|
Scris: la mijlocul lunii februarie - începutul
lunii martie 1884 |
[„Der Sozialdemokrat“ nr. 11 din 13 martie 1884]
La izbucnirea revoluţiei din februarie, „partidul comunist“ german, cum îi spuneam noi, nu era format decît dintr-un mic nucleu, Liga comuniştilor, organizată ca societate secretă de propagandă. Liga era secretă numai pentru că pe atunci nu exista în Germania dreptul de asociere şi de întrunire. În afară de asociaţiile muncitoreşti din străinătate, de unde îşi recruta membrii, Liga avea vreo treizeci de comunităţi sau secţii în ţară şi în plus mai avea în numeroase localităţi diferiţi membri. Dar acest mic detaşament de luptă avea în persoana lui Marx un conducător de prim rang, un conducător căruia toţi i se supuneau cu dragă inimă, şi, datorită lui, avea şi un program principial şi tactic, care mai este şi astăzi pe deplin valabil: „Manifestul Comunist“.
Aici ne vom ocupa, în primul rînd, de partea tactică a programului. Iată, în linii generale, conţinutul acesteia:
„Comuniştii nu sînt un partid deosebit, opus celorlalte partide muncitoreşti. Ei nu au interese deosebite de interesele întregului proletariat. Ei nu proclamă principii deosebite după care să vrea să modeleze mişcarea proletară. Comuniştii se deosebesc de celelalte partide proletare numai prin aceea că, pe de o parte, în lupta proletarilor de diferite naţiuni ei desprind şi susţin interesele comune, independente de naţionalitate, ale întregului proletariat; pe de altă parte, prin aceea că, pe diferitele trepte de dezvoltare a luptei dintre proletariat şi burghezie, ei reprezintă întotdeauna interesele mişcării in totalitatea ei. - Comuniştii sînt, aşadar, din punct de vedere practic, partea cea mai hotărîtă a partidelor muncitoreşti din toate ţările, partea care împinge mereu înainte; din punct de vedere teoretic, spre deosebire de restul masei proletariatului, ei înţeleg limpede condiţiile, mersul şi rezultatele generale ale mişcării proletare“[2].
Iar în ceea ce priveşte partidul german în special se spunea:
„În Germania, atunci cînd burghezia are o atitudine revoluţionară, partidul comunist luptă alături de ea, împotriva monarhiei absolute, a proprietăţii funciare feudale şi a spiritului mic-burghez. Nici o clipă însă partidul nu încetează să dezvolte printre muncitori o conştiinţă cît mai limpede asupra antagonismului ostil dintre burghezie şi proletariat, pentru ca muncitorii germani să poată preface de îndată condiţiile sociale şi politice, pe care trebuie să le aducă cu sine dominaţia burgheziei, în tot atîtea arme împotriva burgheziei, astfel ca după răsturnarea claselor reacţionare în Germania să înceapă imediat lupta împotriva burgheziei însăşi. Asupra Germaniei îşi îndreaptă comuniştii atenţia în primul rînd, pentru că Germania se află în ajunul unei revoluţii burgheze“ etc. („Manifest“, cap. IV)[3].
Niciodată un program tactic nu şi-a dovedit în mai mare măsură justeţea ca acesta. Elaborat în ajunul unei revoluţii, el a rezistat la proba de foc a acestei revoluţii; de atunci, ori de cîte ori un partid muncitoresc s-a abătut de la acest program, a avut de plătit pentru fiecare abatere; şi astăzi, după aproape patru decenii, el serveşte drept călăuză pentru toate partidele muncitoreşti hotărîte şi conştiente din Europa, de la Madrid pînă la Petersburg.
Evenimentele care au avut loc în februarie la Paris au precipitat revoluţia germană iminentă, modificînd prin aceasta caracterul ei. Burghezia germană, în loc să învingă prin propriile ei forţe, a învins aflîndu-se la remorca revoluţiei muncitoreşti franceze. Încă înainte de a-i fi doborît definitiv pe vechii ei adversari: monarhia absolută, proprietatea funciară feudală, birocraţia, pe filistinii laşi, ea a şi fost nevoită să ţină piept unui nou adversar, proletariatul. În Germania însă s-au făcut imediat simţite efectele condiţiilor economice, rămase cu mult în urma celor din Franţa şi Anglia, ca şi ale relaţiilor de clasă, rămase şi ele din această cauză tot cu mult în urmă.
