|
Scris: între 2 şi 13 martie 1868 |
[„Demokratisches Wochenblatt“[2] nr. 12 din 21 martie 1868]
„Capitalul“ lui Marx[*]
De cînd există pe lume capitalişti şi muncitori, încă n-a apărut o carte care să aibă pentru muncitori o importanţă atît de mare ca cea de faţă. Relaţia dintre capital şi muncă, pivotul în jurul căruia se învîrteşte întregul nostru sistem social actual, este expusă aici pentru prima oară în mod ştiinţific şi cu acea profunzime şi ascuţime proprii numai unui german. Oricît de valoroase sînt şi vor rămîne scrierile lui Owen, Saint-Simon, Fourier, - abia unui german i-a fost dat să atingă acea culme de la care poţi îmbrăţişa cu privirea, limpede şi cuprinzător, întregul domeniu al relaţiilor sociale contemporane, aşa cum în faţa spectatorului aflat pe piscul cel mai înalt se deschide priveliştea munţilor mai puţin înalţi.
Economia politică de pînă acum ne învaţă că munca este izvorul tuturor avuţiilor şi măsura tuturor valorilor, aşa încît două obiecte pentru a căror producere s-a cheltuit acelaşi timp de muncă au aceeaşi valoare, şi, dat fiind că în general numai valori egale pot fi schimbate între ele, aceste obiecte pot fi schimbate între ele. Dar, în acelaşi timp, ea ne învaţă că există un fel de muncă acumulată, pe care o denumeşte capital; că, datorită resurselor pe care le conţine, acest capital sporeşte însutit şi înmiit productivitatea muncii vii, pretinzînd pentru aceasta o anumită retribuţie numită profit sau cîştig. După cum ştim cu toţii, în realitate lucrurile se petrec în aşa fel, încît profiturile muncii moarte, acumulate, devin din ce în ce mai masive, capitalurile capitaliştilor devin din ce în ce mai colosale, în timp ce salariul muncii vii devine din ce în ce mai mic, iar masa muncitorilor care trăiesc exclusiv din salariu devine din ce în ce mai numeroasă şi mai săracă. Cum poate fi rezolvată această contradicţie? Cum poate să rămînă un profit pentru capitalist dacă muncitorul primeşte în schimbul muncii pe care el o încorporează în produsul său întreaga valoare? Şi, din moment ce se schimbă între, ele numai valori egale, aşa ar şi trebui să se petreacă lucrurile în cazul de faţă. Pe de altă parte, cum pot fi schimbate între ele valori egale, cum poate să primească muncitorul întreaga valoare a produsului său dacă, aşa cum recunosc mulţi economişti, acest produs se împarte între el şi capitalist? Economia politică de pînă acum stă dezorientată în faţa acestei contradicţii, scriind sau bolborosind fraze confuze care nu spun nimic. Nici criticii socialişti de pînă acum ai economiei politice n-au fost în stare să facă altceva decît să releve această contradicţie; dar nici unul din ei n-a rezolvat-o şi abia acum, în sfîrşit, Marx a analizat procesul de formare a acestui profit pînă la originile lui, clarificînd în felul acesta totul.
La analiza capitalului, Marx porneşte de la faptul simplu şi notoriu că capitaliştii îşi valorifică capitalul prin schimb: ei cumpără marfă cu banii lor şi o vînd apoi cu mai mulţi bani decît i-a costat. De pildă, un capitalist cumpără bumbac cu 1.000 de taleri şi îl revinde cu 1.100 de taleri, „cîştigînd“ în felul acesta 100 de taleri. Acest surplus de 100 de taleri peste capitalul iniţial, Marx îl numeşte plusvaloare. De unde provine această plusvaloare? După părerea economiştilor, se schimbă între ele numai valori egale, şi din punctul de vedere al teoriei abstracte lucru este adevărat. Prin urmare, cumpărarea bumbacului şi revînzarea lui pot tot atît de puţin să producă plusvaloare, pe cît poate să producă plusvaloare schimbarea unui taler de argint în 30 sw groşi de argint şi schimbarea din nou a monedei divizionare într-un taler de argint, operaţie de pe urma căreia nimeni nu devine nici mai bogat, nici mai sărac. Plusvaloarea poate însă tot atît de puţin să rezulte din faptul că vînzătorii şi-ar vinde mărfurile peste valoarea lor, sau cumpărătorii le-ar cumpăra-o sub valoarea lor, căci fiecare este pe rînd cînd cumpărător, cînd vînzător, şi în felul acesta ar pierde într-un caz ceea ce ar cîştiga în celălalt. Ea poate tot atît de puţin să provină din aceea că cumpărătorii şi vînzătorii s-ar înşela reciproc, deoarece acest lucru nu ar crea nici o valoare nouă, adică nici o plusvaloare, ci ar repartiza doar în alt mod între capitalişti capitalul existent. Deşi capitalistul cumpără mărfurile la valoarea lor şi le vinde la valoarea lor, el scoate mai multă valoare decît a investit în ele. Cum se întîmplă acest lucru?
