Grecii, ca şi pelasgii şi alte popoare înrudite, erau organizaţi, încă din epoca preistorică, potrivit aceleiaşi succesiuni organice ca şi americanii: gintăi), fratrie, tribi), uniune de triburi. Fratria putea lipsi, ca la dorieni; uniunea de triburi putea să nu se fi dezvoltat încă pretutindeni, dar în toate cazurile unitatea de bază era ginta. În momentul păşirii lor pe arena istorică, grecii se aflau în pragul civilizaţiei; între ei şi triburile americane despre care am vorbit mai sus se interpun aproape două mari perioade de dezvoltare, cu care grecii din epoca eroică au luat-o înainte irochezilor. De aceea ginta grecilor nu mai este nicidecum ginta arhaică a irochezilor; amprenta căsătoriei pe grupe1) începe în mare măsură să dispară. Matriarhatul a făcut loc patriarhatului şi, o dată cu aceasta, avuţia privată care se năştea a făcut o primă spărtură în orînduirea gentilică. A doua spărtură a fost urmarea firească a celei dintîi: deoarece după introducerea patriarhatului averea unei moştenitoare bogate ar fi revenit prin căsătorie bărbatului ei, deci altei ginţi, baza întregului drept gentilic a fost răsturnată, şi nu numai că s-a admis, dar chiar s-a impus ca în astfel de cazuri fata să se mărite cu un bărbat din ginta ei, pentru ca averea să rămînă în cadrul ginţii.
În conformitate cu istoria greacă a lui Grotei)[N187], ginta ateniană, în special, avea la bază:
1. Ceremonii religioase comune şi dreptul exclusiv al preoţilor de a le oficia în cinstea unui zeu anumit, socotit ca strămoş comun al ginţii şi desemnat în această calitate printr-o denumire specială.
2. Un loc comun pentru înmormîntare (vezi „Eubulides“ al lui Demostenei)[N188]).
3. Dreptul reciproc de a se moşteni.
4. Obligaţia de a-şi acorda unul altuia ajutor, apărare şi sprijin în cazul cînd unul dintre ei este victima unei silnicii.
5. Dreptul şi îndatorirea reciprocă de a încheia căsătorii în cadrul ginţii în anumite cazuri, îndeosebi cînd era vorba de orfane sau de moştenitoare.
6. Stăpînirea unei averi comune, cel puţin în unele cazuri, avînd un arhonte (şef) şi un vistiernic propriu.
În afară de acestea mai era unirea mai multor ginţi într-o fratrie, dar legătura aceasta era mai puţin strînsă; şi aici vedem însă drepturi şi îndatoriri reciproce de aceeaşi natură, îndeosebi oficierea în comun a unor anumite ceremonii religioase îşi dreptul de urmărire în cazul uciderii unui membru al fratriei. Totalitatea fratriilor unui trib avea, la rîndul ei, ceremonii religioase, periodice şi comune, prezidate de un filobasileus (şef de trib), ales dintre aristocraţi (eupatrizi).
Aşa spune Grote. Iar Marx[d] adaugă: „Dar şi prin ginta greacă se întrezăreşte limpede sălbaticul (de pildă irochezul)“. El se va vedea şi mai limpede dacă vom continua cercetările noastre.
Într-adevăr, ginta greacă mai prezenta următoarele trăsături:
7. Descendenţa stabilită conform patriarhatului.
8. Interzicerea căsătoriei în cadrul ginţii, afară de cazul cînd era vorba de o moştenitoare. Această excepţie şi formularea ei ca lege confirmă că regula cea veche mai era în vigoare. Aceasta reiese şi din regula general-valabilă potrivit căreia prin căsătorie femeia renunţa la riturile religioase ale ginţii ei şi trecea la riturile religioase ale bărbatului ei, în fratria căruia era şi înscrisă. Potrivit cu aceasta, precum şi cu un cunoscut pasaj din Dikäarchosi)[N189], căsătoria în afara ginţii era o regulă, iar Beckeri), în „Harikles“, consideră chiar că nimeni nu avea voie să încheie o căsătorie în cadrul propriei sale ginţi[N190].
