală a produsului social anual = 8252 este mai mică decît în prima schemă, în care era = 9000. Am putea tot atît de bine să luăm o sumă mult mai mare, de pildă una de zece ori mai mare. Am ales anume o sumă mai mică decît cea din schema I pentru a sublinia că reproducţia pe scară lărgită (care e concepută aici numai ca o producţie efectuată cu ajutorul unei investiţii de capital mai mari) nu are nimic de-a face cu mărimea absolută a produsului, că pentru o masă de mărfuri dată ea nu presupune decît o repartizare diferită şi o destinaţie funcţională diferită a diferitelor elemente ale produsului dat, că, aşadar, în ceea ce priveşte mărimea valorii, ea nu este pentru început decît o reproducţie simplă. Nu cantitatea, ci destinaţia calitativă a elementelor date ale reproducţiei simple se schimbă la început, şi această schimbare este premisa materială a reproducţiei pe scară lărgită de mai tîrziu ⁵⁸⁾.

Am putea să prezentăm schema altfel, modificînd raportul dintre capitalul variabil şi capitalul constant; de pildă în felul următor:

Schema b)

În felul acesta, schema ar apărea ca fiind aranjată pentru reproducţia simplă, astfel că întreaga plusvaloare ar fi cheltuită ca venit şi nu ar fi acumulată. În ambele cazuri, atît în schema a) , cît şi în schema b) avem un produs anual de aceeaşi mărime a valorii, numai că în cazul b) elementele lui sînt astfel grupate în ceea ce priveşte funcţiile lor, încît reproducţia reîncepe pe aceeaşi scară, în timp ce în cazul a) se creează baza materială a reproducţiei pe scară lărgită. Şi anume, în schema b) (875_v + 875_p) I = 1750 I_(v+p) sînt schimbate fără nici un excedent contra 1750 II_c, în timp ce în schema a) (1000_v + 1000_p) I = 2000 I_(v+p) sînt schimbate contra 1500 II_c, lăsînd un excedent de 500 I_p pentru acumulare în sectorul I.

Să trecem acum la analizarea mai amănunţită a schemei a). Să presupunem că atît în sectorul I, cît şi în sectorul II o jumătate din plusvaloare, în loc să fie cheltuită ca venit, este acumulată, adică este transformată într-un element al capitalului adiţional, întrucît jumătate din 1000 I_p = 500 trebuie să fie într-o formă sau alta acumulată, folosită în calitate de capital bănesc adiţional, adică trebuie să fie transformată în capital productiv adiţional, numai (1000_v + 500_p) I vor fi cheltuite ca venit. Din această cauză, ca mărime normală a lui II_c figurează aici numai cifra 1500. Schimbul dintre 1500 I_(v+p) şi 1500 II_c nu mai trebuie analizat, întrucît a mai fost examinat ca proces al reproducţiei simple; de asemenea nu trebuie să ne oprim nici asupra lui 4000 I_c, întrucît noua lui repartizare în vederea noii reproducţii (care de data aceasta se desfăşoară pe scară lărgită) a fost şi ea analizată ca proces al reproducţiei simple.

Ceea ce rămîne deci de analizat aici este: 500 I_p şi (376_v + 376_p) II, în măsura în care este vorba, pe de o parte, de relaţiile interne atît din sectorul I, cît şi din sectorul II, iar pe de altă parte de mişcarea dintre amîndouă. Întrucît s-a presupus că şi în sectorul II urmează să fie acumulată o jumătate din plusvaloare, trebuie transformate în capital în acest sector 188, din care 1/4 în capital variabil = 47, sau, ca să luăm o cifră rotundă 48; mai rămîn 140, care urmează să fie transformate în capital constant.

Ne lovim aici de o nouă problemă, a cărei simplă existenţă trebuie să pară ciudată pentru concepţia curentă potrivit căreia mărfuri de un fel se schimbă contra mărfuri de alt fel, sau, ceea ce este acelaşi lucru, se schimbă mărfuri contra bani, iar banii aceştia, la rîndul lor, se schimbă contra mărfuri de alt fel. Cele 140 II_p pot fi transformate în capital productiv numai pentru că sînt înlocuite cu o parte a mărfurilor I_p avînd aceeaşi sumă de valoare. Se înţelege de la sine că acea parte din I_p, care urmează să fie schimbată contra II_p, trebuie să constea din mijloace de producţie care să poată intra atît în producţia sectorului I, cît şi în cea a sectorului II sau exclusiv în producţia sectorului II. Această înlocuire nu se poate efectua decît prin cumpărare unilaterală din partea sectorului II, întrucît întregul plusprodus de 500 I_p, care încă mai trebuie analizat, urmează să servească pentru acumulare în cadrul sectorului I, deci nu poate fi schimbat contra unor mărfuri din sectorul II; cu alte cuvinte, capitaliştii din sectorul I nu pot în acelaşi timp să acumuleze acest plusprodus şi să-l şi consume. Sectorul II trebuie deci să cumpere 140 I_p cu numerar fără ca aceşti bani să se întoarcă la el prin vînzarea ulterioară a mărfii sale de către sectorul I. Dar acest proces se repetă mereu la orice producţie anuală nouă, în măsura în care ea este reproducţie pe scară lărgită. Unde se află în sectorul II sursa de bani necesari în acest scop?

Sectorul II, dimpotrivă, pare să fie un cîmp cu totul steril în ceea ce priveşte formarea de capital bănesc nou, formare care însoţeşte acumularea reală şi o condiţionează în cadrul producţiei capitaliste; această formare de capital bănesc nou apare, de rapt, la început ca o simplă tezaurizare.

La început avem suma de 376 II_v; capitalul bănesc în sumă de 376, avansat pentru forţă de muncă, se întoarce în permanenţă, în calitate de capital variabil sub formă de bani, la capitalistul colectiv din sectorul II prin cumpărarea de mărfuri din acest sector. Această continuă îndepărtare şi reîntoarcere a banilor la punctul de plecare — buzunarul capitalistului — nu sporesc cu nimic cantitatea de bani care efectuează acest circuit. Ea nu constituie, aşadar, o sursă de acumulare de bani. De asemenea aceşti bani nu pot fi retraşi din circulaţia sus-menţionată pentru a forma capital bănesc potenţial nou, capital bănesc tezaurizat.

