Parisul înarmat era singurul obstacol serios în calea complotului contrarevoluţionar. Deci Parisul trebuia dezarmat. În această chestiune, Adunarea de la Bordeaux a fost cît se poate de sinceră. Chiar dacă urletele turbate ale adunării „des ruraux“ nu ar fi fost destul de elocvente, faptul că Thiers a predat Parisul în inimile triumviratului - décembriseur-ul Vinoy, Valentin, jandarmul lui Bonaparte, şi Aurelie de Paladines, generalul iezuit - a înlăturat orice urmă de îndoială în această privinţă. Şi în timp ce conjuraţii afişau cu neruşinare adevăratul scop al dezarmării Parisului, pretextul pe care îl invocau somînd Parisul să depună armele era o minciună dintre cele mai sfruntate şi mai neruşinate. Artileria Gărzii naţionale din Paris, spunea Thiers, aparţine statului şi trebuie restituită statului. În realitate, lucrurile stăteau astfel: Parisul stătea de veghe încă din prima zi a capitulării, cînd prizonierii lui Bismarck i-au predat acestuia Franţa, reţinîndu-şi pentru ei o gardă numeroasă cu scopul bine definit de a îngenunchea Parisul. Garda naţională s-a reorganizat şi a încredinţat comanda sa supremă unui Comitet central, ales de întreaga masă a membrilor, cu excepţiei cîtorva din vechile unităţi bonapartiste. În ajunul intrării prusienilor în Paris, Comitetul central a avut grijă să transporte la Montmartre, La Villette şi Belleville tunurile şi mitralierele părăsite în mod trădător de capitulards în cartierele care urmau să fie ocupate de prusieni sau în cartierele învecinate cu acestea. Această artilerie fusese achiziţionată prin contribuţiile Gărzii naţionale însăşi. Prin actul de capitulare de la 28 ianuarie, ea fusese recunoscută în mod oficial ca proprietate a Gărzii naţionale şi, în această calitate, nu fusese inclusă în armamentul statului care urma să fie predat învingătorului. Thiers nu avea nici cel mai mic pretext pentru a dezlănţui războiul împotriva Parisului, de aceea a fost nevoit să recurgă la minciuna grosolană că artileria Gărzii naţionale ar aparţine statului!
Confiscarea artileriei trebuia să servească doar ca preludiu al dezarmării generale a Parisului şi, prin aceasta, al dezarmării revoluţiei din 4 septembrie. Dar această revoluţie devenise starea legală a Franţei. Republica, rezultatul revoluţiei, fusese recunoscută de către învingător în textul actului de capitulare: după capitulare fusese recunoscută de toate puterile străine; în numele ei fusese convocată Adunarea naţională. Revoluţia din 4 septembrie săvîrşită de muncitorii parizieni constituia singurul temei legal al Adunării naţionale de la Bordeaux şi al puterii ei executive. Fără actul de la 4 septembrie, Adunarea naţională ar fi trebuit să cedeze imediat locul Corpului legislativ care a fost ales prin vot universal în 1869 sub stăpînire franceză, şi nu sub stăpînire prusacă, şi pe care revoluţia l-a dizolvat prin violenţă. Thiers şi banda sa ar fi trebuit să capituleze pentru a obţine bilete de liberă trecere semnate de Ludovic Bonaparte care să-i scape de necesitatea de a face o călătorie la Cayenne[N320]. Adunarea naţională, cu împuternicirea ei de a încheia pacea cu Prusia, nu era decît un episod izolat al revoluţiei, a cărei adevărată întruchipare continua să fie Parisul înarmat, Parisul care făcuse revoluţia, care rezistase în numele ei unui asediu de cinci luni cu toate grozăviile foametei şi care prin rezistenţa sa prelungită, în ciuda „planului“ lui Trochu, a dat posibilitate provinciei să ducă un înverşunat război de apărare. Şi acum Parisul