9. Dreptul de a adopta membri noi în gintă; el se exercita prin adoptarea acestor membri de către o familie, dar cu respectarea formalităţilor publice şi numai cu titlu de excepţie.
10. Dreptul de a alege şi de a destitui pe şefi. Ştim că fiecare gintă îşi avea arhontele ei; nicăieri nu se pomeneşte că această funcţie ar fi fost ereditară în anumite familii. În general se presupune că pînă la sfîrşitul barbariei n-a existat un drept strict2) desuccesiune a funcţiunilor, drept care este cu totul incompatibil cu starea de lucruri existentă pe atunci, cînd bogaţii şi săracii se bucurau de drepturi absolut egale în cadrul ginţii.
Nu numai Grote, dar şi Niebuhri), Mommseni) şi toţi ceilalţi istorici de pînă acum care au studiat antichitatea clasică au dat greş în problema ginţii. Căci oricît de just au zugrăvit ei multe dintre trăsăturile caracteristice ale acesteia, totuşi au considerat întotdeauna ginta drept o grupă de familii, din care cauză le-a fost cu neputinţă să înţeleagă natura şi originea ei. În orînduirea gentilică, familia n-a fost niciodată şi nici n-a putut fi o unitate organizatorică, fiindcă soţul şi soţia făceau parte în mod inevitabil din două ginţi diferite. Ginta intra în întregime în fratrie, fratria în trib; familia intra jumătate în ginta soţului şi jumătate în aceea a soţiei. Nici statul nu recunoaşte familia în dreptul public; pînă în zilele noastre ea nu exista decît în dreptul civil. Or, întreaga noastră istoriografie de pînă acum porneşte de la ipoteza absurdă, devenită inviolabilă îndeosebi în secolul al XVIII-lea, că familia monogamă, doar cu puţin mai veche decît perioada civilizaţiei, ar fi nucleul în jurul căruia s-au cristalizat treptat societatea şi statul.
„Trebuie să-i atragem atenţia d-lui Grote — adaugă Marx — că, deşi grecii fac ca ginţile lor să derive din mitologie, aceste ginţi sînt mai vechi decît mitologia, cu zeii şi semizeii ei, pe care chiar ele au creat-o“.
Lui Morgani) îi place să se refere la Grote, pentru că este un martor cu autoritate şi, de altfel, în afară de orice suspiciune. Grote mai relatează că fiecare gintă ateniană purta un nume moştenit de la presupusul strămoş comun, că înainte de Soloni) în genere şi chiar după Solon, în lipsa unui testament, averea celui mort revenea întotdeauna tovarăşilor săi de gintă (gennêtes), iar în caz de omor în primul rînd rudele apropiate, apoi ceilalţi membri ai gintei şi în cele din urmă fratorii celui ucis aveau dreptul şi datoria de a-l aduce pe ucigaş în faţa judecătorilor.
„Toate vechile legi ateniene pe care le cunoaştem se bazează pe împărţirea în ginţi şi fratrii“[N191].
Faptul că ginţile se trag din strămoşi comuni a pricinuit multă bătaie de cap „filistinilor savanţi“ (Marx). Întrucît ei socot, bineînţeles, că aceşti strămoşi nu sînt altceva decît un mit, nu-şi pot explica formarea unei ginţi dintr-un şir de familii separate, care la origine nici nu erau înrudite între ele. Or, această problemă trebuie rezolvată, căci altminteri nu se poate explica existenţa ginţilor. Ei se învîrtesc într-un cerc vicios de vorbe goale, care se reduc la teza că arborele genealogic este, într-adevăr, o născocire, dar ginta este o realitate; şi în cele din urmă Grote spune (intercalările în paranteză aparţin lui Marx):
„Nu auzim vorbindu-se de acest arbore genealogic decît rareori, deoarece în mod public el este pomenit numai în anumite cazuri, deosebit de solemne. Dar şi ginţile mai puţin importante aveau ceremoniile lor religioase comune“ (ciudat, domnule Grote!), „un strămoş comun de natură divină şi un arbore genealogic comun, ca şi ginţile mai de seamă“ (cît de ciudate sînt toate astea, domnule Grote, la nişte ginţi mai puţin importante!), „planul fundamental şi temelia ideală“ (nu ideală, stimate domn, ci carnală, pe şleau: trupească!) „erau identice la toate“[N192].
