Capitolul nouă

Rata şi masa plusvalorii

Ca şi pînă acum, în acest capitol vom considera valoarea forţei de muncă, deci acea parte a zilei de muncă care este necesară pentru reproducerea sau conservarea forţei de muncă, drept o mărime constantă, dată.

Dacă presupunem acest lucru, atunci o dată cu rata este dată şi masa plusvalorii pe care muncitorul o furnizează capitalistului într-o perioadă de timp determinată. Dacă munca necesară este, de pildă, de 6 ore pe zi, exprimată într-o cantitate de aur de 3 şilingi = 1 taler, atunci talerul reprezintă valoarea pe o zi a forţei de muncă, adică valoarea-capital avansată pentru cumpărarea unei forţe de muncă. Tot astfel, dacă rata plusvalorii este de 100%, atunci acest capital variabil de 1 taler produce o masă de plusvaloare de 1 taler, cu alte cuvinte muncitorul furnizează zilnic o masă de supramuncă de 6 ore.

Dar capitalul variabil este expresia în bani a valorii totale a tuturor forţelor de muncă pe care capitalistul le foloseşte în acelaşi timp. Valoarea lui este deci egală cu valoarea medie a unei forţe de muncă înmulţită cu numărul forţelor de muncă folosite. La o valoare dată a forţei de muncă, mărimea capitalului variabil este deci direct proporţională cu numărul muncitorilor folosiţi în acelaşi timp. Dacă valoarea pe o zi a unei forţe de muncă aste egală cu 1 taler, trebuie avansat deci un capital de 100 de taleri pentru a exploata zilnic 100 de forţe de mumcă şi de n taleri pentru a exploata zilnic n forţe de muncă.

De asemenea, dacă un capital variabil de 1 taler, valoarea pe o zi a unei forţe de muncă, produce o plusvaloare zilnică de 1 taler, un capital variabil de 100 de taleri va produce o plusvaloare zilnică de 100 de taleri, iar unul de n taleri o plusvaloare zilnică de 1 taler × n. Masa plusvalorii produse este deci egală cu plusvaloarea furnizată de ziua de muncă a unui muncitor înmulţită cu numărul muncitorilor folosiţi. Dar întrucît masa de plusvaloare pe care o produce un muncitor este determinată, la o valoare dată a forţei de muncă, de rata plusvalorii, ajungem la această primă lege: masa plusvalorii produse este egală cu mărimea capitalului variabil avansat înmulţită cu rata plusvalorii; cu alte cuvinte, ea este determinată de raportul complex dintre numărul forţelor de muncă exploatate în acelaşi timp de acelaşi capitalist şi de gradul de exploatare a forţei de muncă individuale.

Dacă notăm deci masa plusvalorii cu P, plusvaloarea furnizată de un muncitor în medie pe zi cu p, capitalul variabil avansat zilnic pentru cumpărarea forţei de muncă individuale cu v, suma totală a capitalului variabil cu V, valoarea unei forţe de muncă medii cu f, gradul de exploatare a acesteia cu ( ) şi numărul muncitorilor folosiţi cu n, obţinem:

 Se presupune mereu nu numai că valoarea unei forţe de muncă medii este constantă, dar şi că muncitorii folosiţi de un capitalist sînt muncitori medii. Există cazuri excepţionale în care plusvaloarea produsă nu creşte proporţional cu numărul muncitorilor exploataţi, dar atunci nici valoarea forţei de muncă nu rămîne constantă.

