Karl Marx

[Însemnări pe marginea „Manualului de economie politică“ al lui Adolph Wagner (ediţia a 2-a) volumul I (1879) ²⁴⁷]

Scris: a doua jumătate a anului 1879 - noiembrie 1880
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, Volumul 19, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 383-415
Transcriere: Levos, 2021

1. Concepţia d-lui Wagner — „concepţia social-juridică“ (p. 2). În această privinţă este „în concordanţă cu Rodbertus, Lange şi Schäffle“ (p. 2). În „punctele principale ale expunerii“, el se referă la Rodbertus şi Schäffle. Chiar despre piraterie ca „mijloc ilegal de achiziţie“ la popoare întregi. d-l Wagner spune că acesta este jaf numai în cazul cînd „se presupune că există un adevărat jus gentium ^*1“ (p. 18, nota 3).

El analizează, în primul rînd, „condiţiile convieţuirii economice“ şi „stabileşte în conformitate cu acestea sfera libertăţii economice a individului“ (p. 2).

„«Tendinţa de satisfacere a nevoilor»... nu acţionează şi nu trebuie să acţioneze ca o forţă pur naturală, ci se află, ca oricare altă tendinţă a omului, sub imperiul raţiunii şi al conştiinţei. De aceea, orice acţiune care decurge din ea este răspunzătoare şi subordonată întotdeauna unei judecăţi morale, care, ce-i drept (!), este supusă ea însăşi schimbărilor istorice“ (p. 9).

În capitolul despre „muncă“ (p. 9, § 2), d-l Wagner nu face deosebire între caracterul concret al oricărei munci şi cheltuirea de forţă de muncă comună tuturor acestor feluri concrete de muncă (p. 9, 10).

„Chiar şi simpla administrare a averii în scopul obţinerii rentei, precum şi folosirea venitului obţinut pentru satisfacerea trebuinţelor reclamă întotdeauna activitate, care se încadrează în noţiunea de muncă“ (p. 10, nota 6).

Categoriile istorice-juridice sînt, după părerea lui Wagner, „categorii sociale“ (p. 13, nota 6).

„Între altele, monopolurile naturale datorate poziţiei, îndeosebi în condiţiile urbane“ (! monopolul natural datorat poziţiei în City-ul londonezi !), „apoi cele legate de influenţa climei asupra producţiei agricole a unor ţări întregi, mai departe monopolurile naturale datorate fertilităţii specifice a solului, de pildă în cazul viilor deosebit de bune, precum şi în cazul cînd se compară diferite popoare, de pildă în cazul cînd se desfac produse tropicale în ţări cu climă temperată“ {„un exemplu îl constituie taxele de export la produsele unui anumit monopol natural, care în unele ţări (sudul Europei, țările tropicale) au fost aplicate pornindu-se de la convingerea fermă că aceste taxe vor fi suportate de consumatorii străini“ (p. 15, nota 11). Dacă d-l Wagner deduce de aici taxele de export în ţările din sudul Europei, atunci aceasta dovedeşte că el nu cunoaşte de loc „istoria“ acestor taxe vamale} ^*2 — „fac ca bunurile oferite de natură cel puţin parţial să devină bunuri pur economice foarte bine plătite la achiziţie“ (p. 15).

Domeniul schimbului (desfacerii) regulat al bunurilor este piaţa lor (p. 21).

În bunurile economice sînt incluse: „Raporturile faţă de persoane şi lucruri (res incorporales), a căror desăvîrşire concretă se bazează pe o abstracţie: a) în schimbul absolut liber: clientela, firma etc., cînd raporturile avantajoase faţă de ceilalţi oameni, create datorită activităţii omeneşti, pot fi, în schimbul unei compensaţii, cedate sau dobîndite; b) pe baza unor anumite îngrădiri, prevăzute de lege, ale circulaţiei: drepturi exclusive asupra producţiei, servituţi, privilegii, monopoluri, patente etc.“ (p. 22, 23).

D-l Wagner include „serviciile“ printre „bunurile economice“ (p. 23, nota 2 şi p. 28). La baza acestui lucru stă în fond dorinţa sa de a-l prezenta pe consilierul intim Wagner drept „muncitor productiv“; căci, spune el,

„răspunsul este hotărîtor pentru aprecierea tuturor acelor clase a căror profesie este prestarea de servicii personale, prin urmare pentru aprecierea servitorimii, a reprezentanţilor profesiunilor libere şi, prin urmare, şi a statului. Numai în cazul cînd serviciile sînt şi ele incluse în categoria bunurilor economice, clasele amintite sînt productive în sensul economic al cuvîntului“ (p. 24).

Cele de mai jos sînt foarte caracteristice pentru maniera de gîndire a lui Wagner & Co.:

Rau a făcut remarca: depinde de „definiţia avuţiei şi a bunurilor economice“ pentru a putea stabili dacă şi „serviciile fac parte sau nu din ele“ ²⁴⁸. La care Wagner răspunde: ar trebui „să se dea anticipat“ o „asemenea definiţie a avuţiei“ care „să includă serviciile în bunurile economice“ (p. 28).

Dar „argumentul hotărîtor“ ar fi „că mijloacele de satisfacere a trebuinţelor nu pot să constea numai din bunuri materiale, deoarece trebuinţele se extind nu numai asupra acestor bunuri, ci şi asupra serviciilor personale (mai cu seamă serviciile statului, ca de pildă scutul legii etc.)“ (p. 28).

Avuţia:

1. „din punct de vedere pur economic... rezerva de bunuri economice existentă la un moment dat ca fond real pentru satisfacerea trebuinţelor“ este „avuţie în sine“, „părţi ale avuţiei totale, populare sau naţionale“.

2. „Ca noţiune istorică-juridică — rezerva de bunuri economice aflată în posesiunea sau în proprietatea unei persoane“, „posesiunea de avuţie“ (p. 32). Aceasta este „noţiunea istorică-juridică relativă de proprietate. Proprietatea dă numai anumite drepturi de disponibilitate şi de exclusivitate faţă de ceilalţi. Volumul acestor drepturi variază“ { adică are un caracter istoric }(p. 34). „Orice avuţie este, în al doilea sens, o avuţie individuală, avuţia unei persoane fizice sau juridice“ (l.c.).

Avuţia publică,

„îndeosebi avuţia comunităţilor create prin constrîngere, adică mai ales avuţia statului, districtelor şi comunelor. Această avuţie este destinată folosului general (drumuri, rîuri etc.) şi statului etc... proprietatea asupra acestei avuţii îi este atribuită în calitatea lui de reprezentant juridic al societăţii (poporul, populaţia unei localităţi etc.) sau este avuţia statului şi a comunităţilor în sensul propriu al cuvîntului, şi anume avuţia care serveşte scopurilor administrative, adică pentru îndeplinirea funcţiilor de stat, sau avuţia care serveşte scopurilor financiare, care este folosită de stat pentru obţinerea de venituri, ca mijloace pentru îndeplinirea funcţiilor lui“ (p. 35).

Capital, capitale este traducerea cuvîntului κεφάλαιον ^*3, prin care se indică cererea unei sume de bani, spre deosebire de dobîndă (τόκος). În evul mediu, capitalurile, caput pecuniae, însemnau ceva principal, esențial, iniţial (p. 37). În limba germană se folosea cuvîntul Hauptgeld (p. 37).

„Capital — fond care serveşte pentru achiziţie: rezerva de bunuri care serveşte pentru achiziţie; o rezervă de mijloace mobile de achiziţie“. În opoziţie cu aceasta: „rezerva de consum: masa mijloacelor de consum mobile, reunite sub un raport oarecare“ (p. 38, nota 2).

Capital circulant şi capital fix (p. 38, 2 (a) şi 2 (b)).

Valoarea. După părerea d-lui Wagner, teoria valorii a lui Marx reprezintă „piatra unghiulară a sistemului lui socialist“ (p. 45). Întrucît eu nu am elaborat niciodată un „sistem socialist“, aceasta nu este decît o fantezie a lui Wagner, Schäffle e tutti quanti ^*4.

Mai departe, Wagner pretinde că Marx

„găseşte substanţa socială comună a valorii de schimb — singura pe care el o are în vedere aici — în muncă, iar măsura mărimii valorii de schimb — în timpul de muncă socialmente necesar“ etc.

Eu nu vorbesc nicăieri de „substanţa socială comună a valorii de schimb“, eu spun că valorile de schimb (valoarea de schimb există numai dacă există cel puţin două asemenea valori) reprezintă ceva comun lor, ceva ce este absolut independent „de valorile lor de întrebuinţare“ { adică, în cazul de fată, de forma lor naturală }, adică „valoarea“. Astfel citim: „Elementul comun care apare în raportul de schimb sau în valoarea de schimb a mărfii este deci valoarea ei. Continuarea analizei noastre ne va duce din nou la valoarea de schimb ca expresie şi formă de manifestare necesară a valorii; deocamdată trebuie să privim însă valoarea independent de această formă a sa“ (p. 13) ²⁴⁹.

Prin urmare, eu nu spun că „substanţa socială comună a valorii de schimb“ este „munca“; şi, întrucît eu analizez amănunţit într-o secţiune specială forma valoare, adică dezvoltarea valorii de schimb, ar fi straniu să reducem această „formă“ la „substanţa socială comună“, la muncă. D-l Wagner uită, de asemenea, că obiectul studiului meu nu este nici „valoarea“ şi nici „valoarea de schimb“, ci marfa.

Mai departe:

„Dar această teorie“ (a lui Marx) „nu este atît o teorie generală a valorii, cît o teorie a cheltuielilor, care provine de la Ricardo“ (l.c.).

D-l Wagner ar fi putut să afle atît din „Capitalul“ cît şi din lucrarea lui Zieber ²⁵⁰ (dacă ar cunoaşte limba rusă) deosebirea dintre mine şi Ricardo, care de fapt a studiat munca numai ca măsură a mărimii valorii, din care cauză nu a găsit nici o legătură între a sa teorie a valorii şi esenţa banilor.

Dacă d-l Wagner spune că aceasta „nu este o teorie generală a valorii“, din punctul său de vedere el are perfectă dreptate, pentru că prin teoria generală a valorii el înţelege disecarea cuvîntului „valoare“, ceea ce îi şi dă posibilitatea să se îndeletnicească cu confundarea tradiţională şi obişnuită pentru profesorii germani a „valorii de întrebuinţare“ cu „valoarea“, dat fiind că ambele au comun cuvîntul „valoare“. Dar, dacă mai departe el spune că aceasta este o „teorie a cheltuielilor“, această remarcă sau se reduce la o tautologie: mărfurile, în măsura în care sînt valori, reprezintă numai ceva social, munca, şi în măsura în care mărimea valorii unei mărfi este determinată, potrivit concepţiei mele, de mărimea timpului de muncă cuprins în ea, adică de cantitatea normală de muncă pe care o necesită producerea unui obiect etc.; d-l Wagner dovedeşte însă contrarul susţinînd că această teorie a valorii nu este „generală“, deoarece ea nu corespunde concepţiilor d-lui Wagner despre „teoria generală a valorii“. Sau el susţine un lucru fals: Ricardo (urmîndu-l pe Smith) confundă valoarea cu cheltuielile de producţie; încă în „Contribuţii la critica economiei politice“, precum şi în notele la „Capitalul“ am arătat clar că valorile şi preţurile de producţie (care exprimă doar în bani cheltuielile de producţie) nu coincid. De ce nu coincid? Acest lucru nu i l-am spus d-lui Wagner.

În afară de aceasta, eu „acţionez în mod arbitrar“ cînd reduc, chipurile,

„aceste cheltuieli la aşa-numitele cheltuiri de muncă în sensul îngust al cuvîntului. Dar pentru aceasta este nevoie în prealabil de o dovadă care pînă în prezent lipseşte, şi anume că procesul de producţie este posibil fără absolut nici o mijlocire a activităţii capitaliştilor privaţi avînd drept scop formarea şi folosirea capitalului“ (p. 45).