trebuia sau să depună armele din ordinul jignitor al stăpînilor de sclavi răsculaţi de la Bordeaux şi să recunoască că revoluţia sa din 4 septembrie nu a fost decît o simplă trecere a puterii de stat din mîinile lui Ludovic Bonaparte în cele ale celorlalţi pretendenţi la tron, sau să lupte cu abnegaţie pentru cauza Franţei, care putea fi salvată de la pieire şi reînviată numai prin desfiinţarea revoluţionară a rînduielilor politice şi sociale ce zămisliseră cel de-al doilea Imperiu şi ajunseseră, sub binevoitoarea oblăduire a acestuia, la o totală descompunere. Parisul, slăbit de pe urma foametei îndurate timp de cinci luni, n-a şovăit nici o clipă. El a luat hotărîrea eroică de a face faţă tuturor primejdiilor pe care le implica rezistenţa împotriva conspiratorilor francezi, deşi, tunurile prusace mai erau încă îndreptate din propriile sale forturi asupra lui. Dar întrucît ideea unui război civil, în care urma să fie împins Parisul, îi repugna, Comitetul central continua să se menţină pe o poziţie pur defensivă, fără să ia în seamă nici provocările Adunării naţionale, nici imixtiunea puterii executive şi concentrarea ameninţătoare de trupe la Paris şi în împrejurimi.
Thiers însuşi a fost cel care a dezlănţuit războiul civil: el l-a trimis pe Vinoy, în fruntea unui detaşament numeros de poliţişti şi a cîtorva regimente de linie, să facă o incursiune tîlhărească nocturnă în Montmartre pentru ca prin surprindere să pună mîna pe artileria Gărzii naţionale. Se ştie că această tentativă a dat greş datorită rezistenţei Gărzii naţionale şi fraternizării trupelor cu poporul. Aurelie de Paladines tipărise dinainte comunicatul cu privire la victoria sa, iar Thiers avea gata afişele care urmau să anunţe măsurile luate de el în legătură cu acest coup d'état. Acum, aceste comunicate au trebuit să fie înlocuite printr-o proclamaţie în care Thiers anunţa hotărîrea sa generoasă de a lăsa Gărzii naţionale propria ei artilerie: nu încape îndoială, spunea el, că Garda naţională o va folosi pentru a se alătura guvernului în lupta împotriva rebelilor. Din cei 300.000 de membri ai Gărzii naţionale, numai 300 au răspuns acestui apel al micului Thiers de a se uni în jurul lui împotriva lor înşişi. Glorioasa revoluţie muncitorească din 18 martie era stăpînă absolută pe Paris. Comitetul central constituia guvernul ei provizoriu. Europa părea să se îndoiască o clipă că recentele evenimente politice şi militare atît de uimitoare ţin de domeniul realităţii, întrebîndu-se dacă nu sînt nişte năluci dintr-un trecut de mult apus.
De la 18 martie şi pînă la pătrunderea trupelor versailleze în Paris, revoluţia proletară a rămas atît de străină de actele de violenţă care abundă în revoluţii şi, mai ales, în contrarevoluţiile „claselor de sus“, încît adversarii ei nu au putut găsi nici un pretext de indignare în afară de execuţia generalilor Lecomte şi Clément Thomas şi de ciocnirea din piaţa Vendôme.
Unul dintre ofiţerii bonapartişti care participase la expediţia nocturnă împotriva Montmartre-ului, generalul Lecomte, a dat de patru ori ordin regimentului 81 de linie să deschidă focul asupra unui grup neînarmat din Place Pigalle, iar atunci cînd soldaţii au refuzat, el i-a înjurat furios; în loc să-şi îndrepte armele asupra femeilor şi copiilor, soldaţii au tras asupra lui. Obiceiurile statornicite, dobîndite de soldaţi în şcoala duşmanilor muncitorilor, nu dispar, bineînţeles, în momentul în care trec de partea muncitorimii. Aceiaşi oameni l-au executat şi pe Clément Thomas.
