IV

Prima încercare a conjuraţiei stăpînilor de sclavi de a supune Parisul prin ocuparea lui de către prusieni a eşuat din cauza refuzului lui Bismarck. A doua încercare, făcută la 18 martie, s-a soldat cu înfrîngerea armatei şi cu fuga guvernului la Versailles, unde întregul aparat administrativ a fost nevoit să-l urmeze. Simulînd tratative de pace cu Parisul, Thiers a cîştigat timp pentru a pregăti războiul împotriva Parisului. Dar de unde să ia o armată? Rămăşiţele regimentelor de linie aveau un efectiv redus şi nu prezentau siguranţă. Apelurile insistente adresate de Thiers provinciilor de a trimite în ajutorul Versailles-ului Gărzile naţionale şi voluntarii s-au lovit de un refuz net. Numai Bretagne a trimis o mînă de chouans^[N351], care luptau sub steagul alb avînd fiecare pe piept un petic de pînză albă, pe care era brodată inima lui Iisus. Lozinca lor de luptă era: „Vive le roi!“ („Trăiască regele!“). Thiers a fost deci nevoit să adune în grabă o ceată pestriţă, formată din marinari, soldaţi din infanteria marină, zuavi pontificali, jandarmi de-ai lui Valentin, poliţişti şi mouchards¹⁾ de-ai lui Pietri. Această armată ar fi fost totuşi ridicol de neînsemnată fără prizonierii de război din armata lui Bonaparte, care soseau treptat, treptat fiind eliberaţi de Bismarck, astfel încît numărul lor să fie suficient, pe de o parte, pentru a întreţine războiul civil, iar pe de altă parte pentru a menţine Versailles-ul într-o dependenţă servilă faţă de Prusia. În decursul acestui război, poliţia versailleză era însărcinată să supravegheze armata versailleză, iar jandarmii trebuiau să antreneze această armată, expunîndu-se primii în locurile cele mai primejdioase. Forturile, care cădeau nu erau cucerite, ci cumpărate. Eroismul apărătorilor Comunei l-a convins pe Thiers că rezistenţa Parisului nu putea fi înfrîntă nici de geniul lui strategic şi nici de baionetele de care dispunea.

În timpul acesta, relaţiile lui cu provincia deveneau din ce în ce mai încordate. Nici o adeziune nu sosea la Versailles ca să-i încurajeze pe Thiers şi adunarea lui „des ruraux“. Dimpotrivă. Din toate părţile soseau delegaţii şi adrese care cereau, pe un ton care nu era cîtuşi de puţin respectuos, împăcarea cu Parisul pe baza recunoaşterii fără echivoc a republicii, a confirmării libertăţilor comunale şi a dizolvării Adunării naţionale, al cărei mandat expirase. Ele soseau în număr atît de mare, încît Dufaure, ministrul de justiţie al lui Thiers, printr-o circulară trimisă la 23 aprilie, a ordonat procurorilor să considere „chemarea la împăcare“ drept crimă! Dîndu-şi seama cît de lipsită de perspectiva este campania sa împotriva Parisului, Thiers a luat hotărîrea de a schimba tactica şi a fixa pentru ziua de 30 aprilie alegeri comunale în toată ţara pe baza noii legi municipale impuse de el Adunării naţionale. Bazîndu-se ici pe intrigile prefecţilor săi, colo pe măsurile de intimidare ale poliţiei sale, era încredinţat că prin votul provinciei va putea da Adunării naţionale autoritatea morală pe care aceasta nu o avusese niciodată şi că, în sfîrşit, va obţine din partea provinciei puterea materială pentru a învinge Parisul.

Chiar de la început Thiers socotise necesar să completeze războiul banditesc împotriva Parisului, glorificat în propriile sale buletine, precum şi încercările miniştrilor săi de a instaura în toată Franţa un nou regim de teroare, printr-o mică comedie a împăcării, prin care urmărea mai multe scopuri. Această comedie era menită să inducă în eroare provincia, să atragă de partea sa clasele de mijloc din Paris şi, în primul rînd, să dea prilej pretinşilor republicani din Adunarea naţională să-şi ascundă trădarea săvîrşită de ei faţă de Paris prin încrederea în Thiers. La 21 martie, pe cînd încă nu avea armată, Thiers declarase Adunări naţionale:

“Orice-ar fi, nu voi trimite armată împotriva Parisului“.

La 27 martie el a declarat din nou:

“Cînd am ocupat această funcţie, republica era un fapt împlinit şi sînt ferm hotărît s-o menţin“^[N352].