La producerea unei mase de plusvaloare determinate, micşorarea unuia dintre factori poate fi, de aceea, compensată prin mărirea celuilalt. Dacă se reduce capitalul variabil şi se măreşte totodată în aceeaşi proporţie rata plusvalorii, masa plusvalorii produse rămîne neschimbată. Dacă, în condiţiile presupuse mai sus, capitalistul trebuie să avanseze 100 de taleri pentru a exploata zilnic 100 de muncitori şi dacă rata plusvalorii este de 50%, acest capital variabil de 100 de taleri va aduce o plusvaloare de 50 de taleri, sau de 100×3 ore de muncă. Dacă rata plusvalorii se dublează, adică dacă ziua de muncă, în loc să fie prelungită de la 6 la 9 ore, e prelungită de la 6 la 12 ore, capitalul variabil redus la jumătate, adică la 50 de taleri, va aduce de asemenea o plusvaloare de 50 de taleri, sau de 50×6 ore de muncă. Reducerea capitalului variabil poate fi deci compensată printr-o sporire proporţională a gradului de exploatare a forţei de muncă, adică reducerea numărului de muncitori folosiţi poate fi compensată printr-o prelungire proporţională a zilei de muncă. Înăuntrul unor anumite limite, cantitatea de muncă exploatabilă de către capital devine deci independentă de numărul muncitorilor²⁰²⁾. Invers, scăderea ratei plusvalorii nu afectează masa plusvalorii produse dacă mărimea capitalului variabil, adică numărul muncitorilor folosiţi, creşte în mod proporţional.

Dar înlocuirea numărului muncitorilor, adică a mărimii capitalului variabil, printr-o sporire a ratei plusvalorii, sau printr-o prelungire a zilei de muncă, se izbeşte de limite cu neputinţă de trecut. Oricare ar fi valoarea forţei de muncă, indiferent deci dacă timpul de muncă necesar pentru întreţinerea muncitorului este de 2 sau de 10 ore, valoarea totală pe care o poate produce un muncitor zi de zi va fi întotdeauna mai mică decît valoarea în care se materializează 24 ore de muncă, mai mică decît 12 şilingi sau 4 taleri, dacă aceasta reprezintă expresia în bani a 24 ore de muncă materializate. În ipoteza noastră de mai sus, potrivit căreia sînt necesare 6 ore de muncă pe zi pentru a reproduce forţa de muncă însăşi, adică pentru a înlocui valoarea-capital avansată pentru cumpărarea acestei forţe de muncă, un capital variabil de 500 de taleri care foloseşte 500 de muncitori la o rată a plusvalorii de 100%, adică la o zi de muncă de 12 ore, produce zilnic o plusvaloare de 500 de taleri, adică 6×500 ore de muncă. Un capital de 100 de taleri care foloseşte zilnic 100 de muncitori la o rată a plusvalorii de 200%, adică la o zi de muncă de 18 ore, nu produce decît o masă de plusvaloare de 200 de taleri, adică 12×100 ore de muncă. Iar întreaga valoare nou produsă, echivalentul capitalului variabil avansat plus plusvaloarea, nu poate în nici un caz atinge zi de zi suma de 400 de taleri, adică 24×100 ore de muncă. Limita absolută a zilei medii de muncă, zi care în mod firesc este întotdeauna mai mică decît 24 de ore, constituie o limită absolută pentru compensarea micşorării capitalului variabil printr-o sporire a ratei plusvalorii, adică pentru compensarea unei reduceri a numărului de muncitori exploataţi printr-o sporire a gradului de exploatare a forţei de muncă. Această a doua lege, evidentă de altfel, este importantă pentru explicarea multor fenomene ce decurg din tendinţa capitalului, tendinţă de care ne vom ocupa mai tîrziu, de a reduce cît mai mult cu putinţă numărul muncitorilor folosiţi de el, adică partea sa variabilă transformată în forţă de muncă, în contradicţie cu cealaltă tendinţă a sa de a produce o masă cît mai mare de plusvaloare. Invers: dacă masa forţelor de muncă folosite, adică mărimea capitalului variabil, creşte, dar nu proporţional cu scăderea ratei plusvalorii, masa plusvalorii produse scade.

