Am urmărit descompunerea orînduirii gentilice servindu-ne de trei mari exemple diferite: exemplul grecilor, al romanilor şi al germanilor. În încheiere să cercetăm condiţiile economice generale care au subminat organizarea gentilică a societăţii încă pe treapta de sus a barbariei şi au înlăturat-o definitiv o dată cu ivirea civilizaţiei. Aici „Capitalul“ lui Marx[d] ne va fi tot atît de necesar ca şi cartea lui Morgani).
Apărută pe treapta de mijloc şi dezvoltată pe treapta de sus a sălbăticiei, gintai) ajunge la înflorirea ei — după cum putem aprecia pe baza izvoarelor de care dispunem — pe treapta de jos a barbariei. Vom începe deci cu această treaptă de dezvoltare.
Aici, unde drept exemplu trebuie să ne servească pieile-roşii din America, găsim orînduirea gentilică deplin dezvoltată. Un trib se scindează în mai multe ginţi, cel mai adesea în două1); aceste ginţi iniţiale se împart fiecare, pe măsură ce creşte populaţia, în mai multe ginţi-fiice, faţă de care ginta-mamă apare ca fratrie; tribul însuşi se împarte în mai multe triburi şi în fiecare dintre ele regăsim de cele mai multe ori vechile ginţi; o uniune leagă, cel puţin în unele cazuri, triburile înrudite. Această organizare simplă corespunde întru totul condiţiilor sociale din care a luat naştere. Ea nu este altceva decît o grupare apărută în mod firesc şi este capabilă să aplaneze toate conflictele care pot apărea într-o societate organizată în acest fel. Conflictele cu lumea din afară le aplanează războiul, care poate să se încheie cu nimicirea tribului, niciodată însă cu subjugarea lui. Măreţia, dar totodată şi caracterul mărginit al orînduirii genitilice, se manifestă în faptul că în cadrul ei nu este loc pentru dominaţie şi aservire. Înăuntrul orînduirii gentilice nu se face încă nici o distincţie între drepturi şi datorii; pentru indieni nu se pune încă întrebarea dacă participarea la treburile obşteşti, răzbunarea sîngelui sau răscumpărarea ei sînt datorii sau drepturi; această întrebare li s-ar părea tot atît de absurdă ca şi aceea dacă mîncatul, dormitul, vînatul constituie un drept sau o datorie. Tot astfel nu poate avea loc o scindare a tribului şi a ginţii în diferite clase. Şi aceasta ne face să examinăm baza economică a acestei orînduiri.
Populaţia este extrem de rară; ea este mai densă numai în locul în care s-a aşezat tribul, în jurul căruia se întinde, pe un spaţiu vast, în primul rînd teritoriul de vînătoare, apoi pădurea protectoare neutră, care îl desparte de alte triburi. Diviziunea muncii este pur naturală; ea există numai între cele două sexe. Bărbatul duce războiul, merge la vînat şi la pescuit, procură hrană şi confecţionează uneltele necesare în acest scop. Femeia îngrijeşte de casă, pregăteşte mîncarea şi îmbrăcămintea, găteşte, ţese, coase. Fiecare dintre ei este stăpîn în domeniul lui; bărbatul în pădure, femeia în casă. Fiecare este proprietarul uneltelor lucrate şi folosite de el: bărbatul e proprietarul armelor şi al uneltelor de vînat şi pescuit, femeia — al obiectelor casnice. Gospodăria e bazată pe principii comuniste, grupînd cîteva, adeseori chiar multe familii la un loc(1). Ceea ce se produce în comun şi se foloseşte în comun constituie proprietatea comună: casa, grădina, luntrea. Aşadar, aici şi numai aici există într-adevăr „proprietatea obţinută prin muncă“, născocită de către juriştii şi economiştii societăţii civilizate, ultimul argument juridic mincinos pe care se mai sprijină proprietatea capitalistă modernă.
Dar nu pretutindeni oamenii s-au oprit pe această treaptă. În Asia, ei au găsit animale care puteau fi domesticite şi puteau fi crescute în stare domestică. Bivoliţa sălbatică trebuia să fie vînată, cea domestică însă dădea cîte un viţel pe an şi, pe lîngă aceasta, dădea şi lapte. La cîteva dintre seminţiile cele mai înaintate — arienii, semiţii, poate chiar şi turanienii —, principala ocupaţie a fost mai întîi domesticirea animalelor şi abia după aceea creşterea şi îngrijirea lor. Din masa celorlalţi barbari s-au desprins triburile de păstori: prima mare diviziune socială a muncii. Triburile de păstori produceau nu numai mai multe, dar şi altfel de mijloace de trai decît ceilalţi barbari. În comparaţie cu aceştia ei aveau nu numai lapte, preparate din lapte, precum şi carne în cantităţi mult mai mari, dar aveau şi piei, lînă, păr de capră şi, pe măsură ce masa de materii prime creştea, o cantitate tot mai mare de fire toarse şi de ţesături. Aceasta a făcut pentru prima oară cu putinţă un schimb regulat de produse. În stadiile timpurii ale dezvoltării, schimbul putea avea loc numai întîmplător; o îndemînare deosebită în făurirea armelor şi a uneltelor putea duce la o vremelnică diviziune a muncii. Astfel, de pildă, în multe locuri s-au găsit rămăşiţe incontestabile de ateliere pentru confecţionarea uneltelor de piatră, datînd din epoca de piatră tîrzie; maiştrii care-şi desfăşurau aici iscusinţa lor lucrau, probabil, pe socoteala întregii colectivităţi, cum fac şi azi meseriaşii de profesiune din obştile gentilice indiene. În nici un caz pe această treaptă de dezvoltare nu putea lua naştere un alt schimb decît acela din cadrul tribului, şi chiar aceasta rămînea un fenomen foarte rar. Aici însă, după desprinderea triburilor de păstori, găsim, dimpotrivă, pregătite toate condiţiile necesare pentru schimbul dintre membrii diferitelor triburi, pentru dezvoltarea şi consolidarea schimbului ca instituţie permanentă. La început schimbul se făcea între triburi, prin mijlocirea şefilor de ginţi; dar atunci cînd turmele au început să treacă în proprietate individuală2), schimbul între indivizi a ajuns să precumpănească tot mai mult şi, în cele din urmă, a devenit unica formă de schimb. Vitele constituiau principalul obiect cu care triburile de păstori făceau schimb cu vecinii lor; vitele au devenit marfa prin mijlocirea căreia erau evaluate toate celelalte mărfuri şi care era primită bucuros pretutindeni în schimbul celorlalte, într-un cuvînt vitele au dobîndit funcţia de bani şi încă de pe această treaptă de dezvoltare au jucat rolul de bani. Iată cît de mare a fost necesitatea unei mărfi deosebite, marfa-bani, şi cît de repede s-a dezvoltat această necesitate chiar de la apariţia schimbului de mărfuri.
Grădinăritul, probabil necunoscut asiaticilor aflaţi pe treapta de jos a barbariei, a apărut la dînşii cel mai tîrziu pe treapta de mijloc, ca premergător al agriculturii. În condiţiile climatice din podişul turanic, păstoritul nu putea fi practicat fără provizii de nutreţ pentru iarna lungă şi aspră; aşadar, fîneţele şi cultivarea cerealelor erau aici o condiţie indispensabilă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre stepele din nordul Mării Negre. Dar, dacă în primele timpuri cerealele se cultivau pentru vite, curînd ele au început să servească şi drept hrană pentru oameni. Pămîntui cultivat a rămas încă proprietatea tribului, fiind dat spre folosinţă la început ginţii, mai tîrziu comunităţilor casnice şi, în cele din urmă3), indivizilor; aceştia puteau avea oarecare drepturi de posesiune asupra pămîntului, dar nu mai mult.
