|
Scris: 3-15 august 1859 |
[„Das Volk“[1] nr. 14 din 6 august 1859]
Germanii au dovedit de mult că în toate domeniile ştiinţei nu sînt mai prejos decît celelalte naţiuni civilizate, iar în majoritatea acestor domenii le sînt chiar superiori. Numai o ştiinţă, economia politică, nu număra printre corifeii ei nici un nume german. Cauza este foarte limpede. Economia politică este analiza teoretică a societăţii burgheze moderne şi presupune, aşadar, existenţa unor relaţii burgheze dezvoltate, relaţii care de pe vremea războaielor reformei religioase şi a războiului ţărănesc, şi mai ales după războiul de treizeci de ani, nu s-au putut ivi în Germania secole de-a rîndul. Dezlipirea Olandei de imperiu[2] a îndepărtat Germania de comerţul mondial şi a redus din capul locului dezvoltarea ei industrială la proporţii infime; şi în timp ce germanii se refăceau atît de anevoios şi atît de încet de pe urma pustiirilor pricinuite de războaiele civile, în timp ce îşi iroseau întreaga lor energie civică, care nu fusese niciodată prea mare, într-o luptă stearpă împotriva barierelor vamale şi a stupidelor regulamente comerciale, pe care fiecare prinţişor şi fiecare baronaş al imperiului le impunea industriei supuşilor săi, în timp ce oraşele imperiului decădeau din cauza stînjenitoarelor reglementări de breaslă şi a semeţiei patriciene, - în acest timp, Olanda, Anglia şi Franţa cucereau locurile de frunte în comerţul mondial, întemeiau o colonie după alta şi dezvoltau industria manufacturieră, ducînd-o la cea mai înaltă înflorire, pînă cînd, în cele din urmă, datorită aburului, care a pus în valoare zăcămintele de cărbuni şi de fier ale Angliei, aceasta din urmă a ajuns în fruntea dezvoltării burgheze moderne. Cîtă vreme însă mai trebuia dusă lupta împotriva rămăşiţelor medievale ridicol de învechite care încătuşaseră pînă la 1830 dezvoltarea burgheză materială a Germaniei, nici vorbă nu putea să fie de o economie politică germană. Abia în urma înfiinţării Uniunii vamale[3] germanii au ajuns în situaţia de a putea doar pricepe economia politică. De atunci a început într-adevăr importarea economiei politice engleze şi franceze pentru uzul burgheziei germane. În scurt timp, tagma învăţaţilor şi birocraţia au pus stăpînire pe materialul importat şi l-au prelucrat într-un chip care nu prea face cinste „spiritului german“. Această pestriţă adunătură de cavaleri de industrie, negustori, belferi şi birocraţi literatori a creat apoi o literatură economică germană care prin platitudinea şi superficialitatea ei, prin sărăcia ei de idei, prin prolixitate şi plagiere nu-şi găseşte pereche decît în romanul german. Printre oamenii cu preocupări practice s-a format mai întîi şcoala protecţionistă a industriaşilor, al cărei reprezentant cu autoritate, List, continuă să fie tot ce a produs mai bun literatura economică burgheză germană, deşi întreaga lui operă mult lăudată este pe de-a-ntregul copiată de la francezul Ferrier, părintele teoretic al sistemului continental[4]. În opoziţie cu acest curent a luat fiinţă în deceniul al 5-lea şcoala liber-schimbistă a negustorilor din provinciile baltice, care repetau cu o credulitate puerilă, dar nu şi dezinteresată, argumentele liber-schimbiştilor englezi. În sfîrşit printre belferii şi birocraţii care îşi asumaseră sarcina elaborării teoretice a acestei discipline se aflau şi seci colecţionari de fapte, lipsiţi de orice simţ critic, de teapa d-lui Rau, arhisubtili filozofi speculativi de teapa d-lui Stein, care traduceau tezele autorilor străini într-un limbaj hegelian pe care nu-1 înţelegeau, sau chiţibuşari literarizanţi din domeniul „istoriei culturii“, de teapa d-lui Riehl. Ceea ce a rezultat în cele din urmă de aici a fost o cameralistică[5], un ghiveci din fel de fel de nimicuri, stropit cu un sos eclectic-economic, adică ceea ce trebuie să ştie un stagiar care se prezintă la examenul de funcţionar public.