Dar ia stai! Nu e rost aici de vreun profit?

Nu trebuie să uităm că sectorul II are faţă de sectorul I avantajul că muncitorii pe care îi foloseşte trebuie să cumpere de la capitaliştii din acest sector mărfurile produse chiar de ei. Sectorul II cumpără forţă de muncă şi în acelaşi timp vinde mărfuri chiar posesorilor forţei de muncă folosite de el. Capitaliştii din sectorul II pot deci:

1. — şi acest lucru le este comun cu capitaliştii din sectorul I — pur şi simplu să reducă salariul sub nivelul lui mediu normal. În felul acesta se eliberează o parte din banii care funcţionează ca formă bănească a capitalului variabil, şi acest lucru ar putea să devină, dacă un asemenea proces se repetă mereu, o sursă normală a tezaurizării, deci şi a formării de capital bănesc adiţional potenţial în sectorul II. Bineînţeles că aici, unde avem de-a face cu formarea normală de capital, nu este vorba de un profit fraudulos, accidental. Dar nu trebuie să uităm că salariul normal plătit efectiv (care, ceteris paribus ^*5, determină mărimea capitalului variabil) nu e nicidecum plătit din bunătatea capitaliştilor, ci pentru că, în condiţiile date, trebuie să fie plătit. Astfel acest mod de a explica lucrurile se exclude. Dacă presupunem că sectorul II cheltuieşte un capital variabil de 376_v, nu putem, în scopul explicării acestei probleme noi, să introducem dintr-o dată ipoteza că acest sector avansează, de pildă, numai 350_v şi nu 376_v.

2. Pe de altă parte însă, precum s-a spus, sectorul II, privit ca un tot întreg, are faţă de sectorul I avantajul că el este în acelaşi timp cumpărătorul forţei de muncă şi vînzătorul mărfii către proprii săi muncitori. În ce fel poate fi exploatat acest avantaj — în ce fel se poate plăti, nominal, salariul normal, de fapt luîndu-se înapoi, alias furîndu-se o parte din acest salariu fără să se dea în schimb un echivalent în marfă corespunzător, cum se poate face acest lucru fie prin intermediul trucksystemului ^*6, fie prin falsificarea banilor aflaţi în circulaţie (deşi poate că această falsificare nu întotdeauna poate fi constatată de lege) —, în această privinţă există în orice ţară industrială cele mai concrete date, de pildă, în Anglia şi în Statele Unite. (Cu acest prilej trebuie să se aducă cîteva exemple elocvente.) Este aceeaşi operaţie ca la punctul 1, numai că e camuflată şi efectuată pe o cale ocolită. Ea trebuie deci respinsă ca şi prima. Aici este vorba de salariul plătit în mod real, şi nu în mod nominal.

Vedem că la o analiză obiectivă a mecanismului capitalist nu este nevoie să folosim anumite tare ruşinoase, care mai sînt şi extrem de pronunţate, ale acestuia pentru a înlătura unele greutăţi teoretice. E ciudat însă că marea majoritate a criticilor mei burghezi se indignează susţinînd că în cartea I a „Capitalului“ aş fi făcut capitaliştilor o mare nedreptate afirmînd că, de pildă, capitalistul plăteşte valoarea reală a forţei de muncă, lucru pe care, de altfel, în cea mai mare parte a cazurilor nu-l face! (Cu „mărinimia“ care mi se atribuie mie ar putea fi citat aici Schäffle.)

Aşadar, cu suma de 376 II_v nu se poate face nimic în scopul arătat mai sus.

Dar şi mai prost, se pare, stau lucrurile cu suma de 376 II_p. Aici se opun unul altuia numai capitalişti din acelaşi sector, care îşi vînd şi îşi cumpără reciproc mijloacele de consum produse de ei. Banii necesari pentru acest schimb funcţionează numai ca mijloc de circulaţie şi, dacă lucrurile se desfăşoară normal, trebuie să se întoarcă la cei interesaţi în cantitatea în care aceştia i-au avansat circulaţiei pentru a repeta iarăşi şi iarăşi acelaşi drum.

Retragerea acestor bani din circulaţie în scopul formării unui capital bănesc adiţional potenţial pare posibilă numai pe două căi. Sau o parte din capitaliştii sectorului II înşală cealaltă parte, jefuind-o deci de bani. După cum ştim, pentru formarea unui capital bănesc nou nu este nevoie de o sporire prealabilă a cantităţii de bani aflaţi în circulaţie; nu e nevoie decît ca banii să fie retraşi din anumite părţi din circulaţie şi să fie acumulaţi sub formă de tezaur. Faptul că banii pot fi furaţi şi că deci formarea de capital bănesc adiţional la o parte din capitaliştii sectorului II ar putea fi însoţită de o pierdere reală de bani la altă parte din capitalişti nu schimbă cu nimic lucrurile. Partea înşelată a capitaliştilor din sectorul II ar fi nevoită să huzurească mai puţin, atît şi nimic mai mult.

Sau o parte din II_p', întruchipată în mijloace de subzistenţă necesare, e transformată direct în capital variabil nou în cadrul sectorului II. Vom analiza la sfîrşitul acestui capitol (la nr. IV) cum se petrece acest lucru.

1. Primul exemplu

A) Schema reproducţiei simple

B) Schemă iniţială pentru reproducţia pe scară lărgită

Dacă presupunem că în schema B) se acumulează o jumătate din plusvaloarea sectorului I, adică 500, obţinem mai întîi că (1000_v + 500_p) I sau 1500 I_(v+p) urmează să fie înlocuite cu 1500 II_c; în acest caz în sectorul I rămîn 4000_c + 500_p, aceasta din urmă urmînd a fi acumulată. Înlocuirea lui (1000_v + 500_p) I cu 1500 II_c reprezintă un proces al reproducţiei simple şi a fost explicat atunci cînd am analizat-o pe aceasta din urmă.