Burghezia germană, care începea de-abia acum să-şi creeze marea ei industrie, nu avea nici forţa, nici curajul şi nici nu simţea nevoia stringentă să-şi cucerească dominaţia absolută în stat; proletariatul, la fel de puţin dezvoltat, crescut într-o totală aservire spirituală, neorganizat şi nici măcar capabil încă să se organizeze în mod de sine stătător, nu sesiza decît vag profunda opoziţie dintre interesele sale şi cele ale burgheziei. De aceea, deşi în fond adversar de temut al burgheziei, el rămînea totuşi anexa ei politică. Înspăimîntată nu de ceea ce era proletariatul german, ci de ceea ce ameninţa să devină şi de ceea ce proletariatul francez era deja, burghezia îşi vedea salvarea în orice compromis, fie el oricît de laş, cu monarhia şi nobilimea; nefiind încă conştient de propriul său rol istoric, proletariatul, în marea sa masă, a trebuit mai întîi să joace rolul de aripă de extremă stîngă, cea mai înaintată, a burgheziei. Muncitorii germani trebuiau să cucerească, în primul rînd, drepturile care le erau indispensabile pentru organizarea lor de sine stătătoare ca partid de clasă: libertatea presei, libertatea de asociere şi de întrunire - drepturi pe care burghezia ar fi trebuit să le cucerească în interesul propriei ei dominaţii, dar pe care, de teamă, ea însăşi le contesta acum muncitorilor. Cei două-trei sute de membri răzleţi ai Ligii s-au pierdut în masa imensă, care s-a pus dintr-o dată în mişcare. Proletariatul german a apărut astfel în arena politică la început ca cel mai radical partid democrat.
Toate acestea au determinat orientarea noastră atunci cînd am fondat în Germania un mare ziar. Ea nu putea să fie decît aceea a democraţiei, dar a unei democraţii care pretutindeni, în fiecare caz în parte, sublinia caracterul său specific proletar, pe care încă nu-l putea înscrie o dată pentru totdeauna pe stindardul ei. Dacă nu am fi făcut acest lucru, dacă nu am fi vrut să aderăm la mişcare, şi anume la flancul ei cel mai înaintat, efectiv proletar, existent deja, şi s-o împingem înainte, nu ne-ar fi rămas nimic altceva de făcut decît să propovăduim comunismul într-o fiţuică oarecare din provincie şi, în locul unui mare partid de acţiune, să înfiinţăm o mică sectă. Dar pentru rolul de propovăduitori în pustiu, noi nu mai eram buni; prea îi studiasem bine pe utopişti. Or, nu pentru aceasta am întocmit noi programul nostru.
Cînd am sosit la Köln, democraţii de acolo, şi în parte şi comuniştii, făcuseră deja pregătiri în vederea fondării unui mare ziar. Ei voiau să-i dea un caracter pur local, de ziar exclusiv al Kölnului, iar pe noi să ne surghiunească la Berlin. În 24 de ore însă, noi am cucerit, în special datorită lui Marx, terenul, şi ziarul a devenit al nostru; în schimb am făcut concesia de a-l primi pe Heinrich Bürgers în redacţie. Acesta a scris un singur articol (în nr. 2) şi apoi n-a mai scris nici unul.
Era într-adevăr necesar să ne stabilim la Köln, şi nu la Berlin. În primul rînd, Köln era centrul Provinciei renane, care trăise revoluţia franceză, care, datorită Codului Napoleon[4], îşi însuşise concepţii juridice moderne, care îşi dezvoltase marea industrie şi care pe atunci era în toate privinţele cea mai avansată regiune a Germaniei. Din propria noastră experienţă, cunoşteam prea bine Berlinul de atunci, cu burghezia sa, care abia se forma, cu mica sa burghezie impertinentă în vorbe, dar laşă şi servilă în fapte, cu muncitorii săi încă complet neevoluaţi, cu nenumăraţii săi birocraţi şi lichelele din aristocraţie şi de la curte, cu toate particularităţile sale de simpla „reşedinţă“. Hotărîtor era însă faptul că la Berlin domnea jalnicul drept civil prusian[5], iar procesele politice erau judecate de magistraţi de carieră; pe Rin era în vigoare Codul Napoleon, care, dat fiind că presupunea existenţa cenzurii, nu cunoştea delictele de presă şi trimitea în faţa juraţilor numai pe cei vinovaţi de crimă, nu şi pe cei vinovaţi de infracţiuni politice. La Berlin, după revoluţie, tînărul Schöffel a fost condamnat pentru o nimica toată la un an[6], pe cînd pe Rin ne bucuram de libertatea absolută a presei şi am folosit-o din plin.