Dintre realizările în domeniul meşteşugurilor pe această treaptă, două sînt deosebit de importante. Prima este războiul de ţesut, a doua — topirea minereurilor şi prelucrarea metalelor. Arama şi cositorul, precum şi bronzul, aliajul acestora, erau metalele cele mai de seamă; bronzul dădea unelte şi arme care se puteau folosi, dar nu putea înlocui uneltele de piatră; aceasta n-o putea face decît fierul, iar oamenii nu se pricepeau încă să extragă fierul. Aurul şi argintul au început să fie întrebuinţate ca giuvaericale şi podoabe, şi încă de pe atunci aveau, probabil, o valoare mare în comparaţie cu arama şi bronzul.
Creşterea producţiei în toate ramurile — creşterea vitelor, agricultura, meşteşugurile casnice — a dat forţei de muncă omeneşti posibilitatea de a produce o cantitate mai mare de produse decît era necesar pentru întreţinerea ei. Totodată a crescut şi cuantumul de muncă pe care trebuia s-o depună zilnic fiecare membru al ginţii, al comunităţii casnice sau al familiei separate. Se impunea atragerea unor noi forţe de muncă. Războiul a procurat aceste forţe: prizonierii de război au început să fie transformaţi în sclavi. O dată cu creşterea productivităţii muncii, deci şi a avuţiei, şi o dată cu lărgirea sferei de activitate productivă, în condiţiile istorice generale de atunci, prima mare diviziune socială a muncii a adus în mod necesar cu sine sclavia. Din prima mare diviziune socială a muncii a izvorît şi prima mare împărţire a societăţii în două clase: stăpîni şi sclavi, exploatatori şi exploataţi.
Cum şi cînd au trecut turmele din stăpînirea obştească a tribului sau a ginţii în proprietatea individuală a capilor de familte, despre aceasta nu ştim pînă acum nimic. Dar, în linii mari, această trecere trebuie să fi avut loc pe această treaptă. Iar o dată cu apariţia turmelor şi a celorlalte avuţii noi, în familie s-a produs o revoluţie, îndeletnicirile productive au fost întotdeauna treaba bărbatului, iar mijloacele necesare erau produse de el şi erau proprietatea lui. Turmele erau noile mijloace productive; la început domesticirea animalelor şi mai tîrziu îngrijirea lor erau opera lui. De aceea vitele îi aparţineau lui, şi tot lui îi aparţineau şi mărfurile şi sclavii pe care îi primea în schimbul vitelor. Tot prisosul care rămînea acum de pe urma îndeletnicirilor productive revenea bărbatului; femeia participa şi ea la consumarea produselor, dar nu era părtaşă la proprietate. „Sălbaticul“ războinic şi vînător se mulţumise cu al doilea loc în casă, după femeie; „mai blîndul“ păstor însă, prevalîndu-se de bogăţia lui, s-a situat pe primul loc, împingînd femeia pe planul al doilea. Şi ea nu se putea plînge. Diviziunea muncii în familie a servit drept bază diviziunii proprietăţii între bărbat şi femeie; ea a rămas aceeaşi şi, cu toate acestea, a răsturnat cu desăvîrşire relaţiile casnice existente pînă atunci numai pentru că diviziunea muncii în afara familiei s-a schimbat. Aceeaşi cauză care înainte asigura dominaţia femeii în casă, şi anume limitarea activităţii ei la munca casnică, asigura acum dominaţia bărbatului în casă: activitatea casnică a femeii îşi pierdea acum importanţa în comparaţie cu munca productivă a bărbatului; munca lui era totul, a femeii doar un adaos neînsemnat. Chiar de aici se vede că eliberarea femeii, punerea el pe picior de egalitate cu bărbatul, este şi rămîne o imposibilitate atîta timp cît femeia este exclusă de la munca productivă socială şi se limitează la munca casnică privată. Eliberarea femeii va deveni posibilă abia atunci cînd va putea participa la producţie pe scară socială largă, iar munca casnică o va ocupa doar într-o măsură neînsemnată. Acest lucru a devenit cu putinţă numai în condiţiile marii industrii moderne, care nu numai că admite, dar face chiar necesară, munca femeilor pe scară largă şi tinde din ce în ce mai mult să transforme munca privată casnică într-o producţie socială.
O dată cu statornicirea dominaţiei de fapt a bărbatului în casă a căzut şi cea din urmă stavilă din calea stăpînirii lui absolute. Această dominaţie absolută a fost confirmată şi eternizată prin răsturnarea matriarhatului, prin introducerea patriarhatului şi prin trecerea treptată de la căsătoria-pereche la monogamie. Iar prin aceasta s-a produs o spărtură în vechea orînduire gentilică: familia separată a devenit o forţă, şi încă o forţă ameninţătoare care se opunea ginţii.
Pasul următor ne duce la treapta de sus a barbariei, perioada în care toate popoarele civilizate şi-au avut epoca lor eroică: epoca spadei de fier şi, totodată, a plugului şi a toporului de fier. Omul a supus fierul, ultima şi cea mai însemnată dintre toate materiile prime care a jucat un rol revoluţionar în istorie pînă la apariţia cartofului. Fierul a făcut posibilă agricultura pe întinderi mari de pămînt şi transformarea în teren arabil a unor mari suprafeţe de păduri; fierul a dat meseriaşului unelte tari şi tăioase, cărora nu le-a putut rezista nici o piatră şi nici unul dintre celelalte metale cunoscute pe atunci. Dar toate acestea nu s-au făcut dintr-o dată; la început fierul era adeseori mai moale decît bronzul. De aceea arma de piatră nu a dispărut decît cu încetul; securile de piatră sînt pomenite nu numai în „Cîntul lui Hildebrand“i), dar au mai fost folosite şi în lupta de la Hastingsi) din 1066[N240]. Dar progresul se desfăşura acum nestăvilit, cu întreruperi mai rare şi mai rapid. Oraşul, care înconjura cu zidurile lui de piatră, cu turnuri şi crenele casele de piatră sau de cărămidă, a devenit reşedinţa centrală a tribului sau a uniunii de triburi — un progres enorm în arta construcţiei, dar în acelaşi timp şi un indiciu de creştere a primejdiei şi a nevoii de apărare. Avuţia creştea repede, dar ca avuţie numai a unor indivizi; ţesătoria, prelucrarea metalelor şi celelalte meserii, care se diferenţiau tot mai mult unele de altele, făceau să crească tot mai mult varietatea şi iscusinţa în producţie; pe lîngă cereale, leguminoase şi fructe, agricultura dădea acum şi untdelemn şi vin, pe care oamenii au învăţat să le producă. O activitate atît de variată nu mai putea fi desfăşurată de unul şi acelaşi individ; s-a produs a doua mare diviziune a muncii: meşteşugul s-a despărţit de agricultură. Creşterea continuă a producţiei şi, o dată cu aceasta, a productivităţii muncii a făcut să crească şi valoarea forţei de muncă omeneşti; sclavia, care pe treapta anterioară de dezvoltare abia se năştea şi era sporadică, ajunge acum o parte componentă esenţială a sistemului social; sclavii încetează de a mai fi simple ajutoare, ei sînt mînaţi cu zecile la muncă pe ogoare şi în ateliere. O dată cu scindarea producţiei în cele două mari ramuri principale, agricultura şi meşteşugurile, apare producţia în vederea schimbului, producţia de mărfuri, şi o dată cu ea apare negoţul, practicat nu numai în cadrul tribului şi la hotarele lui, ci chiar şi peste mări. Dar toate acestea se află într-o formă foarte puţin dezvoltată; metalele nobile încep să devină marfa-bani precumpănitoare şi generală, dar metalul nu este încă bătut în monedă, ci este folosit la schimb numai după greutate.
