Din legenda întemeierii Romei reiese că prima aşezare a fost aceea a unor ginţii) latine (după legendă, o sută), reunite într-un singur tribi), căruia i s-a alăturat în scurt timp un trib sabelian, care ar fi avut tot o sută de ginţi, şi, în sfîrşit, un al treilea trib, format din elemente diferite, cuprinzînd şi el, după cum spune legenda, tot o sută de ginţi. Din toată această povestire reiese de la prima vedere că ginta era aproape singura care s-a format în mod natural, nefiind ea însăşi, în unele cazuri, decît o mlădiţă a unei ginţi-mame, care continua să existe în vechea patrie. Triburile poartă pecetea unei alcătuiri artificiale; totuşi ele sînt formate în cea mai mare parte din elemente înrudite şi după modelul vechiului trib, dezvoltat în mod natural, şi nu creat artificial; dar aceasta nu exclude posibilitatea ca sîmburele fiecăruia dintre cele trei triburi să fi fost un vechi trib adevărat. Veriga intermediară, fratria, se compunea din zece ginţi şi se numea curie: erau deci 30 de curii.
Este îndeobşte recunoscut că ginta romană era o instituţie identică cu cea greacă; dacă ginta greacă este o formă evoluată a unităţii sociale de bază a cărei formă primară o găsim la pieile-roşii din America, acelaşi lucru este fără doar şi poate valabil şi pentru cea romană. Putem fi deci mai concişi în expunerea noastră.
Ginta romană avea, cel puţin în primele timpuri ale existenţei oraşului Roma, următoarea organizare:
1. Dreptul reciproc al membrilor ginţii de a se moşteni; averea rămînea în cadrul ginţii. Deoarece în ginta romană, ca şi în cea greacă, domnea patriarhatul, urmaşii în linie feminină erau excluşi de la succesiune. După legea celor douăsprezece table[N206], cel mai vechi drept roman scris pe care îl cunoaştem, moşteneau în primul rînd copiii, ca moştenitori direcţi; în lipsa acestora, agnaţii (rudele în linie bărbătească), iar în lipsa acestora membrii ginţii. În toate cazurile averea rămînea în cadrul ginţii. Aici vedem pătrunderea treptată în uzanţele gentilice a unor noi principii de drept, generate de bogăţia crescîndă şi de monogamie: dreptul de moştenire al tuturor membrilor ginţii, care iniţial a fost egal, este limitat în practică şi, aşa cum s-a arătat mai sus, de foarte timpuriu, mai întîi la agnaţi, apoi la copii şi la urmaşii acestora în linie bărbătească; în cele douăsprezece table, aceasta apare, fireşte, în ordine inversă.
2. Posedarea unui loc comun de înmormîntare. Ginţii patriciene Claudia, la strămutarea ei din Regillii) la Roma, i s-a atribuit o bucată de pămînt şi, în afară de aceasta, un loc comun de înmormîntare în oraş. Încă în timpul lui Augusti), capul lui Varusi)[N207], căzut în lupta din Pădurea Teutoburgică, a fost adus la Roma şi îngropat în movila funerară a ginţii (gentilitius tumulus); deci pe atunci ginta (Quinctilia) mai avea încă o movilă funerară proprie1).
3. Sărbători religioase comune. Aceste sacra gentilitia sînt cunoscute.
4. Obligaţia de a nu încheia o căsătorie în cadrul ginţii. Se pare că în Roma aceasta n-a devenit niciodată lege scrisă, dar obiceiul a rămas. Din imensul număr de perechi conjugale din Roma ale căror nume ni s-au păstrat, în nici una soţul şi soţia nu au acelaşi nume gentilic. Dreptul de moştenire arată, de asemenea, existenţa acestei reguli. Prin căsătorie femeia pierde drepturile el agnatice, iese din ginta ei; nici ea şi nici copiii ei nu pot moşteni pe tatăl ei sau pe fraţii acestuia, fiindcă în acest caz moştenirea ar fi pierdută pentru ginta tatălui. Toate acestea au un sens numai dacă pornim de la premisa că femeia nu se poate căsători cu un membru al ginţii ei.