În loc să-mi pună în seamă asemenea dovezi, care se referă la viitor, d-l Wagner ar trebui, dimpotrivă, să dovedească mai întîi că un proces de producţie social — nu mai vorbim de un proces de producţie în general — nu a avut loc în foarte multe obşti existente înainte de apariţia capitaliștilor privaţi (vechea obşte indiană, obştea familială a slavilor de sud etc.). În afară de aceasta, Wagner ar putea să spună numai că exploatarea clasei muncitoare de către clasa capitaliştilor, pe scurt caracterul producţiei capitaliste, aşa cum îl prezintă Marx, este just, dar el greşeşte considerînd această economie ca tranzitorie, în timp ce Aristotel, dimpotrivă, a greşit considerînd economia sclavagistă netranzitorie.

„Atîta timp cît nu a fost adusă o asemenea dovadă“ { cu alte cuvinte atîta timp cît există economia capitalistă }, „profitul capitalistului este de fapt { aici ies la iveală urechile de măgar } „tot un element «constitutiv» al valorii, şi nu, cum gîndesc socialiştii, numai o jecmănire sau o «jefuire» a muncitorului“ (p. 45. 46).

Ce înseamnă „jecmănirea muncitorului“, a-i lua pielea etc. nu se poate şti. Dar şi în expunerea mea profitul capitalistului nu este, de fapt, „numai ceea ce i se ia muncitorului, sau «jefuirea» muncitorului“. Dimpotrivă, eu îl prezint pe capitalist ca un factor necesar al producţiei capitaliste şi arăt foarte amănunţit că el nu numai că „jecmăneşte“, sau „jefuieşte“, dar impune cu forţa producţia de plusvaloare, adică ajută să se creeze ceea ce urmează să fie jefuit; mai departe, eu arăt amănunţit că, chiar în cadrul schimbului de mărfuri, unde se schimbă numai echivalente, capitalistul — de îndată ce plăteşte muncitorului valoarea reală a forţei sale de muncă — obţine pe bună dreptate, adică potrivit dreptăţii corespunzătoare acestui mod de producţie, plusvaloarea. Dar toate acestea nu fac din „profitul capitalistului“ un „element constitutiv“ al valorii, ci dovedesc numai că în valoarea „constituită“ nu prin munca capitalistului este cuprinsă o parte pe care el şi-o poate însuşi „de drept“, adică fără să încalce dreptul corespunzător schimbului de mărfuri.

„Această teorie ia în considerare în mod extrem de unilateral numai un moment care determină valoarea“ { 1) tautologie. Teoria aceasta este falsă, pentru că Wagner are o „teorie generală a valorii“ care nu coincide cu ea, şi de aceea la el „valoarea“ este determinată de „valoarea de întrebuinţare“, aşa cum o dovedeşte salariul lunar de profesor; 2) d-l Wagner strecoară în locul valorii „preţul de piaţă“ din momentul dat, sau preţul mărfii, care se abate de la valoare şi care diferă mult de valoare }, „cheltuielile, şi nu alt factor, necesitatea, utilitatea, momentul trebuinţei“ { ceea ce înseamnă că ea nu confundă „valoarea“ cu valoarea de întrebuinţare, ceea ce ar fi dorinţa fierbinte a unui confuzionist înnăscut cum este Wagner } .

„Ea nu corespunde nu numai creării valorii de schimb în circulaţia actuală“

{ el are în vedere formarea preţului, care nu schimbă absolut nimic în determinarea valorii; în general însă, în circulaţia actuală are loc, desigur, formarea valorii de schimb care aşa cum ştie orice gründer, falsificator de mărfuri etc., nu are nimic comun cu formarea valorii, dar urmăreşte cu un ochi ager valorile „formate“. În afară de aceasta, în determinarea valorii forţei de muncă, eu, de pildă, pornesc de la faptul că valoarea ei într-adevăr se plăteşte, ceea ce de fapt nu are loc. D-l Schäffle în „Capitalismul“ etc. ²⁵¹ consideră că aceasta este „mărinimie“ sau ceva asemănător. În realitate nu este decît un procedeu necesar în cercetarea științifică },

„dar, după cum demonstrează foarte bine şi concludent (!) Schäffle în «Quintessenz» ²⁵² şi mai ales în «Socialer Körper» ²⁵³, ea nu corespunde nici măcar condiţiilor care trebuie să se formeze în mod necesar în statul social ipotetic al lui Marx“.

{ Aşadar, statul social pe care d-l Schäffle a fost atît de amabil să-l „formeze“ în numele meu se transformă în „statul lui Marx“ (şi nu în „statul social“ pe care, în ipoteza lui, Schäffle îl atribuie lui Marx) }.

„Acest fapt poate fi demonstrat în mod peremptoriu prin exemplul cerealelor etc., a căror valoare de schimb, datorită influenţei recoltelor nestabile, în condiţii cînd nevoile sînt aproximativ aceleaşi, ar trebui în mod necesar reglementată chiar în condiţiile existenţei unui sistem de «taxe sociale» altfel decît exclusiv în funcţie de cheltuieli“.

{ Cîte vorbe, atîtea prostii. În primul rînd, eu nu am vorbit nicăieri de „taxe sociale“ şi, analizînd valoarea, am avut de-a face cu relaţiile burgheze, dar nu cu aplicarea acestei teorii a valorii la „statul social“ construit nu de mine, ci de d-1 Schäffle în numele meu. În al doilea rînd: dacă în cazul unei recolte proaste preţul cerealelor creşte, atunci creşte întîi valoarea lor, căci cantitatea respectivă de muncă este realizată într-un produs mai mic, iar apoi într-o măsură şi mai mare creşte preţul de vînzare al cerealelor. Ce legătură are aceasta cu teoria valorii elaborată de mine? Cu cît cerealele se vînd la un preț mai ridicat decît valoarea lor, cu atît alte mărfuri se vînd, fie în natură, fie în bani, sub valoarea lor, şi chiar în cazul cînd propriul lor preţ în bani nu scade. Suma valorilor rămîne aceeaşi chiar dacă expresia bănească a întregii acestei sume a valorilor a crescut, adică dacă a crescut, după părerea d-lui Wagner, suma „valorii de schimb“. Aceasta se întîmplă dacă admitem că scăderea preţului la toate celelalte mărfuri nu acoperă creşterea preţului peste valoarea cerealelor, excedentul peste preţul lor. Dar în acest caz valoarea de schimb a banilor a scăzut pro tanto ^*5 sub valoarea lor; suma valorilor tuturor mărfurilor nu numai că rămîne aceeaşi, dar nu se schimbă nici în expresie bănească dacă banii sînt socotiţi drept marfă. Mai departe: creşterea preţului cerealelor peste valoarea lor, care creşte şi ea ca urmare a recoltelor proaste, va fi în „statul social“ în orice caz mai mică decît în condiţiile existenţei speculanţilor de cereale. „Statul social“ va organiza însă dinainte producţia în aşa fel, încît oferta anuală de cereale să depindă numai într-o măsură absolut infimă de oscilaţiile recoltei. Volumul producţiei, oferta şi consumul sînt reglementate raţional. În sfîrşit, „taxa socială“ poate oare să dovedească ceva — presupunînd că fanteziile lui Schäffle în această privinţă s-ar realiza — în favoarea sau împotriva teoriei valorii elaborate de mine? Tot atît de puţin pe cît măsurile coercitive luate în condiţiile lipsei de alimente pe un vapor, într-o fortăreaţă sau în timpul revoluţiei franceze etc. — măsuri care nu au nici o contingenţă cu valoarea şi care sînt predestinate să servească drept sperietoare pentru „statul social“ — pot să violeze legile valorii ale „statului capitalist“ (burghez), prin urmare şi teoria valorii! Acestea nu sînt nimic altceva decît prostii! }

Acelaşi Wagner îl citează cu satisfacţie pe Rau:

„Pentru a evita confuzia este necesar să stabilim exact ce se înţelege prin valoare în general, şi în conformitate cu limba germană pentru aceasta trebuie să alegem valoarea de întrebuinţare“ ²⁵⁴ (p. 46).

Deducerea noţiunii de valoare (p. 46 şi urm.).

Din noţiunea de valoare trebuie, după părerea d-lui Wagner, să deducem întîi valoarea de întrebuinţare şi apoi valoarea de schimb, si nu cum procedez eu, deducînd valoarea din marfa concretă; este interesant să urmărim acest scolasticism in cea mai recentă lucrare a sa, „Grundlegung“.

„O tendinţă firească a omului este să ajungă la conştiinţa clară şi la înţelegerea raportului dintre bunurile interioare şi cele exterioare şi trebuinţele sale. Aceasta are loc pe calea preţuirii (a preţuirii valorice), datorită căreia se atribuie valoare bunurilor, respectiv obiectelor din lumea exterioară şi această valoare se măsoară“ (p. 46); la pagina 12 se spune: „Toate mijloacele destinate satisfacerii trebuinţelor se numesc bunuri“.

Dacă punem acum în prima frază în locul cuvîntului „bun“ expresia conţinutul logic, pe care i-l atribuie Wagner, atunci prima frază din pasajul citat va suna astfel:

„«Omul» are o tendinţă firească să ajungă la conştiinţa clară şi la înţelegerea raportului dintre mijloacele «interioare şi cele exterioare» de satisfacere a trebuinţelor sale şi «trebuinţele sale»“. Noi putem să simplificăm întrucîtva această frază omiţînd „mijloacele interioare etc.“, aşa cum face chiar d-l Wagner în fraza imediat următoare cu ajutorul cuvîntului „respectiv“.

„Omul“? Dacă aici este vorba de categoria „om în genere“, atunci el nu are în genere „nici un fel“ de trebuinţe; dacă se are în vedere omul care se contrapune izolat naturii, atunci el trebuie privit ca oricare alt animal gregar; dacă însă acest om trăieşte într-o formă de societate — şi tocmai aşa presupune d-l Wagner, deoarece „omul“ la el, chiar dacă nu are studii universitare, posedă cel puţin graiul —, atunci ca punct de plecare trebuie să se ia caracterul determinat al omului social, adică caracterul determinat al societăţii în care trăieşte el, întrucît aici producţia, adică procesul în cadrul căruia se dobîndesc mijloacele de trai, are un oarecare caracter social.

Dar la un profesor doctrinar raporturile dintre om şi natură sînt de la bun început nu raporturi practice, adică bazate pe acţiune, ci raporturi teoretice; chiar în prima frază sînt confundate două raporturi de acest fel.