O a treia lege decurge din determinarea masei plusvalorii produse prin cei doi factori: rata plusvalorii şi mărimea capitalului variabil avansat. Dacă rata plusvalorii, adică gradul de exploatare a forţei de muncă, şi valoarea forţei de muncă, adică mărimea timpului de muncă necesar, sînt date, se înţelege de la sine că cu cît va fi mai mare capitalul variabil, cu atît masa valorii şi a plusvalorii produse va fi mai mare. Dacă limita zilei de muncă este dată, dacă este dată şi limita părţii ei necesare, atunci masa valorii şi a plusvalorii pe care o produce un capitalist depinde, evident, exclusiv de masa de muncă pusă de el în mişcare. Aceasta însă depinde, în condiţiile date, de masa forţei de muncă, adică de numărul muncitorilor pe care îi exploatează, iar acest număr este determinat, la rîndul său, de mărimea capitalului variabil avansat de el. Prin urmare, dacă rata plusvalorii şi valoarea forţei de muncă sînt date, masele de plusvaloare produse sînt direct proporţionale cu mărimile capitalurilor variabile avansate. Se ştie însă că fiecare capitalist îşi împarte capitalul în două. O parte el o investeşte în mijloace de producţie. Aceasta alcătuieşte partea constantă a capitalului său. Cealaltă parte o transformă în forţă de muncă vie. Această parte formează capitalul său variabil. Pe baza aceluiaşi mod de producţie are loc, în ramuri de producţie diferite, o împărţire diferită a capitalului într-o parte constantă şi una variabilă. În aceeaşi ramură de producţie, acest raport se schimbă o dată cu schimbarea bazei tehnice şi a combinării sociale a procesului de producţie. Oricum ar fi însă împărţit un capital dat într-o parte constantă şi una variabilă, indiferent dacă aceasta din urmă s-ar afla faţă de cea dintîi într-un raport de 1 : 2, 1 : 10 sau 1 : x, legea stabilită mai sus nu va suferi nici o modificare, căci, potrivit analizei făcute mai înainte, valoarea capitalului constant, ce-i drept, reapare în valoarea produsului, dar nu intră în valoarea nou creată. Pentru a folosi 1.000 de filatori este, bineînţeles, necesară o cantitate mai mare de materii prime, fusuri etc. decît pentru a folosi 100. Indiferent dacă valoarea acestor mijloace de producţie suplimentate creşte, scade, rămîne neschimbată, este mică sau mare, ea nu exercită nici o influenţă asupra procesului de valorificare înfăptuit de forţele de muncă care pun în mişcare aceste mijloace. Legea constatată mai sus capătă deci următoarea formă: la o valoare dată a forţei de muncă şi la un grad egal de exploatare a forţei de muncă, masele de valoare şi de plusvaloare produse de capitaluri diferite sînt direct proporţionale cu mărimea părţilor variabile ale acestor capitaluri, adică ale părţilor lor transformate în forţă de muncă vie.

Această lege contrazice evident orice experienţă întemeiată pe aparenţe. Oricine ştie că proprietarul unei filaturi de bumbac, care, dacă ne gîndim la o împărţire procentuală a capitalului total investit, foloseşte relativ mult capital constant şi puţin capital variabil, nu realizează totuşi din această cauză un cîştig sau o plusvaloare mai mică decît un brutar, care pune în mişcare relativ mult capital variabil şi puţin capital constant. Rezolvarea acestei aparente contradicţii necesită încă multe verigi intermediare, aşa cum în algebra elementară sînt necesari mulţi termeni intermediari pentru a evidenţia că poate reprezenta o mărime reală. Deşi n-a formulat niciodată această lege, economia politică clasică o recunoaşte în mod instinctiv pentru că ea constituie o consecinţă necesară a legii valorii în general. Ea încearcă s-o izbăvească de contradicţiile fenomenului prin abstracţie forţată. Vom vedea mai tîrziu²⁰³⁾ cum s-a poticnit de această piatră şcoala lui Ricardoⁱ⁾. Aici, ca pretutindeni de altfel, economia politică vulgară, care „într-adevăr n-a învăţat nimic“¹¹³, pune accentul pe aparenţă împotriva legii fenomenului. În opoziţie cu Spinozaⁱ⁾, ea crede că „ignoranţa este un argument“¹¹⁴.