În actualele condiţii sociale, capitalistul găseşte pe piaţa de mărfuri o marfă care posedă însuşirea specifică că întrebuinţarea ei constituie un izvor de valoare nouă, creează valoare nouă, şi această marfă este forţa de muncă.
Care este valoarea forţei de muncă? Valoarea oricărei mărfi se măsoară prin munca necesară pentru producerea ei. Forţa de muncă există în persoana muncitorului viu, care, pentru existenţa sa cît şi pentru întreţinerea familiei sale, menite să asigure perpetuarea forţei de muncă şi după moartea sa, are nevoie de o anumită cantitate de mijloace de subzistenţă. Prin urmare, timpul de muncă necesar pentru producerea acestor mijloace de subzistenţă reprezintă valoarea forţei de muncă. Capitalistul o plăteşte săptămînal şi cumpără astfel dreptul de a folosi timp de o săptămînă munca muncitorului. Pînă aici domnii economişti vor fi, în linii generale, de acord cu noi în ceea ce priveşte valoarea forţei de muncă.
Capitalistul îl pune acum pe muncitorul lui să lucreze. În decursul unui anumit interval de timp, muncitorul prestează atîta muncă cît reprezintă salariul lui săptămînal. Presupunînd că salariul săptămînal al unui muncitor reprezintă trei zile de muncă, muncitorul care începe să lucreze luni înlocuieşte pînă miercuri seara capitalistului întreaga valoare a salariului plătit. Dar încetează el oare după aceea să lucreze? Nicidecum. Capitalistul a cumpărat munca lui pe timp de o săptămînă şi muncitorul trebuie să lucreze şi în ultimele trei zile ale săptămînii. Această supramuncă prestată de muncitor peste timpul necesar pentru înlocuirea salariului său este izvorul plusvalorii, al profitului, al creşterii tot mai mari a capitalului.
Să nu ni se obiecteze că este arbitrară presupunerea că muncitorul înlocuieşte în trei zile de muncă salariul pe care l-a primit şi că în celelalte trei zile munceşte pentru capitalist. Dacă pentru înlocuirea salariului său muncitorul are nevoie exact de trei zile, sau de două, sau de patru zile, este absolut indiferent aici şi chiar şi variază în funcţie de împrejurări; principalul este că, pe lîngă munca pe care o plăteşte, capitalistul stoarce şi muncă pe care nu o plăteşte, şi aceasta nu este o presupunere arbitrară, căci în ziua în care capitalistul ar obţine în mod sistematic de la muncitor numai atîta muncă cît îi plăteşte prin salariu, în ziua aceea el şi-ar închide întreprinderea, deoarece întregul lui profit s-ar duce astfel de rîpă.
Găsim aici rezolvarea tuturor contradicţiilor despre care am vorbit. Originea plusvalorii (din care o parte însemnată o constituie profitul capitalistului) este acum cu totul limpede şi firească. Valoarea forţei de muncă se plăteşte, dar această valoare este mult mai mică decît aceea pe care capitalistul ştie s-o stoarcă din forţa de muncă, iar diferenţa, munca neplătită, reprezintă tocmai partea capitalistului sau, mai exact, a clasei capitaliştilor. Căci chiar şi profitul pe care, în exemplul de mai sus, negustorul de bumbac 1-a obţinut de pe urma bumbacului său trebuie să constea - dacă preţul bumbacului nu s-a urcat - din muncă neplătită. Negustorul trebuie să-şi fi vîndut marfa unui fabricant de ţesături de bumbac, care, în afară de cei 100 de taleri, mai poate să scoată din marfa sa şi un profit pentru sine, şi care, prin urmare, împarte cu negustorul munca neplătită însuşită. Această muncă neplătită este, de altfel, aceea care întreţine pe toţi membrii societăţii care nu muncesc. Cu ea se plătesc impozitele către stat şi comună, în măsura în care ele privesc clasa capitaliştilor, rentele funciare ale proprietarilor funciari etc. Pe ea se întemeiază întreaga orînduire socială actuală.