Întîi: întrucît în fraza următoare „mijloacele exterioare de satisfacere a trebuinţelor lui“, sau „bunurile exterioare“, se transformă în „obiecte din lumea exterioară“, primul din cele două raporturi implicate are următorul aspect: omul intră în raport cu obiectele din lumea exterioară ca mijloace pentru satisfacerea trebuinţelor sale. Dar oamenii nu încep nicidecum prin „a intra în acest raport teoretic cu obiectele din lumea exterioară“. Ca oricare animal, ei încep prin a mînca, a bea etc., deci nu prin „a intra“ într-un raport, ci prin a acţiona efectiv, prin a lua în stăpînire prin acţiunile lor anumite obiecte din lumea exterioară şi a-şi satisface astfel trebuinţele. (Ei încep, aşadar, cu producţia.) Datorită repetării acestui proces, capacitatea acestor obiecte „de a satisface trebuinţele“ oamenilor se întipăreşte în mintea lor, oamenii ca şi animalele învață să deosebească şi din punct de vedere „teoretic“ obiectele exterioare care servesc pentru satisfacerea trebuinţelor lor de toate celelalte obiecte. Pe o anumită treaptă de dezvoltare, după ce se înmulţesc şi se dezvoltă trebuinţele oamenilor şi formele activităţii lor, cu ajutorul căreia ei îşi satisfac aceste trebuinţe, oamenii dau diferite nume unor clase întregi de asemenea obiecte, pe care le şi deosebesc, pe baza experienţei, de restul lumii exterioare. Aceasta se întîmplă în mod inevitabil, întrucît ei se află în procesul de producţie, adică în procesul de însuşire a acestor obiecte, într-o legătură permanentă de muncă între ei şi cu aceste obiecte si curînd încep să ducă chiar luptă cu alţi oameni pentru aceste obiecte. Dar această locuţiune nu face decît să exprime, sub formă de reprezentare, ceea ce activitatea repetată a transformat în experienţă, şi anume faptul că oamenilor, care trăiesc deja în condiţiile unor relaţii sociale determinate { aceasta este o premisă necesară vorbirii }, anumite obiecte exterioare le servesc pentru satisfacerea trebuinţelor. Oamenii nu fac decît să dea acestor obiecte un nume anumit (generic), pentru că ei cunosc capacitatea acestor obiecte de a le satisface trebuinţele, pentru că ei se străduiesc, printr-o activitate mai mult sau mai puţin repetată, să le ia în stăpînire şi să le şi menţină în posesiunea lor; ei numesc, probabil, aceste obiecte „bunuri“ sau altfel, ceea ce înseamnă că practic ei folosesc aceste produse, că ele le sînt de folos; ei atribuie obiectului caracterul de utilitate ca şi cum ar fi propriu obiectului însuşi, deşi unei oi i-ar veni greu să creadă că una din însuşirile ei „utile“ este de a servi ca hrană omului.

Aşadar, oamenii au început de fapt prin a-şi însuşi anumite obiecte din lumea exterioară ca mijloace de satisfacere a propriilor lor trebuinţe etc. etc.; mai tîrziu, ei ajung să le desemneze şi prin cuvinte ca mijloace de satisfacere a trebuinţelor lor — ceea ce şi sînt în practică —, ca obiecte care îi „satisfac“. Dacă numim împrejurarea că oamenii consideră nu numai în practică asemenea obiecte drept mijloace de satisfacere a trebuinţelor lor, dar şi în reprezentare şi, mai departe, în exprimare, denumindu-le obiecte „care“ le „satisfac“ trebuinţele, şi prin urmare şi pe ei înşişi { atîta timp cît trebuinţele omului nu sînt satisfăcute, el este în dezacord cu trebuinţele lui, adică cu sine însuşi }, dacă, „potrivit modului de a se exprima în limba germană“, spunem că aceasta înseamnă „a atribui“ valoare obiectelor, atunci am dovedit că noţiunea generală de „valoare“ decurge din raportul oamenilor faţă de obiectele din lumea exterioară care le satisfac trebuinţele şi că, prin urmare, aceasta este noţiunea generică de „valoare“ şi că toate celelalte feluri de valoare, ca de pildă valenţa ^*6 chimică a elementelor, nu reprezintă decît o varietate a acestei noţiuni ^*7.

„Tendinţa firească“ a profesorului german de economie politică constă în a deduce categoria economică „valoare“ dintr-o „noţiune“, şi el reuşeşte să facă acest lucru desemnînd, potrivit „modului de exprimare în limba germană“, prin „valoare“ ceea ce în economia politică este numit „valoare de întrebuinţare“. De îndată ce „valoarea“ în general este găsită în felul acesta, ea serveşte, la rîndul ei, pentru a deduce „valoarea de întrebuinţare“ din „valoarea în general“. Pentru aceasta nu trebuie decît să adăugăm la cuvîntul „valoare“ cuvîntul „de întrebuinţare“, omis mai înainte.

Într-adevăr, Rau (vezi p. 88) ne spune pur şi simplu că „este necesar“ (pentru dascălii germani pedanţi) „să se stabilească exact ce se înţelege prin valoare în general“ şi adaugă cu naivitate că, „potrivit modului de exprimare în limba germană, pentru aceasta trebuie să se aleagă valoarea de întrebuinţare“. { În chimie se numeşte valenţa chimică a unui element numărul de atomi ai acestui element care se unesc cu atomii altor elemente. Dar şi greutatea de cuplare a atomilor se numeşte tot echivalentă, valoare echivalentă a diferitelor elemente etc. etc. Trebuie, aşadar, să se definească, în primul rînd, noţiunea de „valoare în general“ etc. etc. }.

Dacă între om şi obiecte există acelaşi raport care există între el şi „mijloacele de satisfacere a trebuinţelor lui“, atunci între el şi aceste obiecte există acelaşi raport care există între el şi „bunuri“ — teste ^*8 Wagner. El acordă obiectelor atributul de „bunuri“, dar conţinutul acestei operaţii nu se schimbă cîtuşi de puţin prin aceea că d-l Wagner îi schimbă denumirea în operaţia de „a atribui valoare“. Propria sa conştiinţă leneşă ajunge imediat la „înţelegere“ în următoarea frază.

„Aceasta are loc pe calea preţuirii (a preţuirii valorice), datorită căreia se atribuie valoare bunurilor, respectiv obiectelor din lumea exterioară, şi această valoare se măsoară“.

Nu mai vorbim de faptul că d-l Wagner deduce valoarea din preţuirea valorică (el însuşi adaugă la cuvîntul apreciere, în paranteză, cuvîntul „apreciere valorică“, pentru „a ajunge la conştiinţa clară şi la înţelegerea problemei“). „Omul“ are „tendinţa firească“ de a face acest lucru, de „a preţui“ bunurile ca „valori“, şi permite astfel d-lui Wagner să-şi împlinească făgăduiala şi să deducă „noţiunea de valoare în general“. Wagner nu substituie zadarnic pe ascuns cuvîntul „bunuri“ prin cuvintele „respectiv“ „obiectele din lumea exterioară“. El porneşte de la următoarele: omul „intră în raport“ cu „obiectele din lumea exterioară“, care sînt mijloace de satisfacere a trebuinţelor lui, ca „bunuri“. El apreciază, aşadar, aceste obiecte tocmai datorită faptului că se raportează faţă de ele ca „bunuri“. Şi în ceea ce priveşte această „preţuire“ noi am avut deja o „descriere“, care sună, de pildă, astfel:

„Omul ca fiinţă care are trebuinţe se află in contact permanent cu lumea exterioară înconjurătoare şi ajunge să constate că în aceasta din urmă se află numeroase condiţii ale vieţii şi bunăstării sale“ (p. 8).

Dar aceasta nu înseamnă decît că el „preţuieşte obiectele din lumea exterioară“ în măsura în care ele îl satisfac pe el ca „fiinţă care are trebuinţe“, în măsura în care ele sînt mijloace de satisfacere a trebuinţelor lui, şi de aceea, aşa cum am auzit mai înainte, el intră în raport cu ele ca „bunuri“.

Acum putem — mai ales dacă simţim „tendinţa firească“ a profesorului pedant de a deduce noţiunea de valoare în general — să intitulăm operaţia care constă în a acorda „obiectelor din lumea exterioară“ atributul de „bunuri“ cu denumirea de „a atribui valoare“. S-ar mai putea spune: întrucît omul intră în raport cu obiectele din lumea exterioară care îi satisfac trebuinţele ca „bunuri“, le „prețuiește“, le atribuie prin urmare un „preţ“, noţiunea „preţ în general“ ar fi dedusă din modul de a acţiona al „omului“ şi oferită profesorului german ready cut ^*9. Tot ceea ce profesorul nu poate să facă trebuie să facă „omul“, care de fapt nu este, la rîndul lui, altceva decît omul profesor pedant, convins că el înţelege lumea atunci cînd o rînduieşte în rubrici abstracte. Dar întrucît „a atribui valoare“ obiectelor din lumea exterioară nu este aici decît un alt mod de a exprima locuţiunea — a le acorda atributul de „bunuri“, prin aceasta noi nicidecum, aşa cum vrea să ne convingă în mod eronat Wagner, nu atribuim „bunurilor“ înseşi „valoare“, ca o determinare deosebită de „existenţa“ lor „în calitate de bunuri“. Aici nu s-a făcut decît să se substituie cuvîntului „bun“ cuvîntul „valoare“. { După cum vedem, ar putea fi substituit şi cuvîntul „preţ“. Ar putea fi substituit şi cuvîntul „tezaur“, căci „omul“, calificînd anumite „obiecte din lumea exterioară“ ca „bunuri“, le „preţuieşte“ şi de aceea intră în raport cu ele ca „tezaur“. Vedem cum aceste trei categorii economice — valoare, preţ, tezaur — pot fi deduse dintr-o dată, în chip miraculos, de d-1 Wagner din „tendinţa firească a omului“ de a furniza profesorului pedant a sa lume limitată de noţiuni. } Dar d-l Wagner are tendinţa vagă de a se smulge din labirintul său de tautologii şi cu ajutorul unui şiretlic să demonstreze „ceva mai mult“ sau „mai mult ceva“. De aici fraza: „datorită acestui fapt, se atribuie valoare bunurilor, respectiv obiectelor din lumea exterioară“ etc. Întrucît calificarea de către Wagner a „obiectelor din lumea exterioară“ drept bunuri, adică desemnarea şi fixarea lor (în reprezentare) ca mijloace de satisfacere a trebuinţelor omului a fost denumită, de asemenea, „a atribui acestor obiecte valoare“, el poate cu atît mai puţin să spună că valoarea se atribuie „bunurilor“ înseşi, pe cît ar putea să spună că valoarea se atribuie „valorii" obiectelor din lumea exterioară. Dar el execută un „salto mortale“ ^*10 cu ajutorul cuvintelor: „se atribuie valoare bunurilor, respectiv obiectelor din lumea exterioară“. Wagner ar fi trebuit să spună: transformarea unor anumite obiecte din lumea exterioară în „bunuri“ poate fi exprimată de asemenea prin cuvintele „a atribui valoare“ acestor obiecte; tocmai în felul acesta deduce Wagner „noţiunea de valoare“ pur şi simplu sau în general. Conţinutul nu se schimbă prin această modificare a modului de a se exprima. Aceasta este întotdeauna numai desemnarea sau fixarea în reprezentare a obiectelor din lumea exterioară care sînt mijloace de satisfacere a trebuinţelor omului; deci, de fapt, numai cunoaşterea si recunoaşterea anumitor obiecte din lumea exterioară drept mijloace de satisfacere a trebuinţelor „omului“ (care, totuşi, ca atare are nevoie de „noţiuni logice“).

Dar d-l Wagner vrea să ne convingă pe noi sau pe sine însuşi că el nu dă aceluiaşi conţinut două denumiri, ci, dimpotrivă, de la determinarea „bun“ a înaintat la determinarea „valoare“, diferită de determinarea „bun“ şi mai dezvoltată decît ea, şi realizează acest lucru pur şi simplu substituind cuvintelor „obiectele din lumea exterioară“ cuvintele „respectiv“ „bunuri“, proces care „este camuflat“ prin faptul că substituie cuvintelor „bunuri“ cuvintele „respectiv“ „obiectele din lumea exterioară“. Propria sa confuzie produce astfel un efect sigur: ea îi zăpăceşte pe cititori. El ar fi putut să inverseze această admirabilă „deducţie“ în felul următor: întrucît omul deosebeşte printre obiectele din lumea exterioară acele mijloace care îi satisfac trebuinţele şi de aceea le diferenţiază, el le preţuieşte după merit, le atribuie valoare sau le acordă atributul „valoare“; aceasta se poate exprima şi prin aceea că el le acordă atributul „bun“ ca semn caracteristic sau le apreciază şi le preţuieşte ca „bun“. Datorită acestui lucru, „valorilor“, respectiv obiectelor din lumea exterioară, li se atribuie noţiunea de „bun“. Astfel din noţiunea „valoare“ „se deduce“ noţiunea de „bun“ în general. Toate deducţiile de acest fel nu urmăresc decît eschivarea de la o sarcină care îl depăşeşte pe autor.