Ne-am început astfel activitatea la 1 iunie 1848 cu un capital în acţiuni foarte limitat, din care numai o mică parte fusese vărsată, iar acţionarii înşişi erau mai mult decît nesiguri. Chiar după primul număr, jumătate din ei ne-au părăsit, iar la sfîrşitul lunii nu ne mai rămăsese nici unul.
Constituţia redacţiei se reducea pur şi simplu la dictatura lui Marx. Nici o altă organizare nu poate permite unui mare cotidian, care trebuie să apară la oră fixă, să-şi promoveze în mod consecvent linia. În plus, dictatura lui Marx era pentru noi ceva de la sine înţeles, ceva incontestabil, şi cu toţii o acceptam cu dragă inimă. Tocmai datorită clarviziunii şi fermităţii lui Marx acest ziar a devenit cel mai renumit ziar german din anii revoluţiei.
Programul politic al lui ,,Neue Rheinische Zeitung“ consta din două puncte principale:
Republică democrată germană unită şi indivizibilă şi război împotriva Rusiei, ceea ce presupunea restaurarea Poloniei.
Democraţia mic-burgheză era pe atunci împărţită în două fracţiuni: cea din Germania de nord, care era dispusă să admită un împărat democrat prusian, şi cea din Germania de sud, aproape specific badeneză, care dorea să transforme Germania într-o republică federativă după modelul Elveţiei. Trebuia să luptăm împotriva amîndurora. Atît prusificarea Germaniei, cît şi eternizarea fărîmiţării ei în state mici erau în opoziţie cu interesele proletariatului. Ele reclamau unirea definitivă a Germaniei într-o naţiune unică, căci numai astfel cîmpul de luptă pe care proletariatul şi burghezia urmau să-şi măsoare puterile putea fi curăţat de toate meschinele piedici moştenite din trecut. Dar interesele proletariatului erau în aceeaşi măsură în opoziţie şi cu instaurarea unei hegemonii prusiene; căci tocmai statul prusian, cu toate rînduielile sale, cu tradiţiile şi cu dinastia sa, era singurul adversar intern serios pe care revoluţia trebuia să-l doboare în Germania; şi, pe deasupra, Prusia nu putea unifica Germania decît rupînd-o în două, excluzînd Austria germană. Desfiinţarea statului prusian, destrămarea statului austriac, unificarea reală a Germaniei ca republică - numai acesta putea fi programul nostru revoluţionar pentru viitorul imediat. Iar el nu putea fi înfăptuit decît numai şi numai printr-un război împotriva Rusiei. Asupra acestui din urmă punct voi mai reveni.
De altfel tonul ziarului nu era nicidecum solemn, grav sau entuziast. Nu aveam decît adversari demni de dispreţ şi îi tratam, fără excepţie, cu cel mai profund dispreţ. Monarhia care conspira, camarila, nobilimea, „Kreuz-Zeitung“, - într-un cuvînt întreaga „reacţiune“, care stîrnea indignarea morală a filistinului, noi o luam doar în derîdere şi în bătaie de joc. Dar nu-i tratam mai bine nici pe noii idoli creaţi de revoluţie: miniştrii din martie, Adunarea de la Frankfurt şi cea de la Berlin, aripile lor de dreapta, şi cele de stînga. Chiar primul număr începea cu un articol în care erau luate în derîdere nimicnicia parlamentului de la Frankfurt, zădărnicia interminabilelor sale discursuri, inutilitatea laşelor sale rezoluţii[7]. Acest articol ne-a costat jumătate din acţionarii noştri. Parlamentul de la Frankfurt nu era nici măcar un club de discuţii; acolo aproape că nici nu se discuta, ci, în majoritatea cazurilor, se rosteau doar dizertaţii academice pregătite dinainte şi se adoptau rezoluţii menite să-l însufleţească pe filistinul german, dar de care, de altfel, nimeni nu se sinchisea.