Pe de altă parte, ar fi absurd să se presupună că munca neplătită a apărut abia în condiţiile relaţiilor actuale, cînd producţia presupune, pe de o parte, existenţa capitaliştilor, iar pe de altă parte existenţa muncitorilor salariaţi. Dimpotrivă, în toate timpurile, clasa asuprită a trebuit să presteze muncă neplătită. În tot cursul îndelungatei perioade în care sclavia era forma dominantă a organizării muncii, sclavii erau nevoiţi să muncească mult mai mult decît li se restituia sub forma mijloacelor de subzistenţă; în timpul dominaţiei iobăgiei şi pînă la desfiinţarea clăcii se întîmpla acelaşi lucru; aici deosebirea dintre timpul în care ţăranul munceşte pentru propria sa existenţă şi supramunca pentru moşier apare chiar în mod concret, deoarece aceasta din urmă este prestată separat de cea dintîi. Acum forma este schimbată, dar faptul a rămas, şi atîta timp cît „o parte a societăţii deţine monopolul asupra mijloacelor de producţie, muncitorul liber sau neliber trebuie să adauge la timpul de muncă necesar pentru propria sa întreţinere un surplus de timp de muncă pentru a produce mijloacele de subzistenţă pentru proprietarul mijloacelor de producţie“ (p. 202) [258][3].
[„Demokratisches Wochenblatt“ nr. 13 din 28 martie 1868]
În articolul precedent am văzut că fiecare muncitor angajat de capitalist îndeplineşte o muncă dublă. În cursul unei părţi a timpului său de muncă el înlocuieşte salariul pe care i l-a avansat capitalistul, şi această parte a muncii Marx o numeşte muncă necesară. După aceea însă el trebuie să-şi continue munca, şi în acest timp produce pentru capitalist plusvaloare, din care o parte însemnată o constituie profitul. Această parte a muncii se numeşte supramuncă.
Să presupunem că muncitorul lucrează trei zile pe săptămînă pentru înlocuirea salariului său şi trei zile pentru producerea de plusvaloare pentru capitalist. Cu alte cuvinte, înseamnă că, muncind zilnic douăsprezece ore, el lucrează şase ore pe zi pentru înlocuirea salariului său şi şase ore pentru a produce plusvaloare. Dintr-o săptămînă nu se pot scoate decît şase sau cel mult şapte zile de muncă dacă adăugăm şi duminica, dar din fiecare zi în parte se pot scoate şase, opt, zece, douăsprezece, cincisprezece şi chiar mai multe ore de muncă. În schimbul salariului său pe o zi muncitorul i-a vîndut capitalistului o zi de muncă. Dar ce este o zi de muncă? Opt ore sau optsprezece ore?
Capitalistul are interesul ca ziua de muncă să fie cît mai lungă. Cu cît ziua de muncă este mai lungă, cu atît se produce mai multă plusvaloare. Muncitorul are sentimentul just că fiecare oră de muncă pe care o prestează peste orele necesare pentru înlocuirea salariului îi este sustrasă pe nedrept; el simte pe propria sa piele ce înseamnă să lucrezi un timp excesiv de lung. Capitalistul luptă pentru profitul său, muncitorul - pentru sănătatea sa, pentru cîteva ore de repaus pe zi, pentru a avea posibilitatea nu numai să muncească, să doarmă şi să mănînce, dar să se manifeste ca om şi în alte direcţii. În treacăt fie spus, nu depinde nicidecum de bunăvoinţa fiecărui capitalist în parte dacă vrea sau nu să se lase antrenat în această luptă, deoarece concurenţa sileşte chiar şi pe cel mai filantrop dintre ei să se alăture colegilor lui şi să introducă un timp de muncă de aceeaşi durată ca şi la aceştia.