Munca pe care capitalul total al unei societăţi o pune în mişcare zi de zi poate fi privită ca o singură zi de muncă. Dacă, de pildă, numărul muncitorilor atinge 1.000.000 şi ziua medie de muncă a unui muncitor este de 10 ore, ziua socială de muncă constă din 10.000.000 de ore. La o durată dată a acestei zile de muncă, indiferent dacă limitele ei sînt de ordin fizic sau social, masa plusvalorii poate fi sporită numai prin sporirea numărului de muncitori, adică a populaţiei muncitoare. Creşterea populaţiei formează aici limita matematică a producerii de plusvaloare de către capitalul social total. Invers: la o mărime dată a populaţiei, această limită este determinată de prelungirea posibilă a zilei de muncă²⁰⁴⁾. Se va vedea în capitolul următor că această lege este valabilă numai pentru forma de plusvaloare tratată pînă acum.

Din analiza de pînă acum a producerii plusvalorii rezultă că nu orice sumă de bani sau de valoare poate fi transformată în capital şi că, dimpotrivă, această transformare presupune un anumit minim de bani sau de valoare de schimb în mîna posesorului de bani sau de marfă. Minimul de capital variabil este preţul de cost al unei singure forţe de muncă utilizabile zi de zi, în tot cursul anului, pentru obţinerea de plusvaloare. Dacă acest muncitor ar fi în posesia unor mijloace de producţie proprii şi dacă s-ar mulţumi să trăiască ca muncitor, i-ar fi suficient timpul de muncă necesar pentru reproduceiea mijloacelor sale de subzistenţă, să zicem 8 ore pe zi. I-ar fi deci necesare mijloace de producţie numai pentru 8 ore de muncă. Capitalistul, în schimb, care îl pune să efectueze, în afară de această muncă de 8 ore, şi 4 ore de supramuncă, are nevoie de o sumă de bani suplimentară pentru procurarea mijloacelor de producţie suplimentare. În ipoteza noastră însă el ar trebui să folosească doi muncitori pentru a putea trăi ca un simplu muncitor de pe urma plusvalorii însuşite în fiecare zi, adică pentru a avea cele necesare traiului. În acest caz scopul producţiei sale ar fi simpla agonisire a mijloacelor de subzistenţă, nu sporirea avuţiei; or, tocmai aceasta din urmă este scopul producţiei capitaliste. Pentru a trăi numai de două ori mai bine decît un simplu muncitor şi pentru a retransforma în capital jumătate din plusvaloarea produsă, el ar trebui să mărească de opt ori nu numai numărul muncitorilor, ci şi minimul de capital avansat. Fireşte, el însuşi poate să participe direct în procesul de producţie, la fel ca şi muncitorul său, dar în acest caz el nu este decît ceva intermediar între capitalist şi muncitor, un „mic patron“. Un anumit nivel al producţiei capitaliste cere capitalistului să-şi poată folosi tot timpul în care funcţionează în calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat, pentru aproprierea şi deci controlul muncii altora şi pentru vînzarea produselor acestei munci²⁰⁵⁾. Sistemul breslelor din evul mediu încerca să împiedice cu forţa transformarea meşterului în capitalist, limitînd numărul muncitorilor pe care putea să-i folosească un singur meşter la un număr maxim redus. Posesorul de bani sau de marfă se transformă cu adevărat în capitalist abia atunci cînd suma minimă avansată pentru producţie întrece cu mult maximul din evul mediu. Aici, ca şi în ştiinţele naturii, se confirmă valabilitatea legii descoperite de Hegelⁱ⁾ în „Logica“ sa, după care simple schimbări cantitative duc la un moment dat la deosebiri calitative^205a).