5. Stăpînirea în comun a pămîntului. Aceasta a existat întotdeauna în epoca primitivă de cînd s-a trecut la împărţirea pămîntului aparţinînd tribului. La triburile latine găsim pămîntul stăpînit în parte de trib, în parte de gintă şi în parte de nişte gospodării care pe atunci e greu de presupus2) că ar fi fost familii separate. Se crede că Romulusi) ar fi fost acela care a făcut pentru prima oară o împărţire a pămîntului dînd fiecărui om, aproximativ un hectar (două iugăre) de fiecare. Dar şi mai tîrziu găsim cazuri cînd pămîntul se afla în stăpînirea în comun a ginţii, fără a mai vorbi de pămîntul statului, în jurul căruia gravitează întreaga istorie internă a republicii.
6. Obligaţia membrilor ginţii de a se apăra şi a se ajuta reciproc. Istoria scrisă ne transmite doar frînturi ale acestei obligaţii; statul roman s-a impus chiar de la început ca o forţă atît de precumpănitoare, încît dreptul de apărare împotriva nedreptăţilor a trecut asupra lui. Cînd Appius Claudiusi) a fost arestat, toţi membrii ginţii lui, chiar şi duşmanii lui personali, s-au îmbrăcat în doliu. Pe vremea celui de-al doilea război punic[N208], ginţile se uneau ca să răscumpere pe membrii ginţii lor căzuţi prizonieri; senatul le-a interzis însă acest lucru.
7. Dreptul de a purta numele gentilic. Acesta s-a menţinut pînă în timpul imperiului; liberţilor li s-a îngăduit să adopte numele gentilic al foştilor lor stăpîni, dar fără a beneficia de drepturile gentilice.
8. Dreptul de a adopta străini în gintă. Aceasta se făcea prin adoptarea de către o familie (ca la indieni), fapt care atrăgea după sine primirea în gintă.
9. Despre dreptul de a alege şi a destitui pe şef nu se pomeneşte nicăieri. Dar, cum în prima perioadă a existenţei Romei toate funcţiile erau ocupate prin alegere sau numire începînd cu regele, care era ales, şi deoarece şi preoţii curiilor erau aleşi de acestea, putem presupune acelaşi lucru şi despre şefii ginţilor (principes), chiar dacă alegerea lor din sînul aceleiaşi familii ar fi devenit regulă în gintă.
Acestea erau drepturile unei ginţi romane. Cu excepţia trecerii la patriarhat, care era un fapt împlinit, ele sînt o icoană fidelă a drepturilor şi îndatoririlor unei ginţi irochezei); şi aici „se întrezăreşte limpede irochezul“3).