Alături de deosebirea dintre oamenii liberi şi sclavi apare aceea dintre bogaţi şi săraci; o dată cu noua diviziune a muncii se iveşte şi o nouă împărţire a societăţii în clase. Deosebirea de avere dintre capii de familie distruge vechea comunitate casnică comunistă peste tot unde se mai păstra, şi o dată cu ea dispare şi cultivarea în comun a pămîntului în folosul acestei comunităţi. Pămîntul arabil este dat în folosinţa familiilor separate, la început pe un timp limitat, mai tîrziu pentru totdeauna; trecerea la proprietatea privată deplină se face treptat şi paralel cu trecerea de la căsătoria-pereche la monogamie. Familia separată devine unitatea economică a societăţii.
Densitatea crescîndă a populaţiei impune o unitate mai strînsă atît în interior, cît şi în relaţiile cu lumea din afară. Uniunea triburilor înrudite devine pretutindeni o necesitate; curînd devine necesară şi contopirea lor, şi, o dată cu aceasta, contopirea teritoriilor separate ale diferitelor triburi într-un teritoriu comun al întregului popor. Şeful militar al poporului — rex, basileus, thiudans — devine un funcţionar public indispensabil şi permanent. Apare adunarea poporului acolo unde nu exista încă. Şeful militar, sfatul, adunarea poporului alcătuiesc organele democraţiei militare, dezvoltate din orînduirea gentilică. Ea este militară — pentru că războiul şi organizarea în vederea războiului au devenit acum funcţii regulate ale vieţii poporului. Avuţiile vecinilor aţîţa lăcomia popoarelor, pentru care dobîndirea de bogăţii a şi devenit unul dintre principalele ţeluri în viaţă. Ele sînt barbare: jaful li se pare mai uşor şi chiar mai onorabil decît munca constructivă. Războiul, care înainte vreme se ducea numai pentru a răzbuna o încălcare a teritoriului sau pentru extinderea teritoriului devenit insuficient, acum este dus numai în scopuri de jaf şi devine o îndeletnicire permanentă. Nu degeaba se înalţă ziduri ameninţătoare împrejurul noilor oraşe întărite: în şanţurile lor se deschide mormîntul orînduirii gentilice, iar vîrfurile turnurilor lor ating civilizaţia. Acelaşi lucru se petrece şi în sînul societăţii. Războaiele de jaf fac să crească puterea şefului militar suprem, precum şi a căpeteniilor mai mărunte; alegerea tradiţională a urmaşilor din rîndurile aceleiaşi familii se transformă treptat, mai ales de la trecerea la patriarhat, în drept ereditar, mai întîi îngăduit, apoi pretins şi în cele din urmă uzurpat; este pusă temelia regalităţii ereditare şi a nobilimii ereditare. Astfel organele orînduirii gentilice se smulg treptat din rădăcinile lor din popor, din gintă, fratrie, trib şi întreaga orînduire gentilică se transformă în opusul ei: dintr-o organizaţie a triburilor al cărei scop este libera rezolvare a propriilor lor treburi, ea devine o organizaţie pentru prădarea şi asuprirea vecinilor şi, în consecinţă, organele ei se transformă din instrumente ale voinţei poporului în organe de sine stătătoare de dominare şi de împilare, îndreptate împotriva propriului popor. Acest lucru n-ar fi fost însă niciodată cu putinţă dacă lăcomia după bogăţie n-ar fi împărţit pe membrii ginţii în bogaţi şi săraci, dacă „deosebirile de avere din cadrul uneia şi aceleiaşi ginţi n-ar fi transformat unitatea de interese într-un antagonism între membrii ginţii“ (Marx) şi dacă extinderea sclaviei nu ar fi făcut ca obţinerea mijloacelor de trai prin muncă proprie să fie considerată ca o treabă demnă numai de sclavi, mai ruşinoasă decît jaful.
Am ajuns acum în pragul civilizaţiei. Ea începe cu un nou progres în diviziunea muncii. Pe treapta de jos a barbariei, oamenii produceau numai pentru propriile lor nevoi de consum; schimburile, care se făceau cînd şi cînd, erau acte izolate şi aveau ca obiect numai prisosul care se ivea întîmplător. Pe treapta de mijloc a barbariei găsim deja la popoarele de păstori o avuţie — vitele —, care, atunci cînd turma era ceva mai mare, dădeau cu regularitate un prisos peste nevoile proprii; totodată constatăm şi o diviziune a muncii între popoarele de păstori şi triburile înapoiate, care nu aveau turme; astfel găsim alături două trepte de producţie deosebite şi deci toate condiţiile pentru un schimb regulat. Pe treapta de sus a barbariei are loc o nouă diviziune a muncii, între agricultură şi meşteşuguri, şi totodată producţia unei părţi din ce în ce mai mari de produse ale muncii direct pentru schimb, iar prin aceasta transformarea schimbului dintre producătorii izolaţi într-o necesitate vitală pentru societate. Civilizaţia consolidează şi accentuează toate aceste diviziuni existente ale muncii mai ales prin ascuţirea opoziţiei dintre oraş şi sat (oraşele putînd domina din punct de vedere economic satele, cum era situaţia în antichitate, sau satele putînd domina oraşele, cum era în evul mediu) şi le adaugă o a treia diviziune a muncii, caracteristică ei şi de o însemnătate hotărîtoare: ea dă naştere unei clase care nu se mai îndeletniceşte cu producţia, ci numai cu schimbul produselor — negustorii. Pînă acum toate tendinţele de formare a claselor erau legate exclusiv de producţie; oamenii ocupaţi în producţie se împărţeau în conducători şi executanţi sau în producători pe scară mai mare sau mai mică. Aici apare pentru prima oară o clasă care, fără a participa în vreun mod oarecare la producţie, pune stăpînire pe conducerea producţiei în ansamblul ei şi îşi subordonează economiceşte pe producători, o clasă care devine mijlocitorul indispensabil dintre doi producători şi care îi exploatează pe amîndoi. Sub pretextul că scuteşte pe producători de osteneala şi riscul legate de schimb, că extinde desfacerea produselor lor pînă pe pieţele cele mai îndepărtate şi că prin aceasta creează, chipurile, clasa cea mai folositoare a populaţiei, se formează o clasă de paraziţi, de adevăraţi trîntori sociali, care, drept răsplată pentru servicii în realitate prea puţin însemnate, ia caimacul atît de pe producţia indigenă cît şi de pe cea străină, adună repede avuţii uriaşe şi dobîndeşte o influenţă socială corespunzătoare şi tocmai de aceea ocupă în perioada civilizaţiei o poziţie din ce în ce mai înaltă subordonîndu-şi din ce în ce mai mult producţia, pînă cînd în cele din urmă produce un produs propriu: crizele comerciale periodice.