Suma minimă de valoare de care trebuie să dispună un posesor de bani sau de marfă pentru a se transforma în capitalist variază pe diferitele trepte de dezvoltare a producţiei capitaliste, iar pe o treaptă de dezvdltare dată, ea diferă în diferitele sfere de producţie, în funcţie de condiţiile lor tehnice speciale. Chiar de la începuturile producţiei capitaliste anumite sfere de producţie necesită un minim de capital, care nu se găseşte încă în mîna unor indivizi izolaţi. Pentru aceasta a fost nevoie fie de subvenţii din partea statului acordate unor asemenea particulari, cum s-a întîmplat în Franţa pe vremea lui Colbertⁱ⁾ şi în unele state germane pînă în epoca noastră, fie de constituirea unor societăţi cu monopol legal pentru exploatarea anumitor ramuri industriale şi comerciale²⁰⁶⁾ — precursoarele actualelor societăţi pe acţiuni.

________

Nu vom cerceta amănuntele schimbărilor pe care le-a suferit relaţia dintre capitalist şi muncitorul salariat în decursul procesului de producţie, şi deci nici determinările ulterioare ale capitalului însuşi. Vom sublinia aici doar cîteva puncte principale.

Înăuntrul procesului de producţie, capitalul şi-a arogat comanda asupra muncii, adică asupra forţei de muncă în acţiune, deci asupra muncitorului însuşi. Capitalul personificat, capitalistul, veghează ca muncitorul să-şi execute munca aşa cum se cuvine şi cu gradul de intensitate cuvenit.

Mai departe: capitalul a devenit o relaţie coercitivă, care constrînge clasa muncitoare să execute mai multă muncă decît i-ar fi cerut sfera îngustă a propriilor sale trebuinţe. Şi ca producător de sîrguinţă străină, ca unul care stoarce supramuncă şi ca exploatator de forţă de muncă, el întrece în energie, exces şi eficienţă toate sistemele de producţie anterioare bazate pe muncă forţată directă.

La început, capitalul îşi subordonează munca servindu-se de condiţiile tehnice în care o găseşte din punct de vedere istoric. De aceea el nu schimbă imediat modul de a produce. Producţia de plusvaloare, în forma analizată pînă acum, adică prin simpla prelungire a zilei de muncă, a apărut deci independent de schimbările în modul de a produce. În brutăria de modă veche, ea era tot atît de eficientă ca şi în filatura modernă de bumbac.

Examinînd procesul de producţie din punctul de vedere al procesului de muncă, rezultă că muncitorul se raportează la mijloacele de producţie nu în calitatea lor de capital, ci doar în calitatea lor de simplu mijloc şi material al activităţii lui productive utile. Într-o tăbăcărie, de pildă, muncitorul tratează pieile ca un simplu obiect al muncii sale. Nu pentru capitalist tăbăceşte el pielea. Altfel se prezintă lucrurile atunci cînd examinăm procesul de producţie din punctul de vedere al procesului de valorificare. Mijloacele de producţie se transformă imediat în mijloace pentru absorbirea muncii altora. Acum nu muncitorul este acela care foloseşte mijloacele de producţie, ci mijloacele de producţie îl folosesc pe muncitor. În loc de a fi consumate de muncitor ca elemente materiale ale activităţii sale productive, ele îl consumă pe muncitor ca ferment al propriului lor proces vital, iar procesul vital al capitalului constă numai în mişcarea lui ca valoare care se autovalorifică. Furnalele şi clădirile destinate producţiei care stau inactive în timpul nopţii şi nu absorb muncă vie sînt o „curată pierdere“ („mere loss“) pentru capitalist. Iată de ce furnalele şi clădirile destinate producţiei constituie o „pretenţie asupra muncii de noapte“ a forţelor de muncă. Simpla transformare a banilor în factori materiali ai procesului de producţie, în mijloace de producţie, le transformă pe acestea din urmă în titluri juridice şi în titluri coercitive asupra muncii altora şi a supramuncii. Cum se oglindeşte în minţile capitaliştilor această intervertire, această inversare — specifică şi caracteristică pentru producţia capitalistă — a raportului dintre munca moartă şi munca vie, dintre valoare şi forţa creatoare de valoare, mai reiese şi din următorul exemplu: În timpul revoltei fabricanţilor englezi din 1848—1850,