Marx rezumă răspunsul lui Morgan la această chestiune în următoarele cuvinte: „Sistemul înrudirii prin sînge, corespunzător ginţii în forma ei iniţială — iar la greci, ca şi la ceilalţi muritori, a existat cîndva această formă —, asigura cunoaşterea legăturilor de rudenie între toţi membrii ginţii. Încă din copilărie învăţau din practică acest lucru, de o însemnătate hotărîtoare pentru ei. O dată cu apariţia familiei monogame l-au dat uitării. Numele gentilic a dat naştere unui arbore genealogic, pe lîngă care cel al fiecărei familii în parte părea lipsit de importanţă. Acest nume gentilic trebuia să dovedească de aici înainte originea comună a celor ce-l purtau, dar arborele genealogic al ginţii mergea atît de departe în adîncul vremurilor, încît membrii ei nu mai puteau dovedi adevăratul lor grad de rudenie, afară de cazurile puţi»n numeroase cînd era vorba de strămoşi comuni mai recenţi. Numele însuşi era dovada originii comune şi o dovadă categorică, cu excepţia cazurilor de adopţie. Dimpotrivă, negarea în fapt a oricărei înrudiri între membrii ginţii, aşa cum procedează Grote şi Niebuhr, care au făcut din gintă o creaţie pur fictivă şi poetică, este demnă de erudiţi «ideali», adică rupţi complet de realitate. Întrucît, mai ales de la ivirea monogamiei, legătura dintre generaţii se pierde în adîncul vremurilor, iar realitatea trecută apare oglindită în creaţiile fantastice ale mitologiei, filistinii de treabă au tras şi continuă să tragă concluzia că arborele genealogic imaginar a dat naştere unor ginţi reale“.
Fratria, ca şi la americani, era ginta-mamă scindată în mai multe ginţi-fiice, pe care le unea la un loc arătînd şi descendenţa lor dintr-un strămoş comun. Astfel, după Grote,
„toţi membrii contemporani ai fratriei lui Hekateusi) recunoşteau acelaşi zeu ca strămoş comun de-a şaisprezecea spiţă“[N193];
toate ginţile acestei fratrii erau deci literalmente ginţi-surori. Fratria se întîlneşte încă la Homeri) ca o unitate militară în vestitul pasaj în care Nestori) îl sfătuieşte pe Agamemnoni): „Aşază pe bărbaţi după triburi şi fratrii, în aşa fel ca fratria să dea sprijin fratriei, iar tribul tribului“[N194]. În afară de aceasta, fratria are dreptul şi datoria să urmărească pe ucigaşul unui membru al fratriei, deci în vremurile mai vechi ei îi revenea şi obligaţia răzbunării sîngelui. Apoi fratria are sanctuare şi festivităţi comune, şi în general dezvoltarea întregii mitologii greceşti din vechiul cult aric al naturii era determinată, în esenţă, de ginţi şi fratirii în cadrul cărora se desfăşura. Fratria avea un şef (phratriarhos) şi, după Fustel de Coulangesi), ţinea adunări generale, lua hotărîri cu caracter obligatoriu, exercita funcţii judecătoreşti şi administrative. Chiar şi statul de mai tîrziu, care ignora ginta, lăsa pe seama fratriei îndeplinirea anumitor funcţii publice.