De altfel, pe treapta de dezvoltare de care ne ocupăm, tînăra negustorime nu presimte încă nicidecum ce lucruri mari o aşteaptă. Dar ea se constituie şi se face indispensabilă, şi aceasta este de ajuns. O dată cu ea apar şi banii de metal, moneda bătută, iar o dată cu banii de metal apare un nou mijloc de dominaţie a neproducătorului asupra producătorului şi asupra producţiei sale. A fost descoperită marfa mărfurilor, care conţine într-o formă ascunsă toate celelalte mărfuri, un mijloc magic care se poate transforma, după dorinţă, în orice lucru ademenitor sau dorit. Cel care îl avea era stăpîn pe lumea producţiei. Şi cine îl avea în primul rînd? Negustorul. Cultul banilor se afla în mîinile lui sigure. El a avut grijă ca lumea să-şi dea seama că toate mărfurile şi, o dată cu ele, toţi producătorii de mărfuri trebuie să îngenuncheze cu smerenie în faţa banilor. El a dovedit în practică că toate celelalte forme de avuţie devin doar o simplă ficţiune în faţa acestei întruchipări a avuţiei ca atare. Niciodată după aceea puterea banului nu s-a manifestat cu atîta brutalitate şi violenţă primitivă ca în această perioadă a tinereţii sale. După cumpărarea mărfurilor pe bani a apărut împrumutul de bani, iar o dată cu acesta — dobînda şi camătă. Şi nici o legislaţie ulterioară nu a aruncat pe datornic în mod atît de necruţător şi fără nici o posibilitate de scăpare la picioarele cămătarului creditor ca legislaţia vechii Atene şi a vechii Rome, apărute amîndouă spontan, ca drept cutumiar, sub presiunea exclusivă a constrîngerii economice.
Alături de avuţia în mărfuri şi sclavi, alături de avuţia în bani, a apărut acum şi avuţia în proprietăţi funciare. Dreptul de posesiune individuală asupra loturilor de pămint care le-au fost acordate la început de către gintă sau trib era acum atît de consolidat, încît se transformase din drept de posesiune în drept de proprietate ereditară. Ţinta spre care tindeau în ultimul timp era înainte de toate de a se elibera de dreptul comunităţii gentilice asupra loturilor de pămînt, drept care-i stînjenea ca nişte cătuşe. Cătuşele acestea au dispărut, dar scurt timp după aceea a dispărut şi noua proprietate funciară. Proprietatea deplină, liberă asupra pămintului însemna nu numai posibilitatea unei posesiuni neîngrădite; ea însemna şi posibilitatea de a-l înstrăina. Atîta timp cît pămîntul a fost proprietatea ginţii, posibilitatea aceasta nu exista. Dar cînd noul proprietar funciar s-a eliberat definitiv de cătuşele proprietăţii supreme a ginţii şi a tribului, el a rupt şi legătura care-l ţinuse pînă atunci legat indisolubil de pămînt. Semnificaţia acestui lucru i-au arătat-o limpede banii, inventaţi o dată cu proprietatea privată asupra pămîntului. Pămîntul putea să devină acum o marfă care poate fi vîndută sau ipotecată. De îndată ce s-a instituit proprietatea asupra pămîntului a fost inventată şi ipoteca (vezi la Atena). Întocmai cum heterismul şi prostituţia sînt însoţitorii nedespărţiţi ai monogamiei, tot astfel de acum înainte şi ipoteca se ţine scai de proprietatea privată asupra pămîntului. Aţi vrut proprietate deplină, liberă, alienabilă asupra pămîntului? Poftim, o aveţi! — „Tu l'as voulu, George Dandin !“4)
Astfel, o dată cu extinderea comerţului, cu banii şi cămătăria, cu proprietatea asupra pămîntului şi ipoteca, s-a desfăşurat în ritm rapid concentrarea şi centralizarea bogăţiilor în mîinile unei clase puţin numeroase şi, paralel cu aceasta, sărăcirea crescîndă a maselor şi masa crescîndă a săracilor. Noua aristocraţie a banului, în măsura în care nu era din capul locului identică cu vechea aristocraţie de trib, o împinse pe aceasta definitiv pe planul al doilea (în Atena, în Roma, la germani). Şi, paralel cu această împărţire în clase, după avere a oamenilor liberi, a avut loc, mai ales în Grecia, o creştere uriaşă a numărului sclavilor(2), a căror muncă forţată constituia baza pe care se ridica suprastructura întregii societăţi.
Să vedem acum ce a devenit orînduirea gentilică sub acţiunea acestei răsturnări sociale. În faţa noilor elemente, care s-au dezvoltat fără concursul ei, ea era neputincioasă. Condiţia existenţei ei era ca membrii unei ginţi sau ai unui trib să fie reuniţi pe acelaşi teritoriu, locuit exclusiv de ei. Acest lucru încetase de mult. Pretutindeni ginţile şi triburile erau amestecate, pretutindeni în mijlocul cetăţenilor liberi locuiau sclavi, locuitori fără drepturi depline care se bucurau numai de protecţie, străini. Stabilitatea domiciliului, la care s-a ajuns abia spre sfîrşitul treptei de mijloc a barbariei, era mereu tulburată de repetatele schimbări de domiciliu cerute de negoţ, de schimbarea îndeletnicirii şi de înstrăinarea proprietăţilor funciare. Membrii uniunilor de gintă nu se mai puteau întruni pentru rezolvarea treburilor lor comune; abia dacă se mai îngrijeau chiar de lucruri de mică importanţă, ca, de pildă, serbările religioase. Alături de nevoile şi de interesele a căror rezolvare cădea în sarcina uniunilor de gintă şi pe care acestea erau capabile să le rezolve, din revoluţia intervenită în condiţiile activităţii productive a oamenilor şi din schimbările care au rezultat de aici în structura socială s-au născut noi nevoi şi interese, care nu numai că erau străine vechii orînduiri gentilice, dar îi erau chiar opuse în toate privinţele. Interesele grupelor de meşteşugari, apărute în urma diviziunii muncii, nevoile specifice ale oraşelor în opoziţie cu acelea ale satelor cereau organe noi, dar fiecare din aceste grupe era alcătuită din oameni din diferite ginţi, fratrii şi triburi şi cuprindea chiar şi străini; prin urmare, aceste organe trebuiau să se formeze în afara orînduirii gentilice, alături de ea şi, totodată, împotriva ei. — Pe de altă parte, în fiecare uniune de gintă s-a manifestat acest conflict de interese, care a atins punctul culminant în reunirea în cadrul aceleiaşi ginţi şi al aceluiaşi trib a bogaţilor şi săracilor, a cămătarilor şi datornicilor. — La aceasta s-a adăugat masa noii populaţii, străină de grupurile gentilice, care putea să devină o forţă în ţară, aşa cum s-a întîmplat la Roma, şi care totodată era prea numeroasă pentru a putea fi primită treptat în ginţile şi triburile înrudite prin sînge. Acestei mase i se contrapuneau uniunile gentilice ca nişte organizaţii închise, privilegiate; democraţia primitivă apărută în mod firesc, s-a transformat într-o aristocraţie odioasă. — În sfîrşit, orînduirea gentilică s-a născut dintr-o societate care nu cunoştea antagonisme lăuntrice şi nu se putea adapta decît unei astfel de societăţi. Ea nu dispunea de nici un fel de mijloace de constrîngere în afară de opinia publică. Acum însă a apărut o societate care, în virtutea tuturor condiţiilor ei economice de viaţă, a trebuit să se scindeze în oameni liberi şi sclavi, în bogaţi exploatatori şi săraci exploataţi, o societate care nu numai că nu putea să împace aceste antagonisme, dar care trebuia chiar să le ascută tot mai mult. O astfel de societate putea să existe numai în condiţiile unei lupte permanente, făţişe între aceste clase sau sub dominaţia unei a treia forţe, care, aflîndu-se în aparenţă deasupra claselor în luptă, să reprime conflictul lor făţiş şi să îngăduie lupta de clasă cel mult pe tărîm economic, sub o formă aşa-zis legală. Orînduirea gentilică îşi trăise traiul. Ea a fost sfărîmată de diviziunea muncii şi de consecinţa ei, scindarea societăţii în clase: locul ei l-a luat statul.