În realitate însă, în numele republicii, el a înăbuşit revoluţia la Lyon şi la Marsilia^[N353], în timp ce la Versailles adunarea „des ruraux“ întîmpina cu urlete sălbatice simpla invocare a numelui ei. După acest act de bravură, el a redus „faptul împlinit“ la nivelul unui fapt ipotetic. Principii de Orléans, pe care din precauţie îi îndepărtase din Bordeaux, puteau acum, printr-o violare flagrantă a legii, să-şi urzească în voie intrigile la Dreux. Condiţiile despre care vorbea Thiers în cursul nesfîrşitelor sale întrevederi cu delegaţii Parisului şi ai Provinciei, oricît de diferite erau declaraţiile lui ca ton şi ca nuanţă, schimbîndu-se în funcţie de timp şi de împrejurări, întotdeauna se reduceau la afirmaţia că trebuie să se răzbune pe „cei cîţiva criminali vinovaţi de asasinarea lui Clément Thomas şi a lui Lecomte“. Se subînţelege, desigur, că Parisul şi Franţa trebuie să recunoască fără rezervă că d-l Thiers însuşi întruchipează cea mai bună dintre republici, aşa cum Thiers însuşi recunoscuse, în 1830, că Ludovic-Filip întruchipează cea mai bună dintre republici. Şi chiar şi aceste concesii, el nu numai că avea grijă să le facă îndoielnice prin comentariile oficiale făcute de miniştrii lui în Adunarea naţională, dar mai acţiona şi prin Dufaure. Dufaure, acest vechi avocat orléanist, a jucat întotdeauna rolul de judecător suprem în perioadele de stare excepţională, şi acum, în 1871, sub Thiers, ca şi în 1839, sub Ludovic-Filip şi în 1849 sub preşedinţia lui Ludovic Bonaparte^[N354]. Cînd nu era ministru se îmbogăţea apărîndu-i pe capitaliştii parizieni şi-şi constituia un capital politic pledînd împotriva legilor pe care chiar el le introdusese. Iar acum nu se mulţumea să treacă în mare grabă prin Adunarea naţională un şir de legi cu caracter represiv, care, după căderea Parisului, aveau să desfiinţeze pînă şi ultimele rămăşiţe ale libertăţilor republicane în Franţa^[N355], ci lăsa să se întrevadă soarta viitoare a Parisului prin următoarea măsură: el a simplificat procedura curţilor marţiale^[N356], care i se părea prea complicată, întocmind o nouă lege draconică cu privire la deportări. Revoluţia din 1848 desfiinţase pedeapsa cu moartea pentru crime politice, înlocuind-o cu deportarea. Ludovic-Napoleon n-a cutezat, cel puţin pe faţă, să reintroducă domnia ghilotinei. Adunarea „des ruraux“, care nu îndrăznea încă nici măcar să insinueze că în ochii ei parizienii nu sînt nişte rebeli, ci nişte asasini, a fost, aşadar, nevoită să-şi limiteze răzbunarea proiectată împotriva Parisului la noua lege cu privire la deportări a lui Dufaure. În aceste condiţii, Thiers nu ar fi putut juca atîta timp comedia împăcării decît dacă această comedie n-ar fi provocat - ceea ce şi urmărea el de fapt - furia turbată a deputaţilor adunării „des ruraux“, a căror minte de rumegătoare nu pricepea nici acest joc şi nici necesitatea ipocriziei, a duplicităţii şi tergiversărilor lui Thiers.

În vederea alegerilor comunale care urmau să aibă loc la 30 aprilie, în ziua de 27 Thiers a jucat una dintre marile lui scene de împăcare. Revărsînd un potop de fraze sentimentale, el a exclamat de la tribuna Adunării naţionale:

„Nu există decît un singur complot împotriva republicii, acesta este complotul Parisului, care ne sileşte să vărsăm sînge francez. Dar repet încă şi încă o dată: să pună jos aceste arme nelegiuite cei care le-au ridicat, şi noi, renunţînd la pedeapsă vom încheia imediat un act de pace, de la care va fi exclus doar mănunchiul de criminali“.

La întreruperile vehemente ale deputaţilor adunării „des ruraux“ el a răspuns:

„Spuneţi-mi, domnilor, vă rog stăruitor, n-am dreptate ? Vă pare realmente rău că am putut spune pe bună dreptate că nu există decît un mănunchi de criminali ? Nu e oare o fericire în toată nenorocirea noastră că oamenii care au fost în stare să verse sîngele generalilor Clément Thomas şi Lecomte constituie rare excepţii?“^[N357]

Franţa rămînea însă surdă la discursurile lui Thiers, care se legăna cu speranţa că-i va vrăji pe toţi cu cîntecul său de sirenă parlamentară. Din toate cele 700.000 de locuri de consilieri comunali aleşi în cele 35.000 de comune rămase Franţei, legitimiştii, orléaniştii şi bonapartiştii laolaltă n-au obţinut nici măcar 8.000. Rezultatul celui de-al doilea scrutin care a urmat le-a fost şi mai ostil. Adunarea naţională nu numai că nu a primit din partea provinciilor puterea materială de care avea atîta nevoie, dar a pierdut orice drept de a juca rolul de forţă morală: dreptul de a se considera exponenta voinţei generale a Franţei. Şi, pentru a desăvîrşi înfrîngerea, consiliile comunale nou alese ale tuturor oraşelor Franţei ameninţau adunarea uzurpatoare de la Versailles cu o contraadunare la Bordeaux.

Acum sosise pentru Bismarck momentul mult aşteptat al unei intervenţii hotărîte. El a poruncit lui Thiers pe un ton de stăpîn să trimită imediat împuterniciţi la Frankfurt pentru încheierea definitivă a păcii. Supunîndu-se umil ordinului dat de domnul şi stăpînul său, Thiers s-a grăbit să trimită pe credinciosul său Jules Favre, însoţit de Pouyer-Quertier. Acest Pouyer-Quertier era un fabricant textilist “de vază“ din Rouen, partizan înfocat, ba chiar servil, al celui de-al doilea Imperiu, căruia nu avusese niciodată să-i impute ceva în afară de tratatul comercial încheiat cu Anglia^[N358], care dăuna intereselor lui de fabricant. De îndată ce s-a instalat la Bordeaux ca ministru de finanţe al lui Thiers, el a atacat acel „nelegiuit“ tratat, făcînd aluzii la o iminentă anulare a lui, şi a avut chiar neruşinarea, ce-i drept zadarnică (fiindcă nu ceruse aprobarea lui Bismarck), să încerce reintroducerea imediată a vechilor taxe protecţioniste împotriva Alsaciei, ceea ce, spunea el, nu contravine nici unui tratat internaţional în vigoare. Omul acesta, care considera contrarevoluţia ca un mijloc de a reduce salariile la Rouen, iar cedarea provinciilor franceze ca un mijloc de a majora preţul mărfurilor sale în Franţa, nu era oare predestinat să fie tovarăşul demn al lui Jules Favre în ultima trădare care avea să încununeze întreaga operă a acestuia?