Mai multe fratrii înrudite formează un trib. În Aticai) erau patru triburi, fiecare dintre ele avînd cîte trei fratrii şi fiecare fratrie număra cîte 30 de ginţi. O astfel de delimitare precisă a grupelor presupune o intervenţie conştientă şi metodică în ordinea apărută în mod spontan. Cum, cînd şi de ce s-a întîmplat acest lucru, istoria greacă nu spune şi chiar grecii înşişi n-au păstrat amintiri decît de la începutul epocii eroice.
Deosebirile de dialect la greci, care trăiau îngrămădiţi pe o suprafaţă relativ mică, erau mai puţin dezvoltate decît în întinsele păduri ale Americii; dar şi aici găsim unite într-un tot mai mare numai triburi care au acelaşi grai principal, şi chiar în mica Atică găsim un dialect deosebit, care mai tîrziu a devenit dominant ca limbă generală pentru toată proza grecească.
În poemele lui Homer găsim majoritatea triburilor greceşti unite în popoare mici, în cadrul cărora ginţile, fratriile şi triburile îşi mai păstrau totuşi o independenţă deplină. Ele locuiau în oraşe întărite cu ziduri; populaţia creştea o dată cu înmulţirea turmelor, cu dezvoltarea agriculturii şi cu începutul dezvoltării meşteşugurilor; prin aceasta creşteau deosebirile de avere şi, o dată cu ele, elementul aristocratic în sînul vechii democraţii, apărută în mod natural. Diferitele popoare mici se războiau neîncetat pentru cucerirea celor mai mănoase ţinuturi şi, bineînţeles, pentru pradă; sclavia prizonierilor de război era pe atunci o instituţie recunoscută.
Organizarea acestor triburi şi popoare mici era următoarea:
1. Sfatul, bulê, era un organ permanent al puterii, care la origine a fost, probabil, alcătuit din şefii ginţilor; mai tîrziu însă, cînd numărul acestora a devenit prea mare, era alcătuit din cîţiva inşi aleşi dintre ei, ceea ce a constituit o condiţie a formării şi a întăririi elementului aristocratic. De altfel şi Dionis ne înfăţişează sfatul din timpurile eroice ca fiind alcătuit din aristocraţi (kratistoi)[N195]. Sfatul lua hotărîri definitive în treburile importante; astfel, la Eschili), sfatul din Tebai) ia decizia hotăritoare în situaţia dată, şi anume decide să-l înmormînteze cu toată cinstea pe Eteoclei) şi să arunce la cîini leşul lui Polinicei). Mai tîrziu, cînd a fost creat statul, sfatul acesta s-a transformat în senat.
2. Adunarea poporului (agora). La irochezi am văzut că poporul, bărbaţi şi femei, înconjura adunarea sfatului şi, participînd la discuţii potrivit unor norme stabilite, influenţa asupra hotărîrilor lui. La grecii lui Homer, acest „Umstand“ („înconjurare“), pentru a folosi o expresie juridică din germana veche, s-a transformat într-o adevărată adunare a poporului, aşa cum s-a întîmplat şi la vechii germani. Adunarea era convocată de către sfat pentru a lua hotărîri în treburile importante; fiecare bărbat putea să ia cuvîntul. Hotărîrile se luau prin ridicarea mîinii (Eschil în „Rugătoarele“) sau prin aclamaţii. Această adunare avea, în ultimă instanţă, puterea suverană, căci, spune Schoemanni) (în „Antichitatea greacă“),
„atunci cînd este vorba de o chestiune pentru îndeplinirea căreia este nevoie de sprijinul poporului, Homer nu ne indică nici un mijloc prin care poporul ar fi putut fi constrîns la aceasta împotriva voinţei sale“[N196].