E destul să dăm un singur exemplu pentru a ilustra confuzia care mai domneşte şi astăzi cu privire la orînduirea gentilică romană chiar şi în rîndurile istoricilor noştri cei mai cunoscuţi. În lucrarea lui Mommseni) despre numele proprii romane din epoca republicii şi a lui August („Römische Forschungen“, Berlin, 1864, vol. I) se spune:
„În afară de toţi membrii ginţii de sex bărbătesc, inclusiv cei adoptaţi şi cei care se bucurau de protecţie, exceptînd însă, fireşte, pe sclavi, numele gentilic este purtat şi de femei... Tribul“ (Stamm, cum traduce Montmsen aici cuvîntul gens) „este... o colectivitate care are o origine comună — reală sau presupusă sau chiar fictivă — şi este unită prin sărbători comune, cimitir comun şi comunitate de moştenire, colectivitate din care pot şi trebuie să facă parte toţi indivizii care se bucură de libertatea persoanei, deci şi femeile. O greutate prezintă numai stabilirea numelui gentilic al femeilor măritate. Fireşte că această greutate nu exista atîta timp cît femeia nu se putea căsători decît cu un membru al ginţii ei; şi este un fapt dovedit că multă vreme pentru femei a fost mai greu să se căsătorească în afara ginţii decît în cadrul ei, dreptul de căsătorie în afara ginţii (gentis enuptio) acordîndu-se încă în secolul al VI-lea ca un privilegiu personal, ca o recompensă... Acolo însă unde s-au încheiat asemenea căsătorii în afara ginţii, în timpurile mai vechi, femeia trebuia, probabil, să treacă în tribul soţului. Nu există nici o îndoială că, prin vechea căsătorie religioasă, femeia intra cu totul în comunitatea juridică şi religioasă a soţului, părăsind-o pe a ei. Cine nu ştie oare că femeia măritată pierde dreptul ei activ şi pasiv de a moşteni pe membrii ginţii ei şi că, în schimb, întră în comunitatea de moştenire din care fac parte soţul, copiii ei şi, în genere, membrii ginţii acestuia? Şi, dacă femeia este adoptată de soţul ei şi intră în familia lui, cum poate rămîne străină de ginta lui?“ (p. 8—11).
Mommsen susţine, aşadar, că femeile romane care făceau parte dintr-o gintă ar fi avut voie la început să se căsătorească numai în cadrul ginţii lor, că ginta romană ar fi fost deci endogamă, şi nu exogamă. Această părere, care este în contradicţie cu tot ceea ce se ştie despre alte popoare, se sprijină mai ales, dacă nu exclusiv, pe un singur pasaj, foarte controversat, din Liviui) (cartea a XXXIX-a, cap. 19), după care senatul, în anul 568 de la înfiinţarea oraşului, adică în anul 186 î.e.n., a decis: uti Feceniae Hispalae datio, deminutio, gentis enuptio, tutoris optio item esset quasi ei vir testamento dedisset; utique ei ingenuo nubere liceret, neu quid ei qui eam duxisset, ob id fraudi ignominiaeve esset — că Fecenia Hispala va avea dreptul de a dispune de averea ei, de a o micşora, de a se căsători în afara ginţii şi de a-şi alege tutore, ca şi cum soţul ei (decedat) i-ar fi transmis acest drept prin testament; că ea poate să ia în căsătorie un om născut liber şi că fapta aceluia care o va lua de nevastă nu va fi considerată rea sau ruşinoasă.
Fără îndoială că aici i s-a acordat Feceniei, o libertă, dreptul de a se căsători în afara ginţii. Şi tot aşa de neîndoielnic reiese de aici că soţul avea dreptul să transmită prin testament soţiei sale dreptul de a se căsători, după moartea lui, în afara ginţii. Dar în afara cărei ginţi?
Dacă, aşa cum crede Mommsen, femeia era obligată să se căsătorească în cadrul ginţii ei, atunci ea rămînea în această gintă şi după căsătorie. Dar, în primul rînd, ceea ce trebuie dovedit este tocmai această afirmaţie cu privire la endogamia ginţii. Şi, în al doilea rînd, dacă femeia trebuia să se căsătorească în cadrul ginţii ei, fireşte că şi bărbatul trebuia să facă acelaşi lucru, căci altfel el nu şi-ar fi putut găsi soţie. Atunci reiese că soţul putea să lase soţiei sale, prin testament, un drept pe care el însuşi nu-l avea, acesta este un nonsens juridic. Mommsen simte şi el aceasta, şi de aceea presupune că
„pentru căsătoria în afara ginţii era nevoie probabil, din punct de vedere juridic, nu numai de consimţămintnl celui ce deţinea autoritatea, dar şi de al tuturor membrilor ginţii“ (p. 10, notă).