„Generalul“ Clément Thomas, un ex-vagmistru nemulţumit, fusese recrutat în ultimii ani ai domniei lui Ludovic-Filip în redacţia ziarului republican „Le National“, unde îndeplinea, concomitent, funcţia de om de paie responsabil (de gérant responsabil1)) şi pe aceea de duelgiu al acestui ziar teribil de belicos. Cînd, în urma revoluţiei din februarie, domnii de la „National“ au venit la putere, bătrînul vagmistru a fost transformat în general. Acestea s-au întîmplat în ajunul măcelului din iunie, pe care el, ca şi Jules Favre, l-a pus la cale şi în care a avut unul dintre cele mai mîrşave roluri de călău. Apoi a dispărut pentru multă vreme cu gradul lui de general cu tot, pentru a-şi face din nou apariţia la 1 noiembrie 1870. Cu o zi înainte, sechestrat la primărie, „guvernul apărării“ îşi dăduse solemn cuvîntul faţă de Blanqui, Flourens şi alţi reprezentanţi ai muncitorilor că va preda puterea pe care o uzurpase în mîinile unei Comune libere alese a Parisului[N321]. În loc să-şi respecte cuvîntul, el a slobozit asupra Parisului pe bretonii lui Trochu, care ocupau acum locul corsicanilor lui Bonaparte[N322]. Generalul Tamisier a fost singurul care a refuzat să-şi păteze numele printr-o asemenea călcare de cuvînt şi şi-a dat demisia din postul de comandant suprem al Gărzii naţionale. Clément Thomas, care a venit în locul lui, a devenit din nou general. În tot timpul cît a deţinut comanda supremă, el a dus război nu împotriva prusienilor, ci împotriva Gărzii naţionale a Parisului. El a împiedicat înarmarea ei generală, a incitat batalioanele burgheze împotriva batalioanelor muncitoreşti, a înlăturat pe ofiţerii ostili „planului“ lui Trochu şi a dizolvat, sub acuzarea de laşitate, batalioanele proletare, al căror eroism stîrneşte acum admiraţia celor mai inveteraţi duşmani ai lor. Clément Thomas era foarte mîndru că i se oferă prilejul de a-şi recuceri vechiul său titlu dobîndit în iunie 1848, de duşman personal al proletariatului parizian. Cu cîteva zile înainte de 18 martie el a prezentat ministrului de război, Le Flô, proiectul său de „a stîrpi la fine fleur (floarea) a plebei pariziene“. După înfrîngerea lui Vinoy, el n-a putut renunţa la plăcerea de a apărea pe scenă ca spion-amator. Comitetul central şi muncitorii din Paris au fost tot atît de puţin vinovaţi de împuşcarea lui Clément Thomas şi a lui Lecomte ca şi prinţesa de Wales de moartea celor striviţi de mulţime cu prilejul intrării ei în Londra.
Măcelărirea unor cetăţeni neînarmaţi în piaţa Vendôme este o născocire, despre care Thiers şi adunarea „des ruraux“ n-au suflat un cuvînt, lăsînd răspîndirea ei exclusiv pe seama lacheilor presei europene.
