1. „Munca este izvorul oricărei avuţii şi al oricărei culturi, şi întrucît munca utilă este cu putinţă numai în societate şi prin societate, venitul provenit din muncă aparţine integral, pe bază de drepturi egale, tuturor membrilor societăţii“.
Prima parte a paragrafului: „Munca este izvorul oricărei avuţii şi al oricărei culturi“.
Munca nu este izvorul oricărei avuţii. Natura este izvorul valorilor de întrebuinţare (căci din ele se compune în fond avuţia materială!) în aceeaşi măsură ca şi munca, care ea însăşi nu este decît manifestarea unei forţe naturale, a forţei de muncă omeneşti. Fraza de mai sus se întîlneşte în orice abecedar şi este justă în măsura în care se presupune că munca este efectuată cu ajutorul obiectelor şi uneltelor corespunzătoare. Într-un program socialist însă nu trebuie admise asemenea fraze burgheze, care trec sub tăcere condiţiile fără de care nu ar avea nici un sens. Şi, în măsura în care omul are din capul locului o atitudine de proprietar faţă de natură, acest prim izvor al tuturor mijloacelor şi obiectelor de muncă, tratînd-o ca pe ceva care-i aparţine, în aceeaşi măsură munca lui devine un izvor de valori de întrebuinţare, deci şi de avuţie. Burghezii au motive foarte temeinice să atribuie muncii o putere creatoare supranaturală —, căci tocmai din determinarea naturală a muncii rezultă că omul care nu posedă altă proprietate decît forţa sa de muncă trebuie să fie în orice stare socială şi culturală sclavul celorlalţi oameni care au pus stăpînire pe condiţiile materiale de muncă. El poate munci numai cu permisiunea lor, deci poate trăi numai cu permisiunea lor.
Dar să lăsăm acum această frază aşa cum e — bună, proastă —, mai mult proastă decît bună. La ce concluzie ne putem aştepta? Evident, la următoarea:
„Întrucît munca este izvorul oricărei avuţii, nici un membru al societăţii nu-şi va putea însuşi avuţii decît însuşindu-şi produsul muncii. Prin urmare, dacă cineva nu munceşte, înseamnă că el trăieşte din munca altuia şi-şi însuşeşte şi cultura pe seama muncii altuia“.
Cînd colo, cu ajutorul formulei „şi întrucît“, este adăugată o altă propoziţie, spre a se trage o concluzie din ea, şi nu din prima.
A doua parte a paragrafului: „Munca utilă este cu putinţă numai în societate şi prin societate“.
Potrivit primei propoziţii, munca este izvorul oricărei avuţii şi al oricărei culturi, deci nici o societate nu este cu putinţă fără muncă. Acum aflăm, dimpotrivă, că nici o muncă „utilă“ nu este posibilă fără societate.
Tot atît de bine s-ar fi putut spune că numai în societate munca inutilă sau chiar dăunătoare pentru colectivitate poate deveni o ramură de industrie, că numai în societate se poate trăi din trîndăvie etc. etc. — pe scurt Rousseau putea fi copiat în întregime.
Şi care este munca „utilă“? De bună seamă numai aceea care dă rezultatul util urmărit. Un sălbatic (şi omul, după ce a încetat să fie maimuţă, a devenit un sălbatic) care ucide un animal cu piatra, culege fructe etc. face muncă „utilă“.
A treia parte: Concluzia: „Şi întrucît munca utilă este cu putinţă numai în societate şi prin societate, venitul provenit din muncă aparţine integral, pe bază[1] de drepturi egale, tuturor membrilor societăţii“.
Frumoasă concluzie! Dacă munca utilă este cu putinţă numai în societate şi prin societate, venitul provenit din muncă aparţine societăţii, iar fiecărui muncitor îi revine numai atît cît nu e necesar pentru întreţinerea „condiţiei“ de muncă — societatea.
Într-adevăr, această teză a fost susţinută în toate timpurile de apărătorii orînduirii sociale respective. Mai întîi vin pretenţiile cîrmuirii cu tot ce ţine de ea, căci ea este doar organul social de menţinere a ordinii sociale; urmează apoi pretenţiile diferitelor feluri de proprietari privaţi[2], deoarece diferitele feluri de proprietate privată constituie bazele societăţii etc. Precum se vede, asemenea fraze goale pot fi întoarse şi răsucite în fel şi chip.