În primul rînd, această presupunere este foarte îndrăzneaţă şi, în al doilea rînd, ea este în contradicţie cu cele exprimate lămurit în pasajul citat; senatul îi dă acest drept în locul soţului; el nu-i dă categoric nici mai mult, nici mai puţin decît i-ar fi putut da soţul ei, dar ceea ce îi dă este un drept absolut, nelegat de nici o restricţie; aşa încît, dacă ea face uz de acest drept, nici noul ei soţ nu trebuie să sufere de pe urma acestui fapt; senatul însărcinează chiar pe consulii şi pe pretorii prezenţi şi viitori să aibă grijă ca de aici să nu decurgă nici un neajuns pentru dînsa. Aşadar, presupunerea lui Mommsen apare ca fiind cu totul inadmisibilă.
Sau, dimpotrivă, femeia se căsătorea cu un bărbat din altă gintă, dar rămînea în ginta ei. În acest caz, potrivit pasajului de mai sus, soţul ei ar fi avut dreptul să îngăduie soţiei să se căsătorească în afara propriei ei ginţi. Cu alte cuvinte, el ar fi avut dreptul să dispună de treburile unei ginţi din care nici nu făcea parte. Aceasta este atît de absurd, încît nici nu face să mai insistăm.
Rămîne deci numai presupunerea că femeia, în prima căsătorie, s-a măritat cu un bărbat din altă gintă, trecînd în felul acesta, indiscutabil, în ginta soţului, ceea ce de fapt admite şi Mommsen în asemenea cazuri. Atunci totul devine limpede. Femeia, ieşită în urma căsătoriei din vechea ei gintă şi primită în noua uniune gentilică a soţului, avea acolo o situaţie cu totul specială. Deşi este un membru al ginţii, nu este legată de gintă printr-o rudenie de sînge; felul în care a fost primită o exceptează din capul locului de la orice interdicţie de a se căsători în cadrul ginţii în care ea a intrat tocmai prin căsătorie; apoi, ea este primită în uniunea conjugală a ginţii şi moşteneşte la moartea soţului ei averea lui, deci averea unui membru al ginţii. Ce poate fi mai firesc decît ca femeia să fie obligată să se căsătorească cu un membru din ginta primului ei soţ, şi nu cu altul pentru ca averea să rămînă în gintă? Şi dacă urmează să se facă o excepţie, cine este mai competent s-o împuternicească în acest scop decît acela care i-a lăsat această avere, adică primul ei soţ? În momentul cînd i-a lăsat o parte din avere, dîndu-i totodată voie să treacă această parte din avere, prin căsătorie sau în urma unei căsătorii, asupra unei ginţi străine, această avere îi mai aparţinea; deci el dispune literalmente numai de proprietatea sa. Cît priveşte femeia însăşi şi legăturile ei cu ginta soţului, el este acela care a introdus-o în această gintă printr-un act deliberat: căsătoria; de aceea este la fel de firesc ca tot el să fie persoana care poate s-o împuternicească să iasă din această gintă printr-o a doua căsătorie. Într-un cuvînt, lucrul pare simplu şi de la sine înţeles de îndată ce abandonăm ideea bizară a endogamiei ginţii romane şi o considerăm, împreună cu Morgan, ca fiind iniţial exogamă.
Mai rămîne o ultimă presupunere, care şi-a găsit şi ea adepţi, ba chiar mai mulţi decît celelalte, şi anume că pasajul ar arăta doar
„că servitoarele eliberate (libertae) nu puteau fără aprobare specială să se căsătorească în afara ginţii (e gente enubere) „sau să îndeplinească vreun alt act care, fiind legat de pierderea drepturilor familiale“ (capitis deminutio minima), „ar fi avut ca urmare ieşirea libertei din uniunea ginţii“ (Lange. „Antichităţi romane“. Berlin, 1856, I, p. 195, unde, în legătură cu pasajul citat de noi din Liviu, se referă la Huschkei)[N209]).
Dacă această ipoteză este justă, atunci pasajul citat nu mai dovedeşte absolut nimic cu privire la situaţia femeilor romane născute libere şi nicidecum nu mai poate fi vorba de o obligaţie a acestora de a se căsători în cadrul ginţii.