Să presupunem că, din cele 500 I_p, 400 trebuie transformate în capital constant şi 100 în capital variabil. Schimbul în cadrul sectorului I a acestor 400_p, care urmează astfel să fie capitalizate, a fost analizat; ele pot fi deci adăugate fără alte lămuriri lui I_c şi atunci obţinem pentru sectorul I:
4400_c + 1000_v + 100_p (100_p trebuie să fie transformate în 100_v).

La rîndul său, sectorul II cumpără de la sectorul I în vederea acumulării aceste 100 I_p (existente sub formă de mijloace de producţie), care constituie acum capital constant adiţional al sectorului II, în timp ce cele 100 în bani, pe care sectorul II le plăteşte pentru aceste mijloace de producţie, devin forma bănească a capitalului variabil adiţional al sectorului I. Avem în acest caz pentru sectorul I un capital de 4400_c + 1100_v (acestea din urmă în bani) = 5500.

Sectorul II are acum drept capital constant 1600_c ; pentru a le utiliza în procesul de producţie el trebuie să mai adauge alte 50_v în bani pentru cumpărarea de forţă de muncă nouă, astfel încît capitalul său variabil creşte de la 750 la 800. Această creştere a capitalului constant şi a capitalului variabil din sectorul II cu cifra totală de 150 este acoperită din plusvaloarea acestui sector; aşadar, din cele 750 II_p nu mai rămîn decît 600_p ca fond de consum al capitaliştilor din sectorul II, al căror produs anual se repartizează acum în felul următor:

II. 1600_c + 800_v + 600_p (fond de consum) = 3000.

Cele 150_p produse sub formă de mijloace de consum, care sînt transformate aici în (100_c + 50_v) II, intră în întregime, sub forma lor naturală, în consumul muncitorilor: 100 sînt consumate de muncitorii din sectorul I (100 I_v) şi 50 de muncitorii din sectorul II (50 II_v), aşa cum s-a arătat mai sus. De fapt, în sectorul II, în care produsul total este confecţionat în forma necesară pentru acumulare, trebuie ca o parte din plusvaloare majorată cu 100 să fie reprodusă sub formă de mijloace de consum necesare. Dacă reproducţia pe scară lărgită începe în mod efectiv, aceste 100 capital bănesc variabil din sectorul I se reîntorc, prin intermediul muncitorilor săi, la sectorul II ; acest sector, dimpotrivă, trece sectorului I, sub formă de stoc de mărfuri, 100_p şi în acelaşi timp trece 50 propriilor săi muncitori, de asemenea sub formă de stoc de mărfuri.

Repartizarea produsului total, modificată în vederea acumulării, se prezintă acum în felul următor:

Din această sumă constituie capital:

în timp ce producţia a început cu:

Dacă acumularea reală se desfăşoară pe această bază, adică dacă se produce în mod efectiv cu acest capital sporit, atunci la sfîrşitul anului următor obţinem:

Să presupunem acum că în sectorul I acumularea continuă în aceeaşi proporţie, că deci 550_p sînt cheltuite ca venit, iar celelalte 550_p sînt acumulate. În acest caz sînt înlocuite în primul rînd 1100 I_v cu 1100 II_c; apoi 550 I_p mai trebuie realizate într-o cantitate de mărfuri echivalentă a sectorului II; deci în total trebuie realizate 1650 I_(v+p). Dar capitalul constant din sectorul II care trebuie înlocuit nu este decît de 1600; restul de 50 trebuie deci completat din 800 II_p. Dacă aici facem deocamdată abstracţie de bani, obţinem ca rezultat al acestei tranzacţii:

I. 4400_c + 550_p (care urmează să fie capitalizate); în afară de aceasta, în fondul de consum al capitaliştilor şi al muncitorilor, 1650_(v+p), realizate în mărfuri II_c.

II. 1650_c (cele 50 fiind adăugate, după cum s-a spus mai sus, din II_p) + 800_v + 750_p (fond de consum al capitaliştilor).

Dar dacă în sectorul II între v şi c se menţine vechea proporţie, pentru 50_c mai trebuie avansate încă 25_v; acestea pot fi luate din cele 750_p; obţinem deci:

II. 1650_c + 825_v + 725_p.

În sectorul I urmează să fie capitalizate 550_p; dacă proporţia dintre v şi c rămîne cea de mai înainte, 440 din această cifră formează capitalul constant, iar 110 capitalul variabil. Aceste 110 pot fi luate eventual din 725 II_p, cu alte cuvinte mijloace de consum în valoare de 110 sînt consumate de muncitorii din sectorul I în loc să fie consumate de capitaliştii din sectorul II, aceştia din urmă fiind, aşadar, nevoiţi să capitalizeze aceste 110_p pe care nu le pot consuma. Din cele 725 II_p rămîn deci 615 II_p. Dar dacă sectorul II transformă astfel aceste 110 în capital constant adiţional, el mai are nevoie de încă un capital variabil adiţional de 55; acesta trebuie iarăşi luat din plusvaloarea lui; dacă scădem aceste 55 din 615 II_p, pentru consumul capitaliştilor din sectorul II rămîn 560, aşa că acum, după efectuarea tuturor deplasărilor reale şi potenţiale, obţinem următoarea valoare-capital:

I. (4400_c + 440_c) + (1100_v + 110_v) = 4840_c + 1210_v = 6050
II. (1600_c + 50_c + 110_c) + (800_v + 25_v + 55_v) = 1760_c + 880_v = 2640
—————
8690

Pentru ca lucrurile să decurgă normal, este nevoie ca în sectorul II acumularea să se facă mai repede decît în sectorul I, pentru că în caz contrar partea din I_(v+p) care urmează să fie schimbată contra mărfuri II_c creşte mai repede decît II_c, singurul contra căruia poate fi schimbată.