În timp ce în Germania burghezia, belferimea şi birocraţia se mai căzneau să înveţe pe de rost şi să priceapă cît de cît principiile elementare ale economiei politice anglo-franceze ca pe nişte dogme intangibile, a apărut partidul proletar german. Întregul conţinut al teoriei sale a izvorît din studiul economiei politice; o dată cu apariţia în arenă a acestui partid îşi începe existenţa şi economia politică germană de sine stătătoare, ştiinţifică. Această economie politică germană se întemeiază, în esenţă, pe concepţia materialistă a istoriei, ale cărei trăsături fundamentale sînt expuse pe scurt în prefaţa lucrării analizate aici[6]. Într-o formă prescurtată, această prefaţă a mai fost publicată în „Das Volk“, unde cititorul o poate găsi. Teza potrivit căreia „modul de producţie a vieţii materiale determină în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale“, iar toate relaţiile sociale şi de stat, toate sistemele religioase şi juridice şi toate concepţiile teoretice care apar în istorie pot fi înţelese numai dacă sînt înţelese condiţiile materiale de viaţă ale epocii respective şi dacă din aceste condiţii materiale se deduce tot restul - această teză a fost o descoperire revoluţionară nu numai pentru economia politică, ci pentru toate ştiinţele istorice (şi istorice sînt toate ştiinţele care nu sînt ştiinţe ale naturii). „Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa“. Teza aceasta este atît de simplă încît ar trebui să fie ceva de la sine înţeles pentru oricine nu s-a împotmolit în şarlatania idealistă. Din această teză decurg însă concluzii extrem de revoluţionare nu numai pentru teorie, ci şi pentru practică: „Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forţele de producţie materiale ale societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente, sau, ceea ce nu este decît expresia juridică a acestora din urmă, cu relaţiile de proprietate în cadrul cărora ele s-au dezvoltat pînă atunci. Din forme ale dezvoltării forţelor de producţie, aceste relaţii se transformă în cătuşe ale lor. Atunci începe o epocă de revoluţie socială. O dată cu schimbarea bazei economice are loc, mai încet sau mai repede, o revoluţionare a întregii uriaşe suprastructuri... Relaţiile de producţie burgheze reprezintă ultima formă antagonistă a procesului de producţie social, antagonistă nu în sensul unui antagonism individual, ci al unui antagonism care ia naştere din condiţiile sociale de trai ale indivizilor; dar forţele de producţie care se dezvoltă în sînul societăţii burgheze creează totodată condiţiile materiale ale rezolvării acestui antagonism“. Aşadar, dezvoltarea tezei noastre materialiste şi aplicarea ei la stările din prezent ne deschide dintr-o dată perspectiva unei revoluţii uriaşe, a celei mai uriaşe revoluţii din cîte au fost vreodată.
Teza potrivit căreia conştiinţa oamenilor depinde de existenţa lor, şi nu invers, pare simplă; dar, dacă cercetăm lucrurile mai îndeaproape, constatăm imediat că chiar de la primele sale consecinţe această teză dă o lovitură de moarte oricărui idealism, chiar şi celui mai camuflat. Ea neagă toate concepţiile tradiţionale şi obişnuite asupra tuturor fenomenelor istorice. Întregul mod tradiţional de gîndire politică se năruie; nobila simţire patriotică se ridică cu indignare împotriva unei asemenea concepţii nelegiuite. De aceea noua concepţie se loveşte în mod inevitabil nu numai de împotrivirea reprezentanţilor burgheziei, ci şi de împotrivirea masei socialiştilor francezi, care vor să răstoarne lumea cu ajutorul formulei magice: liberté, egalité, fraternité[7]. O furie grozavă a stîrnit însă această teorie printre clănţăii vulgar-democraţi din Germania. Cu toate acestea, ei s-au străduit din răsputeri să exploateze noile idei, plagiindu-le cu o rară nepricepere.
Aplicarea concepţiei materialiste fie şi la un singur exemplu din istorie implica o muncă ştiinţifică care ar fi cerut ani îndelungaţi de studii liniştite, căci este evident că numai cu fraze nu se poate realiza aici nimic, că numai cu ajutorul unui vast material istoric, verificat în mod critic şi pe deplin însuşit, poate fi rezolvată o asemenea sarcină. Revoluţia din februarie a aruncat însă partidul nostru în arena politică, făcîndu-i astfel cu neputinţă urmărirea unor scopuri pur ştiinţifice. Cu toate acestea, concepţia fundamentală străbate ca un fir roşu toată literatura partidului. În toate lucrările se arată, în fiecare caz în parte, în ce mod acţiunea politică izvorăşte de fiecare dată din mobile materiale directe, şi nu din frazele ce le întovărăşesc, în ce mod, dimpotrivă, frazele politice şi juridice izvorăsc din mobile materiale, ca şi acţiunea politică şi rezultatele ei.
