Ideile din prelegerea pe care ne-a ţinut-o cetăţeanul Weston ar fi putut să încapă într-o coajă de nucă.
Toate raţionamentele lui se rezumă la următoarele: dacă clasa muncitoare va sili clasa capitaliştilor să-i plătească 5 şilingi în loc de 4 sub formă de salariu în bani, capitalistul îi va restitui sub formă de mărfuri o valoare de 4 şilingi în locul unei valori de 5 şilingi. Clasa muncitoare ar trebui să plătească cu 5 şilingi ceea ce cumpăra înainte de majorarea salariilor cu 4 şilingi. Dar de ce se întîmplă aceasta? De ce dă capitalistul în schimbul a 5 şilingi numai o valoare de 4 şilingi? Pentru că suma salariilor este constantă. Dar de ce este ea fixată la o valoare în mărfuri de 4 şilingi? De ce nu la 3 sau la 2 şilingi sau la o altă sumă oarecare? Dacă limita sumei salariilor este fixată printr-o lege economică, care nu depinde nici de voinţa capitalistului, nici de voinţa muncitorului, atunci cetăţeanul Weston ar fi trebuit înainte de toate, să enunţe această lege şi s-o demonstreze. Apoi ar fi fost obligat să demonstreze că suma salariilor plătite efectiv la intervale anumite corespunde întotdeauna exact sumei necesare a salariilor şi că nu se abate niciodată de la ea. Pe de altă parte, dacă limitele date ale sumei salariilor depind numai de voinţa capitalistului sau de limitele lăcomiei lui, ele sînt arbitrare, nu corespund unei necesităţi, pot fi modificate din voinţa capitalistului şi pot fi deci modificate şi împotriva voinţei lui.
Cetăţeanul Weston şi-a ilustrat în faţa voastră teoria prin următorul exemplu: dacă un castron conţine o anumită cantitate de ciorbă care să servească drept hrană pentru un anumit număr de persoane, o creştere a capacităţii lingurilor nu determină o creştere a cantităţii de ciorbă. Să nu mi-o ia cetăţeanul Weston în nume de rău dacă găsesc această ilustrare de-a dreptul neghioabă[1]. Ea mi-a reamintit întrucîtva de parabola la care a recurs Menenius Agrippa. Cînd plebeii romani au făcut grevă împotriva patricienilor romani, patricianul Agrippa le-a spus că burta patriciană hrăneşte membrele plebeene ale trupului statului. Agrippa nu a reuşit însă să demonstreze că se pot hrăni membrele unui om umplînd stomacul altuia. În ceea ce-1 priveşte pe cetăţeanul Weston acesta a uitat că, castronul din care mănîncă muncitorii conţine întregul produs al muncii naţionale şi că ceea ce îi împiedică pe muncitori să ia mai mult din castron nu este nici dimensiunea redusă a castronului şi nici cantitatea insuficientă a conţinutului său, ci numai şi numai dimensiunile mici ale lingurilor lor.
Prin ce truc capătă capitalistul posibilitatea de a da în schimbul a 5 şilingi o valoare de 4 şilingi? Prin ridicarea preţurilor mărfurilor pe care el le vinde. Dar creşterea sau, în genere, schimbarea preţului mărfurilor, ba înseşi preţurile mărfurilor depind oare numai de voinţa capitalistului? Sau, dimpotrivă, nu sînt oare necesare anumite condiţii pentru a face ca această voinţă să devină eficientă? Dacă asemenea condiţii nu sînt necesare, creşterea şi scăderea, fluctuaţiile neîncetate ale preţurilor pe piaţă devin o enigmă de nedezlegat.
De îndată ce admitem că nu s-a produs nici un fel de schimbare nici în forţa productivă a muncii, nici în cantitatea capitalului şi a muncii întrebuinţate, nici în valoarea banilor cu ajutorul cărora este evaluată valoarea produselor, ci numai o schimbare a nivelului salariilor, atunci cum ar putea oare această majorare a salariilor să aibă repercusiuni asupra preţurilor mărfurilor? Numai prin aceea că influenţează raportul existent între cererea şi oferta la aceste mărfuri.