Dacă reproducţia continuă pe această bază, toate celelalte condiţii rămînînd neschimbate, la sfîrşitul anului următor obţinem:

Dacă proporţia în care este împărţită plusvaloarea rămîne neschimbată, sectorul I trebuie să cheltuiască mai întîi ca venit 1210_v şi jumătate din p = 605, în total = 1815. Şi acest fond de consum este, la rîndul lui, mai mare cu 55 decît II_c. Scăzînd aceste 55 din 880_p, rămîn 825. Dacă aceste 55 II_p sînt transformate în II_c, aceasta presupune apoi ca din II_p să se mai scadă 27 ¹/₂ pentru capitalul variabil corespunzător; rămîn disponibile pentru consum 797 ¹/₂ II_p.

În sectorul I trebuie acum capitalizate 605_p, din care 484 reprezintă capital constant şi 121 capital variabil; ultima sumă trebuie scăzută din II_p, care acum este = 797 ¹/₂; rămîn deci 676 ¹/₂ II_p. Prin urmare, sectorul II transformă alte 121 în capital constant şi pentru aceasta are nevoie de un nou capital variabil = 60 ¹/₂; şi acesta din urmă se scade din 676 ¹/₂; rămîn disponibile pentru consum 616.

iar la sfîrşitul anului produsul va fi:

Repetînd acelaşi calcul şi rotunjind fracţiile, obţinem la sfîrşitul anului următor un produs de:

Iar peste încă un an:

În decurs de 5 ani de reproducţie pe scară lărgită, capitalul total din sectoarele I şi II a crescut de la 5500_c + 1750_v = 7250 la 8784_c + 2782_v = 11566, deci în proporţie de 100 : 160. Plusvaloarea totală era iniţial de 1750; acum ea este de 2782. Plusvaloarea consumată era la început de 500 pentru sectorul I şi de 600 pentru sectorul II, total = 1100; în ultimul an ea era de 732 pentru sectorul I şi de 745 pentru sectorul II, total 1477. Ea a crescut deci în proporţie de 100 : 134.

2. Al doilea exemplu

Să luăm acum produsul anual de 9000, care, sub formă de capital-marfă, se află în întregime în mîna clasei capitaliştilor industriali, sub o formă în care raportul mediu general dintre capitalul variabil şi capitalul constant este de 1 : 5. Acest lucru presupune: o dezvoltare considerabilă a producţiei capitaliste şi o dezvoltare corespunzătoare a forţei productive a muncii sociale, o lărgire prealabilă importantă a scării producţiei ; în sfîrşit dezvoltarea tuturor condiţiilor care creează o suprapopulaţie relativă în cadrul clasei muncitoare. Rotunjindu-se fracţiile, produsul anual se va repartiza atunci în felul următor:

Să presupunem acum că capitaliştii din sectorul I consumă o jumătate din plusvaloare = 500, iar cealaltă jumătate o acumulează. În acest caz (1000_v + 500_p) I = 1500 ar trebui schimbate contra 1500 II_c. Întrucît aici II_c nu este decît = 1430, trebuie să-i adăugăm 70 din plusvaloare; scăzînd 70 din 285 II_p, obţinem 215 II_p. Prin urmare, avem:

I. 5000_c + 500_p (destinate capitalizării) + 1500_(v+p) fond de consum al capitaliştilor şi muncitorilor.

II. 1430_c + 70_p (destinate capitalizării) + 285_v + 215_p.

Întrucît 70 II_p în sectorul II sînt direct adăugate lui II_c, pentru punerea în mişcare a acestui capital constant adiţional e nevoie de un capital variabil de ⁷⁰/₅ = 14; aceste 14 sînt luate, la rîndul lor, din 215 II_p; rămîn 201 II_p, astfel că avem:

II. (1430_c + 70_c) + (285_v + 14_v) + 201_p.

Schimbul celor 1500 I_(v+¹/2p) contra 1500 II_c este un proces de reproducţie simplă, pe care l-am analizat. Totuşi trebuie să mai menţionăm aici unele particularităţi care rezultă din faptul că, la reproducţia însoţită de acumulare, I_(v+¹/2p) nu este înlocuit numai de II_c, ci de II_c plus o parte din II_p.

Se înţelege de la sine că, în ipoteza acumulării, I_(v+p) este mai mare decît II_c, şi nu egal cu II, ca în reproducţia simplă, deoarece: 1. sectorul I înglobează o parte din plusprodusul său în propriul său capital productiv şi transformă 5/6 din această parte în capital constant, aşa că nu poate în acelaşi timp să înlocuiască aceste 5/6 cu mijloace de consum din sectorul II; 2. sectorul I trebuie să fumizeze din plusprodusul său materialul pentru capitalul constant necesar în vederea acumulării în cadrul sectorului II, aşa cum sectorul II trebuie să furnizeze sectorului I materialul pentru capitalul variabil care urmează să pună în mişcare acea parte din plusprodusul sectorului I pe care însuşi acest sector o foloseşte ca pe un capital constant adiţional. Ştim că capitalul variabil efectiv, deci şi cel adiţional, constau din forţă de muncă. Nu capitalistul din sectorul I este acela care cumpără de la capitaliştii din sectorul II o rezervă de mijloace de subzistenţă necesare sau le ţine stocate pentru forţa de muncă adiţională pe care urmează s-o folosească, aşa cum trebuia să facă proprietarul de sclavi. Muncitorii înşişi sînt aceia care cumpără mărfuri de la capitaliştii din sectorul II. Acest fapt nu împiedică ca, din punctul de vedere al capitalistului, mijloacele de consum ale forţei de muncă adiţionale să nu fie decît mijloace de producere şi de conservare a eventualei forţe de muncă adiţionale a capitalistului, deci forma naturală a capitalului său variabil. Următoarea sa operaţie, în cazul de faţă efectuată în sectorul I, constă numai în aceea că el acumulează noul capital bănesc necesar pentru cumpărarea de forţă de muncă adiţională. În momentul în care el înglobează această forţă de muncă în capitalul său productiv, banii devin pentru această forţă de muncă mijloc de cumpărare a mărfurilor sectorului II; muncitorii trebuie deci să găsească gata pregătite mijloacele de consum necesare.