Dar d-l Wagner trece într-un suflet şi în mare grabă de la „valoarea“ bunurilor la „măsurarea“ acestei valori.

Conţinutul rămîne absolut acelaşi, dacă în genere nu s-ar fi introdus prin contrabandă cuvîntul „valoare“. S-ar putea spune: întrucît omul califică drept „bunuri“ anumite obiecte din lumea exterioară etc., el compară tot mai mult aceste „bunuri“ între ele şi, în conformitate cu ierarhia trebuinţelor lui, le pune într-o anumită ordine, adică le „măsoară“, ca să spunem aşa. Despre dezvoltarea măsurii reale a acestor bunuri, adică despre dezvoltarea măsurii mărimii lor, Wagner într-adevăr n-ar trebui să vorbească aici, căci aceasta îi va aminti în mod prea pregnant cititorului că aici nu este vorba de ceea ce se înţelege în genere prin „măsurarea valorii“.

{ Faptul că desemnarea, indicarea obiectelor din lumea exterioară care sînt mijloace de satisfacere a trebuinţelor omului ca „bunuri“ se poate numi şi „a atribui acestor obiecte valoare“, Wagner îl poate dovedi nu numai ca Rau, pe baza „modului de exprimare în limba germană“, ci şi cu ajutorul cuvîntului latin dignitas — demnitate, rang etc., care, aplicat la obiecte, înseamnă şi „valoare“; dignitas vine de la dignus şi acesta de la dic, point out, show, a indica, a arăta; dignus, prin urmare, înseamnă pointed out ^*11; de aici şi digitus, degetul cu care se arăta, se indică un obiect; în greceşte δεικ-νυμι ^*12, δακ-τυλος (deget); în gotică: ga-tecta (dico); în germană — zeigen ^*13; şi am putea să venim cu încă o mulţime de alte „deducţii“ dacă ţinem seama că δείκνυμι (sau δεικνύω) (a face vizibil, a scoate în evidenţă, a indica) are rădăcina comună δέκ (a păstra, a lua) cu δέχομαι. }

D-l Wagner izbuteşte să înşire toate aceste banalităţi, toată această confuzie tautologică, aceste tirade, manevre şarlataneşti pe mai puţin de şapte rînduri.

Nu e de mirare că după o asemenea acrobaţie acest bărbat obscur (vir obscurus) continuă cu multă satisfacţie:

„Noţiunea de valoare, atît de discutată şi încă voalată de multe cercetări adesea numai aparent profunde, se lămureşte { rather ^*14 „se încurcă“ } foarte simplu“ (indeed) ^*15 „dacă, aşa cum s-a procedat“ { adică aşa cum a făcut Wagner }, „se porneşte de la trebuinţele şi natura economică a omului, se ajunge la noţiunea de bun şi la aceasta din urmă se adaugă noţiunea de valoare“ (p. 46).

Avem aici de a face cu o manevrare cu noţiuni, a căror pretinsă dezvoltare se reduce, pentru vir obscurus, la „încurcarea“ şi nu la „descurcarea“ lor.

Deducerea în continuare a noţiunii de valoare:

Valoarea subiectivă şi valoarea obiectivă. Valoarea subiectivă sau valoarea bunului în sensul general al cuvîntului = importanţa care... se atribuie „bunului în virtutea... utilităţii lui. Aceasta nu este o însuşire a obiectelor în sine, deşi are în mod obiectiv ca premisă utilitatea unui obiect“ { adică are ca premisă valoarea „obiectivă“ } „... În sens obiectiv, prin «valoare», «valori» se înţeleg şi bunuri care au valoare, de unde (!) bunul şi valoarea, bunuri şi valori devin în esenţă noţiuni identice“ (p. 46, 47).

După ce Wagner a denumit simplu „valoare în general“ sau „noţiune de valoare“ ceea ce de obicei se numeşte „valoare de întrebuinţare“, el nu poate să nu-şi aducă aminte că „valoarea“ „dedusă“ (!) „în felul acesta“ (aşa! aşa!) este „valoarea de întrebuinţare“. După ce el a denumit mai întîi „valoarea de întrebuinţare“ „noţiune de valoare“ în general sau „valoare pur şi simplu“, el descoperă apoi că a înşirat baliverne numai despre „valoarea de întrebuinţare“, că a dedus, prin urmare, pe aceasta din urmă, căci pentru el a înşira baliverne şi a deduce sînt „în esenţă“ operaţii de gîndire identice. Dar cu această ocazie aflăm ce împrejurare subiectivă îl leagă pe d-1 Wagner de noţiunile „obiective“ confuze de pînă acum. Şi anume el ne dezvăluie secretul că Rodbertus i-a scris o scrisoare — care poate fi citită în „Zeitschrift“ ²⁵⁵ din Tübingen din 1878 — în care el, Rodbertus, explică de ce există „numai un singur fel de valoare“, valoarea de întrebuinţare.

„Eu“ (Wagner) „m-am raliat acestei păreri, a cărei însemnătate am subliniat-o încă în prima ediţie“.

Despre cele afirmate de Rodbertus, Wagner spune:

„Aceasta este perfect adevărat şi duce în mod necesar la o modificare a obişnuitei «împărţiri» nelogice a «valorii» în valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb, aşa cum am şi procedat în § 35 din prima ediţie“ (p. 48, nota 4),

şi acelaşi Wagner mă enumeră pe mine (p. 49, notă) printre oamenii după părerea cărora „valoarea de întrebuinţare“ trebuie să fie „înlăturată“ cu desăvîrşire „din ştiinţă".

Toate acestea sînt „baliverne“. De prime abord ^*16, eu nu pornesc de la „noţiuni“, deci nici de la „noţiunea de valoare“, şi de aceea nu am nevoie „să o împart“ pe aceasta din urmă. Eu pornesc de la cea mai simplă formă socială în care produsul muncii apare în societatea modernă, şi aceasta este „marfa“. Eu analizez marfa şi, pe deasupra, o analizez la început în forma în care se manifestă. Aici găsesc că, pe de o parte, marfa, în forma ei naturală, este obiect de întrebuinţare, adică valoare de întrebuinţare, şi, pe de altă parte, este purtătoare de valoare de schimb şi, din acest punct de vedere, ea însăşi este „valoare de schimb“. O analiză ulterioară a acesteia din urmă îmi arată că valoarea de schimb este doar o „formă de manifestare“, o formă independentă de reprezentare a valorii cuprinse în marfă, şi atunci trec la analiza acesteia din urmă. De aceea, la p. 36 din ediţia a II-a, eu spun răspicat : „Dacă la începutul acestui capitol am spus, aşa cum se spune de obicei, că marfa este valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb, lucrul acesta a fost, strict vorbind, inexact. Maria este valoare de întrebuinţare sau obiect de întrebuinţare şi «valoare». Ea se prezintă sub acest dublu aspect al ei îndată ce valoarea ei capătă o formă de manifestare proprie, deosebită de forma ei naturală, şi anume forma valorii de schimb“ etc. ²⁵⁶ Prin urmare, eu nu împart valoarea în valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb, ca contrarii în care se scindează abstracţia „valorii“, ci forma socială concretă a produsului muncii; „marfa“ este, pe de o parte, valoare de întrebuinţare şi, pe de altă parte, „valoare“, dar nu valoare de schimb, deoarece simpla formă de manifestare nu constituie propriul ei conţinut.

În al doilea rînd, numai un vir obscurus care nu a priceput nici o iotă din „Capitalul“ poate să conchidă: deoarece într-o notă la prima ediție a „Capitalului“ ²⁵⁷ Marx respinge toată trăncăneala absurdă a profesorilor germani cu privire la „valoarea de întrebuinţare“ în general şi trimite pe cititorii care vor să ştie ceva despre adevăratele valori de întrebuinţare la „Anleitungen zur Warenkunde“ — de aceea valoarea de întrebuinţare nu joacă la el nici un rol. Ea nu joacă, fireşte, rolul contrarului ei, al „valorii“, care nu are nimic comun cu ea decît cuvîntul „valoare“ care figurează în expresia „valoare de întrebuinţare“. El ar fi putut să spună tot atît de bine că eu am lăsat la o parte „valoarea de schimb“, pentru că ea este numai o formă de manifestare a valorii, dar nu „valoarea“, căci pentru mine „valoarea“ unei mărfi nu este nici valoarea ei de întrebuinţare, nici valoarea ei de schimb.

Dacă se pune problema de a analiza „marfa“ — cea mai simplă concretizare economică —, atunci trebuie lăsate la o parte toate raporturile care nu au contingenţă cu obiectul dat al analizei. Ceea ce se poate spune însă despre marfă ca valoare de întrebuinţare am spus în cîteva rînduri, iar pe de altă parte am subliniat forma caracteristică în care apare aici valoarea de întrebuinţare — produsul muncii, şi anume: „Un lucru ^*17 poate fi folositor şi produs de muncă omenească fără să fie marfă. Omul care prin produsul său îşi satisface propria sa trebuinţă, creează, desigur, valoare de întrebuinţare, dar nu marfă. Pentru a produce marfă, el trebuie să producă nu numai valoare de întrebuinţare, dar valoare de întrebuinţare pentru alţii, valoare de întrebuinţare socială“ (p. 15 ²⁵⁸). { În aceasta rezidă rădăcina „valorii de întrebuinţare socială“ a lui Rodbertus. } Datorită acestui fapt, valoarea de întrebuinţare — ca valoare de întrebuinţare a „mărfii“ — are ea însăşi un caracter istoric specific. În comuna primitivă, în care mijloacele de subzistenţă, de pildă, se produceau în comun şi se repartizau între membrii comunei, produsul comun satisfăcea direct trebuinţele vitale ale fiecărui membru al comunei, ale fiecărui producător, iar caracterul social al produsului sau al valorii de întrebuinţare constă aici în caracterul său comun. { D-l Rodbertus, dimpotrivă, transformă „valoarea de întrebuinţare socială“ a mărfii în „valoare de întrebuinţare socială“ în general şi de aceea îndrugă verzi şi uscate. }

Aşa cum reiese din cele de mai sus, ar fi curată absurditate ca la analiza mărfii — pe motiv că ea se prezintă, pe de o parte, ca valoare de întrebuinţare sau bun, iar pe de altă parte ca „valoare“ — „să se adauge“ tot felul de raţionamente banale despre valori de întrebuinţare sau bunuri care nu intră în lumea mărfurilor, cum sînt „bunurile statului“, „bunurile comunei“ etc., aşa cum face Wagner şi în general profesorul german, sau despre bunul „sănătate“ etc. Acolo unde statul însuşi este producător capitalist, ca în exploatarea minelor, a pădurilor etc., produsul său este „marfă“, şi de aceea are caracterul specific al oricărei alte mărfi.

Pe de altă parte, vir obscurus a scăpat din vedere că încă la analiza mărfii eu nu m-am mărginit să cercetez dubla formă în care se prezintă ea, ci am trecut imediat mai departe şi am arătat că în această dublă existenţă a mărfii se manifestă dublul caracter al muncii, al cărei produs este: cel al muncii utile, adică al formelor concrete de muncă, care creează valori de întrebuinţare, şi cel al muncii abstracte, al muncii ca cheltuire de forţă de muncă, indiferent în ce mod „util“ este cheltuită ea (pe aceasta se bazează în continuare prezentarea procesului de producţie); faptul că în dezvoltarea formei valoare a mărfii, în ultimă instanţă a formei ei băneşti, deci a banilor, valoarea unei mărfi se manifestă în valoarea de întrebuinţare a alteia, adică în forma naturală a altei mărfi; faptul că însăşi plusvaloarea este dedusă dintr-o valoare de întrebuinţare „specifică“ a forţei de muncă proprie exclusiv acesteia din urmă etc. etc., că, prin urmare, la mine valoarea de întrebuinţare are o cu totul altă importantă decît în economia politică de pînă acum, dar — şi acest lucru trebuie reţinut — ea este luată în considerare întotdeauna numai acolo unde asemenea cercetare izvorăşte din analiza formaţiunilor economice date, şi nu din speculaţii ale noţiunilor sau cuvintelor „valoare de întrebuinţare“ şi „valoare“.