Am cercetat mai sus fiecare din cele trei forme principale sub care se ridică statul pe ruinele orînduirii gentilice. Atena prezintă forma cea mai pură, cea mai clasică: aici statul se naşte de-a dreptul şi prin excelenţă din contradicţiile de clasă, care se dezvoltă chiar în cadrul societăţii gentilice. La Roma, societatea gentilică se transformă într-o aristocraţie închisă, în mijlocul unei plebe numeroase, care se află în afara acestei aristocraţii, este lipsită de drepturi, dar are îndatoriri; biruinţa plebei sfărîmă vechea orînduire gentilică şi pe ruinele ei întemeiază statul, în care, curînd, dispar cu desăvîrşire, atît aristocraţia gentilică, cît şi plebea. În sfîrşit, la învingătorii Imperiului roman, germanii, statul ia naştere direct din cucerirea unor întinse teritorii străine, pentru a căror stăpînire orînduirea gentilică nu oferea nici un fel de mijloace. Dar întrucît această cucerire nu este legată nici de o luptă serioasă cu vechea populaţie, nici de o diviziune mai înaintată a muncii, întrucît nivelul de dezvoltare economică a celor învinşi este aproape identic cu cel al cuceritorilor şi de aceea baza economică a societăţii rămîne neschimbată, orînduirea gentilică poate să se mai menţină secole de-a rîndul într-o formă modificată, teritorială, în forma de marcă, şi chiar să se reînnoiască pentru un timp oarecare, într-o formă atenuată, în familiile (Geschlechter) de nobili şi de patricieni de mai tîrziu, ba chiar şi în familiile (Geschlechter) de ţărani, ca, de pildă, în Dithmarschen(3).
Aşadar, statul nu este nicidecum o forţă impusă societăţii din afară; el nu este, de asemenea, nici „realitatea ideii morale“, „imaginea şi realitatea raţiunii“, după cum susţine Hegel[N243]. Statul este, dimpotrivă, un produs al societăţii pe o anumită treaptă de dezvoltare; el stă mărturie faptului că această societate s-a încurcat într-o contradicţie de nerezolvat cu sine însăşi, că s-a scindat în antagonisme de neîmpăcat, din care nu este în stare să se elibereze. Dar pentru ca aceste antagonisme, aceste clase cu interese economice contradictorii să nu se macine unele pe altele şi să nu macine şi societatea într-o luptă stearpă, a devenit necesară o forţă care, stînd în aparenţă deasupra societăţii, să atenueze conflictul, să-l ţină în limitele „ordinii“. Această forţă, ieşită din sînul societăţii, dar care, situîndu-se deasupra ei, se înstrăinează din ce în ce mai mult de ea, este statul.
Faţă de vechea organizare gentilică, statul se caracterizează, în primul rînd, prin împărţirea supuşilor săi pe bază teritorială. Vechile uniuni gentilice, formate şi menţinute, după cum am văzut, pe baza legăturilor de sînge, au devenit insuficiente, în bună parte pentru că presupuneau legarea membrilor ginţii de un anumit teritoriu, situaţie care încetase de mult. Teritoriul a rămas, dar oamenii au devenit mobili. De aceea s-a luat ca punct de plecare împărţirea teritorială, dîndu-se cetăţenilor posibilitatea să-şi exercite drepturile şi datoriile publice acolo unde se stabileau, fără a se ţine seama de gintă şi de trib. Această organizare a cetăţenilor după locul de domiciliere este comună tuturor statelor. De aceea ni se pare firească; dar am văzut de ce lupte îndîrjite şi îndelungate a fost nevoie pînă cînd a reuşit să se impună în Atena şi Roma în locul vechii organizări pe ginţi.
A doua caracteristică a statului este instituirea unei forţe publice, care nu mai coincide nemijlocit cu populaţia, care se organizează ea însăşi ca o forţă armată. Această forţă publică distinctă este necesară, deoarece de la scindarea societăţii în clase organizarea armată de sine stătătoare a populaţiei a devenit imposibilă. Sclavii fac şi ei parte din populaţie: faţă de cei 365.000 de sclavi, cei 90.000 de cetăţeni atenieni alcătuiesc doar o clasă privilegiată. Armata populară a democraţiei ateniene constituia o forţă publică aristocratică împotriva sclavilor, pe care îi ţinea în frîu; dar pentru a ţine şi pe cetăţeni în frîu a fost nevoie, cum s-a spus mai sus, de o jandarmerie. Această forţă publică există în orice stat; ea constă nu numai din oameni înarmaţi, ci şi din accesorii materiale, închisori şi instituţii de constrîngere de tot felul, pe care societatea gentilică nu le-a cunoscut. Ea poate fi foarte neînsemnată, aproape imperceptibilă, în societăţi în care contradicţiile de clasă nu sînt încă dezvoltate, precum şi în regiuni izolate, cum se observă uneori pe alocuri în Statele Unite ale Americii. Forţa publică se întăreşte însă pe măsură ce se ascut contradicţiile de clasă din cadrul statului şi pe măsură ce statele învecinate devin mai mari şi populaţia lor creşte. Aruncaţi o privire asupra Europei noastre de astăzi, în care lupta de clasă şi goana după cuceriri au ridicat forţa publică pe o asemenea culme, încît ameninţă să înghită întreaga societate şi statul însuşi.
Pentru a întreţine această forţă publică este nevoie de contribuţia cetăţenilor, de impozite. Acestea erau complet necunoscute societăţii gentilice. Noi însă le cunoaştem astăzi prea bine. Pe măsură ce civilizaţia progresează, nici impozitele nu mai sînt de ajuns; statul emite poliţe asupra viitorului, contractează datorii, datorii publice. Şi despre acestea ne poate spune multe bătrîna Europă.
Avînd în mîna lor forţa publică şi dreptul de a percepe impozite, funcţionarii ajung, ca organe ale societăţii, să se situeze acum deasupra societăţii. Respectul nesilit, arătat de bunăvoie organelor orînduirii gentilice, nu le mai poate ajunge, chiar dacă l-ar putea obţine; exponenţi ai unei puteri care se înstrăinează de societate, ei trebuie să-şi asigure respectul prin legi excepţionale, în virtutea cărora devin persoane sacrosancte şi inviolabile. Cel mai umil slujbaş al poliţiei statului civilizat are mai multă „autoritate“ decît toate organele societăţii gentilice luate la un loc; dar cel mai puternic principe şi cel mai mare bărbat de stat sau comandant de oşti al unui stat civilizat ar putea să invidieze pe cel mai neînsemnat şef de gintă pentru respectul nesilit şi necontestat de care se bucură. Acesta din urmă se află în cadrul societăţii, pe cînd ceilalţi sînt nevoiţi să încerce să reprezinte ceva situat în afara şi deasupra acestei societăţi.