Expresia enuptio gentis o întîlnim numai în acest singur loc la Liviu, şi nicăieri altundeva în întreaga literatură romană; cuvîntul enubere (a se căsători în afară) apare numai de trei ori, tot la Liviu, fără să se refere la gintă. Ideea fantezistă că femeile romane nu se puteau căsători decît în cadrul ginţii îşi datoreşte existenţa numai acestui singur pasaj, dar nu rezistă nici unei critici. Căci sau pasajul se referă la anumite restricţii pentru liberte, şi atunci el nu dovedeşte nimic cu privire la femeile născute libere (ingenuae), sau priveşte şi pe cele născute libere, şi atunci dovedeşte mai curînd că, de regulă, femeia se căsătorea în afara ginţii ei, dar că prin căsătorie intra în ginta soţului; prin urmare, el pledează împotriva lui Mommsen şi pentru Morgan.
După aproape 300 de ani de la întemeierea Romei, legăturile gentilice erau încă atît de trainice, încît o gintă patriciană, şi nnume aceea a fabilor, cu învoirea senatului, a putut întreprinde o expediţie cu propriile sale forţe împotriva oraşului vecin, Vejii). Se spune că 306 fabi au pornit la luptă şi ar fi fost atraşi într-o cursă şi ucişi cu toţii; un singur băiat rămas în viaţă ar fi perpetuat ginta.
Zece ginţi alcătuiau, după cum am spus, o fratrie, care aici se numea curie şi avea funcţii publice mai importante decît fratria greacă. Fiecare curie avea ceremonii religioase proprii, sanctuarele şi preoţii ei; aceştia din urmă, în totalitatea lor, formau unul dintre colegiile preoţeşti romane. Zece curii alcătuiau un trib, care la început, ca şi celelalte triburi latine, a avut, probabil, un şef ales: comandant de oaste şi mare preot. Cele trei triburi la un loc formau poporul roman, populus romanus.
Aşadar, din rîndurile poporului roman putea face parte numai acela care era membrul unei ginţi şi, prin gintă, membru al unei curii şi al unui trib. Prima orînduire socială a acestui popor a fost următoarea. Treburile publice erau conduse la început de senat, care, aşa cum just a observat pentru prima oară Niebuhri), era alcătuit din şefii celor 300 de ginţi; ei, fiind cei mai în vîrstă dintre membrii ginţii, se numeau taţi, patres, iar totalitatea lor senat (sfatul celor mai bătrîni, de la senex — bătrîn). Şi aici obiceiul de a-i alege întotdeauna pe şefi în fiecare gintă din una şi aceeaşi familie a dat naştere primei aristocraţii de gintă; membrii acestor familii se numeau patricieni şi pretindeau ca numai ei să aibă dreptul de a face parte din senat şi de a ocupa toate celelalte funcţii. Faptul că cu timpul poporul s-a împăcat cu această pretenţie şi că ea s-a transformat într-un drept real îşi găseşte expresia în legenda care spune că Romulus ar fi acordat patriciatul cu privilegiile lui celor dintîi senatori şi urmaşilor lor. Senatul, ca şi bulê din Atena, avea cuvîntul hotărîtor în multe chestiuni, iar pe cele mai importante, îndeosebi legile noi, le discuta în prealabil. Legile erau adoptate definitiv de adunarea poporului, care se numea comitia curiata (adunarea curiilor). Poporul se aduna grupîndu-se pe curii, iar în fiecare curie, probabil, pe ginţi; la luarea hotărîrii, fiecare dintre cele 30 de curii avea cîte un vot. Adunarea curiilor aproba sau respingea toate legile, alegea pe toţi demnitarii superiori, inclusiv pe rex (aşa-numitul rege), declara război (pacea însă o încheia senatul) şi, la apelul celor interesaţi, hotăra în calitate de instanţă judecătorească supremă în toate cazurile în care era vorba de pedeapsa cu moartea a unui cetăţean roman. În sfîrşit, alături de senat şi de adunarea poporului se afla rex, care corespundea întocmai lui basileu al grecilor şi care nu era nicidecum un rege aproape absolut(1), aşa cum ni-l înfăţişează Mommsen[N210]. Şi el era şef militar, mare preot şi preşedinte al unor instanţe judecătoreşti. Dar el nu avea nicidecum atribuţii civile sau puterea de a dispune de viaţa, de libertatea şi de proprietatea cetăţenilor, în afară de cazul cînd aceste atribuţii decurgeau din puterea disciplinară a şefului militar sau din dreptul preşedintelui instanţei judecătoreşti de a executa sentinţele. Funcţia de rex nu era ereditară; dimpotrivă, el era ales mai întîi de către adunarea curiilor, probabil în urma propunerii predecesorului, şi apoi era instalat în mod solemn la a doua adunare. Soarta lui Tarquinius Superbusi) dovedeşte că rex putea fi şi destituit.