De aceea, analizînd marfa, chiar atunci cînd este vorba despre „valoarea“ ei „de întrebuinţare", nu dăm de îndată definiţii ale „capitalului“, care ar fi o pură inepţie atîta timp cît sîntem abia la analiza elementelor mărfii.

Ceea ce îl nemulţumeşte (şochează) însă pe d-l Wagner în expunerea mea este că eu nu-i fac plăcerea sa urmez „tendinţele“ germane profesorale neaoşe de a confunda valoarea de întrebuinţare cu valoarea. Societatea germană trece tot mai mult, ce-i drept, cu mare întîrziere, de la economia naturală feudală sau, cel puţin, de la precumpănirea acesteia la economia capitalistă, dar profesorii pedanţi mai stau încă cu un picior în vechiul gunoi, ceea ce este foarte firesc. Din iobagi ai proprietarilor funciari ei s-au transformat în iobagi ai statului — vulgo ai guvernului. De aceea şi vir obscurus al nostru, care nici n-a observat măcar că metoda mea analitică, care nu porneşte de la om, ci de la perioada social-economică dată, nu are nimic comun cu metoda profesorală germană de legare a noţiunilor („poţi din cuvinte admirabil să te cerţi, poţi din cuvinte un sistem să făureşti“ ^*18), scrie:

„În conformitate cu concepţia lui Rodbertus şi a lui Schäffle, eu pun pe primul plan caracterul valorii de întrebuinţare pe care îl are orice valoare şi subliniez cu atît mai mult preţuirea valorii de întrebuinţare, cu cît preţuirea valorii de schimb pur şi simplu nu este de loc aplicabilă la multe din principalele bunuri economice“ { ce anume îl sileşte s-o aplice? Aşadar, ca slujbaş al statului se simte dator să confunde valoarea de întrebuinţare cu valoarea! }, „de pildă la stat şi funcţiile sale, precum la alte relaţii ale economiei publice“ (p. 49, notă).

{ Aceasta aminteşte de chimiştii de pe vremuri, dinaintea apariţiei chimiei ca ştiinţă: prin faptul că untul de masă, numit în mod obişnuit (după obiceiul nordic) pur şi simplu unt, este moale, ei numeau „unturi“ (Buttersäfte) clorurile, de pildă untul de zinc, untul de antimoniu etc., prin urmare folosind cuvintele lui vir obscurus, ei erau convinşi că toate clorurile, clorura de zinc, clorura de antimoniu, sînt moi ca untul }. Această vorbărie se reduce la următoarele: Avînd în vedere că anumite bunuri, îndeosebi statul (un bun!) şi „serviciile“ lui (îndeosebi serviciile profesorilor lui de economie politică), nu sînt „mărfuri“, particularităţile contrare cuprinse în înseşi „mărfuri“ { care, de altfel, apar clar şi în forma marfă a produsului muncii } trebuie să fie confundate între ele! În genere, Wagner & Co. cu greu ar putea dovedi că pentru ei ar fi mai avantajos dacă s-ar „preţui“ „serviciile“ lor după „valoarea de întrebuinţare a acestora“, după „conţinutul“ concret al acestora, decît dacă „s-ar preţui“ după „conţinutul“ lor (corespunzător „taxei sociale“, după cum se exprimă Wagner), adică după retribuirea lor.

{ Singurul lucru care stă în mod limpede la baza acestei aberaţii germane este că cuvintele valoare (Wert) sau merit (Würde) au fost folosite iniţial pentru obiectele utile care existau deja în calitate de „produse ale muncii“ cu mult înainte de a fi devenit mărfuri. Dar aceasta are tot atît de puţin comun cu determinarea ştiinţifică a „valorii“ mărfii pe cît are faptul că cuvîntul sare a fost folosit de popoarele din antichitate iniţial pentru sarea de bucătărie, iar ulterior, din timpul lui Pliniu, zahărul etc. figurează ca varietate de sare { indeed ^*19 toate corpurile solide incolore, solubile în apă şi cu gust specific }, ceea ce nu înseamnă însă că categoria chimică „sare“ include zahărul etc. }

{ Întrucît marfa este cumpărată de cumpărător nu pentru că ea are valoare, ci pentru că este „valoare de întrebuinţare“ şi este folosită în anumite scopuri, se înţelege de la sine: 1) că valorile de întrebuinţare „sînt preţuite“, adică se cercetează calitatea lor (întocmai aşa cum cantitatea lor este măsurată, cîntărită etc.); 2) că atunci cînd diferite sorturi de mărfuri pot fi substituite pentru a fi folosite în acelaşi scop, se dă prioritate etc. etc. cutărui sau cutărui sort. }

În limba gotică există numai un singur cuvînt pentru Wert şi Würde: cuvîntul vairths, τιμή, { τιμάω — a preţui, adică a folosi; a determina preţul sau valoarea; a taxa; în sens metaforic: a stima, a preţui, a cinsti, a distinge. τιμή — preţuire, de aici: determinarea valorii sau preţului, evaluare, apreciere. Mai departe: aprecierea valorii, de asemenea valoarea, însuşi preţul (la Herodot, Platon), la Demostene αι τιμαι — în sens de cheltuieli. Mai departe: înaltă apreciere, cinste, stimă, post de onoare, funcţie de onoare etc. Vezi „Griechisch-Deutsches Lexikon“ al lui Rost ²⁵⁹⁰ }.

Valoare, preţ (potrivit glosarului lui Schulze ²⁶⁰) în limba gotică: vairths, adjectiv, άξιος, ίκανός;

În vechea limbă germană de nord: verdhr — valoros, verdh — valoare, preţ; în limba anglo-saxonă: veordh, vurdh; în limba engleză: worth, adjectiv; ca substantiv înseamnă valoare şi merit.

„În limba germană medie: wert, genitiv werdes; adjectiv dignus şi de asemenea pfennincwert. — wert, genitiv werdes (valoare), Werth, merit (Würde), splendoare (Herrlichkeit), aestimatio, marfă cu valoare determinată (Ware von bestimmtem Werth), de pildă pfenwert, penny-worth.
— werde: meritum, aestimatio, diqnitas — calitate valoroasă“. (Ziemann. „Mittelhochdeutsches Wörterbuch“ ²⁶¹.)

Aşadar, cuvintele Wert şi Würde sînt strîns legate între ele atît din punct de vedere etimologic, cît şi din punct de vedere semantic. Ceea ce disimulează toate acestea este modul neorganic (fals) de flexiune, devenit curent în germana modernă, de la cuvîntul Wert: Werth, Werthes în loc de Werdes, căci th-ului din limba gotică îi corespunde d-ul din germana de sus, şi nu th=t, şi acesta este cazul şi în germana de mijloc (wert, genitiv werdes). Potrivit regulilor limbii germane medii de sus, d la sfîrşitul cuvîntului ar fi trebuit să se transforme în t, adică wert în loc de werd, dar la genitiv este werdes.

Toate acestea au însă tot atît de puţin comun cu categoria economică „valoare“ pe cît au cu valenţa elementelor chimice (atomistice) sau cu echivalentele sau identităţile chimice (greutatea de cuplare a elementelor chimice).

Mai departe trebuie să menţionăm — chiar din punctul de vedere al acestui raport lingvistic — că, dacă din identitatea iniţială a cuvintelor Würde (merit) şi Wert (valoare) a reieşit de la sine, ca din firea lucrurilor, că acest cuvînt se referă şi la lucruri produse ale muncii în forma lor naturală — mai tîrziu el a fost trecut în mod direct, nemodificat, asupra preţului, adică asupra valorii în forma ei dezvoltată — adică asupra valorii de schimb, ceea ce are tot atît de puţin comun cu fondul problemei, ca şi faptul că acelaşi cuvînt continuă să fie folosit pentru a desemna noțiunea de rang în general, de funcţie de onoare etc. Aici, prin urmare, din punct de vedere lingvistic nu este nici o deosebire între valoarea de întrebuinţare şi valoare.

Să trecem acum la martorul pe care îl invocă vir obscurus al nostru, la Rodbertus { al cărui articol poate fi găsit în „Zeitschrift“ din Tübingen }. Vir obscurus al nostru citează din Rodbertus următoarele:

La p. 48 din text:

„Există numai un singur fel de valoare, şi aceasta este valoarea de întrebuinţare. Aceasta este sau valoare de întrebuinţare individuală sau valoare de întrebuinţare socială. Prima se opune individului şi trebuinţelor lui independent de vreo organizare socială“.

{ Aceasta este o inepţie (comp. „Capitalul“, p. 171 ²⁶²) unde se spune că procesul muncii ca activitate îndreptată spre un scop, urmărind crearea unor valori de întrebuinţare etc., este „comun tuturor formelor ei“ (ale vieţii omului) „sociale“ şi „este independent de oricare din aceste forme“. În primul rînd, individului i se opune nu cuvîntul „valoarea de întrebuinţare“, ci valori de întrebuinţare concrete, şi care anume dintre ele i „se opun“ (la aceşti oameni totul „se opune“ (steht); totul este legat de „stare“ (ständisch) ^*20), aceasta depinde întru totul de treapta pe care se află procesul de producţie social şi, prin urmare, corespunde unei „organizaţii sociale oarecare“. Dacă însă Rodbertus vrea să spună numai platitudini, şi anume că valoarea de întrebuinţare, care într-adevăr se opune unui individ ca obiect de consum, i se opune ca valoare de întrebuinţare individuală pentru el, atunci aceasta este sau o tautologie plată, sau o teză eronată, deoarece dacă nu se vorbeşte despre astfel de lucruri ca orez, porumb sau grîu, sau carne { care unui hindus nu i se opun ca aliment } — trebuinţa unui individ de a avea titlul de profesor sau de consilier, sau un ordin oarecare este posibilă numai într-o „organizare socială“ absolut determinată. }

„A doua este valoarea de întrebuinţare care aparţine unui organism social alcătuit din numeroase organisme individuale“ (respectiv indivizi) (p. 48, text).

Frumoasă limbă germană! Este oare vorba aici despre „valoarea de întrebuinţare“ a „organismului social“ sau despre valoarea de întrebuinţare aflată în posesiunea unui „organism social“ { ca, de pildă, pămîntul în comuna primitivă }, sau de forma „socială“ determinată a valorii de întrebuinţare într-un organism social oarecare, ca, de pildă, acolo unde predomină producţia de mărfuri, valoarea de întrebuinţare furnizată de producător, „valoarea de întrebuinţare pentru alţii“, şi în acest sens este vorba de „valoare de întrebuinţare socială“? Cu asemenea bagaj sărăcăcios nu se obţine nimic.