Cînd această simpatică pereche de împuterniciţi a sosit la Frankfurt, Bismarck, pe un ton răstit şi autoritar, i-a pus să aleagă: „Sau restaurarea imperiului, sau acceptarea necondiţionată a condiţiilor mele de pace!“ Aceste condiţii prevedeau termene mai scurte de plată a despăgubirilor de război şi menţinerea ocupaţiei forturilor pariziene de către trupele prusiene pînă cînd Bismarck se va declara satisfăcut de situaţia din Franţa. Astfel, Prusia a fost recunoscută arbitru suprem în chestiunile interne ale Franţei! În schimb, pentru a distruge Parisul, Bismarck a declarat că este gata să elibereze trupele bonapartiste prizoniere şi să le acorde şi sprijinul direct al trupelor împăratului Wilhelm. Ca o garanţie a bunei sale credinţe el fixa termenul de plată al primei rate a despăgubirilor în funcţie de „pacificarea“ Parisului. Thiers şi mandatarii lui s-au repezit, fireşte, cu lăcomie asupra acestei momeli. La 10 mai au semnat tratatul de pace, care la 18 mai, datorită străduinţelor lor, a fost deja ratificat de Adunarea naţională.

În intervalul dintre încheierea păcii şi sosirea prizonierilor bonapartişti, Thiers s-a simţit cu atît mai obligat să-şi reia comedia împăcării, cu cît acoliţii săi republicani aveau mare nevoie să găsească un pretext ca să închidă ochii în faţa pregătirilor pentru masacrul de la Paris. Încă la 8 mai el a răspuns unoi delegaţii alcătuite din mic-burghezi veniţi să-l convingă să ajungă la o împăcare:

“De îndată ce insurgenţii se vor fi hotărît să capituleze, porţile Parisului vor sta timp de o săptămînă larg deschise pentru toată lumea, cu excepţia asasinilor generalilor Clément Thomas şi Lecomte“.

După cîteva zile, cînd adunarea „des ruraux“ i-a cerut cu vehemenţă socoteală pentru această promisiune, el s-a eschivat de la un răspuns, dar a adăugat foarte semnificativ:

„Vă spun că printre dv. sînt unii nerăbdători care prea se grăbesc. Să mai aştepte 8 zile -, la sfîrşitul acestor 8 zile nu va mai fi nici o primejdie, iar sarcina ce-o vor avea de îndeplinit va fi la înălţimea curajului şi a capacităţii lor“^[N359].

De îndată ce Mac-Mahon i-a putut promite că va intra in scurt timp în Paris, Thiers a declarat Adunării naţionale că:

„va intra în Paris cu legea în mînă şi că le va cere mizerabililor care au jertfit viaţa atîtor soldaţi şi au distrus monumente publice să-şi ispăşească crimele“.

Cînd momentul hotărîtor era aproape, el a declarat Adunării naţionale că „va fi fără milă“; Parisului i-a spus că sentinţa i-a şi fost rostită; iar bandiţilor lui bonapartişti le-a declarat că statul le permite să se răzbune împotriva Parisului după pofta inimii. La sfîrşit, cînd la 21 mai trădarea a deschis generalului Douay porţile Parisului, Thiers a dezvăluit la 22 mai adunării „des ruraux“ „ţinta“ comediei sale de împăcare pe care ei se încăpăţînaseră atîta vreme s-o înţeleagă greşit.

„V-am spus acum cîteva zile că ne apropiem de ţintă; astăzi vin să vă spun că ţinta a fost atinsă. În sfîrşit ordinea, justiţia şi civilizaţia au învins“^[N360].

Da, au învins. Civilizaţia şi justiţia orînduirii burgheze apar în adevărata lor lumină lugubră de îndată ce sclavii şi asupriţii acestei orînduiri se răzvrătesc împotriva stăpînilor lor. Atunci, din această civilizaţie şi justiţie nu mai rămîne decît barbarie nedeghizată şi răzbunare în dispreţul legii. Fiecare nouă criză în lupta de clasă dintre acaparatorii avuţiei şi cei care o produc face ca acest fapt să iasă şi mai limpede la iveală. Pînă şi ororile săvîrşite de burghezi în iunie 1848 pălesc în faţa nemaipomenitelor atrocităţi din 1871. Eroismul plin de abnegaţie cu care întregul popor parizian - bărbaţi, femei şi copii - a continuat să lupte timp de încă 8 zile după intrarea versaillezilor oglindeşte măreţia cauzei lui, tot atît de limpede cum oglindesc sălbaticele nelegiuiri ale soldăţimii spiritul propriu acelei civilizaţii ai cărei apărători şi răzbunători năimiţi sînt. Admirabilă este într-adevăr civilizaţia căreia i se pune problema grea cum să se descotorosească de mormanele de cadavre ale oamenilor ucişi de ea după ce lupta se terminase.