O legătură cît de cît raţională între partea întîi şi a doua a paragrafului poate exista doar în următoarea redactare:
„Munca devine izvor de avuţie şi de cultură numai ca muncă socială“, sau, ceea ce este acelaşi lucru, „în societate şi prin societate“.
Această teză este incontestabil justă, căci, dacă munca individuală (presupunînd existenţa condiţiilor ei materiale) poate produce valori de întrebuinţare, ea nu poate crea nici avuţii şi nici cultură.
Dar tot atît de indiscutabilă este şi cealaltă teză:
„Pe măsură ce munca se dezvoltă ca muncă socială, ea devenind astfel izvor de avuţie şi cultură, se dezvoltă şi sărăcia şi degradarea muncitorilor, avuţia şi cultura celor ce nu muncesc“.
Aceasta este legea întregii istorii de pînă acum. Prin urmare, în locul unor fraze generale despre „muncă“ şi „societate“, trebuia arătat aici în mod limpede cum au fost, în sfîrşit, create în actuala societate capitalistă condiţiile materiale şi celelalte condiţii care îi fac pe muncitori capabili să nimicească acest blestem istoric[3] şi îi silesc s-o facă.
De fapt însă, tot acest paragraf, nereuşit din punctul de vedere al formei şi greşit din punctul de vedere al conţinutului, nu a fost introdus aici decît pentru a înscrie ca primă lozincă pe steagul partidului formula lui Lassalle despre „venitul integral provenit din muncă“. Voi mai reveni asupra „venitului provenit din muncă“, asupra „dreptului egal“ etc., deoarece acelaşi lucru se repetă şi mai departe într-o formă puţin schimbată.
2. „În societatea actuală, mijloacele de muncă sînt monopolul clasei capitaliştilor. Dependenţa clasei muncitoare, determinată de acest fapt, este cauza mizeriei şi a aservirii sub toate formele“.
Paragraful acesta, împrumutat din Statutul Internaţionalei[4], este greşit în această redactare „corectată“.
În societatea actuală mijloacele de muncă sînt monopolul proprietarilor funciari (monopolul proprietăţii funciare este chiar baza monopolului capitalului) şi al capitaliştilor. În pasajul respectiv, Statutul Internaţionalei nu numeşte nici pe prima, nici pe cea de-a doua clasă a monopoliştilor. El vorbeşte de „monopolul asupra mijloacelor de muncă, adică asupra izvoarelor de existenţă“. Adăugirea: „izvoarelor de existenţă“ arată cu prisosinţă că în mijloacele de muncă este cuprins şi pămîntul.
Corectarea a fost făcută pentru că Lassalle, din motive cunoscute acum de toată lumea, ataca numai clasa capitaliştilor, nu şi pe proprietarii funciari. În Anglia, în majoritatea cazurilor, capitalistul nici nu este măcar proprietarul terenului pe care se află fabrica sa.
3. „Eliberarea muncii reclamă ridicarea mijloacelor de muncă la rangul de bun comun al societăţii şi reglementarea colectivă a muncii sociale totale cu o repartiţie justă a venitului provenit din muncă“.
„Ridicarea mijloacelor de muncă la rangul de bun comun“ vrea să însemne, probabil, „transformarea lor în bun comun“. Dar aceasta numai în treacăt.
Ce este „venitul provenit din muncă“? Produsul muncii sau valoarea acestuia? Şi în al doilea caz este vorba de întreaga valoare a produsului sau numai de acea parte din valoare pe care munca a adăugat-o valorii mijloacelor de producţie consumate?
„Venitul provenit din muncă“ este o noţiune confuză pe care Lassalle o foloseşte în locul unor noţiuni economice precise.
Ce este repartiţia „justă“?
Oare nu pretind burghezii că repartiţia actuală este „echitabilă“? Şi nu e ea oare de fapt singura repartiţie „echitabilă“ pe baza actualului mod de producţie? Oare relaţiile economice sînt reglementate de noţiuni de drept, şi nu dimpotrivă, nu relaţiile juridice decurg din cele economice? Nu au oare şi diferiţi sectanţi socialişti ideile cele mai variate despre repartiţia „justă“?