Să trecem acum la altă teză a lui Faustus ^*21 al lui Wagner:

„Valoarea de schimb nu este decît învelişul istoric şi anexa valorii de întrebuinţare sociale dintr-o perioadă istorică dată. Opunînd valorii de întrebuinţare valoarea de schimb ca opoziţie logică, punem o noţiune istorică în opoziţie logică faţă de o noţiune logică, ceea ce din punct de vedere logic este inadmisibil“ (p. 48, nota 4). „Aceasta este — jubilează acelaşi Wagner — absolut just!“

Dar cine procedează astfel? Nu încape nici o îndoială că Rodbertus mă vizează pe mine, întrucît, potrivit biografului său, R. Meyer, el a scris un „tom mare, voluminos“ împotriva „Capitalului“. Cine pune într-o opoziţie logică? D-l Rodbertus, pentru care „valoarea de întrebuinţare“ şi „valoarea de schimb“ sînt amîndouă, prin natura lor, simple „noţiuni“. Într-adevăr, în orice listă de preţuri curente, fiecare marfă trece printr-un proces nelogic, şi anume în calitate de bun sau de valoare de întrebuinţare ca bumbac, fire de tort, fier, cereale etc., ea se deosebeşte de toate celelalte mărfuri şi reprezintă un „bun“ din punct de vedere calitativ diferit, avînd totodată un preţ care exprimă din punct de vedere calitativ aceeaşi esenţă, diferită însă din punct de vedere cantitativ. Ea se prezintă în forma ei naturală pentru cel ce o foloseşte şi în formă valoare complet diferită de aceasta, dar „comună“ tuturor celorlaltor mărfuri, adică ca valoare de schimb. Aici este vorba de o opoziţie „logică“ pe care o întîlnim numai la Rodbertus şi la profesorii pedanţi germani de aceeaşi teapă cu el, care pornesc de la „noţiunea“ valoare, şi nu de la „obiectul social“, „marfă“, scindează (dedublează) această noţiune, discutînd care dintre aceste două elucubraţii este adevărul!

Dar îndărătul acestor fraze grandilocvente nu se ascunde decît descoperirea epocală că în toate împrejurările omul trebuie să mănînce, să bea etc. { nici măcar nu se poate continua: să se îmbrace sau să aibă cuţit şi furculiţă, pat şi locuinţă, deoarece nu este cazul în toate împrejurările }; pe scurt, că în toate împrejurările trebuie să găsească de-a gata în natură obiectele pentru satisfacerea trebuinţelor lui şi să le ia în stăpînire sau să şi le pregătească din ceea ce găseşte în natură; aşadar, în aceste acţiuni concrete ale sale, omul se comportă de fapt întotdeauna faţă de anumite obiecte din lumea exterioară ca faţă de „valori de întrebuinţare“, adică el le consideră întotdeauna obiecte destinate uzului său. De aceea, valoarea de întrebuinţare este, după părerea lui Rodbertus, o noţiune „logică“; prin urmare, întrucît omul trebuie să respire, „respiraţia“ este o noţiune „logică“, dar în nici un caz una „fiziologică“. Întreaga superficialitate a lui Rodbertus iese însă la iveală atunci cînd contrapune noţiunea „logică“ noţiunii „istorice“! El concepe „valoarea“ (economică, în opoziţie cu valoarea de întrebuinţare a mărfii) numai în forma ei de manifestare, în forma valorii de schimb, şi deoarece aceasta din urmă apare numai acolo unde cel puţin o parte din produsele muncii, din obiectele de consum, apar ca „mărfuri“, ceea ce nu are loc de la bun început, ci numai într-o anumită perioadă a dezvoltării sociale, adică pe o anumită treaptă a dezvoltării istorice, atunci valoarea de schimb este o noţiune „istorică“. Dacă Rodbertus — voi spune mai jos de ce nu a făcut el acest lucru — ar fi analizat în continuare valoarea de schimb a mărfurilor — căci aceasta din urmă există numai acolo unde marfa este la plural, unde sînt diferite sorturi de mărfuri —, el ar fi găsit îndărătul acestei forme de manifestare „valoarea“. Dacă ar fi cercetat mai profund valoarea, ar fi aflat că aici obiectul, „valoarea de întrebuinţare“, figurează ca simplă materializare a muncii omeneşti, ca cheltuire de forţă de muncă omenească egală, şi de aceea acest conţinut se prezintă ca un caracter material al obiectului, propriu lui însuşi ca obiect, deşi această materialitate nu apare în forma ei naturală { ceea ce face necesară o formă valoare deosebită }. El ar fi aflat, aşadar, că „valoarea“ mărfii exprimă numai într-o formă dezvoltată din punct de vedere istoric ceea ce există de asemenea, deşi sub altă formă, în toate celelalte forme sociale istorice, şi anume caracterul social al muncii, în măsura în care aceasta din urmă există ca cheltuire de forţă de muncă socială. Dacă „valoarea“ mărfii este numai o formă istorică determinată a ceea ce există în toate formele sociale, atunci acest lucru este valabil şi pentru „valoarea de întrebuinţare socială“, deoarece aceasta caracterizează „valoarea de întrebuinţare“ a mărfii. D-l Rodbertus a luat măsura mărimii valorii de la Ricardo dar a cercetat sau a înţeles tot atît de puţin ca Ricardo substanţa însăşi a valorii; de pildă caracterul „colectiv“ al comunei primitive ca organism comun al forţelor de muncă şi, prin urmare, caracterul colectiv al muncii lor, adică al cheltuirii acestor forţe.

Este inutil să mai analizăm aberaţiile lui Wagner pe această temă.

Măsura mărimii valorii. Aici d-l Wagner preia cele spuse de mine, dar consideră, spre regretul său, că am „eliminat“ „munca pentru formarea capitalului“ (p. 58, nota 7).

„Într-un schimb reglementat de organele sociale, determinarea valorii evaluate (Taxwerte), respectiv a preţurilor evaluate (Taxpreise), trebuie să fie coordonată cu factorul cheltuieli“ { aşa numeşte el cantitatea de muncă cheltuită în producţie etc. }, „așa cum s-a întîmplat în principiu înainte, în condiţiile existenţei taxelor administrative şi ale taxelor de breaslă, şi cum s-ar întîmpla din nou în mod necesar în condiţiile unui nou sistem de taxe“ { se subînţelege un sistem de taxe socialist! }. Dar, în condiţiile schimbului liber, cheltuielile nu reprezintă unica bază de stabilire a valorilor de schimb şi a preţurilor şi nu poate să servească ca atare în nici o orînduire socială imaginabilă. Căci, independent de cheltuieli, intervin oscilaţiile valorii de întrebuinţare şi ale trebuinţelor, a căror influenţă asupra valorii de schimb şi asupra preţurilor (preţuri de contractare şi de taxare) modifică şi trebuie să modifice influenţa cheltuielilor“ etc. (p. 58, 59). „Această“ { tocmai această! } „ingenioasă rectificare a teoriei socialiste a valorii... este meritul (!) lui Schäffle“, care în „Socialer Körper“, III, p. 278, scrie: „Oricare ar fi influenţa societăţii asupra trebuinţelor şi producţiei, nu se poate evita ca trebuinţele în ansamblul lor să fie din punct de vedere calitativ şi cantitativ în echilibru cu producţia. Dar, dacă este așa, atunci indicatorii sociali ai cheltuielilor de producţie nu pot să servească concomitent ca indicatori sociali proporţionali ai valorii de întrebuinţare“ (p. 59, nota 9).

Că toate acestea se reduc la teza banală a urcării şi scăderii preţurilor de piaţă peste sau sub valoare şi la presupunerea că în „statul social al lui Marx“ este valabilă teoria valorii a lui Marx dezvoltată pentru societatea burgheză, dovedeşte următoarea frază a lui Wagner:

„Ele“ (preţurile) „se vor abate vremelnic mai mult sau mai puţin de la acestea“ (de la cheltuieli), „ele se vor urca la bunurile a căror valoare de întrebuinţare a crescut şi vor scădea la acelea a căror valoare de întrebuinţare a scăzut. Numai pentru o perioadă mai îndelungată cheltuielile pot acţiona în calitate de regulator hotărîtor“ etc. (p. 59).

Drept. Pentru a caracteriza concepţiile fantastice ale lui vir obscurus al nostru cu privire la influenţa creatoare a dreptului asupra economiei, este suficientă o singură frază, deşi absurdităţile cuprinse în ea sînt trîmbiţate de el în multe alte locuri:

„Economia individuală are în fruntea ei, ca organ de activitate tehnică şi economică..., o persoană în calitate de subiect juridic şi economic. Ea nu este un fenomen pur economic, ci depinde de caracterul dreptului. Căci acesta din urmă hotărăşte cine poate fi considerat persoană juridică şi, prin urmare, poate să fie în fruntea unei întreprinderi economice“ etc. (p. 65).

Căile de comunicaţie şi transporturile (p. 75—76) p. 80 (notă).

La p. 82: „pasajul în care se explică schimbul în părţile componente (naturale) ale masei bunurilor“ { ale unei economii oarecare denumite de Wagner „schimb de bunuri“, pentru „schimbul social de substanţe“ al lui Schäffle. Este cel puţin un caz al acestui schimb; eu am folosit această denumire şi cînd am vorbit despre procesul de producţie „natural“ ca schimb de substanţe între om şi natură } este împrumutat de la mine, unde schimbul de substanţe apare pentru prima oară în analiza M—B—M, iar în continuare întreruperile în schimbul de forme sînt menţionate ca întreruperi în schimbul de substanţe.

Ceea ce spune d-l Wagner mai departe despre „schimbul intern“ de bunuri care se află într-o anumită ramură de producţie (la el într-o „economie individuală“), parte în legătură cu „valoarea“ lor „de întrebuinţare“, parte în legătură cu „valoarea“ lor, este de asemenea expus de mine la analiza primei faze M—B—M, şi anume M—B (exemplul cu ţesătorul de pînză, „Capitalul“ p. 85, 86—87), unde în încheiere se spune: „Posesorii noştri de mărfuri descoperă, aşadar, că aceeaşi diviziune a muncii care face din ei producători particulari independenţi face ca procesul social de producţie şi relaţiile lor în acest proces să fie independente de ei înşişi, ca independenţa reciprocă a persoanelor să-şi găsească o completare într-un sistem de dependenţă materială omnilaterală“ („Capitalul“, p. 87) ²⁶³.

Contractele pentru achiziţionarea bunurilor pe calea schimbului. Aici vir obscurus al nostru răstoarnă totul cu capul în jos. La el există mai întîi dreptul şi apoi schimbul; în realitate însă, lucrurile se petrec invers: mai întîi apare schimbul si apoi din el se dezvoltă ordinea juridică. Analizînd circulaţia mărfurilor, eu am arătat că, încă în condiţiile schimbului nedezvoltat, persoanele care fac schimbul se recunosc reciproc în mod tacit ca persoane egale şi proprietari ai bunurilor pe care le schimbă; ele fac acest lucru chiar în momentul cînd îşi oferă unul altuia bunurile respective şi încheie tranzacţia. Acest raport efectiv, care a apărut numai datorită schimbului însuşi şi în cadrul schimbului, capătă mai tîrziu forma juridică prin contract etc.; dar această formă nu creează nici conţinutul ei, nici schimbul, nici raportul reciproc al persoanelor existent în ea, ci viceversa. În opoziţie cu aceasta, Wagner scrie:

„Această achiziţionare“ { a bunurilor pe calea schimbului } „presupune în mod necesar o ordine juridică determinată, pe baza căreia“ (!) „se efectuează schimbul“ etc. (p. 84).

Creditul. În loc să se ocupe pe larg de bani ca mijloc de plată, Wagner transformă imediat procesul circulaţiei — în măsura în care acesta se efectuează în aşa fel încît în relaţia M—B cele două echivalente nu se opun unul altuia concomitent — într-o „tranzacție de credit“ (p. 85 şi unu.), la care „adaugă“ că această tranzacţie este legată adesea de plata unei „dobînzi“; aceasta serveşte şi pentru a pune la baza „creditului“ „acordarea încrederii“ şi implicit „încrederea“.

Despre concepţia juridică a lui Puchta şi alţii asupra „avuţiei“, concepţie potrivit căreia din aceasta din urmă fac parte şi datoriile, ca parte componentă negativă (p. 86, nota 8).