Şi aceasta deoarece în epoca aceea, cînd orice bărbat adult din trib era oştean, nu exista încă o forţă publică separată de popor care să-i poată fi opusă. Democraţia primitivă era încă în floare şi de la acest fapt trebuie să pornim pentru a aprecia autoritatea şi poziţia atît a sfatului, cît şi a lui basileus.
3. Şeful militar (basileus). Cu privire la aceasta, Marx observă: „Savanţii europeni, în majoritatea lor slugi înnăscute ale monarhilor, fac din basileus un monarh în înţelesul modern al cuvîntului. Împotriva acestui lucru se ridică republicanul yankeu Morgan. El spune foarte ironic, dar pe bună dreptate, despre onctuosul Gladstonei) şi opera lui «Tinereţea lumii»:
„D-l Gladstone ne prezintă căpeteniile greceşti din epoca eroică ca pe nişte regi şi prinţi, adăugînd că ar fi fost şi gentlemeni; dar el însuşi este nevoit să admită că, în genere, se pare că la ei găsim obiceiul sau legea primogeniturii, dar nu prea precis exprimată»[N197].
E de presupus că un drept de primogenitură formulat cu atîtea clauze suficient determinate, dar fără prea multă vigoare va părea chiar d-lui Gladstone lipsit de orice importanţă.
Am văzut cum stăteau lucrurile în ceea ce priveşte ereditatea şefiei la irochezi şi la alţi indieni. Toate funcţiile erau de obicei elective în cadrul ginţii şi în aceeaşi măsură ereditare în cadrul ei. La ocuparea funcţiilor vacante s-a stabilit încetul cu încetul regula de a se da preferinţă rudei gentilice celei mai apropiate — fratele sau fiul surorii — dacă nu existau motive care să se opună alegerii acestei rude. Dacă, prin urmare, la greci, în timpul patriarhatului, funcţia de basileus trecea, de regulă, asupra fiului sau asupra unuia dintre fii, aceasta nu face decît să dovedească că fiii puteau aspira la succesiune, fiind aleşi de către adunarea poporului, dar nu dovedeşte legalitatea succesiunii dacă nu sînt aleşi de această adunare. În cazul de faţă găsim la irochezi şi la greci primul germen al unor familii aristocratice care se diferenţiază în cadrul ginţii; iar la greci, în plus, primul germen al unei viitoare şefii sau monarhii ereditare. Este deci de presupus că la greci basileus trebuia să fie sau ales de popor, sau confirmat în funcţia sa de organele populare recunoscute, sfatul sau agora, aşa cum se făcea cu „regele“ (rex) roman.
În „Iliada“, Agamemnon, căpetenia bărbaţilor, nu ne apare ca rege suprem al grecilor, ci ca un comandant suprem al unei armate aliate în faţa unui oraş asediat. Într-un vestit pasaj, Ulisei) se referea la această calitate a lui atunci cînd a izbucnit cearta între greci: Nu este bine cînd comandă mulţi; să comande unul singur etc. (după care urmează cunoscutul vers cu sceptrul, care a fost adăugat mai tîrziu)[N198]. „Ulise nu ţine aici o prelegere despre forma de guvernămînt, ci cere supunerea faţă de şeful armatelor în timp de război. La greci, care în faţa Troieii) apar numai ca o oaste, domneau în agora rînduieli destul de democratice. Atunci cînd Ahilei) vorbeşte de daruri, adică de împărţirea prăzii, el nu însărcinează niciodată cu împărţirea ei nici pe Agamemnon, nici pe vreun alt basileus, ci întotdeauna pe «fiii aheilor», adică poporul. Epitetele «născut din Zeusi)», «hrănit de Zeus» nu dovedesc nimic, întrucît orice gintă se trage dintr-un zeu, iar ginta şefului de trib dintr-un zeu «mai nobil», în cazul de faţă din Zeus. Chiar şi cei care nu se bucurau de libertatea persoanei lor, cum este porcarul Eumeui) şi alţii, sînt «divini» (dioi şi theioi), şi asta în «Odiseea», deci într-o perioadă mult mai tîrzie decît cea descrisă în «Iliada»; în aceeaşi «Odisee» numele de erou se dă şi crainicului Muliosi), precum şi cîntăreţului orb Demodocos. Într-un cuvînt, termenul basileia, pe care scriitorii greci îl folosesc pentru a desemna aşa-zisa regalitate homerică (deoarece caracteristica ei de căpetenie este conducerea armatei), avînd alături de ea sfatul şi adunarea poporului, nu înseamnă altceva decît democraţie militară“ (Marx).