Adunarea de la Berlin avea însă mai multă importanţă, ea se contrapunea unei puteri reale, discuta şi lua hotărîri cu picioarele pe pămînt, şi nu cu capul în nori ca cea de la Frankfurt. De aceea ne-am şi ocupat de ea mai îndeaproape. Dar şi pe idolii stîngii de la Berlin, Schulze-Delitzsch, Berends, Elsner, Stein etc., i-am tratat cu tot atîta asprime ca şi pe cei de la Frankfurt; am demascat fără cruţare nehotărîrea, şovăielile şi meschinăria lor şi le-am demonstrat cum prin compromisurile lor au trădat pas cu pas revoluţia. Aceasta a stîrnit, bineînţeles, groază în rîndurile mic-burghezilor democraţi, care de-abia îşi fabricaseră aceşti idoli pentru uzul lor propriu. Pentru noi această groază era o dovadă că nimerisem drept la ţintă.
Ne-am ridicat de asemenea împotriva iluziei, răspîndite cu asiduitate de către mica burghezie, că revoluţia ar fi luat sfîrşit o dată cu evenimentele din martie şi că acum nu mai rămîne decît să se culeagă roadele ei. Pentru noi, evenimentele din februarie şi martie ar fi putut avea însemnătatea unei adevărate revoluţii numai în cazul cînd ar fi fost nu punctul final, ci, dimpotrivă, punctul de plecare al unei îndelungate mişcări revoluţionare, în timpul căreia, ca şi în timpul marii revoluţii franceze, poporul ar fi continuat să se dezvolte în propria sa luptă, partidele s-ar fi delimitat din ce în ce mai net pînă cînd ar fi coincis întru totul cu marile clase: burghezia, mica burghezie, proletariatul, iar proletariatul şi-ar fi cucerit, în cursui unui şir de lupte, poziţie după poziţie. De aceea ne-am ridicat şi împotriva micii burghezii democratice ori de cîte ori încerca să estompeze opoziţia ei de clasă faţă de proletariat, folosind formula ei preferată: Noi dorim doar cu toţii acelaşi lucru, toate divergenţele nu sînt decît rezultatul unor simple neînţelegeri. Cu cît permiteam însă mai puţin micii burghezii să-şi formeze o idee greşită despre democraţia noastră proletară, cu atît mai docilă şi mai ascultătoare devenea ea faţă de noi. Cu cît i te opui mai categoric şi mai hotărît, cu atît se pleacă ea mai supusă, cu atît mai multe concesii face ea partidului muncitoresc. De acest lucru ne-am convins.
În sfîrşit, am demascat cretinismul parlamentar (cum îl denumea Marx) al diferitelor aşa-zise adunări naţionale[8]. Aceşti domni lăsaseră să le scape din mînă toate instrumentele puterii, predîndu-le, în parte de bunăvoie, din nou guvernelor. Alături de guverne reacţionare, care se întăriseră din nou, existau la Berlin, ca şi la Frankfurt, adunări lipsite de autoritate, care îşi închipuiau totuşi că rezoluţiile lor neputincioase vor răsturna lumea. Această cretină înşelare de sine domnea chiar şi în rîndurile extremei stîngi. Noi însă îi repetam mereu: victoria voastră parlamentară va fi înfrîngerea voastră reală.
Şi aşa s-a şi întîmplat la Berlin, ca şi la Frankfurt. Cînd „stînga“ a întrunit majoritatea, guvernul a dizolvat întreaga adunare; el a putut să-şi permită acest lucru deoarece adunarea se discreditase în faţa poporului.
Cînd mai tîrziu am citit cartea lui Bougeart despre Marat, am constatat că, fără să ştim, am imitat în multe privinţe marele exemplu al adevăratului „Ami du peuple“[9] (nu al celui falsificat de regalişti) şi că toate strigătele furibunde şi întreaga falsificare a istoriei, în virtutea căreia timp de aproape un secol lumea a cunoscut un Marat cu totul denaturat, se explică numai prin faptul că Marat a smuls fără cruţare vălul de pe faţa idolilor zilei, Lafayette, Bailly şi alţii, demascîndu-i ca trădători în toată regula ai revoluţiei; şi că el, ca şi noi, nu considera revoluţia desăvîrşită, ci o considera neîntreruptă.
Am spus deschis că orientarea pe care o reprezentam noi va putea intra în lupta pentru atingerea adevăratelor scopuri ale partidului nostru abia atunci cînd va ajunge la putere cel mai extremist dintre partidele oficiale existente în Germania, faţă de care noi vom forma atunci opoziţia.