Creditul este sau „credit de consum“, sau „credit de producţie“ (p. 86). Primul predomină pe treptele inferioare ale civilizaţiei, celălalt — pe treptele „superioare“.

Despre cauzele contractării de datorii { cauzele pauperismului: instabilitatea recoltelor, serviciul militar, concurenţa sclavilor } în Roma antică. (Jhering. 3. Aufl, S.234. II, 2. „Geist des römischen Rechts“ ²⁶⁴.)

După părerea d-lui Wagner, pe „treapta inferioară“, „creditul de consum“ predomină în rîndul claselor „de jos, asuprite“, şi în rîndul claselor „de sus, risipitoare“. În realitate însă: în Anglia şi în America „creditul de consum“ a cunoscut o largă răspîndire o dată cu crearea băncilor de depuneri!

„În special creditul de producţie se manifestă... ca factor economic în economia naţională bazată pe proprietatea privată asupra pămîntului şi a capitalurilor mobile şi care permite libera concurenţă. El este legat de posesiunea avuţiei, dar nu de avuţie ca o categorie pur economică“, şi de aceea este numai o „categorie istorică-juridică“ (l) (p. 87).

Dependenţa economiei individuale şi a avuţiei de influenţele lumii exterioare, îndeosebi de influenţa conjuncturii din economia naţională.

l) Modificări în valoarea de întrebuinţare: ele se îmbunătăţesc în unele cazuri datorită trecerii timpului, ca condiţii ale anumitor procese care au loc în natură (vinul, ţigările, viorile etc.).

„În majoritatea cazurilor se înrăutăţesc..., se descompun în părţile lor materiale componente, întîmplări de tot felul“. Acestui fapt îi corespund „modificări“ ale valorii de schimb în aceeaşi direcție, „creşterea valorii“ sau „scăderea valorii“ (p. 96, 97). Vezi despre contractele de închiriere a locuinţelor în Berlin (p. 97, nota 2).

2) Modificările cunoştinţelor omeneşti în ceea ce priveşte însuşirile bunurilor: în caz pozitiv, datorită acestora, „avuţia sporeşte“. { Folosirea cărbunelui la topirea fierului în Anglia pe la 1620, cînd împuţinarea pădurilor ameninţa existenţa siderurgiei; descoperiri chimice, de pildă iodul (folosirea izvoarelor bogate în săruri de iod). Fosforitul ca îngrăşămînt. Antracitul ca combustibil. Materiale pentru iluminatul cu gaz, pentru fotografii. Descoperirea substanţelor colorante şi medicamentoase. Gutaperca. Cauciucul. Fildeşul artificial (din Phytelephas macrocarpa). Creozotul. Lumînările de parafină. Folosirea asfaltului, a acelor de pin (cetină), a gazelor la furnale înalte, a gudronului de huilă pentru prepararea anilinei, a zdrenţelor de lînă, a rumeguşului etc. etc. } În caz negativ, micşorarea utilităţii şi de aici a valorii (de pildă, după descoperirea trichinei în carnea de porc, a substanţelor toxice în coloranţi, plante etc.) (p. 97, 98). Descoperiri de zăcăminte minerale, de noi însuşiri uti1e ale produselor, descoperirea unui nou mod de folosire a acestora sporesc avuţia proprietarului funciar (p. 98).

3) Conjunctura

Influenţa tuturor „condiţiilor“ externe, care „influenţează în mod esenţial producţia de bunuri pentru schimb, cererea şi desfacerea acestor bunuri“... şi, totodată, „valoarea lor de schimb“, precum şi valoarea de schimb „a fiecărui bun finit în parte... cu totul sau aproape cu totul“ „independent“ de „subiectul economic“ „sau de proprietar“ (p. 98). Conjunctura devine „factor hotărîtor“ în „sistemul liberei concurenţe“ (p. 99). Unul, „prin intermediul principiului proprietăţii private“, cîştigă la aceasta „ceea ce el nu a meritat“, iar celălalt suportă „paguba“, „pierderi nemeritate din punct de vedere economic“.

Despre speculă (p. 101, nota 10). Preţurile la locuinţe (p. 102, nota 11). Industria cărbunelui și industria siderurgică (p. 102, nota 12). Numeroasele schimbări din domeniul tehnicii scad valoarea produselor industriale, ca şi a mijloacelor de producţie (p. 102, 103).

În „economia naţională în care populaţia şi bunăstarea fac progrese predomină... şansele favorabile — deşi cu abaterile şi oscilaţiile întîmplătoare, temporare şi locale — pentru proprietatea funciară, mai cu seamă pentru cea urbană (în oraşele mari)“ (p. 102).

„În felul acesta, conjunctura favorizează îndeosebi pe proprietarul funciar“ (p. 103). „Aceste cîştiguri, ca şi majoritatea celorlaltor, sînt legate de conjunctură... sînt cîştiguri aidoma cîştigurilor la masa de joc“, cărora le corespund „pierderile la masa de joc“ (p. 103).

Acelaşi lucru despre „comerţul cu cereale“ (p. 103, nota 15).

Astfel este necesar să se „recunoască deschis... că situaţia economică a unui individ sau a unei familii“ este „în esenţă un rezultat al conjuncturii“, şi aceasta „atenuează inevitabil însemnătatea răspunderii economice personale“ (p. 105).

De aceea, „dacă organizarea actuală a economiei naţionale şi a bazei ei juridice“ (!), „proprietatea privată asupra pămîntului şi capitalului etc., sînt considerate orînduire în esenţă nesupusă schimbărilor“, atunci nu există — după îndelungate discuţii — nici un mijloc „de a înlătura... cauzele“ { adică calamităţile care decurg de aici, ca şi stagnările în desfacere, crizele, concedierile muncitorilor, reducerea salariului etc. }, şi deci nici însuşi răul; d-l Wagner consideră că „simptomele“ sau „urmările răului“ pot fi înlăturate, de pildă, prin „impozite“ asupra „profiturilor de conjunctură“, printr-un „sistem raţional de asigurare“ împotriva „pierderilor“ „nemeritate din punct de vedere economic“, care sînt un produs al conjuncturii (p. 105).

Aici se ajunge, afirmă vir obscurus, dacă actualul mod de producţie cu „baza sa juridică“ este socotit „nesupus schimbării“; dar cercetarea lui, care se distinge printr-o mai mare profunzime decît învăţătura socialistă, va pătrunde pînă în însăşi „esenţa lucrurilor“. Nous verrons ^*22 cum anume.

Diferitele momente principale care formează conjunctura.

l. Instabilitatea recoltelor principalelor produse alimentare sub influența vremii şi a condiţiilor politice, de pildă greutăţile în cultivarea pămîntului datorate războiului. Influenţa acestui fapt asupra producătorilor şi consumatorilor (p. 106). { În ceea ce priveşte negustorii de cereale, vezi Tooke. „History of Prices“ ²⁶⁵; în ceea ce privește Grecia: Böckh. „Staatshaushalt der Athener“, I. 1 § 15 ²⁶⁶; în ceea ce priveşte Roma: Jhering. „Geist“, p. 238. Creşterea în zilele noastre a mortalităţii în rîndul păturilor de jos ale populaţiei concomitent cu fiecare urcare neînsemnată a preţurilor „dovedeşte incontestabil că pentru masa clasei muncitoare salariul mediu depăşeşte cu puţin suma absolut necesară pentru trai“ (p. 106, nota 19) }. Perfecţionarea mijloacelor de comunicaţie constituie { „totodată“, după cum citim în nota 20, „principala premisă a unui comerţ de speculă cu cereale, care nivelează preţurile“ }, metode schimbate de cultivare a pămîntului { „sistemul de asolament“ — „alternarea diferitelor culturi, asupra cărora variaţiile vremii acţionează în mod diferit, favorabil sau nefavorabil“ }; de aici oscilaţiile mai mici ale preţurilor cerealelor în intervale de timp scurte în comparaţie „cu evul mediu şi antichitatea“. Dar şi acum oscilaţiile sînt încă foarte mari (vezi nota 22, p. 107; fapte idem.).

2. Schimbări din domeniul tehnicii. Noi metode de producţie. Oţelul Bessemer în locul fierului etc., p. 107 (și la aceasta nota 23). Introducerea maşinilor care înlocuiesc munca manuală.

3. Schimbări din domeniul mijloacelor de comunicaţie și de transport, care influenţează asupra deplasării în spaţiu a oamenilor și obiectelor; aceasta influenţează asupra valorii pămîntului și a obiectelor cu valoare relativ scăzută; întregi ramuri de producţie sînt nevoite să efectueze trecerea anevoioasă la alte metode de producţie (p. 107). { La aceasta, nota 24 ibid. Creşterea valorii pămîntului situat în apropierea căilor bune de comunicaţie, datorită desfacerii în condiţii mai bune a produselor obţinute aici; înlesnirea aglomerării populaţiei în oraşe, de aici uriaşa creştere a valorii pămîntului la oraşe şi în localităţile apropiate de ele. Înlesnirea transportului de cereale şi de alte materii prime agricole şi forestiere, precum si de produse miniere din regiuni cu preţuri pînă acum scăzute în regiuni cu preţuri mai ridicate; de aici înrăutăţirea situaţiei economice a acelor pături ale populaţiei care au venituri fixe în primele regiuni şi, dimpotrivă, îmbunătăţirea situaţiei producătorilor şi mai cu seamă a proprietarilor funciari din aceste regiuni. Înlesnirea importului de cereale si de alte materiale care au valoarea relativă scăzută exercită o influenţă în sens invers. Ea avantajează pe consumatori şi dezavantajează pe producătorii din ţara care importă. Necesitatea de a se trece la altă producţie, de pildă de la agricultură la creşterea vitelor în Anglia începînd din deceniul al 5-lea, sau recent în Germania, ca urmare a concurenţei cerealelor ieftine din răsăritul Europei; pentru agricultorii germani aceasta creează greutăţi (în prezent) în primul rînd din cauza climei, iar în al doilea rînd din cauza recentei majorări importante a salariilor, pe care agricultorii nu o pot trece asupra produselor etc. la fel de uşor ca industriaşii. }

4. Schimbări în ceea ce priveşte gustul, moda etc., care adesea au loc rapid într-o scurtă perioadă de timp.

5. Schimbări de ordin politic în sfera naţională şi internaţională a schimbului (război, revoluţie etc.), în măsura în care, în condiţiile accentuării diviziunii muncii, dezvoltării schimbului internaţional etc., încrederea şi neîncrederea capătă o importanţă tot mai mare. Influenţa factorului credit, proporţiile colosale ale războaielor contemporane etc. (p. 108).

6. Schimbări în politica agrară, industrială şi comercială (de pildă reforma legilor cerealelor din Anglia).

7. Schimbări în repartizarea teritorială şi în situaţia economică generală a unor grupuri întregi ale populației, de pildă strămutarea din localităţile rurale în orașe (p. 108, 109).

8. Schimbări în situaţia socială și economică a diferitelor pături ale populaţiei, de pildă datorită garantării libertăţii de asociere etc. (p. 109). { Cele cinci miliarde franceze ²⁶⁷. nota 29, ibid. }

Cheltuieli în economia individuală. Prin „muncă“ producătoare de „valoare“, la care se reduc toate cheltuielile, trebuie să se înţeleagă si „munca“ în adevăratul sens larg al cuvîntului, care „cuprinde orice activitate conştientă a omului necesară pentru a obţine un venit“, prin urmare îndeosebi „munca spirituală a conducătorului și activitatea datorită căreia se formează și se folosește capitalul“, „de aceea“ și „profitul la capital“ care recompensează această activitate face parte din „elementele constitutive ale cheltuielilor“. „Această concepţie este în contradicţie cu teoria socialistă a valorii și a cheltuielilor și cu critica îndreptată împotriva capitalului“ (p. 111).