În afară de atribuţii militare, basileus mai avea şi funcţia de preot şi de judecător, cea din urmă neprecis determinată, cea dintîi însă era îndeplinită în calitatea sa de reprezentant suprem al tribului sau al uniunii de triburi. Nu se vorbeşte niciodată de atribuţii civile, administrative, dar se pare că basileus era din oficiu membru al sfatului. A traduce deci cuvîntul „basileus“ prin cuvîntul german „König“ este absolut exact din punct de vedere etimologic, deoarece cuvîntul „König“ (Kuning) vine de la Kuni, Künne şi înseamnă „căpetenie de gintă“. Dar termenul „basileus“ din greaca veche nu corespunde nicidecum înţelesului modern al cuvîntului „König“ (rege). Tucididei) numeşte vechea basileia în mod expres patrikê, adică provenită din ginţi, şi spune că ea ar fi avut atribuţii precis stabilite, deci limitate[N199]. Iar Aristoteli) spune că basileia din epoca eroică a fost şefia peste oamenii liberi, iar basileus şeful armatei, judecător şi mare preot[N200]; el nu deţinea însă puterea guvernamentală în înţelesul dat mai tîrziu acestui cuvînt(1).
În orînduirea socială greacă din epoca eroică mai găsim deci vechea organizare gentilică în plină vigoare, dar vedem totodată şi începutul subminării ei: patriarhatul, cu moştenirea averii de către copii, ceea ce favorizează acumularea de avere în familie şi face din familie o putere în raport cu ginta; deosebirile de avere, care exercită la rîndul lor o influenţă asupra orînduirii sociale prin formarea primilor germeni ai aristocraţiei şi regalităţii ereditare; la început numai o sclavie a prizonierilor de război, care chiar de pe atunci făcea posibilă înrobirea propriilor tovarăşi de trib şi chiar de gintă; vechiul război al unui trib împotriva altuia, care începea să degenereze într-o tîlhărie sistematică pe mare şi pe uscat pentru dobîndirea de vite, sclavi, comori, devine o ocupaţie regulată; într-un cuvînt, bogăţia este apreciată şi respectată ca un bun suprem şi se abuzează de vechile instituţii gentilice pentru a justifica prădăciunile. Un singur lucru mai lipsea: o instituţie care nu numai să asigure averile personale de curînd dobîndite, împotriva tradiţiilor comuniste ale orînduirii gentilice, să consfinţească proprietatea privată, atît de dispreţuită înainte vreme, şi să proclame această consfinţire drept scopul cel mai înalt al oricărei colectivităţi omeneşti, dar care să facă să fie şi recunoscute de către întreaga societate noile forme, care apar una după alta, de dobîndire a proprietăţii, adică de acumulare din ce în ce mai rapidă a bogăţiilor; lipsea o instituţie care să permanentizeze nu numai începuturile împărţirii în clase a societăţii, dar şi dreptul clasei avute de a exploata pe cei neavuţi, precum şi dominaţia ei asupra acestora.
Şi această instituţie a apărut. A fost inventat statul.