„Oamenii ordinii“, reacţionarii din Paris, s-au cutremurat la ştirea victoriei de la 18 martie. Pentru ei, aceasta era semnul că se apropie, în sfîrşit, ceasul răzbunării poporului. În faţă le apăreau spectrele victimelor asasinate de ei din zilele lui iunie 1848 şi pînă la 22 ianuarie 1871[N323]. Dar au scăpat numai cu spaima. Pînă şi poliţiştii, în loc să fie dezarmaţi şi arestaţi, aşa cum s-ar fi cuvenit, au găsit porţile Parisului larg deschise pentru a fugi în deplină siguranţă la Versailles. „Oamenilor ordinii“ nu numai că nu li s-a întîmplat nimic, dar li s-a dat chiar posibilitatea să se regrupeze şi să ocupe unele poziţii-cheie în inima Parisului. Această indulgenţă a Comitetului central, această mărinimie a muncitorilor înarmaţi, care contrasta atît de ciudat cu obiceiurile partidului ordinii, au fost interpretate de acesta drept un semn că muncitorii îşi recunosc neputinţa. Aşa se explică planul lor stupid de a încerca să facă din nou, sub masca unei demonstraţii neînarmate, ceea ce nu reuşise să facă Vinoy cu tunurile şi cu mitralierele sale. În ziua de 22 martie a pornit din cartierele huzurului un cortegiu de „domni bine“, în rîndurile căruia se găseau toţi petits crevés 2), în frunte cu binecunoscutele edecuri ale imperiului, alde Heeckeren, Coëetlogon, Henri de Pène etc. Camuflîndu-se cu laşitate în dosul lozincilor unei demonstraţii paşnice, dar înarmaţi în secret cu arme banditeşti, ticăloşii aceştia s-au încolonat, au dezarmat şi au maltratat posturile fixe şi patrulele Gărzii naţionale care le ieşeau în cale şi, înaintînd prin Rue de la Paix spre piaţa Vendôme, au încercat, în strigăte de „Jos Comitetul central! Jos asasinii! Adunarea naţională!“, să-şi facă drum printre gărzile postate acolo şi să ia prin surprindere statul-major al Gărzii naţionale, din piaţa Vendôme. Ca răspuns la focurile lor de revolver s-au făcut sommations (echivalentul francez al legii engleze cu privire răzvrătiri)[N324]; întrucît acestea au rămas fără efect, generalul comandant al Gărzii naţionale3) a dat ordin să se tragă. O singură salvă a fost suficientă pentru a pune pe fugă pe aceşti neghiobi care-şi închipuiseră că simpla privelişte a „lumii bune“ pe care o reprezentau va avea asupra revoluţiei din Paris acelaşi efect ca şi trompetele lui Iosua asupra zidurilor Ierihonului. Domnii puşi pe fugă au ucis: pe doi dintre membrii Gărzii naţionale, alţi nouă (printre care un membru al Comitetului central4)) au fost grav răniţi, iar terenul pe care a avut loc actul lor de bravură a rămas presărat cu revolvere, pumnale şi şişuri, mărturie a caracterului „neînarmat“ al demonstraţiei lor „paşnice“. Cînd, la 13 iunie 1849[N325] Garda naţională a Parisului a organizat o demonstraţie cu adevărat paşnică în semn de protest împotriva agresiunii tîlhăreşti a armatei franceze asupra Romei, Changarnier, pe atunci general al partidului ordinii, a fost proclamat de Adunarea naţională, şi mai ales de Thiers, salvator al societăţii pentru că şi-a aruncat din toate părţile trupele asupra oamenilor lipsiţi de apărare care au fost trecuţi prin foc şi sabie şi striviţi sub copitele cailor. La Paris a fost decretată atunci starea de asediu, Dufaure a obţinut votarea unor noi legi draconice. Au urmat noi arestări, noi deportări, s-a instituit un nou regim de teroare. Dar „clasele de jos“ au procedat altfel. Comitetul central din 1871 nici nu i-a luat în seamă pe eroii „demonstraţiei paşnice“, aşa că după două zile aceştia au putut să organizeze, sub comanda amiralului Saisset, o demonstraţie armată care s-a soldat cu faimoasa fugă la Versailles. Comitetul central care nu voia cu nici un preţ să continue războiul civil început de Thiers prin expediţia nocturnă împotriva Montmartre-ului, a comis de astă dată o greşeală capitală prin faptul că nu a pornit imediat asupra Versailles-ului, care pe atunci nu avea nici un fel de mijloace de apărare, pentru a pune astfel capăt comploturilor lui Thiers şi ale adunării „des ruraux“. În loc de a proceda astfel, i s-a dat partidului ordinii posibilitatea de a-şi încerca din nou forţele, cu prilejul alegerilor pentru Comună care au avut loc la 26 martie. În această zi, „oamenii ordinii“ au schimbat, la primăriile de arondismente, cuvinte binevoitoare de conciliere cu prea-mărinimoşii lor învingători, în timp ce în inimile lor făceau jurăminte solemne ca atunci cînd va sosi momentul să pună la cale o răzbunare sîngeroasă împotriva lor.