Ca să ştim ce anume se înţelege în acest caz prin expresia „repartiţie echitabilă“, trebuie să comparăm primul paragraf cu paragraful din urmă. Acesta presupune o societate în care „mijloacele de muncă sînt un bun comun şi munca socială totală este reglementată în mod colectiv“, iar din primul paragraf reiese că „venitul provenit din muncă aparţine integral, pe bază de drepturi egale, tuturor membrilor societăţii“.
„Tuturor membrilor societăţii“? Chiar şi celor care nu muncesc? Cum rămîne atunci cu „venitul integral provenit din muncă“? Numai membrilor societăţii care muncesc? Cum rămîne atunci cu „drepturile egale“ ale tuturor membrilor societăţii?
Dar „toţi membrii societăţii“ şi „drepturile egale“ nu sînt, evident, decît vorbe goale. Esenţa constă în faptul că în această societate comunistă fiecare muncitor trebuie să primească, potrivit formulei lui Lassallle, „venitul integral provenit din muncă“.
Dacă luăm expresia „venit provenit din muncă“ mai întîi în sensul de produs al muncii, atunci venitul colectiv provenit din muncă este produsul social total.
Din el trebuie scăzut:
În primul rînd, ceea ce este necesar pentru înlocuirea mijloacelor de producţie consumate.
În al doilea rînd, o parte suplimentară pentru extinderea producţiei.
În al treilea rînd, un fond de rezervă sau de asigurare împotriva accidentelor, a calamităţilor naturale etc.
Aceste reţineri din „venitul integral provenit din muncă“ sînt o necesitate economică, iar cuantumul lor trebuie stabilit pe baza mijloacelor şi forţelor existente, în parte pe baza teoriei probabilităţilor, dar în nici un caz ele nu pot fi calculate pe considerente de echitate.
Rămîne cealaltă parte a produsului total, destinată să servească drept mijloace de consum.
Înainte de a se ajunge la o repartiţie individuală a acestei părţi, se mai scad:
În primul rînd, cheltuielile generale de administraţie, care nu ţin direct[5] de producţie.
Această parte va fi din capul locului considerabil redusă în comparaţie cu cît reprezintă în societatea actuală şi va scădea tot mai mult pe măsură ce se va dezvolta noua societate.
În al doilea rînd, ceea ce este destinat satisfacerii comune a unor trebuinţe, ca, de pildă, şcoli, instituţii sanitare etc.
Această parte va spori din capul locului în mod considerabil în comparaţie cu cît reprezintă în societatea actuală şi va creşte tot mai mult pe măsură ce se va dezvolta noua societate.
În al treilea rînd, fondurile pentru cei inapţi de muncă etc., într-un cuvînt pentru tot ceea ce ţine astăzi de aşa-zisa asistenţă publică.
Abia acum ajungem la „repartiţia“ pe care programul, sub influenţa lui Lassalle, o are în vedere în mod atît de limitat şi exclusiv, adică la acea parte a mijloacelor de consum care se împarte între producătorii individuali ai colectivităţii.
„Venitul integral provenit din muncă“ s-a şi prefăcut, pe nesimţite, într-un „venit ciuntit“, deşi, direct sau indirect, producătorul beneficiază, în calitate de membru al societăţii, de ceea ce i se reţine ca persoană particulară.
Aşa cum a dispărut fraza despre „venitul integral provenit din muncă“, dispare acum şi fraza despre „venitul provenit din muncă“ în general.
Într-o societate întemeiată pe principiile colectivismului şi pe proprietatea obştească asupra mijloacelor de producţie, producătorii nu fac schimb de produse; de asemenea, munca cheltuită pentru crearea produselor nu mai apare ca valoare a acestor produse, ca o calitate materială a lor, deoarece acum, spre deosebire de societatea capitalistă, munca individuală apare nemijlocit, şi nu pe cale indirectă, ca o parte componentă a muncii sociale totale. Expresia „venit provenit din muncă“, inacceptabilă şi astăzi din cauza echivocului ei, îşi pierde astfel orice sens.