(1). Unii au văzut în basileus al grecilor, ca şi în căpetenia de oşti a aztecilor, ceea ce înţelegem noi printr-un prinţ modern. Morgan supune pentru prima oară unei critici istorice relatările spaniolilor, la început vădit confuze şi exagerate, iar mai tîrziu de-a dreptul mincinoase, şi dovedeşte că mexicanii se aflau pe treapta de mijloc a barbariei, dar depăşeau în oarecare măsură în dezvoltarea lor pe indienii pueblo din Noul Mexic, şi că orînduirea lor socială, atît cît se poate deduce din relatările denaturate, era următoarea: o uniune a trei triburi care a supus alte cîteva triburi şi le-a impus plata unui bir şi care era cîrmuită de un sfat şi de căpetenia militară a uniunii, din care spaniolii au făcut un „împărat“. (Nota lui Engels.)
1). În ediţia din 1884: familiei punalua. — Nota red. Editurii Politice
2). În ediţia din 1884 lipseşte cuvîntul strict. — Nota red. Editurii Politice
[N187]. G. Grote. „A history of Greece“ („O istorie a Greciei“), vol. I—XII; prima ediţie a acestei lucrări a apărut la Londra în 1846—1856; pasajul citat se află la p. 54—55 din volumul al III-lea, apărut la Londra în 1869. — Nota red. Editurii Politice
[N188]. Este vorba de discursul împotriva lui Eubulides rostit de Demostene în faţa tribunalului. Cu acest prilej, el a amintit de vechiul obicei de a înmormînta în cimitirul gintei numai persoanele aparţinind gintei respective. — Nota red. Editurii Politice
[N189]. Pasajul din opera filozofului antic grec Dikäarchos, operă care nu s-a păstrat pînă în vremurile noastre, este reprodus de Engels după cartea lui Wilhelm Wachsmuth „Hellenische Alterthumskunde aus dem Gesichtspunkte des Staates“ („Antichitatea greacă sub raportul statului“), erster Theil, erste Abtheilung, Halle 1826, S. 312. — Nota red. Editurii Politice
[N190]. W. A. Becker. „Charikles, Bilder altgriechischer Sitte. Zur genaueren Kenntniss des griechischen Privatlebens“ („Harikles. Imagini ale moravurilor din vechea Grecie, pentru o mai bună cunoaştere a vieţii grecilor“), zweiter Theil, Leipzig 1840, S. 447. — Nota red. Editurii Politice
[N191]. G. Grote. „A history of Greece“. A New Ed., vol. III, London 1869, p. 66. — Nota red. Editurii Politice
[N192]. G. Grote. „A history of Greece“. A New Ed., vol. III, London 1869, p. 60. Citatul (cu observaţii în paranteze) este dat de Marx în „Conspect asupra cărţii lui Lewis H. Morgan „Ancient society“ (vezi „Arhiva Marx-Engels“, vol. IX, p. 138). — Nota red. Editurii Politice
[N193]. G. Grote. „A history of Greece“. A New Ed., vol. III, London 1869, p. 58—59. — Nota red. Editurii Politice
[N194]. Homer. „Iliada“, cîntul al doilea. — Nota red. Editurii Politice
[N195]. Dionis din Halicarnas. „Istoria antică a romanilor“, cartea a II-a, cap. 12. — Nota red. Editurii Politice
[N196]. G. F. Schoemann. „Griechische Alterthümer“ („Antichitatea greacă“), Bd. I, Berlin 1855, S. 27. — Nota red. Editurii Politice
[N197]. K. Marx. „Conspect asupra cărţii lui Lewis H. Morgan «Ancient society»“ (vezi „Arhiva Marx-Engels“, vol. IX, p. 143); autorul citează un pasaj din cartea lui L. H. Morgan „Ancient society“, London 1877, p. 248. — Nota red. Editurii Politice
[N198]. Homer. „Iliada“, cîntul al doilea. — Nota red. Editurii Politice
[N199]. Tucidide. „Istoria războiului peloponezian“, cartea I, cap. 13. — Nota red. Editurii Politice
[N200]. Aristotel. „Politica“, cartea a III-a, cap. 10. — Nota red. Editurii Politice