Ca şi la greci în epoca eroică, la romani pe vremea aşa-zişilor regi exista deci o democraţie militară, bazată pe ginţi, fratrii şi triburi şi dezvoltată din acestea. Curiile şi triburile erau, ce-i drept, în parte formaţiuni artificiale, dar erau create după modelele autentice, evoluate în mod natural ale societăţii din care au luat naştere şi care le înconjura încă din toate părţile. E drept că aristocraţia patriciană, dezvoltată în mod natural, a cîştigat teren, iar regii căutau să-şi lărgească treptat atribuţiile, dar toate acestea nu schimbă caracterul fundamental iniţial al orînduirii, şi tocmai aceasta este important.
Între timp, populaţia oraşului Roma şi a regiunii Roma, mărită în urma cuceririlor, a crescut în parte pe seama imigrărilor, în parte pe seama populaţiei districtelor subjugate, cu precădere a celor latine. Toţi aceşti supuşi noi (lăsăm aici la o parte chestiunea clienţilor) se aflau în afara vechilor ginţi, curii şi triburi, nu făceau deci parte din populus romanus, din poporul roman propriu-zis. Ei se bucurau de libertatea persoanei lor, puteau să aibă proprietăţi funciare, erau obligaţi să plătească impozite şi să presteze serviciu militar, dar nu puteau să ocupe nici o funcţie şi nici să ia parte la adunarea curiilor sau la împărţirea pămînturilor cucerite, care aparţineau statului. Ei erau plebeii, lipsiţi de orice fel de drepturi publice. Datorită creşterii continue a numărului lor şi faptului că erau instruiţi din punct de vedere militar şi înarmaţi, ei au devenit o forţă ameninţătoare pentru vechiul populus, care, fiind acum închis ermetic, nu mai putea creşte prin elemente venite din afară. La acestea se adăuga faptul că proprietatea funciară era împărţită, se pare, aproape în mod egal între populus şi plebe, în timp ce bogăţia comercială şi industrială, ce e drept încă nu prea dezvoltată, se afla mai ales în mîna plebei.
Din cauza întunericului de nepătruns în care este învăluită întreaga istorie legendară a vechii Rome, întuneric care a devenit şi mai opac în urma încercărilor de interpretare raţionalist-pragmatică şi a relatărilor de mai tîrziu ale unor scriitori cu pregătire juridică ale căror opere ne servesc drept izvoare, nu se poate spune nimic precis nici despre momentul, nici despre desfăşurarea şi nici despre cauzele revoluţiei care a pus capăt vechii orînduiri gentilice. Un singur lucru este cert, că aceste cauze trebuie căutate în luptele dintre plebe şi populus.