Atunci cînd, după înfrîngerea revoluţiei din 1848-1849, a început o perioadă în care devenea din ce în ce mai puţin posibil să exerciţi din străinătate o influenţă asupra desfăşurării evenimentelor din Germania, partidul nostru a lăsat democraţiei vulgare domeniul ciorovăielilor dintre emigranţi, căci ciorovăielile rămăseseră singura acţiune posibilă. Şi, în timp ce democraţia vulgară se ciorovăia în voie, luîndu-se la bătaie astăzi pentru a se împăca a doua zi, iar a treia zi să-şi spele din nou rufele murdare în faţa lumii întregi, în timp ce această democraţie vulgară cerşea bani prin toată America, pentru ca după aceea să provoace un nou scandal în legătură cu împărţirea celor cîţiva taleri căpătaţi, partidul nostru a fost bucuros că a găsit din nou un oarecare răgaz pentru studii ştiinţifice. Marea lui superioritate consta în faptul că avea ca bază teoretică o nouă concepţie ştiinţifică, a cărei elaborare îi dădea destul de lucru; chiar şi numai din acest motiv el nu ar fi putut niciodată să decadă atît de jos ca „marii bărbaţi“ ai emigraţiei.
Primul rod al acestor studii este cartea de care ne ocupăm aici.
[„Das Volk“ nr. 16 din 20 august 1859]
Într-o lucrare ca cea de care ne ocupăm aici nu poate fi vorba de o simplă critică nesistematică a unor elemente ale economiei politice, de tratarea separată a unora sau altora dintre problemele economice controversate. Dimpotrivă, această lucrare îşi propune din capul locului să cuprindă în mod sistematic întregul complex al ştiinţelor economice, să facă o expunere închegată a legilor producţiei burgheze şi schimbului burghez. Şi, deoarece economiştii nu sînt decît tălmacii şi apologeţii acestor legi, expunerea menţionată este totodată şi critica întregii literaturi economice.
De la moartea lui Hegel aproape că nu s-a făcut nici o încercare de a dezvolta vreo ştiinţă în legătura ei proprie, lăuntrică. Şcoala hegeliană oficială şi-a însuşit din dialectica maestrului numai mînuirea celor mai simple procedee, pe care le aplica peste tot şi cu orice prilej, adeseori chiar cu o neîndemînare ridicolă. Pentru această şcoală, întreaga moştenire rămasă de la Hegel se limita la un simplu şablon, cu ajutorul căruia se construia orice temă, şi la o listă de termeni şi formule, bune doar pentru a fi puse la timp acolo unde lipseau ideile şi cunoştinţele pozitive. Aşa se face că, după cum spunea un profesor de la Bonn, aceşti hegelieni înţelegeau cîte ceva în materie de „nimic“, dar de scris puteau să scrie despre toate“. Aşa şi arătau lucrările lor. Dar, cu toată suficienţa lor domnii aceştia erau atît de conştienţi de propria lor slăbiciune, încît se ţineau cît mai departe de abordarea unor probleme mari; ştiinţa veche, rutinară, îşi păstra poziţiile datorită superiorităţii ei în domeniul cunoştinţelor pozitive. Şi numai după ce Feuerbach a proclamat inconsistenţa ideii speculative, hegelianismul s-a stins treptat şi se părea că în ştiinţă a fost restabilită domnia vechii metafizici, cu categoriile ei fixe.