Evenimentele au avut însă grijă ca, alături de ironiile la adresa adversarilor germani, să apară şi manifestări ale unei pasiuni înflăcărate. Insurecţia din iunie 1848 a muncitorilor parizieni ne-a găsit la datorie. De la primul foc de puşcă ne-am situat fără rezerve de partea insurgenţilor. După înfrîngerea lor, Marx a adus un omagiu celor învinşi într-unul dintre cele mai vehemente articole ale sale[10].
Atunci ne-au părăsit şi ultimii acţionari. Aveam însă satisfacţia de a fi fost singurul ziar din Germania şi aproape din Europa care a ţinut sus steagul proletariatului zdrobit într-un moment cînd burghezia şi filistinii din toate ţările îi împroşcau pe învinşi cu murdarele lor calomnii.
Politica noastră externă era simplă: manifestări în favoarea oricărui popor revoluţionar; chemarea la un război general al Europei revoluţionare împotriva puternicului bastion al reacţiunii europene - Rusia. Începînd din 24 februarie[11] am înţeles că revoluţia are un singur duşman cu adevărat de temut, Rusia, şi că acest duşman va fi cu atît mai mult silit să intervină în luptă, cu cît mişcarea va căpăta o amploare europeană. Evenimentele de la Viena, Milano, Berlin au făcut să întîrzie agresiunea Rusiei, dar inevitabilitatea acestei agresiuni devenea cu atît mai sigură, cu cît revoluţia în Rusia era mai iminentă. Dacă Germania ar fi antrenată într-un război împotriva Rusiei, atunci s-ar termina cu Habsburgii şi Hohenzollernii, şi revoluţia ar fi biruitoare pe toată linia.
Această linie politică trece ca un fir roşu prin fiecare număr al ziarului pînă în momentul intrării efective a ruşilor în Ungaria, fapt care a confirmat întru totul previziunile noastre şi a avut un rol hotărîtor în înfrîngerea revoluţiei.
Cînd în primăvara anului 1849 se apropie bătălia hotărîtoare, tonul ziarului devine, cu fiecare număr, tot mai vehement şi mai pasionat. În „Miliardul silezian“ (opt articole)[12], Wilhelm Wolff a amintit ţăranilor silezieni cum la răscumpărarea lor de servituţile feudale au fost înşelaţi de moşieri, cu sprijinul guvernului, în ceea ce priveşte sumele de bani şi pămîntul, şi a cerut o despăgubire de un miliard de taleri.
În acelaşi timp a apărut, în aprilie, sub forma unor articole de fond, lucrarea lui Marx despre muncă salariată şi capital[13], care arăta clar scopul social al politicii noastre. Fiecare număr, fiecare ediţie specială atrăgea atenţia asupra marii bătălii care se pregătea, asupra ascuţirii contradicţiilor în Franţa, Italia, Germania şi Ungaria. Îndeosebi ediţiile speciale din lunile aprilie şi mai chemau poporul să fie gata de luptă.
„În restul imperiului“, lumea se mira de acţiunile noastre curajoase întreprinse într-o fortăreaţă prusiana de prim-rang, în prezenţa unei garnizoane de 8.000 de oameni şi a unui corp de gardă; dar din cauza celor 8 puşti cu baionetă şi a celor 250 de gloanţe pe care le aveam în biroul redacţiei, cît şi a bonetelor roşii de iacobini ale zeţarilor, şi sediul nostru era socotit de ofiţeri drept o fortăreaţă care nu putea fi cucerită printr-un simplu atac.
În sfîrşit, la 18 mai 1849 a survenit lovitura.