Noua organizare a conducerii atribuită regelui Servius Tulliusi) şi întocmită după modele greceşti, îndeosebi după Soloni), a creat o nouă adunare a poporului, în care populus şi plebeii participau sau erau excluşi fără deosebire, după criteriul dacă prestau sau nu serviciu militar. Toţi bărbaţii apţi pentru serviciul militar erau împărţiţi în şase clase după avere. Minimul de avere în fiecare dintre cele cinci clase era: pentru clasa I — 100.000 de aşi; pentru a II-a — 75.000; pentru a III-a — 50.000; pentru a IV-a — 25.000; pentru a V-a — 11.000, ceea ce, după Dureau de la Mallei), reprezintă aproximativ 14.000, 10.500, 7.000, 3.600 şi 1.570 de mărci. Clasa a VI-a, proletarii, era alcătuită din cei mai săraci, cei scutiţi de serviciu militar şi de dări. În noua adunare populară a centuriilor (comitia centuriata), cetăţenii erau grupaţi într-o ordine militară, pe companii, în centurii de cîte 100 de oameni, fiecare centurie avînd un vot. Clasa I însă dădea 80 de centurii; a II-a — 22; a III-a — 20; a IV-a — 22; a V-a — 30; a VI-a dădea şi ea, de formă, una. În afară de aceasta, cavaleria, recrutată dintre cei mai bogaţi cetăţeni, dădea 18 centurii, în total 193 de centurii; majoritutea voturilor era 97. Astfel, cavaleria şi clasa I aveau împreună 98 de voturi, deci majoritatea; dacă ele erau de acord, celelalte clase nici nu mai erau întrebate; hotărîrea era considerată adoptată.
Toate drepturile politice ale fostei adunări a curiilor (în afară de cîteva drepturi nominale) au trecut acum asupra acestei noi adunări a centuriilor; prin aceasta, curiile şi ginţile care le alcătuiau au fost reduse, ca şi în Atena, la rolul unor simple asociaţii private şi religioase şi multă vreme au mai vegetat ca atare, în timp ce adunarea curiilor şi-a încetat curînd existenţa. Pentru a înlătura din stat şi cele trei triburi gentilice vechi, s-au creat patru triburi teritoriale, fiecare dintre ele locuind într-un anumit cartier al oraşului şi avînd o serie de drepturi politice.
Astfel a fost sfărîmată şi la Roma, încă înainte de desfiinţarea aşa-zisei regalităţi, vechea orînduire socială, întemeiată pe legături personale de sînge, şi în locul ei a fost creată o organizare nouă, cu adevărat statală, întemeiată pe împărţirea teritorială şi pe deosebirea de avere. Forţa publică se concentra aici în mîinile cetăţenilor care prestau serviciul militar şi era îndreptată nu numai împotrivii sclavilor, ci şi împotriva aşa-zişilor proletari, excluşi de la serviciul militar şi care nu aveau dreptul de a purta arme.
În cadrul acestei noi orînduiri, care s-a dezvoltat şi mai mult abia atunci cînd ultimul rex, Tarquinius Superbus, uzurpatorul adevăratei puteri regale, a fost alungat şi în locul lui au fost puşi doi comandanţi militari (consuli), învestiţi cu puteri egale (ca la irochezi), în cadrul acestei orînduiri se desfăşoară întreaga istorie a republicii romane, cu toate luptele ei dintre patricieni şi plebei pentru accesul la funcţiile publice şi pentru participarea la folosirea pămînturilor statului, cu dizolvarea în cele din urmă a aristocraţiei patriciene în noua clasă a marilor proprietari funciari şi a magnaţilor financiari, care încetul cu încetul au înghiţit toate proprietătile funciare ale ţăranilor ruinaţi din cauza serviciului militar, au cultivat imensele latifundii formate în acest fel cu ajutorul sclavilor, au depopulat Italia şi, implicit, au deschis calea nu numai puterii imperiale, dar şi succesorilor ei, barbarilor germani.