Pentru a găsi o analogie purtării lui Thiers şi a sîngeroşilor lui copoi, trebuie să ne întoarcem la vremurile lui Sulla şi ale celor două triumvirate romane^[N361]. Acelaşi măcel în masă săvîrşit cu sînge rece; aceleaşi asasinate comise fără a se ţine seamă de vîrstă şi sex; acelaşi sistem de torturare a prizonierilor; aceeaşi prigoană, dar de astă dată împotriva unei clase întregi; aceeaşi vînătoare sălbatică dezlănţuită împotriva conducătorilor care se ascundeau, ca nu cumva să scape vreunul; aceleaşi denunţuri împotriva adversarilor politici şi personali; aceeaşi nepăsare în măcelărirea unor oameni cu totul străini de luptă. Singura deosebire constă în aceea că romanii nu aveau mitraliere pentru a extermina proscrişii în masă şi nu păşeau cu „legea în mînă“ şi cu lozinca „civilizaţiei“ pe buze.

Şi după toate aceste orori, aruncaţi o privire şi asupra celuilalt aspect, şi mai dezgustător, al acestei civilizaţii burgheze, aşa cum reiese din descrierea propriei sale prese!

„În depărtare se mai aud încă împuşcături izolate - scrie corespondentul parizian al unui ziar conservator din Londra - şi răniţi lipsiţi de îngrijire îşi dau sfîrşitul pe lespezile funerare din cimitirul Pere Lachaise, 6.000 de insurgenţi rătăcesc, cuprinşi de desperare şi groază, în labirintul catacombelor, şi pe străzi se mai pot vedea nenorociţi duşi spre a fi seceraţi în masă cu mitralierele. Într-un asemenea moment e revoltător să vezi cafenelele pline de oameni care beau absint, joacă biliard şi domino; e revoltător să vezi femei desfrînate lăfăindu-sa pe bulevarde şi să auzi cum liniştea nopţii e tulburată de larma chefurilor din separeurile restaurantelor de lux!“

D-l Edouard Hervé scrie în „Journal de Paris“^[N362], ziar versaillez suprimat de Comună:

„Felul în care populaţia (!) Parisului şi-a manifestat ieri bucuria a fost într-adevăr mai mult decît frivol, şi ne temem că pe măsură ce trece timpul lucrurile se vor înrăutăţi tot mai mult. Parisul are un aspect sărbătoresc, ceea ce este cu totul deplasat, şi, dacă nu vrem să merităm denumirea de Parisiens de la decadence²⁾ trebuie să punem capăt acestei stări de lucruri“.

Şi apoi citează un pasaj din Tacitus:

„Şi, a doua zi după acea luptă îngrozitoare şi chiar înainte ca ea să fi fost pe deplin terminată, Roma, ticăloşită şi depravată, a început să se tăvălească din nou în mocirla desfrîului care îi distrugea trupul şi îi pîngărea sufletul - alibi proelia et vulnera, alibi balneae popinaeque (aici încăierări şi vărsare de sînge, dincolo oameni în băi şi în cîrciumi)“^[N363].

D-l Hervé uită doar un singur lucru, şi anume că „populaţia Parisului“ despre care vorbeşte el nu este decît populaţia Parisului lui Thiers, a franc-fileurilor care se întorceau cu duiumul de la Versailles, Saint-Denis, Rueil şi Saint-Germain; acesta este într-adevăr Parisul „epocii de decadenţă“.

În toate triumfurile ei sîngeroase asupra luptătorilor plini de abnegaţie pentru o societate nouă şi mai bună, această civilizaţia scelerată, bazată pe înrobirea muncii, acoperă gemetele victimilor ei cu un torent de calomnii, pe care ecoul le repetă în lumea întreagă. Calmul Paris muncitoresc, Parisul Comunei, este deodată prefăcut de către aceşti cîini de pază ai „ordinii“ însetaţi de sînge într-un pandemoniu. Şi ce spune raţiunii burghezilor din toate ţările această monstruoasă transformare ? Nimic altceva decît că Comuna a conspirat împotriva civilizaţiei! Poporul Parisului se sacrifică cu entuziasm pentru Comună; numărul morţilor săi este mai mare decît în oricare luptă anterioară. Ce dovedeşte aceasta? Nimic altceva decît că Comuna nu este guvernarea proprie a poporului, ci uzurparea puterii de către cîţiva criminali! Femeile Parisului îşi dau bucuroase viaţa pe baricade sau la locul de execuţie. Ce dovedeşte aceasta? Nimic altceva decît că demonul Comunei a făcut din ele nişte Megere şi Hecate! Moderaţia Comunei, în timpul celor două luni de dominaţie deplină, nu-şi găseşte asemănare decît în eroismul apărării ei. Ce dovedeşte aceasta? Nimic altceva decît că, sub masca moderaţiei şi a omeniei, Comuna şi-a ascuns cu grijă diabolica ei sete de sînge pentru a-i da frîu liber în ceasul agoniei!

În actul său eroic de jertfire de sine, Parisul muncitoresc a fost nevoit să lase pradă flăcărilor clădiri şi monumente. Cînd cei ce înrobesc proletariatul îi sfîrtecă în fîşii trupul viu, să nu se aştepte că vor intra triumfători în reşedinţele lor neatinse. Guvernul de la Versailles ţipă: „Au dat foc!“ şi le şopteşte gealaţilor săi, pînă în satele cele mai îndepărtate, cuvîntul de ordine de a porni vînătoarea împotriva tuturor adversarilor, aceşti incendiatori de profesie. Burghezia din întreaga lume priveşte cu satisfacţie măcelărirea în masă a oamenilor după bătălie, dar se revoltă cînd “sînt profanate“ cărămizile şi tencuiala!