Şi iată acum reversul medaliei! Thiers a pornit al doilea atac împotriva Parisului la începutul lunii aprilie. Prima coloană de prizonieri parizieni adusă la Versailles a fost tratată cu o cruzime revoltătoare. Ernest Picard asista la acest spectacol plimbîndu-se cu mîinile în buzunare şi batjocorindu-i, iar d-nele Thiers şi Favre, în mijlocul doamnelor de onoare (?), aplaudau de la balcon mîrşăviile plebei versailleze. Soldaţii din regimentele de linie luaţi prizonieri au fost împuşcaţi cu sînge rece; bravul nostru prieten, generalul Duval, de profesiune turnător, a fost ucis fără nici o judecată. Galliffet, „întreţinutul“ nevestei sale, atît de faimoasă prin exhibiţia neruşinată a trupului ei la orgiile celui de-al doilea Imperiu, s-a lăudat într-o proclamaţie că el a fost acela care a poruncit masacrarea unor membri al Gărzii naţionale împreună cu căpitanul şi locotenentul lor, luaţi prin surprindere şi dezarmaţi de puşcaşii lui. Lui Vinoy, care a fugit din Paris, Thiers i-a decernat marea cruce a Legiunii de onoare pentru ordinul său de zi prin care a dat dispoziţie ca orice soldat din trupele de linie găsit la comunarzi să fie împuşcat. Desmaret, jandarmul, a fost decorat pentru că l-a omorît mişeleşte pe generosul şi bravul Flourens, acelaşi Flourens care la 31 octombrie 1870 salvase vieţile miniştrilor din guvernul apărării[N326]. Thiers a relatat pe larg şi cu vădită satisfacţie în Adunarea naţională „amănuntele încurajatoare“ ale acestui asasinat. Cu îngîmfare arogantă de pigmeu parlamentar, căruia i se permite să joace rolul de Tamerlan, el a refuzat celor ce se răsculaseră împotriva grandoarei sale pitice orice drept la aplicarea regulilor recunoscute într-un război civilizat şi nu a vrut să respecte nici chiar neutralitatea ambulanţelor sanitare. Ce poate fi mai dezgustător decît aspectul acestei maimuţe, căreia i s-a dat pentru un timp posibilitatea de a-şi satisface poftele ei de tigru, al acestei maimuţe-tigru al cărei portret l-a schiţat încă Voltaire[N327]. După ce Comuna în decretul din 7 aprilie a ordonat să se treacă la represiuni şi a declarat că este de datoria sa „să ocrotească Parisul împotriva actelor canibalice ale bandiţilor versaillezi şi să ceară ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“[N328], Thiers n-a încetat tratarea sălbatică a prizonierilor; ba îi mai şi insulta în comunicatele sale spunînd: „Nicicînd privirile îndurerate ale unor oameni cinstiţi nu au întîlnit reprezentanţi mai josnici ai unei democraţii josnice“[N329], oamenii cinstiţi fiind Thiers şi ticket-of-leavemenii lui ministeriali. Totuşi, cîtva timp împuşcarea prizonierilor a încetat. Dar, de îndată ce Thiers şi generalii săi - eroii loviturii de stat din decembrie - au constatat că decretul Comunei cu privire la represiuni n-a fost decît o simplă ameninţare, că pînă şi jandarmii spioni prinşi la Paris deghizaţi în uniforme ale Gărzii naţionale şi poliţiştii înarmaţi cu proiectile incendiare erau cruţaţi, împuşcarea în masă a prizonierilor a reînceput, fiind practicată pînă la sfîrşit. Casele în care se refugiaseră membrii Gărzilor naţionale erau înconjurate de jandarmi, stropite cu petrol (aici a fost folosit pentru prima oară în acest război) şi incendiate; cadavrele, pe jumătate carbonizate, au fost scoase mai tîrziu de ambulanţa presei din cartierul Les Ternes. Patru membri ai Gărzii