Este exact că clasa muncitoare, privită în ansamblul ei, îşi cheltuieşte şi este nevoită să-şi cheltuiască venitul pe mijloace de subzistenţă. O creştere generală a nivelului salariilor ar provoca aşadar o creştere a cererii de mijloace de subzistenţă şi prin urmare, o urcare a preţurilor lor de piaţă. Capitaliştii care produc aceste mijloace de subzistenţă ar fi despăgubiţi pentru majorarea salariilor cu preţurile de piaţă crescînde ale mărfurilor lor. Dar cum stau lucrurile cu ceilalţi capitalişti, care nu produc mijloace de subzistenţă? Şi să nu vă închipuiţi că aceştia sînt numai o mînă de oameni. Dacă ţineţi seama de faptul că două treimi din produsul naţional sînt consumate de o cincime din populaţie - sau chiar numai de o şeptime, cum a declarat de curînd un membru al Camerei comunelor -, atunci veţi înţelege ce parte importantă din produsul naţional trebuie să fie produsă sub formă de articole de lux sau să fie schimbată pe articole de lux şi ce cantitate enormă de mijloace de subzistenţă trebuie să fie risipită pe lachei, cai, pisici etc. După cum ştim din experienţă, creşterea preţurilor mijloacelor de subzistenţă restrînge într-o măsură însemnată această risipă.
Aşadar, care ar fi situaţia capitaliştilor care nu produc mijloace de subzistenţă? Ei nu ar putea să compenseze scăderea ratei profitului, provocată de majorarea generală a salariilor, printr-o urcare a preţului mărfurilor lor fiindcă cererea la aceste mărfuri nu creşte. Venitul lor s-ar micşora, şi din acest venit micşorat ei ar trebui să plătească mai mult pentru aceeaşi cantitate de mijloace de subzistenţă al căror preţ s-a urcat. Dar asta n-ar fi încă totul. Dat fiind că venitul lor s-a micşorat, ei ar fi nevoiţi să cheltuiască mai puţin pentru articole de lux, şi astfel ar scădea cererea lor reciprocă pentru mărfurile lor respective. Ca urmare a acestei reduceri a cererii, preţurile mărfurilor lor ar scădea. Prin urmare, în aceste ramuri ale industriei, rata profitului ar scădea, şi aceasta nu numai datorită creşterii generale a nivelului salariului, ci şi datorită acţiunii combinate a majorării generale a salariilor, creşterii preţurilor mijloacelor de subzistenţă şi scăderii preţurilor articolelor de lux.
Ce urmări ar avea această diferenţă între ratele profilului la capitalurile investite în diferite ramuri industriale? Desigur, aceleaşi care survin de obicei atunci cînd dintr-un motiv oarecare rata mijlocie a profitului variază în diferitele sfere ale producţiei. Capitalul şi munca ar migra din ramurile de producţie mai puţin rentabile în acelea mai rentabile; şi acest proces de migrare a capitalului şi a muncii ar continua pînă cînd oferta în unele ramuri ale industriei ar fi crescut în raport cu cererea mărită şi ar fi scăzut în celelalte ramuri corespunzător cu cererea redusă. De îndată ce s-ar produce această schimbare, rata profitului din diferitele ramuri s-ar egaliza din nou. Întrucît însă întreaga această permutare a provenit iniţial dintr-o simplă schimbare a raportului dintre cererea şi oferta diferitelor mărfuri, o dată cu încetarea cauzei ar înceta şi efectul, iar preţurile ar reveni la nivelul şi echilibrul lor anterior. Scăderea ratei profitului, provocată de majorarea salariilor, nu s-ar limita la anumite ramuri, ci ar deveni generală. Potrivit ipotezei noastre, nu ar fi avut loc schimbări nici în forţa productivă a muncii, nici în masa totală a producţiei, însă această masă dată a producţiei şi-ar fi modificat forma. O parte mai mare a produsului ar exista sub formă de mijloace de subzistenţă, o parte mai mică sub formă de articole de lux, sau, ceea ce revine la acelaşi lucru, o parte mai mică ar fi schimbată pe articole de lux din străinătate şi ar fi consumată sub forma ei iniţială, sau, ceea ce iarăşi revine la acelaşi lucru, o parte mai mare a produsului naţional ar fi schimbată pe mijloace de subzistenţă din străinătate în loc să fie schimbată pe articole de lux. Creşterea generală a nivelului salariilor după o perturbare vremelnică a preţurilor pe piaţă ar avea deci ca rezultat numai o scădere generală a ratei profitului, fără a duce la o schimbare cît de cît durabilă a preţurilor mărfurilor.