Dat fiind că statul a luat fiinţă din nevoia de a ţine în frîu antagonismul dintre clase, de asemenea, dat fiind că a luat fiinţă chiar în conflictul dintre clase, el este, de regulă, statul clasei celei mai puternice, al clasei dominante din punct de vedere economic, care, cu ajutorul lui, devine dominantă şi din punct de vedere politic, dobîndind astfel noi mijloace pentru oprimarea şi exploatarea clasei asuprite. Astfel, statul antic era înainte de toate statul proprietarilor de sclavi pentru oprimarea sclavilor, statul feudal era organul nobilimii pentru oprimarea ţăranilor iobagi, iar statul reprezentativ modern este instrumentul de exploatare a muncii salariate de către capital. În mod excepţional însă se ivesc perioade în care clasele în luptă ajung la un astfel de echilibru, încît puterea de stat capătă vremelnic, ca mijlocitoare aparentă între clase, o oarecare independenţă faţă de amîndouă. Aşa a fost monarhia absolută din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, care menţinea un echilibru între nobilime şi burghezie; aşa a fost bonapartismul din timpul primului şi mai ales al celui de-al doilea imperiu francez, care aţîţa proletariatul împotriva burgheziei şi burghezia împotriva proletariatului, Cea mai nouă realizare de acest fel, în care stăpînitorii şi stăpîniţii apar deopotrivă de comici, este noul imperiu german de naţie bismarckianăi): aici, opunînd pe capitalişti muncitorilor, se creează un echilibru, amîndouă clasele fiind deopotrivă înşelate în folosul iuncherilor prusaci decăzuţi.
În afară de aceasta, în majoritatea statelor istorice drepturile acordate cetăţenilor se drămuiesc după avere, recunoscîndu-se astfel în mod făţiş că statul este o organizaţie a clasei celor avuţi, pentru apărarea lor împotriva clasei celor neavuţi. Aşa a fost în Roma şi în Atena cu împărţirea cetăţenilor în categorii după avere. Aşa a fost şi în statul feudal medieval, în care poziţia politică era determinată de întinderea proprietăţii funciare. La fel şi cu sistemul electoral cenzitar din statele reprezentative moderne. Dar această consacrare politică a deosebirii de avere nu este nicidecum esenţială. Dimpotrivă, ea caracterizează o treaptă inferioară în dezvoltarea statului. Cea mai înaltă formă de stat, republica democratică, care în condiţiile noastre sociale moderne devine tot mai mult o necesitate inevitabilă şi care este singura formă de stat în cadrul căreia se poate duce pînă la capăt lupta hotărîtoare dintre proletariat şi burghezie, această republică democratică în mod oficial nu mai cunoaşte deosebirile de avere. În această republică, bogăţia îşi exercită puterea în mod indirect, dar cu atît mai sigur; pe de o parte, sub forma coruperii directe a funcţionarilor (exemplu clasic: America), pe de altă parte sub forma alianţei dintre guvern şi bursă, care se realizează cu atît mai uşor, cu cît creşte mai mult datoria publică şi cu cît societăţile pe acţiuni concentrează tot mai mult în mîinile lor nu numai transporturile, dar chiar şi producţia însăşi, şi îşi găsesc, la rîndul lor, în bursă un centru de gravitate. În această privinţă, o pildă vie, în afară de America, este ultima republică franceză; în acest domeniu, nici onesta Elveţie n-a rămas mai prejos. Dar faptul ca pentru această alianţă frăţească dintre guvern şi bursă nu e necesară o republică democratică ni-l dovedeşte, în afară de Anglia, noul imperiu german, unde e greu de spus pe cine a înălţat mai sus votul universal: pe Bismarck sau pe Bleichröderi). În sfîrşit, clasa avută domneşte nemijlocit, cu ajutorul votului universal. Atîta timp cît clasa asuprită, în cazul de faţă deci proletariatul, nu este încă suficient de matură pentru a se elibera ea însăşi, majoritatea ei va recunoaşte orînduirea socială existentă ca fiind singura cu putinţă şi va merge din punct de vedere politic în coada clasei capitaliste, formînd aripa ei de extremă stîngă. Dar, pe măsură ce ea devine destul de matură pentru a se autoelibera, ea se constituie într-un partid propriu şi îşi alege reprezentanţii ei proprii, şi nu pe aceia ai capitaliştilor. Votul universal este astfel un criteriu al maturităţii clasei muncitoare. Mai mult nu poate da, nici nu va da niciodată în statul actual, dar şi aceasta este de ajuns. În ziua în care termometrul votului universal va arăta la muncitori punctul de fierbere, atît ei, cît şi capitaliştii vor şti ce au de făcut.
Statul nu a existat deci dintotdeauna. Au existat societăţi care-au scos-o la capăt fără el, care nici idee nu aveau despre stat şi despre puterea de stat. Pe o anumită treaptă a dezvoltării economice, legată în mod necesar de scindarea societăţii în clase, statul a devenit, ca urmare a acestei scindări, o necesitate. Ne apropiem acum cu paşi repezi de o treaptă de dezvoltare a producţiei pe care existenţa acestor clase nu numai că încetează de a fi o necesitate, dar devine o adevărată piedică pentru producţie. Clasele vor dispărea tot atît de inevitabil precum au luat fiinţă în trecut. O dată cu ele va dispărea în mod inevitabil şi statul. Societatea care va organiza în chip nou producţia pe baza asocierii libere şi egale a producătorilor va trimite întreaga maşină de stat acolo unde-i va fi atunci locul: la muzeul de antichităţi, alături de roata de tors şi de toporul de bronz.
Aşadar, potrivit celor spuse mai sus, civilizaţia este acea treaptă de dezvoltare a societăţii pe care diviziunea muncii, schimbul dintre indivizi care rezultă din această diviziune şi producţia de mărfuri, care înglobează amîndouă aceste procese ale producţiei de mărfuri, ajung la deplină dezvoltare şi revoluţionează întreaga societate de mai înainte.
Pe toate treptele anterioare ale dezvoltării sociale, producţia era, în esenţă, o producţie în comun, după cum şi consumul se făcea prin repartiţia directă a produselor în cadrul colectivităţilor comuniste mai mari sau mai mici. Această producţie în comun avea loc în limite foarte înguste, dar ea aducea după sine dominaţia producătorilor asupra procesului de producţie şi asupra produselor lor. Ei ştiu ce devine produsul: ei îl consumă, deci rămîne în mîinile lor; şi atîta timp cît producţia se menţine pe această bază, ea nu-i poate depăşi pe producători, nu poate da naştere unor forţe fantomatice, străine lor, cum se întimplă în mod obişnuit şi inevitabil în epoca civilizaţiei.
Dar în acest proces de producţie pătrunde încetul cu încetul diviziunea muncii. Ea subminează caracterul comun al producţiei şi al însuşirii produselor, face din modul de însuşire privat o regulă precumpănitoare şi, în felul acesta, dă naştere schimbului intre indivizi; cum se petrece acest lucru, am cercetat mai sus. Treptat, producţia de mărfuri devine forma dominantă.
În condiţiile producţiei de mărfuri, producţie care nu mai este destinată consumului propriu, ci schimbului, produsele trec în mod inevitabil din mînă în mînă. Producătorul se desparte de produsul său, care intră în procesul schimbului; el nu mai ştie ce devine acest produs. Dar, de îndată ce între producători se interpun ca mijlocitori banii şi, o dată cu ei, negustorul, procesul schimbului devine şi mai complicat, iar soarta finală a produselor şi mai puţin cunoscută. Negustori sînt mulţi şi nici unul dintre ei nu ştie ce face celălalt. De acum înainte mărfurile nu trec numai din mînă în mînă, ci şi de la o piaţă la alta; producătorii şi-au pierdut puterea asupra ansamblului producţiei din sfera lor de viaţă, dar nici negustorii n-au preluat această putere. Produsele şi producţia ajung la voia întîmplării.