Cînd guvernele dau flotelor lor de război permisiunea oficială „să ucidă, să dea foc şi să distrugă“, este aceasta o permisiune de incendiere? Cînd trupele britanice au dat în mod absurd foc Capitoliului din Washington şi palatului de vară al împăratului Chinei^[N364], a fost aceasta o incendiere? Cînd prusienii, nu din considerente militare, ci numai din răzbunare, au dat foc, stropind casele cu gaz, unor oraşe ca Châteaudun şi unui mare număr de sate, a fost aceasta o incendiere? Cînd Thiers, timp de şase săptă-mîni, a bombardat Parisul, afirmînd că vrea să dea foc numai caselor locuite, a fost aceasta o incendiere? - În război focul este o armă la fel de legitimă ca oricare alta. Clădirile ocupate de duşman sînt bombardate spre a fi incendiate. Dacă apărătorii sînt nevoiţi să părăsească clădirile, ei înşişi le dau foc pentru ca atacanţii să nu se poată instala în ele. Soarta inevitabilă a clădirilor situate pe frontul de luptă al tuturor armatelor regulate din lume a fost întotdeauna să fie incendiate. Dar în războiul celor înrobiţi împotriva asupritorilor lor, singurul război drept pe care îl cunoaşte istoria, asemenea măsuri sînt considerate cu desăvîrşire inadmisibile! Comuna a recurs la incendii ca la o armă defensivă în sensul cel mai strict al cuvîntului. Ea a folosit-o pentru ca trupele versailleze să nu poată intra pe străzile lungi şi drepte, deschise special de Haussmann pentru tirul artileriei; ea a folosit-o pentru a-şi acoperi retragerea, întocmai cum versaillezii, pentru a înainta, au întrebuinţat grenadele, care au distrus cel puţin tot atîtea case cîte au distrus incendiile Comunei. Nici acum nu se ştie bine care clădiri au fost incendiate de apărători şi care de atacanţi. Iar apărătorii au recurs la incendii abia atunci cînd trupele versailleze au început măcelărirea în masă a prizonierilor. În plus, Comuna anunţase cu mult înainte că, dacă va fi împinsă la extrem, se va îngropa sub dărîmăturile Parisului, făcînd din Paris o a doua Moscovă; la fel făgăduise şi guvernul apărării naţionale, dar numai pentru a-şi masca trădarea. Tocmai în acest scop pregătise Trochu o rezervă de petrol. Comuna ştia că adversarilor ei nu le pasă cîtuşi de puţin de viaţa poporului din Paris, dar că în schimb le pasă foarte mult de propriile lor imobile din Paris. Iar Thiers, la rîndul său, declarase că răzbunarea lui va fi necruţătoare. De îndată ce, pe de o parte, armata lui era gata de luptă şi, pe de altă parte prusienii au închis drumul, el a strigat: „voi fi fără milă! Ispăşirea va fi totală, judecata necruţătoare“. Dacă muncitorii parizieni s-au făcut vinovaţi de vandalism, acesta a fost vandalism al unei apărări desperate şi nu vandalism al triumfului, ca acela de care s-au făcut vinovaţi creştinii care au distrus nepreţuitele opere de artă ale antichităţii păgîne; şi chiar şi acest vandalism a fost justificat de istoriografi ca un moment inevitabil şi relativ lipsit de importanţă în lupta gigantică dintre societatea nouă, care se năştea, şi cea veche, care se descompunea. Şi cu atît mai puţin aceste măsuri ale muncitorilor parizieni puteau fi comparate cu vandalismul lui Haussmann, care a măturat Parisul istoric pentru a face loc Parisului bulevardierilor.

Dar executarea de către Comună a celor 64 de ostatici în frunte cu arhiepiscopul Parisului! - Burghezia şi armata ei au reintrodus în iunie 1848 un obicei de mult dispărut din practica războiului: împuşcarea prizonierilor lipsiţi de apărare. De atunci, acest obicei sălbatic a fost practicat, într-o măsură mai mare sau mai mică, ori de cîte ori era înăbuşită o răscoală populară în Europa şi în India - o dovadă evidentă că acest obicei însemna un adevărat „progres al civilizaţiei“! Pe de altă parte, prusienii au reintrodus în Franţa obiceiul de a lua ostatici - oameni nevinovaţi care răspundeau cu viaţa lor pentru acţiunile altora. Cînd Thiers, după cum am văzut, a introdus chiar de la începutul luptei obiceiul uman de a-i împuşca pe prizonierii comunarzi, Comunei nu i-a rămas altă alegere pentru a apăra viaţa acestor prizonieri decît să recurgă la obiceiul prusac de a lua ostatici. Versaillezii continuînd totuşi să împuşte prizonieri, condamnau prin aceasta la moarte mereu pe alţi ostatici din rîndurile lor. Cum mai puteau fi ei cruţaţi după baia de sînge prin care pretorienii lui Mac-Mahon şi-au serbat intrarea în Paris? Oare şi suprema măsură de apărare împotriva sălbăticiei necruţătoare a guvernului burghez - luarea de ostatici - trebuia să ajungă o simplă bătaie de joc? Adevăratul ucigaş al arhiepiscopului Darboy este Thiers. Comuna a propus în repetate rînduri ca, în schimbul lui Blanqui care se afla în mîinile lui Thiers, să-i elibereze pe arhiepiscop şi pe mulţi alţi preoţi. Dar Thiers a refuzat cu încăpăţînare. El ştia că în persoana lui Blanqui i-ar da Comunei un conducător, pe cînd arhiepiscopul i-ar putea fi mult mai de folos în calitate de cadavru. În privinţa asta Thiers l-a imitat pe Cavaignac. Cu ce strigăte de indignare i-a învinuit în iunie 1848 Cavaignac cu ai săi „oameni ai ordinii“ pe insurgenţi de uciderea arhiepiscopului Affre! În realitate, ei ştiau prea bine că arhiepiscopul fusese împuşcat de soldaţii ordinii. Jacquement, vicarul general al arhiepiscopului, le înmînase o declaraţie în sensul acesta imediat după săvîrşirea acestei fapte.