Dacă mi s-ar aduce obiecţia că în argumentarea aceasta aş fi plecat de la ipoteza că întregul spor de salariu ar fi cheltuit pe mijloace de subzistenţă, aş răspunde că am ales ipoteza cea mai favorabilă pentru punctul de vedere al cetăţeanului Weston. Dacă sporul de salariu ar fi cheltuit pentru articole care mai înainte nu intrau în consumul muncitorilor, atunci creşterea reală a puterii lor de cumpărare nu ar mai trebui dovedită. Deoarece însă această creştere a puterii de cumpărare izvorăşte numai dintr-o urcare a salariilor, ea trebuie să corespundă exact scăderii puterii de cumpărare a capitaliştilor. Prin urmare, cererea totală de mărfuri nu ar creşte, ar interveni însă o schimbare a raportului dintre părţile componente ale acestei cereri. Cererea sporită dintr-o parte ar fi compensată prin cererea scăzută din cealaltă parte. Cererea totală rămînînd astfel neschimbată, nu ar putea să aibă loc nici o schimbare a preţurilor de piaţă ale mărfurilor.
Ne aflăm, prin urmare, în faţa următoarei dileme: ori sporul de salariu va fi cheltuit în mod egal pe toate obiectele de consum - şi în acest caz extinderea cererii din partea clasei muncitoare trebuie să fie compensată prin restrîngerea cererii din partea clasei capitaliştilor -, ori sporul de salariu va fi cheltuit numai pe anumite articole ale căror preţuri de piaţă se vor urca vremelnic. În acest caz, creşterea ratei profitului în unele ramuri ale industriei şi scăderea corespunzătoare a ratei profitului în celelalte ramuri vor provoca o schimbare în repartizarea capitalului şi a muncii, pînă cînd oferta în unele ramuri ale industriei va fi crescut corespunzător cu cererea sporită, iar în celelalte ramuri va fi scăzut corespunzător cu cererea redusă. Potrivit primei ipoteze, nu va surveni nici o schimbare în preţul mărfurilor. Potrivit celeilalte ipoteze valorile de schimb ale mărfurilor, după unele oscilări ale preţurilor de piaţă, vor reveni la nivelul lor de mai înainte. Potrivit ambelor ipoteze, creşterea generală a nivelului salariului nu va duce, în ultimă instanţă, decît la o scădere generală a ratei profitului.