Răscoala din Dresden şi Elberfeld a fost înăbuşită, răsculaţii din Iserlohn au fost încercuiţi, Provincia renană şi Westfalia au fost împînzite de trupe, care, după reprimarea definitivă a Renaniei prusiene, urmau să pornească împotriva Palatinatului şi a Badenului. Atunci, în sfîrşit, guvernul a cutezat să ne atace. Unii dintre redactori au fost puşi sub urmărire judiciară, ceilalţi, nefiind prusieni, urmau să fie expulzaţi. Împotriva acestor măsuri nu era nimic de făcut atîta timp cît în spatele guvernului stătea un întreg corp de armată. Noi am fost nevoiţi să predăm fortăreaţa noastră, dar ne-am retras cu arme şi bagaje, în sunetul muzicii şi fluturînd ca pe un stindard ultimul număr, tipărit în roşu, în care îi avertizam pe muncitorii din Köln împotriva puciurilor lipsite de perspectivă şi le spuneam:
„Redactorii de la «Neue Rheinische Zeitung» vă mulţumesc la despărţire pentru simpatia pe care le-aţi arătat-o. Ultimul lor cuvînt va fi întotdeauna şi pretutindeni: emanciparea clasei muncitoare!“[14]
Astfel a sfîrşit „Neue Rheinische Zeitung“, cu puţin înainte de a împlini primul ei an de apariţie. Pornită aproape fără nici un fel de mijloace băneşti - curînd, aşa cum am arătat, micile sume promise nu i-au mai fost vărsate -, ea a ajuns încă în septembrie la un tiraj de aproape 5.000 de exemplare. La instituirea stării de asediu în Köln, ziarul a fost suspendat; pe la mijlocul lunii octombrie a trebuit s-o ia de la capăt. Iar în mai 1849, cînd a fost interzis, avea din nou 6.000 de abonaţi, în timp ce „Kölnische Zeitung“[15] nu avea pe atunci, după cum recunoştea el însuşi, mai mult de 9.000. Nici un alt ziar german, nici înainte, nici după aceea, nu a avut autoritatea şi influenţa lui „Neue Rheinische Zeitung“, nici unul n-a ştiut să electrizeze ca el masele proletare.
Şi aceasta i-o datora, în primul rînd, lui Marx.
Cînd s-a produs lovitura, redacţia s-a împrăştiat. Marx a plecat la Paris, unde se pregătea deznodămîntul care a survenit la 13 iunie 1849[16]. Wilhelm Wolff şi-a ocupat acum locul în parlamentul de la Frankfurt - acum cînd Adunarea trebuia să aleagă între a fi dizolvată de sus sau a se alătura revoluţiei -, iar eu am plecat în Palatinat, unde am devenit adjutant în corpul de voluntari al lui Willich[17].
Fr. Engels
Scris la mijlocul lunii februarie - începutul lunii martie 1884.
Publicat pentru prima oară în „Der Sozialdemokrat“, Leipzig, nr. 11 din 13 martie 1884
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 15-23 - Nota red. Editurii Politice
[1]. Articolul „Marx şi «Neue Rheinische Zeitung»“ a fost scris de Engels pentru „Sozialdemokrat“, cu prilejul comemorării unui an de la moartea lui K. Marx. - Nota red. Editurii Politice
[2]. K. Marx şi F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“ (vezi K. Marx şi , F. Engels, Opere alese în două volume, vol. I, Bucureşti, Editura politică, 1966, ed. a III-a, p. 25); în citatul de faţă, sublinierile sînt făcute de F. Engels. - Nota red. Editurii Politice
[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 493-500 (vezi şi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două volume, vol. I, p. 42). - Nota trad. Editurii Politice
[4]. Prin Codul Napoleon Engels înţelege aici şi în cele ce urmează nu numai Codul civil adoptat de Napoleon în 1804 şi cunoscut sub denumirea „Codul Napoleon“ (vezi adnotarea 81), ci, în sens larg, întregul sistem al dreptului burghez, reprezentat prin cele cinci coduri (civil, de procedură civilă, comercial, penal şi de procedură penală), adoptate în timpul lui Napoleon între anii 1804 şi 1810. Aceste coduri au fost introduse în regiunile din vestul şi sud-vestul Germaniei, cucerite de Franţa napoleoniană şi au continuat să fie în vigoare în Provincia renană şi după alipirea acesteia la Prusia, în 1815. Codul civil francez („Codul Napoleon“ propriu-zis) a fost denumit de Engels „un cod clasic al societăţii burgheze“ (vezi volumul de faţă, p. 367). - Nota red. Editurii Politice
[5]. „Dreptul general pentru statele prusiene“ din 1794 - colecţie de norme privind dreptul civil, comercial, cambial, maritim, penal, eclesiastic, de stat şi administrativ; a consemnat caracterul retrograd al Prusiei feudale în ceea ce priveşte jurisprudenţa şi a rămas în bună parte în vigoare pînă la introducerea Codului civil din 1900. - Nota red. Editurii Politice