Lupta pentru reglementarea zilei de muncă durează de la prima manifestare a muncitorilor liberi pe arena istoriei şi pînă în ziua de azi. În ramuri industriale diferite, ziua de muncă are durate diferite, tradiţionale, dar în realitate ele sînt rareori respectate. Numai acolo unde ziua de muncă este stabilită prin lege şi unde aceasta veghează ca ea să fie respectată, numai acolo se poate spune că există într-adevăr o zi reglementară de muncă. Dar pînă în prezent aproape numai în districtele industriale ale Angliei poate fi vorba de aşa ceva. Aici a fost introdusă ziua de muncă de zece ore (5 zile a cîte 10½ ore şi 7½ ore sîmbăta) pentru toate femeile şi băieţii între 13 şi 18 ani, şi, deoarece bărbaţii nu pot lucra fără aceştia, beneficiază şi ei de ziua de muncă de 10 ore. Muncitorii de fabrică din Anglia au cucerit această lege datorită tenacităţii cu care ani de zile au dus cea mai dîrză şi înverşunată luptă împotriva fabricanţilor, au folosit libertatea presei, dreptul de asociere şi de întrunire, precum şi datorită folosirii abile a disensiunilor din sînul clasei dominante însăşi. Ea a devenit pavăza muncitorilor din Anglia; treptat ea a fost extinsă asupra tuturor ramurilor marii industrii, iar anul trecut a fost extinsă aproape asupra întregii industrii, cel puţin asupra tuturor acelora în care lucrează femei şi copii. Cartea de faţă conţine un material extrem de amănunţit asupra istoricului acestei reglementări prin lege a zilei de muncă în Anglia. Viitoarea sesiune a „Reichstagului Germaniei de nord“ va avea de asemenea de dezbătut un regulament pentru întreprinderile industriale şi, o dată cu aceasta, reglementarea muncii în fabrici. Nădăjduim că nici unul dintre deputaţii aleşi de muncitorii germani nu se va prezenta la dezbaterea acestei legi fără să fi studiat în prealabil cartea lui Marx. În acest for se pot obţine multe. Disensiunile din rîndul claselor dominante din Germania sînt mai favorabile muncitorilor decît au fost vreodată în Anglia, pentru că votul universal sileşte clasele dominante să cocheteze cu muncitorii. Patru sau cinci reprezentanţi ai proletariatului sînt în aceste împrejurări o forţă dacă ştiu să folosească poziţia lor, dacă ştiu, înainte de toate despre ce este vorba, lucru pe care burghezii nu-l ştiu. Şi în acest scop cartea lui Marx le pune de-a gata la îndemînă întregul material.
Trecem peste un şir de alte cercetări profunde, care prezintă mai curînd un interes teoretic, şi ne oprim doar asupra ultimului capitol, care tratează despre acumularea sau îngrămădirea capitalului. Aici se demonstrează mai întîi că modul de producţie capitalist, adică modul de producţie care presupune atît existenţa capitaliştilor cît şi existenţa muncitorilor salariaţi, nu numai că reproduce mereu capitalistului capitalul său, dar în acelaşi timp reproduce mereu şi sărăcia muncitorilor, asigurînd astfel mereu, pe de o parte, existenţa capitaliştilor, care sînt proprietarii tuturor mijloacelor de subzistenţă, ai tuturor materiilor prime şi ai tuturor uneltelor de muncă, iar pe de altă parte existenţa marii mase a muncitorilor, care sînt nevoiţi să vîndă acestor capitalişti forţa lor de muncă pentru o cantitate de mijloace de subzistenţă, care, în cel mai bun caz, ajunge numai pentru a menţine capacitatea de muncă a muncitorilor şi pentru a creşte o nouă generaţie de proletari capabili de muncă. Dar capitalul nu se reproduce pur şi simplu: el sporeşte şi creşte necontenit, şi totodată creşte şi puterea sa asupra clasei muncitorilor, lipsită de proprietate. Şi după cum el însuşi este reprodus pe o scară tot mai largă, tot aşa modul de producţie capitalist modern reproduce, pe o scară tot mai largă, într-un număr mereu sporit clasa muncitorilor lipsiţi de proprietate. „Acumularea capitalului reproduce relaţiile capitaliste pe scară lărgită, mai mulţi capitalişti sau capitalişti mai mari la un pol, mai mulţi muncitori salariaţi la celălalt pol... Acumularea capitalului înseamnă deci înmulţirea proletariatului“ (p. 600)[4]. Dar întrucît, datorită perfecţionării maşinilor, a ameliorărilor aduse în agricultură etc., pentru producerea