Pentru a vă impresiona, cetăţeanul Weston v-a rugat să vă gîndiţi la greutăţile pe care le-ar provoca o majorare generală a salariilor muncitorilor agricoli englezi de la 9 la 18 şilingi. Gîndiţi-vă numai, a exclamat el, la creşterea enormă a cererii de mijloace de subzistenţă şi la ridicarea îngrozitoare a preţurilor lor care i-ar urma! Ştiţi cu toţii că salariul mediu al muncitorului agricol american se ridică la mai mult decît dublul salariului mediu al muncitorului agricol englez, cu toate că preţurile produselor agricole sînt în Statele Unite mai mici decît în Regatul Unit, că ansamblul relaţiilor dintre capital şi muncă este în Statele Unite acelaşi ca şi în Anglia şi că masa anuală a producţiei este în Statele Unite mult mai mică decît în Anglia. De ce atunci prietenul nostru sună alarma? Numai pentru a ne abate de la problema în discuţie. O majorare bruscă a salariului de la 9 la 18 şilingi ar fi o majorare bruscă de 100%. Dar noi nu dezbatem problema dacă nivelul general al salariilor ar putea fi ridicat în Anglia în mod brusc cu 100%. Noi nu ne ocupăm în genere de mărimea sporului, care în fiecare caz concret depinde de împrejurările date şi trebuie să corespundă acestora. Noi avem de lămurit doar efectul pe care îl produce o ridicare generală a nivelului salariului, chiar dacă această ridicare ar fi de numai 1%.
Aşadar, lăsînd la o parte ridicarea de 100% născocită de prietenul nostru Weston, mă voi ocupa de majorarea reală a salariilor care a avut loc în Marea Britanie în perioada 1849-1859.
Cunoaşteţi cu toţii bill-ul cu privire la ziua de muncă de zece ore, sau mai bine zis, de zece ore şi jumătate, adoptat în 1848. Aceasta a fost una dintre cele mai mari transformări economice care s-au petrecut sub ochii noştri. A fost o majorare bruscă şi forţată a salariilor nu în ramuri oarecare de producţie locală, ci în ramurile principale ale industriei, datorită cărora Anglia domină pe piaţa mondială. Această majorare a salariilor a avut loc în împrejurări deosebit de nefavorabile. Dr. Ure, profesorul Senior şi toţi ceilalţi economişti exponenţi oficiali ai intereselor burgheziei au încercat să demonstreze - şi trebuie să spun că au făcut-o cu argumente mult mai convingătoare decît cele ale prietenului nostru Weston - că acest bill va face să sune ceasul din urmă al industriei engleze. Ei au căutat să demonstreze că nu este vorba de o simplă majorare a salariilor, ci de o majorare determinată de scăderea cantităţii de muncă folosite, şi bazată pe această scădere. Ei au afirmat că cea de-a douăsprezecea oră, care urma să le fie luată capitaliştilor, ar fi tocmai singura oră din care capitalistul îşi trage profitul. Ei căutau să sperie cu scăderea acumulării, cu creşterea preţurilor, cu pierderea pieţelor, cu restrîngerea producţiei, cu repercusiunile pe care toate acestea le vor avea asupra salariilor şi, în cele din urmă, cu ruinarea totală. Ei au declarat chiar că legile lui Maximilian Robespierre cu privire la maximum[2] au fost un fleac în comparaţie cu acest bill, şi într-un anumit sens au avut dreptate. Şi care a fost rezultatul? Majorarea salariilor în bani ale muncitorilor de fabrică în pofida reducerii zilei de muncă, creşterea considerabilă a numărului muncitorilor ocupaţi în fabrici, scăderea necontenită a preţurilor produselor industriale, dezvoltarea uimitoare a forţei productive a muncii muncitorilor de fabrică, nemaipomenita lărgire progresivă a pieţelor pentru produsele industriale. La Manchester, în 1861[3] la o şedinţă a Societăţii pentru promovarea ştiinţei, l-am auzit eu însumi pe d-l Newman, care a mărturisit că atît dînsul cît şi dr. Ure, Senior şi toţi ceilalţi reprezentanţi oficiali ai ştiinţei economice se înşelaseră, în timp ce instinctul poporului s-a dovedit a fi just. Mă refer nu la profesorul Francis Newman, ci la d-l W. Newman[4], care ocupă în ştiinţa economică un loc de seamă în calitate de coautor şi editor al lucrării lui Thomas Tooke ,,History oi Prices“, această lucrare minunată care cercetează istoria preţurilor din 1793 pînă în 1856. Dacă ideea fixă a prietenului nostru Weston despre o sumă constantă a salariilor, o masă constantă a producţiei, un grad constant al forţei productive a muncii, o voinţă constantă a capitaliştilor şi dacă toate celelalte constante şi finalităţi ale sale ar fi juste, atunci profeţiile sumbre ale profesorului Senior ar fi fost juste şi n-ar fi avut dreptate Robert Owen, care declarase încă în 1816 că o limitare generală a zilei de muncă este primul pas pregătitor pentru eliberarea clasei muncitoare, introducînd-o în practică, din proprie iniţiativă, în ciuda prejudecăţilor curente, în filatura sa de bumbac din New-Lanark.