Avem de-a face aici nu cu o societate comunistă care s-a dezvoltat pe propria-i bază, ci, dimpotrivă, cu una care abia se naşte din societatea capitalistă şi care, de aceea, mai poartă din toate punctele de vedere — economic, moral, spiritual — pecetea vechii societăţi din sînul căreia s-a născut. Prin urmare, fiecare producător primeşte de la societate — după ce s-au făcut toate reţinerile — exact atît cît îi dă el. Ceea ce a dat el societăţii este cota sa parte de muncă individuală. De pildă, ziua socială de munca reprezintă suma orelor de muncă individuale; timpul de muncă individual al fiecărui producător este acea parte din ziua socială de muncă pe care a efectuat-o el, cota sa parte din ziua socială de muncă. El primeşte din partea societăţii o chitanţă că a efectuat atîta şi atîta muncă (după ce s-a scăzut partea din munca sa pentru fondurile comune), iar pe baza acestei chitanţe el primeşte din stocul social o cantitate de mijloace de consum pentru care s-a cheltuit o cantitate egală de muncă. Aceeaşi cantitate de muncă pe care a dat-o societăţii sub o anumită formă, el o primeşte înapoi sub altă formă.
După cum se vede, aici domneşte acelaşi principiu care reglementează schimbul de mărfuri, întrucît acesta este un schimb de valori echivalente. Aici, conţinutul şi forma s-au schimbat, fiindcă, în împrejurările schimbate, nimeni nu poate da altceva decît munca sa, şi pe de altă parte, în proprietatea individuală nu pot trece decît mijloace de consum individuale. În ceea ce priveşte însă repartiţia acestor mijloace de consum între diferiţii producători, aici domneşte acelaşi principiu ca şi la schimbul unor echivalente-marfă: o anumită cantitate de muncă sub o formă este schimbată pe o cantitate egală de muncă sub altă formă.
De aceea, dreptul egal continuă să fie aici, în principiu, dreptul burghez, deşi principiul şi practica nu se mai bat cap în cap, pe cînd în condiţiile schimbului de mărfuri există un schimb de echivalente doar în medie, nu în fiecare caz în parte.
În pofida acestui progres, într-o privinţă acest drept egal tot mai este supus unei limitări burgheze. Dreptul producătorilor este proporţional cu munca efectuată de ei; egalitatea constă în faptul că se măsoară cu o unitate de măsură egală — munca.
Dar un individ poate fi superior altuia din punct de vedere fizic sau intelectual; el va efectua, deci, în aceeaşi cantitate de timp mai multă cantitate de muncă sau va putea munci un timp mai îndelungat; iar munca, pentru a putea servi ca unitate de măsură, trebuie determinată după cantitate sau după intensitate, altminteri ea ar înceta să mai fie unitate de măsură. Acest drept egal este un drept inegal pentru o muncă inegală. El nu recunoaşte nici un fel de deosebiri de clasă, deoarece fiecare nu e decît muncitor ca şi toţi ceilalţi; el recunoaşte însă în mod tacit, ca privilegii fireşti, dotarea individuală inegală şi, deci, capacitatea de muncă inegală a muncitorilor[6]. El este deci, prin conţinutul său, un drept al inegalităţii, ca orice drept. Prin natura sa, dreptul nu poate exista decît prin aplicarea unei unităţi de măsură egale; dar indivizii inegali (şi ei nu ar fi indivizi diferiţi dacă nu ar fi inegali) pot fi măsuraţi cu o unitate de măsură egală numai în măsura în care sînt priviţi din acelaşi unghi de vedere, consideraţi sub un singur aspect determinat, ca, de pildă, în cazul de faţă, cînd sînt priviţi numai ca muncitori, nevăzîndu-se în ei nimic altceva, făcîndu-se abstracţie de orice altceva. Mai departe: un muncitor este însurat, altul nu; unul are mai mulţi copii, altul mai puţini etc. etc. La o muncă egală şi, prin urmare, la o participare egală la fondul social de consum, unul primeşte, de fapt, mai mult decît altul, unul este mai bogat decît altul etc. Pentru a evita toate aceste neajunsuri, dreptul ar trebui să fie nu egal, ci, dimpotrivă[7], inegal.