În treacăt fie spus, domnul capitalist, ca şi presa lui, sînt adesea nemulţumiţi de felul în care forţa de muncă îşi cheltuieşte banii şi de mărfurile din sectorul II în care ea îşi realizează aceşti bani. Cu acest prilej, capitalistul face pe filozoful, flecăreşte despre cultură şi îşi dă aere de filantrop, ca, de pildă, d-l Drummond, secretar de ambasadă a Angliei la Washington. El arată că „The Nation“ { un ziar } a publicat la sfîrşitul lunii octombrie 1879 un articol interesant în care se spune între altele:

„Muncitorii nu au ţinut pasul în ceea ce priveşte cultura cu progresul invenţiilor: le-au devenit accesibile o serie de obiecte pe care ei nu ştiu să le întrebuinţeze şi pentru care nu creează deci o piaţă“. { Orice capitalist doreşte, bineînţeles, ca muncitorul să-i cumpere marfa. } „Nu există nici un motiv ca muncitorul să nu-şi dorească acelaşi confort ca preotul, avocatul sau medicul, care cîştigă tot atît cît el“. { Această categorie de preoţi, avocaţi şi medici sînt într-adevăr nevoiţi să se mulţumească numai cu dorinţa acestui confort ! } „Dar el nu are asemenea dorinţe. Se pune în continuare problema cum poate fi ridicat nivelul de consumator al acestuia prin măsuri raţionale şi sănătoase; o problemă nu tocmai uşoară, întrucît toată ambiţia muncitorului nu trece dincolo de dorinţa de a obţine o reducere a orelor sale de muncă, iar demagogii îl incită mai mult în această direcţie decît în direcţia îmbunătăţirii situaţiei lui prin perfecţionarea capacităţilor lui intelectuale şi morale“. („Reports of H.M.'s Secretaries of Embassy and Legation on the Manufactures, Commerce etc. of the Countries in which they reside“, London, 1879, p. 404.)

Ziua de muncă prelungită pare să fie secretul „măsurilor raţionale şi sănătoase“ care urmează „să îmbunătăţească situaţia“ muncitorului „prin perfecţionarea capacităţilor lui intelectuale şi morale“ şi să facă din el un consumator „raţional“. Pentru a deveni un consumator „raţional“ al mărfurilor capitaliştilor, muncitorul trebuie, în primul rînd, să înceapă prin a permite capitalistului său — lucru pe care demagogul îl împiedică să-l facă! — să-i consume forţa de muncă într-un mod iraţional şi dăunător sănătăţii. Ce înţelege capitalistul prin consum „raţional“ se vede atunci cînd binevoieşte să se amestece în mod direct în consumul muncitorilor săi, în trucksystem, care cuprinde, printre multe altele, şi închirierea de locuinţe către muncitori, aşa că respectivul capitalist este în acelaşi timp şi proprietarul locuinţei lor.

Acelaşi Drummond, al cărui suflet nobil se entuziasmează de încercările capitaliştilor de a ridica nivelul clasei muncitoare, relatează printre altele, în acelaşi raport, despre filaturile de bumbac ale firmei „Lowell and Lawrence Mills“, considerate fabrici model. Cantinele şi casele de locuit pentru fetele care lucrează în aceste fabrici aparţin societăţii pe acţiuni care e şi proprietara fabricilor; administratoarele acestor case se află în serviciul aceleiaşi societăţi, care stabileşte pentru aceste fete şi norme de conduită; nici o fată nu are voie să se întoarcă acasă după ora 10 seara. Dar culmea este că o poliţie specială a societăţii patrulează în împrejurimi pentru a împiedica încălcarea acestui regulament. După ora 10 seara nici o fată nu are voie nici să iasă, nici să intre în casă. Toate fetele sînt obligate să locuiască pe teritoriul care aparţine societăţii, căreia fiecare casă situată pe acest teritoriu îi aduce o chirie săptămînală de aproximativ 10 dolari; şi acum să-l vedem pe consumatorul „raţional“ în toată splendoarea sa:

„Întrucît însă în multe dintre cele mai bune case de locuit pentru muncitoare există şi indispensabilul pian, muzica, cîntecul şi dansul joacă un rol însemnat, cel puţin pentru fetele care, după o muncă neîntreruptă de 10 ore la războiul de ţesut, au mai curînd nevoie, după atîta monotonie, de o variaţie decît de o odihnă efectivă“ (p. 412).

Dar adevăratul secret al transformării muncitorului într-un consumator raţional ni se dezvăluie abia acum. D-l Drummond vizitează fabrica de cuţite din Turner's Falls (Connecticut River), şi d-l Oakman, casierul acestei societăţi pe acţiuni, după ce îi povesteşte că cuţitele de masă americane le bat pe cele englezeşti în ceea ce priveşte calitatea, continuă:

„Vom bate Anglia şi în ceea ce priveşte preţurile: în ceea ce priveşte calitatea i-am luat-o înainte, lucru de altfel recunoscut; dar trebuie să vindem la preţuri mai scăzute şi vom ajunge la ele în momentul în care vom obţine oţelul la un preţ mai redus şi vom reduce şi preţul muncii!“ (p. 427).

Reducerea salariului şi prelungirea zilei de lucru — iată miezul „măsurilor raţionale şi sănătoase“ care urmează să-l ridice pe muncitor la rangul de consumator „raţional“, pentru ca el să creeze o piaţă pentru masa de obiecte pe care cultura şi progresul invenţiilor i le-au făcut accesibile.

___

Prin urmare, aşa cum sectorul I trebuie să livreze din plusprodusul său capitalul constant adiţional pentru sectorul II, tot aşa sectorul II livrează, în acelaşi sens, capitalul variabil adiţional pentru sectorul I. În măsura în care este vorba de capitalul variabil, sectorul II acumulează pentru sectorul I şi pentru sine însuşi, reproducînd o parte mai mare din producţia sa totală, prin urmare şi din plusprodusul său, sub forma de mijloace de consum necesare.

În cazul unei producţii bazate pe o creştere a capitalului, I_(v+p) trebuie să fie = II_c plus acea parte din plusprodus care este înglobată din nou în calitate de capital, plus partea adiţională de capital constant, necesară pentru lărgirea producţiei în sectorul II; iar minimul acestei lărgiri este acela fără de care acumularea reală, adică lărgirea efectivă a producţiei, nu poate fi efectuată chiar în sectorul I.