În aceeaşi perioadă în care a fost introdus bill-ul cu privire la ziua de muncă de 10 ore şi în care, ca urmare a acestui bill, a avut loc majorarea salariilor, a survenit în Marea Britanie, din motive asupra cărora nu e locul să insistăm aici, o majorare generală a salariilor muncitorilor agricoli.
Deşi pentru scopul imediat al expunerii mele nu este necesar acest lucru, voi face totuşi cîteva observaţii preliminare pentru a nu fi înţeles greşit de dv.
Dacă cineva primeşte un salariu săptămînal de 2 şilingi şi ulterior salariul lui creşte la 4 şilingi, nivelul salariului se ridică cu 100%. Privită din punctul de vedere al creşterii nivelului salariului, ea pare a fi extraordinară, deşi mărimea reală a salariului, 4 şilingi pe săptămînă, este infimă, este un salariu de foame. De aceea nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de procentele răsunătoare de ridicare a nivelului salariului. Trebuie să întrebăm întotdeauna: care a fost mărimea iniţială a salariului?
Nu este greu de înţeles că dacă zece muncitori primesc cîte 2 şilingi pe săptămînă, cinci muncitori cîte 5 şilingi şi cinci muncitori cîte 11 şilingi, aceşti douăzeci de oameni la un loc primesc săptămînal 100 de şilingi, sau 5 l.st. Dacă suma totală a salariilor lor săptămînale ar creşte cu 20%, aceasta ar însemna o creştere de la 5 l.st. la 6 l.st. Prin urmare, în medie, nivelul general al salariului a crescut cu 20%, chiar dacă în realitate salariul a zece muncitori ar fi rămas neschimbat, cel al unuia din grupurile de cinci muncitori nu s-ar fi ridicat decît de la 5 la 6 şilingi de fiecare om, iar suma salariilor celuilalt grup de cinci muncitori s-ar fi urcat de la 55 la 70 de şilingi. Situaţia a 1/2 din numărul muncitorilor nu s-ar fi îmbunătăţit de loc, cea a 1/4 din ei s-ar fi îmbunătăţit într-o măsură foarte neînsemnată şi numai situaţia a 1/4 s-ar fi îmbunătăţit într-adevăr. Dacă operăm însă cu mărimi medii, suma totală a salariilor celor 20 de muncitori creşte cu 20%, şi în măsura în care este vorba de întregul capital, care îi foloseşte pe aceşti muncitori, şi de preţul mărfurilor pe care ei le produc, lucrurile ar sta exact aşa ca şi cum toţi muncitorii ar fi beneficiat în mod egal de creşterea medie a salariului. În ceea ce priveşte cazul amintit mai sus cu muncitorii agricoli, la care nivelul salariilor variază foarte mult în diferitele comitate ale Angliei şi Scoliei, creşterea acestuia a avut efecte foarte inegale asupra muncitorilor.
În sfîrşit, în perioada în care s-a produs această creştere a salariilor, o serie de factori, ca, de pildă, noile impozite provocat de războiul cu Rusia[5], demolarea în masă a locuinţelor muncitorilor agricoli[6] etc. au acţionat în direcţie opusă.