[6]. Studentul democrat Gustav Adolf Schlöffel, care, după revoluţia din martie 1848, a editat la Berlin gazeta „Volksfreund“, a fost judecat în aprilie 1848 şi condamnat la 6 luni detenţiune într-o fortăreaţă, fiind acuzat de instigare la rebeliune. Acuzarea se întemeia pe faptul că a publicat în nr. 5, din 10 aprilie, al gazetei două articole ale sale în care se ridica în apărarea drepturilor maselor muncitoare. - Nota red. Editurii Politice
[7]. Este vorba de articolul lui F. Engels „Adunarea de la Frankfurt“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 5, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 14-18). - Nota red. Editurii Politice
[8]. Engels se referă la articolele din „Neue Rheinische Zeitung“ consacrate criticării Adunării naţionale de la Frankfurt şi a celei de la Berlin; o bună parte a acestor articole au fost scrise de Marx (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 5 şi 6). Într-o formă mai succintă, Engels a reluat această critică în lucrarea sa „Revoluţie şi contrarevoluţie în Germania“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 90-91). - Nota red. Editurii Politice
[9]. „L'Ami du peuple“ - ziar editat de la 12 septembrie 1789 pînă la 14 iulie 1793 de către Jean Paul Marat, unul dintre liderii iacobinilor; a apărut sub acest titlu între 16 septembrie 1789 şi 21 septembrie 1792; ziarul purta semnătura: Marat, l'Ami du peuple. - Nota red. Editurii Politice
[10]. Este vorba de articolul lui K. Marx „Revoluţia din iunie“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 5, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 148-152). - Nota red. Editurii Politice
[11]. 24 februarie 1848 - ziua cînd a fost răsturnată monarhia lui Ludovic-Filip în Franţa. - Nota red. Editurii Politice
La 24 februarie st. v. (7 martie) 1848, Nicolaie I, aflînd de victoria revoluţiei din februarie în Franţa, a ordonat ministrului de război să efectueze o mobilizare parţială în Rusia în vederea pregătirii luptei împotriva revoluţiei în Europa. - Nota red. Editurii Politice
[12]. Seria de articole intitulate „Die schlesische Milliarde“ („Miliardul silezian“) ale lui Wilhelm Wolff, prieten şi tovarăş de luptă al lui Marx şi Engels, a apărut între 22 martie şi 25 aprilie 1849 în „Neue Rheinische Zeitung“ nr. 252, 255, 256, 258, 264, 270-272 şi 281. În 1886, aceste articole, cu unele modificări şi cu o introducere scrisă de Engels, au fost publicate sub formă de broşură (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol, 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 238-249). Engels a făcut o analiză amănunţită a acesor articole în lucrarea sa „Wilhelm Wolff“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 59-97). - Nota red. Editurii Politice
[13]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 441-472. - Nota trad. Editurii Politice
[14]. Vezi articolul „Către muncitorii din Colonia“, apărut sub semnătura redacţiei în „Neue Rheinische Zeitung“ nr. 301 din 19 mai 1849 (Vezi K Marx şi F. Engels. Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 578). - Nota red. Editurii Politice
[15]. „Kölnische Zeitung“ - cotidian german, a apărut sub această denumire din 1802 pînă în 1945. În perioada revoluţiei din 1848-1849 şi a reacţiunii care i-a urmat a reflectat politica trădătoare şi laşă a burgheziei liberale prusiene şi a dus în permanenţă o luptă înverşunată împotriva lui „Neue Rheinische Zeitung“. - Nota red. Editurii Politice
[16]. La 13 iunie 1849, partidul mic-burghez al „Muntelui“ („Montagne“) a organizat la Paris o demonstraţie paşnică de protest împotriva trimiterii trupelor franceze pentru înăbuşirea revoluţiei în Italia, ceea ce reprezenta o încălcare a Constituţiei Republicii Franceze, care interzicea folosirea trupelor franceze împotriva libertăţii unui alt popor. Eşecul acestei demonstaţii, care a fost împrăştiată cu ajutorul armatei, a confirmat falimentul democraţiei mic-burgheze în Franţa. După 13 iunie, mulţi dintre liderii partidului „Muntelui“, precum şi democraţii mic-burghezi străini care aveau legături cu ei au fost arestaţi şi expulzaţi sau nevoiţi să emigreze din Franţa. - Nota red. Editurii Politice
[17]. În legătură cu participarea lui Engels la insurecţia din Baden-Palatinat din 1849 în cadrul detaşamentului de voluntari condus de Willich vezi lucrarea sa „Campania germană pentru constituţia imperiului“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 115-311). - Nota red. Editurii Politice