(1). Cuvîntul latin rex corespunde cuvîntului celto-irlandez righ (şei de trib) şi cuvîntului gotic reiks; faptul că şi acest din urmă cuvînt, ca şi Fürst al nostru (adică în englezeşte first, în daneză förste, primul), iniţial însemna şef de gintă sau şef de trib, reiese din faptul că goţii aveau chiar din secolul al IV-lea un cuvînt special pentru regele de mai tîrziu, şeful militar al întregului popor: thiudans. În traducerea Bibliei, Ulfilai) nu numeşte niciodată pe Artaxerxei) sau pe Irodi) reiks, ci thiudans, iar statul împăratului Tiberiui) nu este numit reiki, ci thiudinassus. În numele thiudansului gotic, sau, cum traducem noi inexact, al regelui Thiudareiks, Teodoric, adică Dietrich, aceste denumiri s-au contopit într-una singură. (Nota lui Engels.)
1). Cuvintele: ginta (Quinctilia) mai avea încă o movilă funerară proprie, au fost adăugate de Engels la ediţia din 1891. — Nota red. Editurii Politice
2). În ediţia din 1884: cu siguranţă. — Nota red. Editurii Politice
3). Textul care urmează pînă la cuvintele: După aproape 300 de ani de la întemeierea Romei, a fost adăugat de Engels în ediţia din 1891. — Nota red. Editurii Politice
[N206]. Legile celor douăsprezece table — unul dintre cele mai vechi monumente ale dreptului roman. Au fost întocmite la mijlocul secolului al V-lea î.e.n., ca urmare a luptei duse de plebei împotriva patricienilor, şi au luat locul dreptului cutumiar în vigoare pînă atunci la Roma. Aceste legi reflectau procesele de diferenţiere după criteriul averii în societatea romană, de dezvoltare a sclaviei şi de formare a statului sclavagist; ele au fost scrise pe douăsprezece table. — Nota red. Editurii Politice
[N207]. Este vorba de bătălia care a avut loc în Pădurea Teutoburgică (anul 9 al erei noastre) între triburile germanice care s-au răsculat împotriva cuceritorilor romani şi armatele romane comandate de Varus. Bătălia s-a terminat prin zdrobirea romanilor. Varus s-a sinucis. — Nota red. Editurii Politice
[N208]. Appius Claudius a fost ales în anii 451 şi 450 î.e.n. în comisia decemvirilor, însărcinată să întocmească legile cunoscute mai tîrziu sub numele de legile celor douăsprezece table; pentru această perioadă, comisia a fost învestită cu puteri depline. După expirarea termenului, Appius Claudius, împreună cu alţi decemviri, a încercat să prelungească prin uzurpare puterile comisiei şi pentru anul 449. Arbitrarul şi violenţa exercitate de decemviri, şi în special de Appius Claudius, au provocat însă răscoala plebeilor, care a dus la răsturnarea decemvirilor. Appius Claudius a fost aruncat în închisoare, unde în scurt timp a şi murit.
Al doilea război punic (218—201 î.e.n.) — unul dintre războaiele care au avut loc între două din cele mai mari state sclavagiste din antichitate — Roma şi Cartagina — pentru dominaţia în partea de apus a bazinului Mării Mediterane, pentru dobîndirea de noi teritorii şi sclavi. Războiul s-a încheiat prin înfrîngerea Cartaginei. — Nota red. Editurii Politice
[N209]. În cartea sa „Römische Alterthümer“ („Antichitatea romană“), Bd. I., Berlin 1856, S. 195, Lange se referă la disertaţia lui Ph. E. Huschke „De Privilegiis Feceniae Hispalae senatus-consulto concessis“ („Despre acordarea unor privilegii Feceniei Hispala, printr-o hotărîre a senatului“), (Liv. XXXIX, 19), Göttingen 1822. — Nota red. Editurii Politice
[N210]. Th. Mommsen. „Römische Geschichte“, Bd. I., Buch I, Kap. 6; prima ediţie a volumului I al acestei lucrări a apărut la Leipzig în 1854. — Nota red. Editurii Politice