Acest cor al calomniei, pe care partidul ordinii nu uită niciodată să-l intoneze împotriva victimelor sale la orgiile sîngeroase pe care le pune la cale, dovedeşte doar că burghezul de azi se consideră urmaşul de drept al seniorului feudal de odinioară, care se considera în drept să folosească orice armă împotriva plebeului, în timp ce însuşi faptul că plebeul avea în mîna sa o armă constituia o crimă.

Complotul clasei dominante în vederea înăbuşirii revoluţiei cu ajutorul unui război civil dus sub protecţia cotropitorului străin - complot a cărui desfăşurare am urmărit-o începînd de la 4 septembrie şi pînă la intrarea pretorienilor lui Mac-Mahon prin poarta St. Cloud - a culminat cu măcelul de la Paris. Bismarck priveşte cu satisfacţie ruinele Parisului, pe care le consideră, poate, primul pas spre distrugerea generală a oraşelor mari, la care a visat încă de pe vremea cînd era un simplu rural în „chambre introuvable“ a Prusiei din 1849^[N365]. El priveşte cu satisfacţie cadavrele proletariatului parizian. Pentru el aceasta nu înseamnă numai lichidarea revoluţiei, ci şi lichidarea Franţei, care acum este cu adevărat decapitată, şi este decapitată chiar de guvernul francez. Cu superficialitatea caracteristică tuturor oamenilor de stat copleşiţi de succese, el nu vede decît aspectul exterior al acestui monstruos eveniment istoric. Cînd oare s-a mai văzut în istorie un învingător care să-şi încununeze victoria devenind nu numai jandarmul, dar şi spadasinul plătit al guvernului învins? Între Prusia şi Comuna din Paris nu era război. Dimpotrivă, Comuna acceptase condiţiile preliminare de pace, iar Prusia se declarase neutră. Prusia nu era deci parte beligerantă. Ea a procedat ca un spadasin, ca un spadasin laş, căci nu-şi asuma nici un risc; ca un spadasin plătit, pentru că condiţionase dinainte plata sumei de 500.000.000, preţul asasinatului, de căderea Parisului. Şi astfel a ieşit la iveală adevăratul caracter al războiului pe care providenţa îl decretase pentru pedepsirea Franţei nelegiuite şi destrăbălate de către cucernica şi virtuoasa Germanie! Şi această nemaipomenită încălcare, chiar din punctul de vedere al juriştilor vechii societăţi, a dreptului internaţional, în loc să determine guvernele „civilizate“ ale Europei să înfiereze în faţa popoarelor criminalul guvern prusian, care era un simplu instrument al cabinetului de la Petersburg, le face doar să stea pe gînduri dacă cele cîteva victime scăpate din dublul cordon din jurul Parisului nu ar trebui cumva predate şi ele călăului din Versailles!

După terminarea celui mai îngrozitor război din epoca modernă, armata învingătoare şi cea învinsă se coalizează pentru a măcelări împreună proletariatul; acest eveniment nemaipomenit nu înseamnă, aşa cum credea Bismarck, înfrîngerea definitivă a noii societăţi care-şi croieşte drum, ci este o dovadă a totalei descompuneri a vechii societăţi burgheze. Cel mai înalt avînt eroic de care mai era în stare societatea veche era războiul naţional; acum acesta se vădeşte a fi o simplă înşelăciune a guvernului, prin care el nu urmăreşte decît să mai amîne lupta de clasă, dar, de îndată ce lupta de clasă ia forma unui război civil, această înşelăciune este spulberată. Dominaţia de clasă nu se mai poate ascunde îndărătul uniformei naţionale; guvernele naţionale fac cauză comună în faţa proletariatului!

După duminica rusaliilor din 1871, între muncitorii Franţei şi cei care acaparează produsul muncii acestora nu mai poate fi nici pace, nici armistiţiu. S-ar putea ca pentru un timp ambele clase să simtă apăsarea mîinii de fier a unei soldăţimi mercenare. Dar în mod inevitabil lupta dintre ele va izbucni din nou şi va lua proporţii tot mai mari, şi cine va ieşi în cele din urmă învingător: cei cîţiva acaparatori sau majoritatea covîrşitoare a celor ce muncesc, în această privinţă nu poate exista nici o îndoială. Iar muncitorii francezi nu reprezintă decît avangarda întregului proletariat contemporan.

Guvernele europene care şi-au demonstrat în faţa Parisului caracterul internaţional al dominaţiei de clasă, ţipă cît le ţine gura că Asociaţia Internaţională a Muncitorilor - adică organizarea internaţională a muncii împotriva conjuraţiei cosmopolite a capitalului - e principala cauză a tuturor acestor nenorociri. Thiers aduce acestei organizaţii acuzaţia că este un despot al muncii, care se dă drept eliberatorul ei. Picard a ordonat să se interzică orice legături între membrii din Franţa ai Internaţionalei şi cei din străinătate; contele Jaubert, vechiul şi mumificatul complice al lui Thiers din 1835, a declarat că stîrpirea ei trebuie să fie sarcina principală a tuturor guvernelor. Adunarea „des ruraux“ urlă împotriva ei, iar întreaga presă europeană îi ţine isonul. Un scriitor francez, care se bucură de toată stima şi care este cu totul străin de Asociaţia noastră³⁾, a spus în legătură cu aceasta:

„Membrii Comitetului central al Gărzii naţionale, ca şi cea mai mare parte dintre membrii Comunei, reprezintă minţile cele mai active, mai pătrunzătoare şi mai energice din Asociaţia Internaţională a Muncitorilor... Oameni absolut cinstiţi, sinceri, inteligenţi, plini de abnegaţie, curaţi şi fanatici în sensul bun al cuvîntului“^[N366].