Dar aceste neajunsuri sînt inevitabile în prima fază a societăţii comuniste, în forma în care s-a născut, după îndelungate dureri ale facerii, din societatea capitalistă. Dreptul nu poate fi niciodată superior orînduirii economice şi dezvoltării culturale a societăţii determinate de această orînduire.
În faza superioară a societăţii comuniste, după ce va dispărea subordonarea înrobitoare a indivizilor faţă de diviziunea muncii şi, o dată cu ea, opoziţia dintre munca intelectuală şi munca fizică; cînd munca va înceta să mai fie numai un mijloc de existenţă şi va deveni ea însăşi prima necesitate vitală; cînd, alături de dezvoltarea multilaterală a indivizilor, vor creşte şi forţele de producţie, iar toate izvoarele avuţiei colective vor ţîşni ca un torent — abia atunci limitele înguste ale dreptului burghez vor putea fi cu totul depăşite şi societatea va putea înscrie pe stindardele ei: de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi!
M-am oprit mai amănunţit, pe de o parte, asupra „venitului integral provenit din muncă“ şi, pe de altă parte, asupra „dreptului egal“ şi asupra „repartiţiei echitabile“, pentru a arăta cît de mult păcătuiesc cei care încearcă, pe de o parte, să impună din nou partidului nostru, ca dogme, noţiuni care, la timpul lor, au avut un oarecare sens, dar astăzi au devenit nişte fraze goale, perimate şi, pe de altă parte, denaturează prin flecăreli ideologice despre dreptate şi despre alte lucruri, atît de curente la democraţii şi socialiştii francezi, concepţia realistă sădită în partid cu atîta trudă, dar care acum a prins rădăcini.
În afară de toate cele expuse mai sus, era în general greşit să se vadă esenţialul în aşa-zisa repartiţie şi să se pună pe ea accentul principal.
Orice repartiţie a mijloacelor de consum este doar o urmare a repartiţiei condiţiilor de producţie înseşi. Iar repartiţia acestora din urmă este o caracteristică a modului de producţie însuşi. Modul de producţie capitalist, de pildă, se întemeiază pe faptul că condiţiile materiale ale producţiei se află, sub formă de proprietate asupra capitalului şi de proprietate asupra pămîntului, în mîna unor oameni care nu muncesc, în timp ce masa este numai deţinătoarea condiţiei personale a producţiei — forţa de muncă. Elementele producţiei odată astfel repartizate, rezultă de la sine repartiţia actuală a mijloacelor de consum. Atunci cînd condiţiile materiale ale producţiei vor fi proprietate colectivă a muncitorilor înşişi, rezultatul va fi o repartiţie a mijloacelor de consum diferită de cea actuală. Socialismul vulgar a preluat de la economiştii burghezi (iar o parte a democraţiei a preluat de la socialismul vulgar) maniera de a privi şi de a trata repartiţia ca pe ceva independent de modul de producţie şi de a prezenta, prin urmare, astfel lucrurile, ca şi cum socialismul ar gravita mai cu seamă în jurul problemelor repartiţiei. Dar cînd adevăratul raport a fost demult lămurit, de ce ne-am mai întoarce înapoi?
4. „Eliberarea muncii trebuie să fie opera clasei muncitoare, faţă de care toate celelalte clase constituie doar o singură masă reacţionară“.
Prima strofă este luată din cuvintele introductive ale Statutului Internaţionalei, care au fost însă „corectate“. Acolo se spune: „Eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera muncitorilor înşişi“; aici însă, dimpotrivă, „clasa muncitoare“ trebuie să elibereze — ce anume? — „munca“. Înţeleagă cine poate.
Apoi, ca o compensaţie, urmează o contra-strofă — un citat lassallean autentic: „faţă de care (de clasa muncitoare) toate celelalte clase constituie doar o masă reacţionară“.
În „Manifestul Comunist“ se spune: „Dintre toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei, numai proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul, dimpotrivă, este propriul ei produs“[8].
Burghezia — ca exponentă a marii industrii — este privită aici ca o clasă revoluţionară, faţă de feudali şi faţă de păturile de mijloc, care caută să păstreze toate poziţiile sociale create de moduri de producţie perimate. Prin urmare, aceştia nu formează împreună cu burghezia o masă reacţionară.