naţionale care s-au predat la 25 aprilie la Belle-Epine unor vînători călări au fost împuşcaţi ulterior, unul după altul, de către căpitanul acestor vînători, slugă vrednică a lui Galliffet. Unul dintre aceşti patru, Scheffer, pe care îl crezuseră mort, a izbutit să se tîrască pînă la avanposturile pariziene, unde a atestat acest fapt în faţa uneia dintre comisiile Comunei. Cînd Tolain a adresat ministrului de război o interpelare în legătură cu raportul acestei comisii, vociferările adunării „des ruraux“ i-au acoperit glasul; ei nu l-au lăsat pe Le Fio să răspundă. Ar fi o insultă pentru „glorioasa“ lor armată să se vorbească de faptele ei. Tonul nepăsător al comunicatelor date de Thiers în legătură cu măcelărirea comunarzilor surprinşi în somn la Moulin-Saquet şi cu execuţiile în masă de la Clamart a călcat pe nervi pînă şi pe domnii de la ziarul londonez „Times“, care, după cum se ştie, nu vădesc o sensibilitate exagerată. Dar ar fi zadarnic să facem acum încercarea de a înşira toate atrocităţile - şi acestea nu erau decît un început - săvîrşite de oamenii care au bombardat Parisul şi care, sub protecţia cuceritorului străin, au instigat la rebeliune pe stăpînii de sclavi. În mijlocul tuturor acestor orori, Thiers, uitînd ieremiadele sale parlamentare despre cumplita răspundere care apasă pe umerii lui de pitic, se laudă în buletinele lui că l'Assemblée siège paisiblement (Adunarea îşi ţine netulburată şedinţele) şi dovedeşte prin nesfîrşitele sale banchete, cînd cu generalii săi, eroii loviturii de stat din decembrie, cînd cu principi germani, că nici măcar spectrele lui Lecomte şi Clément Thomas nu-i tulbură digestia.
1). În ediţiile germane din anii 1871 şi 1891 urmează cuvintele: „cel care ia asupra sa executarea pedepselor cu închisoarea“. - Nota red. Editurii Politice
2). - filfizoni, fanţi. - Nota trad. Editurii Politice
3). Bergeret. - Nota red. Editurii Politice
4). Maljournal. - Nota red. Editurii politice
[N320]. Cayenne - oraş în Guyana Franceză (America de Sud), loc de deportare a deţinuţilor politici. Mortalitatea masivă provocată de regimul de închisoare şi de clima tropicală ucigătoare, i-a adus numele de „ghilotina uscată“. - Nota red. Editurii Politice (nota 320, vol. 1)
[N321]. La 31 octombrie 1870, după ce s-a primit ştirea despre capitularea Metzului, despre înfrîngerea de la Le Bourget şi tratativele cu prusienii începute de Thiers din însărcinarea guvernului apărării naţionale, muncitorii din Paris şi partea revoluţionară a Gărzii naţionale au pornit insurecţia şi, ocupînd primăria oraşului, au creat organul puterii revoluţionare, Comitetul salvării publice, în frunte cu Blanqui. Sub presiunea muncitorilor, guvernul apărării naţionale a fost nevoit să promită că-şi va da demisia şi la 1 noiembrie va ţine alegeri pentru Comună. Dar, profitînd de faptul că forţele revoluţionare ale Parisului erau insuficient organizate şi de divergenţele dintre blanquişti şi democraţii iacobini mic-burghezi care se aflau în fruntea insurecţiei, guvernul, ajutat de batalioanele Gărzilor naţionale rămase de partea sa, şi-a încălcat promisiunea de a-şi da demisia, a ocupat primăria şi şi-a reinstaurat puterea. - Nota red. Editurii Politice (nota 321, vol. 1)
[N322]. „Bretonii“ - garda mobilă bretonă, folosită de Trochu ca trupe de jandarmi pentru înăbuşirea mişcării revoluţionare la Paris.