Mintea burghezului, îmbîcsit de spirit poliţienesc, îşi închipuie, desigur, Asociaţia Internaţională a Muncitorilor ca pe un fel de societate complotistă secretă al cărei organ central ordonă din cînd în cînd să se facă răscoale în diferite ţări. În realitate însă, Asociaţia noastră nu este decît o uniune internaţională care uneşte pe muncitorii cei mai înaintaţi din diferitele ţări ale lumii civilizate. Este firesc ca oriunde, sub orice formă şi în orice condiţii se manifestă lupta de clasă, în fruntea ei să se afle membri ai Asociaţiei noastre. Terenul pe care se dezvoltă această Asociaţie este însăşi societatea contemporană. Ea nu poate fi stîrpită, oricît de mult sînge s-ar vărsa. Pentru a o stîrpi, guvernele ar trebui să stîrpească în primul rînd dominaţia despotică a capitalului asupra muncii, adică temelia propriei lor existenţe parazitare.

Parisul muncitorilor, cu Comuna lui, va fi în veci cinstit ca vestitorul glorios al unei societăţi noi. Numele martirilor lui rămîn săpate în marea inimă a clasei muncitoare. Istoria i-a ţintuit de pe acum pe călăii lui la stîlpul infamiei, şi toate rugile popilor lor nu-i vor putea desprinde de pe acest stîlp.

256, High Holborn, London, Western Central

30 mai 1871

Anexe

1). - agenţi secreţi. - Nota trad. Editurii Politice

2). - parizieni ai epocii de decadenţă. - Nota trad. Editurii Politice

3). Probabil Robinet. - Nota red. Editurii Politice

[N351]. „Chouans“ - în timpul Comunei din Paris, comunarzii numeau astfel detaşamentul monarhist al armatei din Versailles, recrutat în Bretagne, prin analogie cu participanţii la rebeliunea contrarevoluţionară care a avut loc în nord-vestul Franţei în perioada revoluţiei burgheze franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. - Nota red. Editurii Politice (nota 351, vol. 1)

[N352]. „Annales de l'Assemblée naţionale“, T. 2, 1871, p. 145. - Nota red. Editurii Politice (nota 352, vol. 1)

[N353]. Sub influenţa revoluţiei proletare de la Paris, al cărei rezultat a fost crearea Comunei din Paris, la Lyon, Marsilia şi într-o serie de alte oraşe din Franţa au avut loc manifestări revoluţionare ale maselor populare. La 22 martie, Garda naţională şi muncitorii din Lyon au ocupat primăria. După sosirea la Lyon, în ziua de 26 martie, a unei delegaţii din Paris, a fost proclamată Comuna, dar comisia provizorie, înfiinţată în vederea pregătirii alegerilor pentru Comună, care nu dispunea de mari forţe militare şi nu aveau suficiente legături cu masele populare şi cu Garda naţională, a renunţat la mandatul ei. O nouă acţiune a oamenilor muncii din Lyon care a avut loc la 30 aprilie a fost crunt reprimată de armată şi poliţie.

La Marsilia, populaţia răsculată a oraşului a ocupat primăria şi l-a arestat pe prefect; în oraş a fost creată o comisie a departamentului şi s-a fixat ziua, 5 aprilie, cînd urmau să aibă loc alegerile pentru Comună. Mişcarea revoluţionară de la Marsilia a fost înăbuşită la 4 aprilie de trupele guvernamentale, care au supus oraşul unei canonade. - Nota red. Editurii Politice (nota 353, vol. 1)

[N354]. Este vorba de activitatea lui Dufaure, îndreptată spre întărirea regimului monarhiei din iulie, în perioada intervenţiei armate a Societăţii anotimpurilor în mai 1839 şi de rolul lui Dufaure în lupta împotriva partidului mic-burghez de opoziţie Muntele în timpul celei de-a doua republici din iunie 1849.

Acţiunea revoluţionară întreprinsă la 12 mai 1839 de Societatea anotimpurilor, societate secretă republican-socialistă, condusă de Blanqui şi Barbes, nu s-a sprijinit pe mase şi a avut un caracter complotist; acţiunea a fost înăbuşită de trupele guvernamentale şi de Garda naţională. în vederea luptei împotriva pericolului revoluţionar s-a format un nou guvern, în care a intrat Dufaure.

În iunie 1849, în condiţiile creşterii crizei politice, provocată de acţiunile opoziţioniste ale partidului Muntelui împotriva lui Ludovic Bonaparte, preşedintele republicii, Dufaure, care ocupa postul de ministru de interne, a fost iniţiatorul adoptării unor legi represive împotriva părţii revoluţionare a Gărzii naţionale, democraţilor şi socialiştilor. - Nota red. Editurii Politice (nota 354, vol. 1)

[N355]. Este vorba de legea „Cu privire la urmărirea delictelor de presă“ adoptată de Adunarea naţională, prin care erau repuse în vigoare articolele legilor reacţionare anterioare cu privire la presă (1819 şi 1849) şi care prevedea sancţiuni severe, mergînd pînă la interzicerea organelor de presă pentru atacuri împotriva autorităţilor; de asemenea este vorba de reinstalarea în funcţii a funcţionarilor celui de-al doilea imperiu, concediaţi anterior şi de legea specială cu privire la restituirea proprietăţilor confiscate de Comună şi la stabilirea unor pedepse pentru confiscarea lor, considerată un delict penal. - Nota red. Editurii Politice (nota 355, vol. 1)