Dar întîmplarea este numai un pol al interdependenţei; celălalt pol al ei se numeşte necesitate. În natură, unde de asemenea s-ar părea că domneşte întîmplarea, noi am dovedit de mult, în fiecare domeniu în parte, necesitatea imanentă şi legitatea care se impun sub forma acestei întîmplări. Şi ceea ce este valabil pentru natură este valabil şi pentru societate. Cu cît o anumită activitate socială, o serie întreagă de procese sociale se sustrag mai mult controlului conştient al oamenilor, depăşind puterea lor, cu cît această activitate pare în mai mare măsură lăsată la voia simplei întîmplări, cu atît mai mult sub chipul întîmplării se impun, cu necesitate naturală, legile ei specifice inerente. Astfel de legi stăpînesc şi întîmplările din domeniul producţiei de mărfuri şi al schimbului de mărfuri; producătorului izolat sau celui care participă individual la schimb, ele i se opun sub formă de forţe străine, la început chiar necunoscute, a căror natură urmează abia să fie cercetată şi aprofundată cu minuţiozitate. Legile economice ale producţiei de mărfuri se modifică pe diferitele trepte de dezvoltare ale acestei forme de producţie, dar în general toată perioada civilizaţiei se desfăşoară sub semnul dominaţiei lor. Şi astăzi încă produsul îl domină pe producător, şi astăzi încă producţia socială în ansamblul ei este reglementată nu potrivit unui plan stabilit în comun, ci de nişte legi oarbe, care se impun cu putere de stihie, în ultimă instanţă, în furtunile crizelor comerciale periodice.
Am văzut mai sus că, pe o treaptă relativ timpurie a dezvoltării producţiei, forţa de muncă a omului este capabilă să dea mult mai multe produse decît sînt necesare pentru întreţinerea producătorului şi că această treaptă de dezvoltare este, în esenţă, aceea pe care se iveşte diviziunea muncii şi schimbul de produse dintre indivizi. Şi n-a mai durat mult pînă s-a descoperit marele „adevăr“ că omul poate fi şi el o marfă, că forţa omului6) poate fi un obiect de schimb şi de întrebuinţare dacă omul este transformat în sclav. Abia au început oamenii să facă schimb, că au şi devenit ei înşişi obiecte de schimb. Activul se transformă în pasiv, indiferent dacă oamenii au vrut sau nu acest lucru.
Prin apariţia sclaviei, care a atins cea mai înaltă dezvoltare în epoca civilizaţiei, s-a produs cea dintîi mare scindare a societăţii într-o clasă exploatatoare şi una exploatată. Această scindare s-a menţinut în tot cursul epocii civilizaţiei. Sclavia este cea dintîi formă a exploatării, specifică lumii antice; urmează apoi iobăgia în evul mediu, munca salariată în epoca modernă. Acestea sînt cele trei mari forme de aservire, care caracterizează cele trei mari epoci ale civilizaţiei; sclavia făţişă şi, în timpurile din urmă, deghizată o întovărăşeşte în permanenţă.
Treapta producţiei de mărfuri, cu care începe civilizaţia, se caracterizează din punct de vedere economic: 1) prin introducerea banilor de metal şi, totodată, a capitalului bănesc, a dobînzii şi a cametei; 2) prin apariţia negustorimii ca clasă mijlocitoare între producători; 3) a proprietăţii private asupra pămîntului şi a ipotecii şi 4) a muncii sclavagiste ca formă dominantă a producţiei. Forma familiei care corespunde civilizaţiei şi care devine în mod definitiv dominantă o dată cu ea este monogamia, dominaţia bărbatului asupra femeii, şi familia separată ca unitate economică a societăţii. Sinteza societăţii civilizate este statul, care în toate perioadele tipice este exclusiv statul clasei dominante şi care în esenţă rămîne în toate cazurile o maşină pentru oprimarea clasei asuprite, exploatate. Caracteristice pentru civilizaţie mai sînt încă: pe de o parte, statornicirea opoziţiei dintre oraş şi sat, ca bază a întregii diviziuni sociale a muncii; pe de alta parte, introducerea testamentului, prin care proprietarul poate dispune şi după moarte de avutul său. Această instituţie, care contrazice în mod direct vechea orînduire gentilică, era necunoscută în Atena pînă la Soloni); la Roma ea a fost introdusă de timpuriu — cînd anume, nu ştim(4). La germani au introdus-o preoţii, pentru ca germanul cumsecade să poată testa nestînjenit bisericii patrimoniul lui.
Datorită acestei orînduiri, civilizaţia a realizat lucruri pe care vechea societate gentilică n-ar fi fost nici pe departe în stare să le realizeze. Dar pentru aceasta ea a pus în mişcare instinctele şi pasiunile cele mai mîrşave ale omului şi le-a dezvoltat în dauna tuturor celorlalte aptitudini ale sale. Rapacitatea josnică a fost forţa motrice a civilizaţiei din prima zi a existenţei ei şi pînă în ziua de astăzi; bogăţie, bogăţie şi iar bogăţie, nu bogăţia societăţii, ci a netrebnicului individ izolat a fost singurul ei ţel hotărîtor. Dacă, în acelaşi timp, în cadrul acestei societăţi a avut loc dezvoltarea crescîndă a ştiinţei şi în repetate rînduri perioade de înaltă înflorire a artei, aceasta s-a întîmplat numai pentru că fără ele n-ar fi fost posibile realizările epocii noastre în domeniul acumulării de bogăţii.
Dat fiind că baza civilizaţiei este exploatarea unei clase de către altă clasă, întreaga ei dezvoltare se desfăşoară într-o permanentă contradicţie. Fiecare progres al producţiei înseamnă în acelaşi timp un regres al situaţiei clasei asuprite, adică a marii majorităţi. Tot ceea ce este un bine pentru unii este în mod necesar un rău pentru ceilalţi, fiecare nouă eliberare a unei clase este o nouă asuprire pentru cealaltă. Cel mai grăitor exemplu în acest sens este introducerea maşinilor, ale cărei urmări sînt astăzi unanim cunoscute. Şi dacă, după cum am văzut, la barbari cu greu se putea face distincţie între drepturi şi datorii, civilizaţia face ca şi unui neghiob să-i apară limpede deosebirea şi contrastul dintre ele, prin faptul că acordă unei clase aproape toate drepturile şi impune celeilalte aproape toate datoriile.
Dar nu trebuie să fie aşa. Ceea ce e un bine pentru clasa dominantă trebuie să fie un bine şi pentru întreaga societate, cu care ea se identifică. De aceea, cu cît progresează civilizaţia, cu atît mai mult este ea nevoită să acopere cu mantia iubirii fenomenele negative pe care în mod necesar le generează, să le înfrumuseţeze sau să le tăgăduiască, într-un cuvînt să introducă practica unei ipocrizii convenţionale, necunoscută societăţii nici în formele ei iniţiale, nici chiar atunci cînd se afla pe primele trepte ale civilizaţiei, ipocrizie care culminează în cele din urmă în afirmaţia că exploatarea clasei asuprite se face de către clasa exploatatoare numai şi numai în interesul clasei exploatate însăşi, şi că, dacă clasa exploatată nu înţelege acest lucru, ba chiar începe să se răzvrătească, aceasta este cea mai josnică ingratitudine faţă de binefăcători, exploatatorii(5).