„şeful filaturii de in şi de bumbac din Paisley, una dintre cele mai vechi şi mai respectabile firme din Scoţia de vest, compania «Carlile, fiii & Co.», întemeiată în 1752 şi condusă din generaţie în generaţie de aceeaşi familie“,

acest gentleman superinteligent a publicat în „Glasgow Daily Mail“ din 25 aprilie 1849, sub titlul: „Sistemul de releuri“, o scrisoare²⁰⁷⁾ în care i se strecoară, printre altele, următorul pasaj de o naivitate grotescă:

„Să privim acum relele care decurg dintr-o reducere a timpului de muncă de la 12 la 10 ore... Ele «însumează» prejudicii dintre cele mai serioase aduse perspectivelor şi proprietăţii fabricantului. Dacă el“ (adică „braţele“ sale) „a lucrat 12 ore şi va trebui să se limiteze la 10, atunci cîte 12 maşini sau fusuri din întreprinderea sa se reduc la 10 (then every 12 machines or spindles, in his establishment, shrink to 10), şi, dacă ar voi să-şi vîndă fabrica, ele ar fi evaluate cît 10, aşa încît fiecare fabrică în toată ţara ar pierde a şasea parte din valoarea ei“²⁰⁸⁾.

Pentru acest creier de capitalist inveterat din Scoţia de vest, valoarea mijloacelor de producţie, a fusurilor etc., se contopeşte atît de mult cu calitatea lor de capital care se autovalorifică, adică cu calitatea de a înghiţi zilnic o cantitate anumită a muncii gratuite a altuia, încît şeful casei „Carlile & Co.“ crede într-adevăr că la vînzarea fabricii sale i s-ar plăti nu numai valoarea fusurilor, ci, în plus, şi valorificarea lor, nu numai munca pe care ele o conţin şi care este necesară pentru producerea unor fusuri de acelaşi fel, ci şi supramunca stoarsă cu ajutorul lor în fiecare zi bravilor scoţieni din Paisley; şi tocmai de aceea, după părerea lui, o dată cu reducerea zilei de muncă cu două ore, preţul de vînzare a 12 fusuri se reduce la preţul a 10 fusuri!

202) Această lege elementară pare necunoscută domnilor economişti vulgari care, adevăraţi Arhimeziⁱ⁾ la modul invers, socotesc a fi găsit în determinarea preţurilor de piaţă ale muncii de către cerere şi ofertă acel punct de sprijin nu pentru a răsturna lumea, ci pentru a o opri în loc.

203) Amănunte în această privinţă în „Cartea a patra“.

204) „Munca unei societăţi, adică timpul afectat economiei, constituie o mărime dată, de pildă 10 ore pe zi prestate de 1.000.000 de oameni, adică 10.000.000 de ore... Capitalul are o limită în creşterea sa. Pentru orice perioadă dată, această limită poate fi găsită în durata efectivă a timpului afectat economiei“. („An Essay on the Political Economy of Nations“, London 1821, p. 47, 49.)