După atîtea observaţii preliminare este cazul să constatăm acum că din 1849 pînă în 1859 nivelul mijlociu al salariilor muncitorilor agricoli din Marea Britanie a crescut aproximativ cu 40%. În sprijinul celor afirmate de mine aş putea aduce date ample şi amănunţite, dar pentru scopul pe care-1 urmăresc acum consider că e suficient să mă refer la prelegerea făcută cu multă meticulozitate şi spirit critic de răposatul domn John C. Morton, în 1860, la Societatea artelor din Londra, despre „Forţele folosite în agricultură“[7]. D-l Morton citează date statistice din chitanţe şi alte documente autentice pe care el le-a cules de la aproximativ 100 de fermieri domiciliaţi în 12 comitate scoţiene şi 35 de comitate engleze.
Potrivit părerilor prietenului nostru Weston, şi mai ales dacă ţinem seama de creşterea simultană a salariilor muncitorilor de fabrică, preţurile produselor agricole ar fi trebuit să crească enorm în perioada 1849-1859. Ce s-a întîmplat însă în realitate? Cu tot războiul purtat împotriva Rusiei şi cu toate recoltele proaste care s-au succedat din 1854 pînă în 1856, preţul mediu al grîului - principalul produs agricol al Angliei - a scăzut de la circa 3 l.st. quarterul, cît fusese în anii 1838-1848, la circa 2 l.st. şi 10 şilingii quarterul în anii 1849-1859. Aceasta înseamnă o scădere a preţului grîului cu mai mult de 16% în condiţiile unei majorări simultane a salariilor muncitorilor agricoli cu 40% în medie. În aceeaşi perioadei de timp - dacă comparăm sfîrşitul cu începutul ei, adică 1859 cu 1849 -, numărul pauperilor, potrivit datelor oficiale a scăzut de la 934.419 la 860.470, ceea ce reprezintă o diferenţă de 73.949. Sînt de acord că această scădere, care, de altfel, a şi dispărut în anii următori, este neînsemnată, dar ea este totuşi o scădere.
S-ar putea spune că, din cauza abrogării legilor cerealelor[8], importul de cereale din străinătate a crescut mai mult decît dublu în perioada 1849-1859 în comparaţie cu perioada 1838-1848. Dar ce importanţă are aceasta? Pornind de la punctul de vedere al cetăţeanului Weston, ne-am fi putut aştepta ca această cerere subită, colosală şi mereu crescîndă pe pieţele străine să provoace o urcare excesivă a preţurilor la produsele agricole, întrucît efectul unei cereri sporite este acelaşi, indiferent dacă această cerere vine din străinătate sau din ţară. Ce s-a întîmplat însă în realitate? Cu excepţia cîtorva ani de recolte proaste, scăderea catastrofală a preţurilor cerealelor a fost în toată această perioadă mult discutată în Franţa; americanii s-au văzut în repetate rînduri siliţi să ardă surplusul lor de produse, iar Rusia dacă ar fi să-i dăm crezare d-lui Urquhart, a încurajat războiul civil din Statele Unite fiindcă concurenţa yankeilor submina exportul ei de produse agricole pe pieţele din Europa.
Redusă la forma ei abstractă, argumentarea cetăţeanului Weston constă în următoarele: orice creştere a cererii are loc întotdeauna pe baza unui volum dat al producţiei. De aceea ea nu poate niciodată să determine o sporire a ofertei articolelor cerute, ci poate numai să determine o creştere a preţurilor lor în bani. Practica cea mai obişnuită ne arată însă că în unele cazuri cererea sporită în general nu determină o schimbare a preţurilor de piaţă ale mărfurilor, iar în alte cazuri provoacă doar o urcare vremelnică a preţurilor de piaţă, însoţită de o ofertă sporită. Această ofertă sporită determină scăderea preţurilor pînă la nivelul lor anterior, iar în unele cazuri chiar sub acest nivel. Faptul că cererea sporită se datoreşte unui spor de salariu sau vreunei alte cauze nu schimbă cu nimic datele problemei. Din punctul de vedere al cetăţeanului Weston, acest fenomen general este tot atît de greu de explicat ca şi fenomenul care se iveşte în împrejurările excepţionale ale unei majorări a salariilor. Aşadar, în ceea ce priveşte problema pe care o examinăm, argumentarea sa nu dovedeşte absolut nimic. Ea demonstrează doar neputinţa cetăţeanului Weston de a pătrunde legile în virtutea cărora o creştere a cererii provoacă o creştere a ofertei, şi nicidecum o creştere obligatorie a preţurilor de piaţă.