Vir obscurus îmi atribuie afirmaţia că „plusvaloarea, produsă numai de muncitori, revine în mod nedrept întreprinzătorilor capitaliști“ (p. 114, nota 3). Eu însă afirm exact contrarul, si anume că, într-un anumit moment al dezvoltării ei, producţia de mărfuri devine în mod inevitabil producţie de mărfuri „capitalistă“ şi că, potrivit „legii valorii“ care domină în ea. „plusvaloarea“ revine capitalistului, și nu muncitorului. Vir obscurus al nostru, în loc să se lanseze într-o asemenea sofistică, își vădeşte caracterul socialist de catedră în următoarele banalităţi:

„adversarii incontestabili ai socialiştilor“ „ignorează numeroasele cazuri de exploatare, cînd venitul net se repartizează în mod nejust (!), iar cheltuielile de producţie din diferitele întreprinderi se reduc considerabil în detrimentul muncitorului (şi, totodată, al capitaliştilor care dau bani cu împrumut) şi în avantajul patronilor“ (l. c.).

Venitul naţional în Anglia şi Franţa (p. 120, χ-φ).

Venitul global anual al unei naţiuni.

1. Totalitatea bunurilor nou produse în decurs de un an. Materiile prime autohtone trebuie incluse în întregime, socotindu-se întreaga sumă a valorii lor; produsele confecţionate din materie primă autohtonă şi străină se calculează { pentru a se evita dubla calculare a materiei prime } la valoarea sporită dobîndită cu ajutorul muncii industriale; materiile prime și semifabricatele transportate şi puse în circulaţie în comerţ se evaluează la valoarea sporită dobîndită prin aceasta.

2. Importul de bani și de mărfuri din străinătate ca dobîndă la creanţele ţării respective rezultate din tranzacţiile de credit sau din investiţiile de capital în străinătate ale cetăţenilor ţării respective.

3. Profitul provenit din navlul societăţilor de navigaţie ale ţării respective, realizat din comerţul exterior și de tranzit, plătit realmente prin importul de bunuri din străinătate.

4. Bani numerar sau mărfuri aduse din străinătate în ţara respectivă ca remiteri pentru străinii stabiliţi în ţara respectivă.

5. Importul de bunuri fără compensație corespunzătoare, de pildă prin plata prelungită a unor contribuţii de către o ţară străină către ţara respectivă, prin imigraţie permanentă și deci prin importul regulat al bunurilor imigranţilor.

6. Creşterea valorii importului de mărfuri și de bani faţă de export { dar atunci de la punctul 1 trebuie să se scadă exportul în străinătate }.

7. Totalul cîştigurilor obţinute de pe urma averii de fructificare (de pildă locuinţele etc.) (p. 121, 122).

La calcularea venitului net trebuie să se scadă, printre altele, „exportul de bunuri pentru acoperirea navlului cuvenit societăţilor de navigație străine“ (p. 123). { Chestiunea nu este atît de simplă: preţul de producţie (intern)+navlul=preţul de vînzare. Dacă ţara exportă propriile ei mărfuri pe vase proprii, atunci ţara străină plăteşte cheltuielile de navlu, dacă preţul de piaţă care există aici etc. }

„Alături de contribuţii trebuie avut în vedere şi plăţile care trebuie făcute în mod regulat unor supuşi străini în străinătate (sume plătite în scop de mituire, ca cele plătite de Persia unor greci, remunerarea unor învăţaţi străini în timpul lui Ludovic al XIV-lea, dinarii sf. Petru ²⁶⁸)“ (p. 123, nota 9).

De ce nu subvenţiile pe care principii germani le primeau cu regularitate din partea Franţei şi Angliei?

Vezi formele naive ale veniturilor persoanelor particulare care constau din „servicii aduse de stat şi de biserică“ (p. 125, nota 14).

Preţuirea valorii din punctul de vedere al individului şi al economiei naţionale.

Distrugerea unei părţi din rezerva de mărfuri pentru a vinde restul mai scump este numită de Cournot, în „Recherches sur les principes mathématiques de la théorie des richesses“, 1838. „o adevărată creare de avuţie în sensul comercial al cuvîntului“ ²⁶⁹ (p. 127, nota 3).

Despre reducerea rezervelor de consum ale persoanelor particulare sau, cum le numeşte Wagner, a „capitalului lor de fructificare“, în actualul stadiu al civilizaţiei, îndeosebi la Berlin, p. 128, nota 5, p. 129, nota 8 şi 10; în întreprinderile productive există prea puţini bani sau prea puţin capital circulant propriu, p. 130 Şi idem, nota 11.

Importanţa relativ mai mare a comerţului exterior în zilele noastre (p. 131, nota 13, p. 132, nota 3).

Scris de K. Marx în a doua jumătate a anului 1879 — pînă în noiembrie 1880

Publicat pentru prima oară în „Arhiva K. Marx şi F. Engels“, Cartea a V-a, 1930

Se tipăreşte după manuscris

Tradus din limba germană

*1. — drept internaţional. — Nota trad.

*2. Aici şi în continuare, parantezele ascuţite folosite de Marx sînt înlocuite prin acolade. — Nota red.

*3. — principal, fundamental. — Nota trad.

*4. — şi toţi ceilalţi. — Nota trad.

*5. — corespunzător. — Nota trad.

*6. Joc de cuvinte: „Wert“ înseamnă „valoare“, dar şi „valenţă“. — Nota trad.

*7. În manuscris, frazele care urmează: Dar la d-l Wagner această „deducţie“ devine şi mai interesantă, pentru că el are de-a face cu „omul“, si nu cu „oamenii“. Această „deducţie“ foarte simplă este exprimată de d-l Wagner precum urmează: „Tendinţa firească a omului“ (citeşte: a profesorului german de economie politică) este „raportul“ potrivit căruia obiectele din lumea exterioară nu numai că sînt mijloace de satisfacere a trebuinţelor lui, ci sînt şi recunoscute prin cuvinte ca atare, şi prin urmare servesc... au fost şterse. — Nota red.

*8. — vezi. — Nota trad.

*9. — gata confecţionată. — Nota trad.

*10. — salt mortal. — Nota trad.

*11. — indicare. — Nota trad.

*12. — eu arăt. — Nota trad.

*13. — a arăta. — Nota red.

*14. — mai degrabă. — Nota trad.

*15. — de fapt. — Nota trad.

*16. — Înainte de toate. — Nota trad.

*17. În manuscris — produs. — Nota red.

*18. Goethe. „Faust“, partea I, scena a IV-a („Odaia de studiu“). — Nota red.

*19. — de fapt. — Nota trad.

*20. Joc de cuvinte: „steht“ — „stă“, adică „se opune“, „ständisch“ — „stare“, adică stare socială. — Nota trad.

*21. — adică Rodbertus. — Nota red.

*22. — Vom vedea. — Nota trad.

247. „Însemnările pe marginea «Manualului de economie politică al lui A. Wagner»“ au fost scrise de K. Marx în a doua jumătate a anului 1879—noiembrie 1880 la Londra şi se găsesc în caietul său de însemnări din anii 1879—1881. Această lucrare a lui Marx reprezintă observaţiile sale critice la cartea: „Lehrbuch der politischen Oekonomie, Bd. I. Allgemeine oder theoretische Volkswirthschaftslehre, Th. I. Grundlegung“. 2 Ausg., Leipzig und Heidelberg, 1879. Criticîndu-l pe Wagner pentru denaturarea teoriei valorii, dezvoltată în „Capitalul“, Marx formulează şi concretizează încă o dată tezele fundamentale ale teoriei sale economice. „Însemnările“ lui Marx sînt precedate de un indice bibliografic, întocmit de el, care cuprinde 54 de titluri luate din datele bibliografice existente în cartea lui Wagner.

„Însemnările pe marginea «Manualului de economie politică al lui A. Wagner»“ au fost publicate pentru prima oară în limba rusă în 1930 de Institutul de marxism-leninism de pe lîngă C.C. al P.C.U.S. în „Arhiva K. Marx şi F. Engels“, vol. V.

248. K. H. Rau. „Grundsätze der Volkswirthschaftslehre“, 5. Ausg., Heidelberg, 1847, p. 63.

249. Vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. I, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a IV-a, p. 78.

250. Este vorba de lucrarea lui N. Sieber „Teoria valorii şi a capitalului a lui D. Ricardo în legătură cu completările şi explicaţiile ulterioare“. Kiev, 1871.

251. A. Schäffle. „Kapitalismus und Socialismus mit besonderer Rücksicht auf Geschäfts- und Vermögensformen“. Tübingen, 1870.

252. Este vorba de lucrarea lui A. Schäffle: „Die Quintessenz des Socialismus“, apărută anonim la Gotha în 1875.

253. A. Schäffle. „Bau und Leben des socialen Körpers“ . Bd. I—IV, Tübingen, 1875—1878.

254. K. H. Rau. „Grundsätze der Volkswirthschaftslehre“. 8 Ausg., Abt., Leipzig und Heidelberg, 1868, S. 88.

255. „Zeitschrift für die gesammte Staatswissenschaft“ — revistă politică-economică liberală, a apărut cu întreruperi în perioada 1844—1943 la Tübingen. Scrisoarea lui Rodbertus către Wagner datată 31 mai 1875 a fost publicată în t. XXXIV al acestei reviste, în articolul lui A Wagner: „Einiges von und über Rodbertus-Jagetzow“.

256. K. Marx. „Das Kapital“. 2. Aufl., Bd. I, Hamburg, 1872, S. 36 (vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. I, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a IV-a, p. 80).

257. Nota menţionată de Marx figurează în lucrarea sa „Contribuţii la critica economiei politice“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 16).

258. K. Marx. „Das Kapital“. 2. Aufl., Bd. I, Hamburg, 1872, S. 15 (vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. I. Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a IV-a, p. 80—81).

259. V. Rost. „Deutsch-Griechisches Wörterbuch“. Abt. I, A-L, Göttingen, 1829, p. 359.

260. E. Schulze. „Gothisches Glossar“. Magdeburg, [1848], S. 411.

261. A. Ziemann. „Mittelhochdeutsches Wörterbuch zum Handgebrauch“. Quedlinburg und Leipzig, 1838, S. 634—635.

262. K. Marx. „Das Kapital“. 2 Aufl., Bd. I, Hamburg, 1872, S. 171 (vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. I, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a IV-a, p. 213).

263. Aici şi mai sus Marx citează ediţia a doua a volumului întîi al „Capitalului“, apărută la Hamburg în 1872 (vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. I, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a IV-a, p. 139—142).

264. R. Jhering. „Geist des römischen Rechts auf den vershiedenen Stufen seiner Entwicklung“. 3. Aufl., Th. II, Buch II; Leipzig, 1874. s. 234—259.

265. T. Tooke and W. Newmarch. „A History of Prices, and of the State of the Circulation, during the Nine Years 1848—1856. In two volumes; forming the fifth and sixth volumes of the History of Prices from 1792 to the present time“. Vol. V, London, 1857, Part. I. „On the prices of corn from 1847 to 1856“

266. A. Böckh. „Die Staatshushaltung der Athener“. Bd. I. Buch. I, Berlin, 1817, S. 84—107.

267. Este vorba de efectele pe care le-a avut asupra situaţiei social-economice a Germaniei contribuţia de 5 miliarde de franci primită din partea Franţei după războiul franco-prusian din 1870—1871.

268. Dinarii sfîntului Petru — dare anuală percepută de papă de la catolici (la început cîte un ban de argint de la fiecare familie în ziua de sf. Petru). Pînă în zilele noastre constituie un important izvor de venituri al curiei papale, folosite în scopurile propagandei catolice reacţionare.

269. A. Cournot. „Recherches sur les principes mathématiques de la théorie des richesses“. Paris, 1838, p. 7.

Volumul 19
Marx/Engels