Pe de altă parte, proletariatul este revoluţionar faţă de burghezie, deoarece, fiind el însuşi crescut pe terenul marii industrii, tinde să elibereze producţia de caracterul ei capitalist, pe care burghezia caută să-l eternizeze. Dar „Manifestul“ adaugă: „Păturile de mijloc..., dacă acţionează în chip revoluţionar, o fac în măsura în care pentru ele există perspectiva trecerii apropiate în rîndurile proletariatului“.
Din acest punct de vedere este deci iarăşi o absurditate să se susţină că, faţă de clasa muncitoare, ele ar forma „împreună cu burghezia“ şi, pe deasupra, şi cu feudalii, „doar o masă reacţionară“.
Oare la ultimele alegeri li s-a spus meşteşugarilor, micilor industriaşi etc., precum şi ţăranilor: faţă de noi, voi alcătuiţi, împreună cu burghezii şi feudalii, doar o masă reacţionară?
Lassalle ştia „Manifestul Comunist“ pe de rost, aşa cum drept-credincioşii săi adepţi cunosc scrierile lui izbăvitoare. Şi dacă l-a falsificat într-un mod atît de grosolan, a făcut-o numai pentru a-şi justifica alianţa cu adversarii absolutişti şi feudali împotriva burgheziei.
Pe deasupra, în paragraful de mai sus, înţeleapta cugetare lassalleană este trasă de păr, neavînd nici o legătură cu acest citat, „corectat“ în mod absurd, din Statutul Internaţionalei. Este vorba pur şi simplu de o impertinenţă, care, fireşte, nu-i displace de fel d-lui Bismarck, una din acele obrăznicii ieftine la care se pretează Marat-ul de la Berlin[9].
5. „Clasa muncitoare acţionează pentru eliberarea ei, în primul rînd, în cadrul actualului stat naţional, conştientă fiind că rezultatul necesar al aspiraţiilor ei, comune muncitorilor din toate ţările civilizate, va fi înfrăţirea internațională a popoarelor“.
În opoziţie cu „Manifestul Comunist“ şi cu tot socialismul precedent, Lassalle concepea mişcarea muncitorească din cel mai îngust punct de vedere naţional. Şi iată că, cu toată activitatea Internaţionalei, se urmează această cale!
Se înţelege de la sine că, în general, pentru a putea lupta, clasa muncitoare trebuie să se organizeze acasă la ea ca clasă şi că arena nemijlocită a luptei ei este propria ei ţară. Din acest punct de vedere, lupta ei de clasă este naţională nu prin conţinutul ei, ci, cum se spune în „Manifestul Comunist“, „prin forma ei“. Dar „cadrul actualului stat naţional“, al imperiului german de pildă, se situează la rîndul lui, din punct de vedere economic, „în cadrul pieţei mondiale“, iar din punct de vedere politic „în cadrul sistemului de state“. Orice negustor ştie că comerţul german este în acelaşi timp şi comerţ exterior, iar grandoarea d-lui Bismarck constă tocmai în promovarea unui anumit fel de politică internaţională.
Şi la ce se reduce internaţionalismul partidului muncitoresc german? La conştiinţa că rezultatul aspiraţiilor lui va fi „înfrăţirea internaţională a popoarelor“[10]. Această frază, împrumutată de la Liga burgheză a păcii şi libertăţii, e menită să treacă drept echivalent al înfrăţirii internaţionale a clasei muncitoare din diferite ţări în lupta comună împotriva claselor dominante şi a guvernelor lor. Deci, despre funcţiile internaţionale ale clasei muncitoare germane — nici un cuvînt! Şi asta e tot ce i se propune să opună atît propriei ei burghezii, care a şi fraternizat cu burghezia tuturor celorlalte ţări împotriva ei, cît şi politicii internaţionale complotiste a d-lui Bismarck!
Într-adevăr, internaţionalismul programului se află la un nivel infinit mai scăzut decît internaţionalismul partidului liberului schimb. Şi acest partid susţine că rezultatul aspiraţiilor sale ar fi „înfrăţirea internaţională a popoarelor“. Dar el chiar desfăşoară efectiv o activitate pentru a internaţionaliza comerţul, şi nu se mulţumeşte numai să ştie că toate popoarele fac comerţ la ele acasă.