Şi acum, în încheiere, iată părerea lui Morgan despre civilizaţie:
„De la ivirea civilizaţiei avuţia a crescut atît de mult, formele pe care le-a luat au fost atît de felurite, folosirea ei s-a extins pe scară atît de largă şi administrarea ei s-a făcut cu atîta pricepere în interesul proprietarilor, încît această avuţie a devenit o forţă de neînvins, care se opune poporului. Mintea omenească stă neputincioasă şi fascinată în faţa propriei sale creaţii. Dar va veni totuşi vremea cînd raţiunea omenească va fi destul de puternică pentru a domina avuţia, cînd va statornici atît relaţiile dintre stat şi proprietatea pe care o apără, cît şi limitele drepturilor proprietarilor. Interesele societăţii sînt, fără îndoială, mai presus de interesele individuale şi între ele trebuie să se stabilească relaţii juste şi armonioase. Scopul final al omenirii nu poate fi simpla goană după avere dacă şi pentru viitor progresul va rămîne o lege, aşa cum a fost pentru trecut. Timpul care s-a scurs de la apariţia civilizaţiei nu este decît o părticică neînsemnată din viaţa de pînă acum a omenirii, nu este decît o părticică neînsemnată din existenţa ei viitoare. În faţa noastră, ca încheiere a unei perioade istorice al cărei unic ţel este bogăţia, stă ameninţarea pieirii societăţii, căci o astfel de perioadă poartă în sine elementele propriei ei distrugeri. Democraţia în conducere, fraternitatea în cadrul societăţii, egalitatea în drepturi, învăţămîntul general vor marca treapta următoare, superioară, a societăţii, spre care tind neîncetat experienţa, raţiunea şi ştiinţa. Ea va fi o renaştere, dar într-o formă superioară, a libertăţii, egalităţii şi fraternităţii vechilor ginţi“. (Morgan. „Ancient Society“, p. 552.)
Scris în perioada sfîrşitului lunii martie — 26 mai 1884
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 25—173
Nota red. Editurii Politice
(1). Îndeosebi pe coasta de nord-vest a Americii, vezi Bancrofti). La tribul haida, pe insula Regina Charlottei), trăiesc sub acelaşi acoperiş gospodării cuprinzînd pînă la 700 de persoane. Triburi întregi de nootka trăiau sub acelaşi acoperiş. (Nota lui Engels.)
(2). Vezi la p. 1175) numărul lor în Atena. În Corinti), pe vremea înfloririi acestui oraş, numărul lor ajungea la 460.000, în Eginai) la 470.000; în ambele cazuri numărul lor era de zece ori mai mare decît cel al cetăţenilor liberi. (Nota lui Engels.)
(3). Primul istoric care a avut cel puţin o idee aproximativă despre esenţa ginţii a fost Niebuhri) şi aceasta — ca şi greşelile pe care le-a dedus direct din ea — o datoreşte faptului că a cunoscut comunităţile gentilice din Dithmarschen[N242]. (Nota lui Engels.)
(4). Partea a doua a cărţii lui Lassallei) „Sistemul drepturilor cîştigate“ tratează mai ales despre teza potrivit căreia testamentul roman ar fi tot atît de vechi ca şi Roma însăşi, că pentru istoria romană n-ar fi existat niciodată „o perioadă în care să nu existe testament“, că mai curînd se poate crede că testamentul ar fi luat naştere încă în epoca preromană, din cultul morţilor. Lassalle, în calitatea sa de hegelian credincios, deduce normele de drept roman nu din relaţiile sociale ale romanilor, ci din „noţiunea speculativă“ a voinţei, şi ajunge la această afirmaţie cu totul neistorică. Acest lucru nu este de loc surprinzător într-o lucrare care, pe baza aceleiaşi noţiuni speculative, ajunge la concluzia că în succesiunea romană transmiterea averii ar fi fost un lucru absolut secundar. Lassalle nu numai că crede în iluziile juriştilor romani, mai ales din vremurile mai vechi, dar chiar le întrece. (Nota lui Engels.)
(5). Intenţionam la început să expun, alături de critica civilizaţiei făcută de Morgan şi de mine, strălucita critică a civilizaţiei care se întîlneşte în diferite pasaje ale operelor lui Charles Fourieri). Din păcate, nu am timp s-o fac. Relev numai că şi Fourier considera monogamia şi proprietatea privată asupra pămîntului ca principalele caracteristici ale civilizaţiei şi că el numeşte civilizaţia un război al bogaţilor împotriva celor săraci. Tot la el mai găsim şi concepţia profundă că în toate societăţile defectuoase, sfîşiate de antagonisme, familiile separate (les familles incohérentes) constituie unităţi economice. (Nota lui Engels.)
1). În ediţia din 1884 lipsesc cuvintele: ...cel mai adesea în două... — Nota red. Editurii Politice
2). În ediţia din 1884: proprietate privată (Privateigentum). — Nota red. Editurii Politice
3). În ediţia din 1884 lipsesc cuvintele: comunităţilor casnice şi, în cele din urmă.... — Nota red. Editurii Politice
4). — „Tu ai vrut-o, George Dandin![N241]. — Nota trad. Editurii politice
5). Vezi volumul de faţă, p. 251. — Nota red. Editurii politice
6). În ediţia din 1884: forţa de muncă a omului. — Nota red. Editurii politice
[N240]. Bătălia de la Hastings a avut loc în anul 1066 între oştile ducelui Wilhelm al Normandiei, care invadaseră Anglia, şi anglo-saxoni. Oştirile anglo-saxone, în a căror organizare militară se păstrau rămăşiţe ale orînduirii gentilice şi care erau înarmate cu arme primitive, au fost înfrînte, regele lor, Harold, a pierit în luptă, iar Wilhelm a devenit rege al Angliei sub numele de Wilhelm I Cuceritorul. — Nota red. Editurii Politice
[N241]. Molière. „George Dandin, ou le mari confondu“ („George Dandini) sau soţul înşelat“), actul I, scena a 9-a. — Nota red. Editurii Politice
[N242]. Dithmarschen — regiune în partea de sud-vest a actualului Schleswig-Holstein. În vechime era locuită de saxoni, în secolul al VIII-lea a fost cucerită de Carol cel Mare, iar mai tîrziu a trecut în stăpînirea diferiţilor feudali clericali şi laici. Începînd de la mijlocul secolului al XII-lea, populaţia din Dithmarschen, în rîndurile căreia predominau ţăranii liberi, a început să lupte pentru independenţă şi treptat a obţinut-o. De la începutul secolului al XIII-lea şi pînă la mijlocul secolului al XVI-lea ea s-a bucurat efectiv de independenţă, respingînd cu succes încercările repetate ale regilor Danemarcii şi ale ducilor de Holstein de a cuceri această regiune. Dezvoltarea socială s-a desfăşurat în Dithmarschen într-un mod cu totul specific; practic în secolul al XIII-lea vechea nobilime locală dispăruse, iar în perioada de independenţă Dithmarschen reprezenta un ansamblu de obşti săteşti cu autoadministrare, la baza cărora, în multe cazuri, se aflau vechile ginţi ţărăneşti. Pînă în secolul al XIV-lea, puterea supremă aparţinea adunării tuturor plugarilor liberi, ulterior ea a trecut în mîna a trei colegii eligibile. În 1559, armatele regelui Frederic al II-lea al Danemarcii şi ale ducilor Johann şi Adolf de Holstein au înfrînt rezistenţa populaţiei din Dithmarschen şi regiunea a fost împărţită între învingători. Dar orînduirea bazată pe obştea sătească, şi în parte autoadministrarea s-au menţinut în regiunea Dithmarschen pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. — Nota red. Editurii Politice
[N243]. Hegeli). „Grundlinien der Philosophie des Rechts“ („Filozofia dreptului“), §§ 257 şi 360; prima ediţie a acestei lucrări a apărut la Berlin în 1821. — Nota red. Editurii Politice