Corsicanii - în timpul celui de-al doilea imperiu formau o bună parte a corpului de jandarmi. - Nota red. Editurii Politice (nota 322, vol. 1)
[N323]. La 22 ianuarie 1871, din iniţiativa blanquiştilor, a avut loc o acţiune revoluţionară a proletariatului din Paris şi a Gărzii naţionale. Din ordinul guvernului apărării naţionale, demonstraţia, ai cărei participanţi cereau răsturnarea guvernului şi crearea Comunei, a fost reprimată de către garda mobilă bretonă care păzea clădirea primăriei. Guvernul a operat arestări în rîndurile participanţilor la demonstraţie, a dispus închiderea tuturor cluburilor din Paris, interzicerea adunărilor populare şi interzicerea unei serii de ziare. După ce a înăbuşit prin teroare mişcarea revoluţionară, guvernul a trecut la pregătirea capitulării Parisului. - Nota red. Editurii Politice (nota 323, vol. 1)
[N324]. Sommations - formă de avertizare folosită de autorităţi la împrăştierea demonstraţiilor, adunărilor, mitingurilor ş.a. Potrivit legii din 1831, cererea de împrăştiere se repeta de trei ori în bătaia tobelor sau în sunetul trompetelor, după aceea autorităţile aveau dreptul să recurgă la forţă. - Nota red. Editurii Politice (nota 324, vol. 1)
[N325]. La 13 iunie 1849, la Paris, partidul mic-burghez al Muntelui (Montagne) - „o masă care oscila între burghezie şi proletariat“ (Marx) - a cerut încetarea intervenţiei franceze împotriva Republicii de la Roma, deoarece, potrivit art. V al constituţiei franceze, trimiterea de trupe franceze împotriva libertăţii unui alt popor era interzisă. În semn de protest împotriva încălcării constituţiei, partidul Muntelui, care, de teama proletariatului, voia să evite o insurecţie armată, nu a iniţiat decît o demonstraţie paşnică, convocată pentru ziua de 13 iunie la Paris. Această atitudine a dus la eşecul acţiunii, demonstraţia fiind împrăştiată, ceea ce a confirmat falimentul total al democraţiei mic-burgheze în Franţa. După 13 iunie, mulţi dintre liderii partidului Muntelui, precum şi democraţii mic-burghezi străini care aveau legături cu ei au fost arestaţi şi expulzaţi sau nevoiţi să emigreze din Franţa. - Nota red. Editurii Politice (nota 325, vol. 1)
[N326]. În timpul evenimentelor de la 31 octombrie, cînd membrii guvernului apărării naţionale au fost sechestraţi în primărie, Flourens a împiedicat împuşcarea lor, cerută de unul dintre participanţii la insurecţie. - Nota red. Editurii Politice (nota 326, vol. 1)
[N327]. Voltaire. „Candide“, capitolul 22.
În legătură cu atrocităţile săvîrşite de versaillezi, vezi volumul de faţă p. 491-492. - Nota red. Editurii Politice (nota 327, vol. 1)
[N328]. Marx citează apelul Comunei din Paris din 5 aprilie 1871, publicat în „Journal Officiel de la République française“ nr. 96 din 6 aprilie, împreună cu decretul cu privire la ostatici (ca dată a emiterii decretului, Marx indică aici data la care acesta a fost publicat în presa engleză). Vezi şi adnotarea 266. - Nota red. Editurii Politice (nota 328, vol. 1)
[N329]. „Journal Officiel de la République française“, Versailles, din 5 aprilie 1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 329, vol. 1)