[N356]. Legea cu privire la procedura tribunalelor militare, prezentată de Dufaure Adunării naţionale, reducea încă şi mai mult această procedură faţă de codul de legi militare din 1857. Legea sancţiona dreptul comandantului armatei şi al ministrului de război ca, la aprecierea lor, să pornească o acţiune judiciară fără instrucţie prealabilă; în aceste cazuri, procesul, inclusiv judecarea apelului, precum şi executarea sentinţei trebuiau să aibă loc în decurs de 48 de ore. Proiectul acestei legi a fost publicat în „Journal officiel de la République française“, Versailles, 7 aprilie, 1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 356, vol. 1)

[N357]. „Annales de l'Assemblée nationale“, T. 2, Paris 1871, p. 736. - Nota red. Editurii Politice (nota 357, vol. 1)

[N358]. Este vorba de tratatul comercial semnat de Anglia şi Franţa la 23 ianuarie 1860. Prin acest tratat, Franţa renunţa la politica vamală prohibitivă şi o înlocuia prin introducerea unor taxe vamale care nu puteau depăşi 30% din valoarea mărfurilor. Tratatul acorda Franţei dreptul de a exporta fără vamă majoritatea mărfurilor destinate Angliei. O consecinţă a încheierii acestui tratat a fost brusca intensificare a concurenţei pe piaţa internă ca urmare a afluxului de mărfuri din Anglia, ceea ce a stîrnit nemulţumirea industriaşilor francezi.. - Nota red. Editurii Politice (nota 358, vol. 1)

[N359]. „Annales de l'Assemblée nationale“, T. 2, Paris, 1871, p. 914. - Nota red. Editurii Politice (nota 359, vol. 1)

[N360]. „Annales de l'Assemblée nationale“, T. 3, Paris, 1871, p. 109. - Nota red. Editurii Politice (nota 360, vol. 1)

[N361]. Vremurile lui Sulla - Este vorba de atmosfera de teroare şi de represaliile sîngeroase din perioada ascuţirii luptei sociale şi politice în Roma antică în cursul diferitelor stadii ale crizei prin care a trecut Republica romană sclavagistă în secolul I î.e.n.

Dictatura lui Sulla (82-79 î.e.n.), favoritul aristocraţiei, al nobilimii sclavagiste, a fost însoţită de exterminarea în masă a reprezentanţilor grupării sclavagiste potrivnice. În timpul lui Sulla au fost introduse pentru prima oară proscripţiile - lista persoanelor pe care orice roman avea dreptul să le ucidă fără judecată.

Primul şi al doilea triumvirat roman (60-53 şi 43-36 î.e.n.) - dictatura celor mai influenţi comandanţi de oşti romani, care au căzut de acord să împartă între ei puterea, în primul caz Pompei, Cezar şi Crassus, în al doilea Octavian, Antoniu şi Lepidus. Domnia triumvirilor a marcat o etapă în lupta pentru lichidarea Republicii romane şi instaurarea puterii monarhice unice la Roma. Triumvirii au folosit pe scară largă metoda exterminării fizice a rivalilor lor. După decăderea primului şi celui de-al doilea triumvirat au urmat războaie civile sîngeroase. - Nota red. Editurii Politice (nota 361, vol. 1)

[N362]. „Journal de Paris“ - săptămînal, a apărut la Paris începînd din 1867; avea o orientare monarhist-orleanistă. - Nota red. Editurii Politice (nota 362, vol. 1)

[N363]. Marx dă extrase din articolul publicistului francez Hervé, apărut în „Journal de Paris“ nr. 138 din 31 mai 1871, în care este reprodus un citat din lucrarea lui Tacitus „Istoria“ (cartea a III-a, capitolul 83). - Nota red. Editurii Politice (nota 363, vol. 1)

[N364]. În august 1814, în timpul războiului dintre Anglia şi S.U.A., trupele engleze, ocupînd Washingtonul, au incendiat Capitoliul (clădirea Congresului), Casa Albă şi alte clădiri publice din capitală.

În octombrie 1860, în timpul războiului colonialist de cotropire dus de Anglia şi Franţa împotriva Chinei (1857-1860), trupele anglo-franceze au prădat şi apoi au incendiat renumitul palat de vară imperial din apropierea Pekinului - cea mai bogată colecţie de comori ale arhitecturii şi artei chineze. - Nota red. Editurii Politice (nota 364, vol. 1)

[N365]. Marx numeşte „chambre introuvable“ din Prusia - prin analogie cu ultrareacţionara „chambre introuvable“ din 1815-1816 din Franţa - Adunarea aleasă în ianuarie-februarie 1849 pe baza constituţiei acordate de regele Prusiei în ziua loviturii de stat contrarevoluţionare din Prusia de la 5 decembrie 1848. În conformitate cu constituţia, Adunarea era formată din aristocratica „Cameră a seniorilor“, privilegiată, şi Camera a doua, în care, la alegerile în două trepte aveau dreptul să participe numai aşa-numiţii „prusieni independenţi“, ceea ce asigura preponderenţa în cadrul ei a elementelor iuncheriste-birocratice şi burgheze de dreapta. Bismarck, ales în Camera a doua, era unul din liderii grupării iuncheriste de extremă dreaptă. - Nota red. Editurii Politice (nota 365, vol. 1)

[N366]. „Political notes on the present situation of France and Paris. By a French Positivist“, ed. by Edward Spencer Beesly. - Nota red. Editurii Politice (nota 366, vol. 1)

Războiul civil din Franţa
<<  III.
MIA  |  Secţiunea română  |  Marx/Engels