Dacă ne întoarcem acum la ultimul caz analizat mai sus, vedem că el prezintă particularitatea că II_c este mai mic decît I_(v+¹/2p), decît acea parte a produsului din sectorul I care este cheltuită ca venit pe mijloace de consum, astfel că, atunci cînd se efectuează schimbul celor 1500 I_(v+p), se realizează imediat şi o parte a plusprodusului din sectorul II egală cu 70. În ceea ce priveşte pe II_c = 1430, el trebuie înlocuit, celelalte condiţii rămînînd neschimbate, cu aceeaşi sumă de valoare din I_(v+p) pentru ca în sectorul II să poată avea loc reproducţie simplă, aşa că nu mai e nevoie să ne ocupăm de el aici. Altfel stau lucrurile cu cele 70 II_p adiţionale. Ceea ce pentru sectorul I este o simplă înlocuire a venitului prin mijloace de consum, un simplu schimb de mărfuri în vederea consumului, nu este aici pentru sectorul II o simplă retransformare a capitalului său constant din forma de capital-marfă în forma sa naturală, ca in cadrul reproducţiei simple, ci un proces direct de acumulare, transformarea unei părţi a plusprodusului său din forma de mijloace de consum în aceea de capital constant. Dacă sectorul I cumpără cu 70 l.st. în bani (rezervă de bani destinată transformării plusvalorii) cele 70 II_p şi dacă sectorul II nu cumpără cu aceşti bani 70 I_p, ci acumulează cele 70 l.st. în calitate de capital bănesc, acesta din urmă continuă, ce-i drept, să fie expresia unui produs adiţional (şi anume a plusprodusului sectorului II din care reprezintă o parte), deşi nu a unui produs care intră din nou în producţie; dar în acest caz această acumulare de bani de partea sectorului II ar exprima totodată că 70 I_p în mijloace de producţie nu pot fi vîndute. Prin urmare, în sectorul I ar avea loc o supraproducţie relativă, corespunzătoare acestei nonlărgiri simultane a reproducţiei de partea sectorului II.

Dar, independent de aceasta, atîta timp cît cele 70 în bani, provenite din sectorul I, nu s-au întors încă sau s-au întors numai în mod parţial în acest sector printr-un act de cumpărare a unei părţi de 70 I_p de către sectorul II, aceste 70 în bani figurează, în întregime sau în parte, în mîna capitaliştilor din sectorul II în calitate de capital bănesc adiţional potenţial. Lucrul acesta este valabil pentru orice schimb între sectoarele I şi II, pînă cînd înlocuirea reciprocă a mărfurilor respective nu va duce la reîntoarcerea banilor la punctul lor de plecare. Dar, dacă lucrurile decurg normal, banii figurează aici numai temporar în acest rol. În sistemul de credit însă, în care orice sumă de bani adiţională, eliberată pentru scurt timp, trebuie să funcţioneze imediat în mod activ în calitate de capital bănesc adiţional, un asemenea capital bănesc, disponibil numai temporar, poate să fie mobilizat, servind, de pildă, pentru întreprinderi noi în sectorul I, în timp ce el ar trebui să servească la realizarea produsului adiţional care se află imobilizat în alte întreprinderi ale acestui sector. Trebuie să mai menţionăm apoi că adăugirea celor 70 I_p la capitalul constant al sectorului II necesită în acelaşi timp o sporire a capitalului variabil al sectorului II cu o sumă de 14. Acest lucru presupune — ca şi în sectorul I, un caz de înglobare directă a plusprodusului I_p în capitalul I_c — că în sectorul II reproducţia se efectuează cu tendinţe de capitalizare, că această reproducţie presupune deci o sporire a acelei părţi din plusprodus care constă din mijloace de subzistenţă necesare.

___

După cum am văzut, în exemplul al doilea, pentru ca 500 I_p să fie capitalizate, produsul de 9000 trebuie să se repartizeze în vederea reproducţiei precum urmează. Ţinem seama numai de mărfuri şi facem abstracţie de circulaţia banilor.

I. 500_c + 500_p (care urmează să fie capitalizate) + 1500_(v+p) fond de consum = 7000 în mărfuri.

II. 1500_c + 299_v + 201_p = 2000 în mărfuri. Total 9000 în produs-marfă.

Capitalizarea se efectuează acum în felul următor:

În sectorul I, cele 500_p care urmează să fie capitalizate se împart în 5/6 = 417_c + 1/6 = 83_v. Aceste 83_v retrag o sumă egală da la II_p, care cumpără elemente ale capitalului constant, fiind deci adăugate la II_c. O sporire a lui II_c cu 83 condiţionează o sporire a lui II_v cu 1/5 din 83 = 17. Aşadar, după efectuarea schimbului avem:

În sectorul I capitalul a crescut de la 6000 la 6500, deci cu ¹/₁₂. În sectorul II a crescut de la 1715 la 1899, deci cu mai puţin de ¹/₉.

Reproducţia pe această bază în anul al doilea dă la sfîrşitul anului următorul capital:

I. (5417_c + 452_p)_c + (1083_v + 90_p)_v = 5869_c + 1173 = 7042.

II. (1583_c + 42_p + 90_p)_c + (316_v + 8_p + 18_p)_v = 1715_c + 342_v = 2057,

şi la sfîrşitul anului al treilea obţinem un produs:

I. 5869_c + 1173_v + 1173_p.
II. 1715_c + 342_v + 342_p.

Dacă sectorul I acumulează, ca pînă acum, o jumătate din plusvaloare, atunci I_(v+¹/2p) dă 1173_v + 587_(¹/2p) = 1760, adică mai mult decît totalul 1715 II_c, şi anume cu 45. Această diferenţă trebuie, aşadar, din nou acoperită prin trecerea la II a unele cantităţi de mijloace de producţie reprezentînd o sumă egală. Astfel, II_c creşte cu 45, ceea ce presupune o creştere de 1/5 = 9 în II_v. Apoi cele 587 I_p capitalizate se împart în 5/6 şi 1/6, adică 489_c şi 98_v; aceste 98 determină în sectorul II un nou adaos de 98 la capitalul constant, iar acest adaos, la rîndul lui, determină o sporire a capitalului variabil din sectorul II cu 1/5 = 20. În acest caz avem:

Prin urmare, în trei ani de reproducţie crescîndă, capitalul total din sectorul I a crescut de la 6000 la 7629, capitalul total din sectorul II a crescut de la 1715 la 2229, iar capitalul social total de la 7715 la 9858.