aceleiaşi cantităţi de produse este nevoie de tot mai puţini muncitori, această perfecţionare - care duce la crearea unui număr mereu crescînd de muncitori excedentari - are loc într-un ritm mai rapid chiar decît creşterea capitalului. Ce se întîmplă oare cu acest număr mereu crescînd de muncitori? Ei formează o armată industrială de rezervă, care în perioadele cînd afacerile merg prost sau mediocru este plătită sub valoarea muncii ei şi nu găseşte în mod regulat de lucru sau cade în sarcina asistenţei publice, dar de care, după cum se vede limpede din exemplul Angliei, clasa capitaliştilor are neapărată nevoie în perioade de înviorare deosebită a afacerilor deoarece serveşte în toate împrejurările pentru a frînge puterea de rezistenţă a muncitorilor care au în mod regulat de lucru şi pentru a menţine salariile acestora la un nivel scăzut. „Cu cît este mai mare avuţia socială..., cu atît este mai mare suprapopulaţia relativă“ (populaţia excedentară) „sau armata industrială de rezervă. Cu cît este însă mai mare această armată de rezervă în raport cu armata muncitorească activă“ (care are în mod regulat de lucru), „cu atît este mai enormă suprapopulaţia constantă“ (permanentă), „adică păturile muncitoreşti a căror mizerie este direct proporţională cu chinurile muncii lor. În fine, cu cît este mai mare pătura cea mai obidită a clasei muncitoare şi armata industrială de rezervă, cu atît este mai mare pauperismul oficial. Aceasta este legea absolută, generală, a acumulării capitaliste“ (p. 631)[5].
Acestea sînt cîteva din legile fundamentale ale sistemului social capitalist contemporan, demonstrate în mod strict ştiinţific - şi economiştii oficiali se feresc, bineînţeles, să încerce măcar să le combată. Dar cu aceasta am spus oare totul? Nicidecum. Dar tot aşa cum subliniază cu ascuţime părţile negative ale producţiei capitaliste, Marx demonstrează cu claritate că această formă socială era necesară pentru a dezvolta forţele de producţie ale societăţii la un nivel care să permită tuturor membrilor societăţii în egală măsură o dezvoltare compatibilă cu demnitatea omenească. Toate formele sociale anterioare au fost prea sărace pentru a putea realiza acest lucru. Abia producţia capitalistă creează avuţia şi forţele de producţie necesare pentru aceasta, dar ea creează totodată acea clasă socială - masa muncitorilor asupriţi - care se vede pusă tot mai mult în faţa necesităţii de a pune stăpînire pe aceste avuţii şi forţe de producţie spre a le folosi nu în interesul clasei monopoliştilor, cum sînt folosite acum, ci în interesul întregii societăţi.
[*] „Capitalul“. Critica economiei politice. Karl Marx. Vol. I: Procesul de producţie a capitalului, Hamburg, O. Meissner, 1867
Scris de F. Engels între 2 şi 13 martie 1868.
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 251-258. - Nota red. Editurii Politice
[1]. Această recenzie a fost publicată încă o dată în „Volksstaat“ nr. 28 şi 29 din 5 şi 8 aprilie. - Nota red. Editurii Politice
[2]. „Demokratisches Wochenblatt” - ziar muncitoresc german; a apărut sub acest titlu din ianuarie 1868 pînă în septembrie 1869 la Leipzig, sub conducerea lui W. Liebknecht. Începînd din decembrie 1868, ziarul a devenit organul de presă al Uniunii asociaţiilor muncitorilor germani, condsă de A. Bebel. Iniţial, ziarul s-a aflat într-o anumită măsură sub influenţa ideilor mic-burgheze ale partidului popular, dar după puţin timp, datorită eforturilor lui Marx şi Engels, a început să ducă lupta împotriva lassalleanismului, să propage ideile Internaţionalei, publicînd principalele documente ale acesteia. Ziarul a jucat un rol important în crearea Partidului muncitoresc social-democrat. La Corgresul de la Eisenach din 1869, ziarul a fost declarat organul central al Partidului muncitoresc social-democrat şi şi-a schimbat denumirea în „Volksstaat“ (vezi adnotarea 129). - Nota red. Editurii Politice
[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 246. - Nota trad. Editurii Politice
[4]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 624. - Nota trad. Editurii Politice
[5]. Op. cit., p. 654. - Nota trad. Editurii Politice