205) „Fermierul nu se poate bizui pe munca lui proprie; şi dacă o face, după părerea mea, va fi păgubit din această cauză. Activitatea lui ar trebui să constea în supravegherea întregii activităţi: treierătorul trebuie supravegheat, altminteri curînd el îi va plăti degeaba salariul, căci cerealele vor rămîne netreierate; de asemenea cosaşii, secerătorii etc. trebuie urmăriţi cu atenţie; el e obligat să-şi controleze mereu gospodăria şi să vegheze ca nimic să nu fie neglijat, lucru care s-ar întîmpla dacă el ar fi reţinut într-un singur loc“. ([J. Arbuthnotⁱ⁾,] „An Enquiry into the Connection between the Prince of Provisions, and the Size of Farms etc.“ By a Farmer, Sondori 1773, p. 12.) Această lucrare este foarte interesantă. Pot fi studiate în ea geneza aşa-zisului „capitalist farmer“ sau „merchant farmer“^*1, cum este numit în mod expres, şi se poate vedea de asemenea, cum acesta se ridică singur în slăvi, în comparaţie cu „small farmer“^*2, preocupat mai ales de dobîndirea mijloacelor de subzistenţă. „Clasa capitaliştilor este eliberată la început parţial şi pe urmă în întregime de necesitatea muncii manuale“. („Textbook of Lectures on the Polit. Economy of Nations“. By the Rev. Richard Jonesⁱ⁾, Hertford 1852, Lecture III, p. 39).

205a) Teoria moleculară, aplicată în chimia modernă şi dezvoltată pentru prima oară în mod ştiinţific de Laurentⁱ⁾ şi Gerhardtⁱ⁾, se întemeiază pe aceeaşi lege. {Adaus la ediţia a 3-a} — Pentru a explica această notă, oarecum obscură pentru un profan în materie de chimie, observăm că autorul se referă aici la „seriile omologe“ ale hidrocarburilor, serii denumite astfel pentru prima oară de C. Gerhardt în 1843 şi din care fiecare are o altă formulă algebrică a compoziţiei. Astfel seria parafinelor: C_nH_2n+2; cea a alcoolilor normali: C_nH_2n+2O; cea a acizilor graşi normali: C_nH_2nO₂; şi multe altele. În exemplele de mai sus, prin simplul adaos cantitativ al lui CH₂ la formula moleculară se formează de fiecare dată un corp diferit din punct de vedere calitativ. Cu privire la participarea, supraestimată de Marx, a lui Laurent şi Gerhardt la stabilirea acestui fapt important, comp. Koppⁱ⁾, „Entwicklung der Chemie“, München 1873, p. 709 şi 716, şi Schorlemmerⁱ⁾, „Rise and Progress of Organic Chemistry“, London 1879, p. 54. — F.E.

206) Martin Lutherⁱ⁾ numeşte asemenea instituţii „Societatea Monopolia“.

207) „Reports of Insp. of Fact. for 30th April 1849“, p. 59.

208) L.c., p. 60. Inspectorul de fabrici Stuartⁱ⁾, el însuşi scoţian şi, spre deosebire de inspectorii de fabrici englezi, prizonierul mentalităţii capitaliste, remarcă în mod expres că această scrisoare, pe care o înglobează în raportul său, „ar fi cea mai utilă comunicare pe care a făcut-o cîndva vreunul din fabricanţii care aplică sistemul de releuri şi că ar fi menită în special să înlăture prejudecăţile şi obiecţiile faţă de acest sistem“.

*1 — „fermier capitalist“ sau „fermier comerciant“. — Nota trad.

*2 — „mic fermier“. — Nota trad.

113. Cuvintele „Într-adevăr n-au învăţat nimic“ — care au căpătat o largă circulaţie sînt cuprinse într-o scrisoare a amiralului francez de Panat. Uneori aceste cuvinte sînt atribuite lui Talleyrand. Ele au fost spuse la adresa regaliştilor, care s-au dovedit incapabili să tragă învăţăminte din revoluţia burgheză franceză de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. — Nota red.

114. Despre faptul că ignoranţa nu este un argument Spinoza vorbeşte în „Etica“ (partea întîi, adaos), ridicîndu-se împotriva reprezentanţilor concepţiei clerical-teleologice asupra naturii, care considerau „voinţa divinităţii“ drept cauza cauzelor tuturor fenomenelor şi al căror unic argument era necunoaşterea altor cauze. — Nota red.

Capitalul, vol. I
<< Capitolul opt. Ziua de muncă  |  Capitolul zece. Noţiunea de plusvaloare relativă >>
Marx/Engels