3. Schimbul lui II_c în caz de acumulare

Schimbul lui I_(v+p) contra II_c se poate efectua deci în diferite feluri.

În caz de reproducţie simplă, amîndouă aceste mărimi trebuie să fie egale şi să se înlocuiască reciproc, deoarece altfel, după cum am văzut mai sus, reproducţia simplă nu se poate efectua fără perturbări.

În caz de acumulare, importantă este în primul rînd rata acumulării. În cazurile de pînă acum am presupus că rata acumulării în sectorul I este = ¹/₂pI şi, de asemenea, că în ani diferiţi a rămas constantă. Nu am făcut decît să variem proporţia în care acest capital acumulat se împarte în capital variabil şi capital constant. În această privinţă am văzut că există trei cazuri:

1. I_(v+¹/2p) = II_c, care este deci mai mic decît I_(v+p). Aşa trebuie să fie întotdeauna, altfel în sectorul I nu s-ar produce acumularea.

2. I_(v+¹/2p) este mai mare decît II_c. În acest caz, înlocuirea se face datorită faptului că la II_c se adaugă o parte corespunzătoare din II_p, astfel că această sumă este = I_(v+¹/2p). Aici schimbul nu este pentru sectorul II o simplă reproducţie a capitalului său constant, ci o acumulare, o sporire a acestui capital constant cu acea parte din plusprodus pe care sectorul II o schimbă contra mijloace de producţie din sectorul I; această sporire a capitalului constant presupune în acelaşi timp că sectorul II, în afară de aceasta, îşi sporeşte în mod corespunzător şi capitalul variabil din propriul său plusprodus.

3. I_(v+¹/2p) este mai mic decît II_c. În acest caz, sectorul II nu şi-a reprodus în întregime, prin schimb, capitalul său constant şi de aceea trebuie să-şi acopere deficitul cumpărînd de la sectorul I. Acest lucru nu necesită însă o nouă acumulare de capital variabil în sectorul II, întrucît capitalul lui constant e numai reprodus în întregime, în ceea ce priveşte mărimea sa, abia prin această operaţie. Pe de altă parte, prin acest schimb, acea parte a capitaliştilor din sectorul I, care nu acumulează decît capital bănesc adiţional, a efectuat deja în parte acest fel de acumulare.

Ipoteza emisă în cazul reproducţiei simple, că I_(v+p) = II_c, nu numai că este incompatibilă cu producţia capitalista — ceea ce nu exclude de altfel faptul că de multe ori, în ciclul industrial de 10-11 ani, un an să aibă o producţie totală mai mică decît cel precedent, astfel încît, în comparaţie cu anul precedent, nu are loc nici măcar o reproducţie simplă —, dar, în plus, în condiţiile creşterii naturale anuale a populaţiei, reproducţia simplă nu ar putea avea loc decît in măsura în care un număr corespunzător mai mare de oameni de serviciu neproductivi ar participa la consumul celor 1500 care reprezintă plusvaloarea totală. Dimpotrivă, acumularea de capital, adică producţia capitalistă propriu-zisă, ar fi imposibilă în aceste împrejurări. Efectuarea acumulării capitaliste exclude deci posibilitatea ca II_c să fie egal cu I_(v+p). Totuşi, chiar în caz de acumulare capitalistă s-ar putea întîmpla ca, în urma proceselor de acumulare care au avut loc în decursul unei serii întregi de perioade anterioare de producţie, II_c să nu fie numai egal, ci chiar mai mare decît I_(v+p). Aceasta ar însemna o supraproducţie în sectorul II, care nu poate fi echilibrată decît printr-un mare crah, în urma căruia capitalul din sectorul II ar trece în sectorul I. — Tot aşa nu se schimbă nimic in raportul lui I_(v+p) faţă de II_c dacă o parte a capitalului constant din sectorul II se reproduce pe sine însăşi, cum se întîmplă, de pildă, în agricultură, unde este folosită sămînţa din producţia proprie. În ceea ce priveşte schimbul dintre sectoarele I şi II, această parte a lui II_c nu trebuie luată în considerare la fel ca şi I_c. De asemenea, lucrurile nu se schimbă nici în cazul cînd o parte a produselor din sectorul II poate, la rîndul ei, să intre în sectorul I ca mijloace de producţie. Acestea sînt acoperite cu o parte din mijloacele de producţie furnizate de sectorul I, şi această parte trebuie scăzută din capul locului din ambele sectoare dacă vrem să analizăm într-o formă pură şi nealterată schimbul dintre cele două mari sectoare ale producţiei sociale, dintre producătorii de mijloace de producţie şi producătorii de mijloace de consum.

Astfel, în condiţiile producţiei capitaliste, I_(v+p) nu poate fi egal cu II_c, adică aceste două mărimi nu se pot acoperi una pe cealaltă atunci cînd se schimbă reciproc. Dimpotrivă, dacă I_^p/x este partea din I_p cheltuită ca venit de capitaliştii din sectorul I, I_(v+^p/x) poate fi egal, mai mare sau mai mic decît II_c dar I_(v+^p/x) trebuie să fie întotdeauna mai mic decît II_(c+p), şi anume diferenţa trebuie să fie egală cu acea parte din II_p pe care capitaliştii din sectorul II trebuie în orice caz s-o consume ei înşişi.