[1]. În original joc de cuvinte intraductibil: spoon - lingură şi spoony - prostănac, neghiob. - Nota trad. Editurii Politice
[2]. Legile cu privire la maximum - este vorba de legile adoptate de Convenţia naţională la 4 mai, 11 şi 29 septembrie 1793 şi la 20 martie 1794 şi care stabileau preţuri maximale fixe la cereale, făină şi alte obiecte de consum, precum şi un maximum de salariu. - Nota red. Editurii Politice
[3]. În manuscris e indicat greşit: 1860. - Nota red. Editurii Politice
[4]. În septembrie 1861, a avut loc la Manchester cea de-a 31-a adunare anuală ordinară a Societăţii britanice pentru promovarea ştiinţei, la care a asistat Marx, pe atunci în vizită la Engels. La adunare a luat cuvîntul şi W. Newmarch (Marx a făcut o greşeală la transcrierea numelui acestuia), preşedintele secţiei economice a Asociaţiei, care a deschis adunarea şi a prezentat un referat pe tema: „Proporţiile în care principiile fiscale sănătoase sînt întruchipate în legislaţia Regatului Unit“ (vezi „Report of the Thirty first Meeting of the British Association for the Advancement of Science; held at Manchester in September 1861“, Londra, 1862, p. 230). - Nota red. Editurii Politice
[5]. Războiul cu Rusia - este vorba de războiul Crimeii (1853-1856) dus de Anglia, Franţa, Sardinia şi Turcia împotriva Rusiei. - Nota red. Editurii Politice
[6]. Demolarea în masă a locuinţelor muncitorilor agricoli din Anglia pe la mijlocul secolului al XIX-lea a avut loc în condiţiile dezvoltării rapide a industriei capitaliste şi ale reorganizării agriculturii pe baze capitaliste, însoţită de creşterea considerabilă a suprapopulaţiei relative la sate. Un rol important în intensificarea demolărilor în masă a locuinţelor din localităţile rurale l-a jucat faptul că proporţia impozitului pentru săraci plătit de proprietarul funciar depindea în mare măsură de numărul săracilor care trăiau pe pămîntul lui. Proprietarii funciari demolau cu bună ştiinţă clădiri de care n-aveau nevoie ei înşişi, dar care puteau servi drept adăpost pentru populaţia agricolă „excedentară“ (Amănunte asupra acestei probleme vezi în K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 674-694). - Nota red. Editurii Politice
[7]. Societatea artelor şi meseriilor (Society of Arts and Trades) - societate burghezo-iluministă cu caracter filantropic, fondată în 1754 la Londra. Referatul amintit, „The Forces used in Agriculture“, a fost ţinut de John Chalmers Marton, fiul lui John Marton, care a decedat în 1864. - Nota red. Editurii Politice
[8]. Bill-ul cu privire la abrogarea legilor cerealelor a fost adoptat de parlamentul englez la 26 iunie 1846. Aşa-numitele legi ale cerealelor, prin care se urmărea limitarea sau interzicerea importului de cereale din străinătate, au fost introduse în Anglia în 1815, în interesul marilor proprietari funciari, al land-lorzilor. Adoptarea bill-ului din 1846 a însemnat victoria burgheziei industriale, care lupta împotriva legilor cerealelor sub lozinca libertăţii comerţului, pentru a obţine braţe de muncă mai ieftine. - Nota red. Editurii Politice