Activitatea internaţională a clasei muncitoare din diferite ţări nu este nicidecum în funcţie de existenţa „Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor“. Aceasta a fost numai prima încercare de a crea un organ central pentru această activitate; o încercare care, prin imboldul pe care l-a dat, a avut un succes de durată, dar care, după căderea Comunei din Paris, nu mai putea fi continuată în prima ei formă istorică.
„Norddeutsche“ al lui Bismarck avea perfectă dreptate cînd anunţa, spre satisfacţia stăpînului său, că în noul lui program partidul muncitoresc german s-a lepădat de internaţionalism[11].
[1]. În ediţia din 1891: cu. — Nota red. Editurii Politice
[2]. În ediţia din 1891: proprietate privată. — Nota red. Editurii Politice
[3]. În ediţia din 1891: social. — Nota red. Editurii Politice
[4]. Statutul Internaţionalei — „Statutul general şi Regulamentul de organizare al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor“, care au fost adoptate în 1866 la Congresul de la Geneva al Internaţionalei. La sfîrşitul lunii septembrie şi în cursul lunii octombrie 1871 Marx şi Engels au pregătit o nouă ediţie a acestora. Aici au fost anulate toate prevederile, care îşi pierduseră valabilitatea, iar în anexe figurează modificările şi completările. Ediţia germană autentică a apărut în 1872 la Leipzig. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 466—481.). — Nota red. Editurii Politice
[5]. În ediţia din 1891 lipseşte: direct. — Nota red. Editurii Politice
[6]. În ediţia din 1891 lipseşte: a muncitorilor. — Nota red. Editurii Politice
[7]. În ediţia din 1891 lipseşte: dimpotrivă. — Nota red. Editurii Politice
[8]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 475 (vezi şi K. Marx şi F. Engels. Opere adese în două volume, vol. I, Bucureşti, Editura politică, 1966, ed. a IlI-a, p. 23). — Nota trad. Editurii Politice
[9]. Marat de la Berlin — astfel îl numeşte aici Marx în mod ironic pe Wilhelm Hasselmann, care era pe atunci, la Berlin, redactorul-şef al lui „Neuer Social-Demokrat“, organul de presă al Uniunii generale a muncitorilor germani (lassalleană), şi care era, alături de Wilhelm Liebknecht, coautorul proiectului de program.
„Neuer Social-Demokrat“ — organ de presă al Uniunii generale a muncitorilor germani (lassalleană); a apărut la Berlin în 1871—1876, sub redacţia lui Wilhelm Hasselmann, de trei ori pe săptămînă; orientarea lui reflecta politica promovată de lassalleeni de adaptare la regimul bismarckian şi de apropiere de clasele dominante din Germania, precum şi oportunismul şi naţionalismul liderilor lassalleeni. — Nota red. Editurii Politice
[10]. Liga păcii şi libertăţii — organizaţie pacifistă burgheză înfiinţată în 1867 în Elveţia de republicanii şi liberalii mic-burghezi (cu participarea activă a lui V. Hugo, G. Garibaldi etc.); în 1867—1868 la activitatea Ligii a luat parte şi M. Bakunin. La începutul activităţii ei, sub influenţa lui Bakunin, Liga a încercat să folosească Internaţionala şi mişcarea muncitorească în scopurile ei. Cu ajutorul declaraţiilor despre posibilitatea de a se pune capăt războiului prin crearea „Statelor Unite ale Europei“, Liga păcii şi libertăţii semăna în mase iluzii false şi sustrăgea proletariatul de la lupta de clasă. — Nota red. Editurii Politice
[11]. „Norddeutsche“ al lui Bismarck — „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ — cotidian german, a apărut la Berlin din 1861 pînă în 1918; în deceniile 7—9 ale secolului trecut a fost organul de presă oficial al guvernului Bismarck.
Marx se referă la editorialul apărut în „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ nr. 67 din 20 martie 1875 în legătură cu proiectul de program social-democrat, în care, vorbindu-se despre punctul 5, se spune: „Agitaţia social-democrată a devenit într-o anumită privinţă mai prevăzătoare; ea se dezice de Internaţională...“. — Nota red. Editurii Politice