Trebuie să menţionăm însă că, în această prezentare a acumulării, valoarea capitalului constant, în măsura în care acesta este o parte din valoarea capitalului-marfă la a cărui producere contribuie, nu a fost prezentată exact. Partea fixă a capitalului constant nou acumulat nu intră în capitalul-marfă decît în mod treptat şi periodic, în funcţie de natura diferită a acestor elemente ale capitalului fix; din această cauză, acolo unde în producţia mărfii intră mase mari de materii prime, semifabricate etc., acest capital-marfă constă în cea mai mare parte din elemente destinate să înlocuiască componentele circulante ale capitalului constant şi capitalul variabil. (Dar acest mod de a prezenta problema poate fi folosit datorită rotaţiei componentelor circulante; astfel se presupune că în cursul anului partea circulantă, împreună cu acea parte din valoarea capitalului fix care îi este transmisă, efectuează atîtea rotaţii cîte sînt necesare pentru ca suma totală a mărfurilor produse să fie egală cu valoarea capitalului total care intră în producţia anuală.) Acolo însă unde în producţie, în care sînt folosite maşini, nu intră materii prime, ci numai materiale auxiliare, elementul muncă egal v trebuie să reapară în capitalul marfă în calitate de componenta cea mai mare. În timp ce la stabilirea ratei profitului plusvaloarea e calculată la capitalul total, indiferent dacă componentele fixe ale capitalului constant transmit produsului în mod periodic o valoare mai mare sau mai mică, la stabilirea valorii fiecărui capital-marfă, produs în mod periodic, partea fixă a capitalului constant trebuie înglobată în calcul numai în măsura în care acesta, prin uzura lui, transmite în medie valoare asupra produsului însuşi.

IV. Observaţii suplimentare

Sursa iniţială de bani pentru sectorul II este suma v + p din producţia de aur a sectorului I, schimbată contra unei părţi din II_c; numai în măsura în care producătorul de aur acumulează plusvaloare sau o transformă în mijloace de producţie ale sectorului I, adică în măsura în care îşi lărgeşte deci producţia, v + p al lui nu intră în sectorul II; pe de altă parte, în măsura în care acumularea de bani de către producătorul de aur însuşi duce în cele din urmă la reproducţia lărgită, o parte din plusvaloarea producţiei de aur, care a fost cheltuită nu ca venit, ci pentru capital variabil adiţional al producătorului de aur, intră în sectorul II, unde favorizează o nouă tezaurizare sau oferă mijloace noi de a se cumpăra de la sectorul I fără ca sectorul II să-i vîndă, la rîndul lui, ceva în mod direct. Din banii proveniţi din acest I_(v+p) al producţiei de aur se scade acea parte din aur pe care anumite ramuri de producţie din sectorul II o folosesc ca materie primă etc., într-un cuvînt ca element destinat înlocuirii capitalului lor constant. Un element pentru tezaurizarea prealabilă în vederea unei viitoare reproducţii lărgite poate exista, în schimbul dintre sectoarele I şi II, în următoarele cazuri: pentru sectorul I numai în cazul cînd o parte din I_p este vîndută în mod unilateral sectorului II, fără să se cumpere în schimb ceva, servind aici, în sectorul II, drept capital constant adiţional; pentru sectorul II, cînd sectorul I procedează la fel în vederea transformării acestei părţi în capital variabil adiţional; apoi, cînd o parte din plusvaloarea cheltuită de sectorul I ca venit nu e acoperită de II_c, deci cînd cu ea se cumpără o parte din II_p care este astfel transformată în bani. Dacă I_(v+^p/x) este mai mare decît II_c, pentru reproducţia simplă a II_c nu trebuie să se înlocuiască cu marfă din sectorul I ceea ce acest sector a consumat din II_p. Se pune întrebarea în ce măsură poate avea loc tezaurizarea în cadrul schimbului dintre capitaliştii din sectorul II, schimb care nu poate să constea decît dintr-un schimb reciproc de II_p. Ştim că în cadrul sectorului II are loc o acumulare directă, datorită faptului că o parte din II_v este transformată direct în capital variabil (aşa cum în sectorul I o parte din I_p este transformată direct în capital constant). Date fiind diferitele trepte ale acumulării din cadrul diferitelor ramuri de producţie ale sectorului II, precum şi din cadrul fiecărei întreprinderi în parte, la capitaliştii individuali lucrurile se explică mutatis mutandis ^*7, exact ca în sectorul I. Unii se mai află încă în stadiul tezaurizării, vînzînd fără să cumpere, alţii se află pe punctul lărgirii efective a reproducţiei, cumpărînd fără să vîndă. Ce-i drept, la început capitalul bănesc variabil adițional este avansat pentru forţă de muncă adiţională; dar aceasta cumpără mijloace de subzistenţă de la acei proprietari — care se mai află încă în stadiul tezaurizării — de mijloace de consum adiţionale care intră în consumul muncitorilor. În măsura în care aceşti proprietari tezaurizează, banii nu se mai întorc la punctul lor de plecare, întrucît sînt acumulaţi.

57) De aici pînă la sfîrşit manuscrisul VIII.

58) În felul acesta se pune capăt o dată pentru totdeauna controversei dintre James Mill şi S. Bailey cu privire la acumularea capitalului, de care ne-am ocupat, din alt punct de vedere, în cartea I (capitolul XII, 5, p. 634, nota 65 ⁸²), şi anume controversa cu privire la posibilitatea unei extinderi a acțiunii capitalului industrial atunci cînd mărimea lui rămîne constantă. Vom reveni ulterior asupra acestei probleme.

*1. — „capital de împrumut“. — Nota trad.

*2. Vezi volumul de faţă, p. 458—486. — Nota red.

*3. Este vorba de hîrtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.). — Nota red.

*4. — la prima vedere. — Nota trad.

*5. — celelalte condiţii rămînînd neschimbate. — Nota trad.

*6. — sistemul plăţii în mărfuri. — Nota trad.

*7. — cu schimbările necesare. — Nota trad.

81. Expresia „muzică a viitorului“ a apărut în legătură cu publicarea în 1850 a cărţii compozitorului german Richard Wagner „Das Kunstwerk der Zukunft“; adversarii concepţiilor lui R. Wagner în domeniul creaţiei muzicale au dat acestei expresii un sens ironic. — 516 [Nota red.]

82. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 620, nota 64. — 530 [Nota red.]

Capitalul, vol. II
<< Capitolul douăzeci. Reproducţia simplă
Marx/Engels