Acest fenomen îşi avea cauza lui firească. După regimul diadohilor[8] lui Hegel, care dusese la întronarea frazei goale, a urmat în mod firesc o epocă în care conţinutul pozitiv al ştiinţei a ajuns din nou să precumpănească latura ei formală. În acelaşi timp Germania s-a apucat cu o energie extraordinară de studiul ştiinţelor naturii, ceea ce corespundea impetuoasei ei dezvoltări burgheze de după 1848; şi, pe măsură ce deveneau la modă aceste ştiinţe, în care orientarea speculativă nu a avut niciodată un rol cît de cît însemnat, s-a răspîndit din nou şi vechea manieră metafizică de a gîndi, inclusiv cea mai searbădă platitudine wolffiană. Hegel a fost dat uitării: s-a dezvoltat noul materialism al ştiinţelor naturii, care din punct de vedere teoretic aproape că nu se deosebeşte de materialismul secolului al XVIII-lea şi de cele mai multe ori nu-l depăşeşte decît prin bogăţia mai mare a materialului ştiinţific de care dispune, în special în domeniul chimiei şi al fiziologiei. O reproducere extrem de plată a acestui mod de a gîndi filistin, mărginit, din epoca prekantiană ne oferă lucrările lui Büchner şi Vogt; şi chiar Moleschott, care jură pe Feuerbach, se încurcă mereu, într-un chip foarte amuzant, la categoriile cele mai simple. Fireşte, mîrţoaga anchilozată a intelectului comun burghez se opreşte încurcată în faţa şanţului care desparte esenţa de fenomen şi cauza de efect. Dar acela care porneşte la o vînătoare cu cîini pe terenul extrem de accidentat al gîndirii abstracte nu trebuie să încalece o mîrţoagă. Aici trebuia, aşadar, rezolvată o altă problemă, care nu are nici o legătură cu economia politică propriu-zisă. Ce metodă de cercetare ştiinţifică trebuia adoptată? De o parte exista dialectica hegeliană sub forma ei „speculativă“, cu totul abstractă, aşa cum o lăsase Hegel; de altă parte exista metoda comună, esenţialmente wolffian-metafizică, azi din nou la modă, folosită de economiştii burghezi în cărţile lor voluminoase şi incoerente. Această din urmă metodă fusese teoreticeşte în asemenea măsură sfărîmată de Kant şi mai ales de Hegel, încît numai inerţia şi lipsa unei alte metode simple puteau face cu putinţă prelungirea existenţei ei în practică. Pe de altă parte însă, în forma ei dată, metoda hegeliană era cu totul inutilizabilă. Ea era o metodă esenţialmente idealistă, pe cînd aici era vorba de dezvoltarea unei concepţii mai materialiste decît toate cele care au precedat-o. Metoda hegeliană pornea de la gîndirea pură, pe cînd aici trebuia să se pornească de la faptele cele mai încăpăţînate. O metodă care, după propria mărturisire a lui Hegel, „pornind de la nimic şi trecînd prin nimic a ajuns la nimic“[9] era sub această formă cu totul improprie aici. Cu toate acestea, din întregul material logic existent, ea era singurul element care putea fi cel puţin folosit. Această metodă nu fusese supusă criticii, nu fusese infirmată; nici unul dintre adversarii marelui dialectician nu putuse face vreo spărtură în falnicul ei edificiu; ea fusese dată uitării pentru că şcoala hegeliană nu ştiuse ce să facă cu ea. Înainte de toate, aşadar, metoda hegeliană trebuia supusă unei critici temeinice.
Modul hegelian de a gîndi se deosebea de acela al tuturor celorlalţi filozofi prin profundul simţ istoric care se afla la temelia lui. Deşi forma sa era extrem de abstractă şi de idealistă, înlănţuirea ideilor lui urma totuşi întotdeauna o linie paralelă cu aceea a desfăşurării istoriei universale, care, la drept vorbind, trebuia să fie doar o confirmare a celei dintîi. Chiar dacă în modul acesta raportul adevărat era inversat şi pus cu capul în jos, conţinutul real pătrundea totuşi pretutindeni în sfera filozofiei, cu atît mai mult cu cît Hegel, spre deosebire de discipolii săi, nu făcea din ignoranţă o virtute, ci era, dimpotrivă, unul dintre oamenii cei mai erudiţi care au existat vreodată. Hegel este primul care a încercat să dovedească existenţa unei dezvoltări în istorie, a unei legături lăuntrice între fenomenele istorice, şi, oricît de stranii ne-ar părea astăzi multe lucruri în a sa filozofie a istoriei, caracterul grandios al concepţiei sale fundamentale este şi astăzi demn de admiraţie dacă îl compară pe Hegel cu predecesorii săi sau chiar cu cei care, după dînsul, s-au încumetat să se lanseze în consideraţii de ordin general asupra istoriei. „Fenomenologia“, „Estetica“, „Istoria filozofiei“ sînt toate străbătute de această grandioasă concepţie asupra istoriei, pretutindeni materialul este tratat istoriceşte, într-o legătură determinată, deşi în mod abstract denaturată, cu istoria.
Acest mod epocal de a înţelege istoria a constituit premiza teoretică directă a noii concepţii materialiste şi, prin însuşi faptul acesta, a fost dat un punct de plecare şi pentru metoda logică. Dacă această dialectică uitată, chiar din punctul de vedere al „gîndirii pure“, a dus la asemenea rezultate, dacă în plus a lichidat cu atîta uşurinţă întreaga logică şi metafizică anterioară, înseamnă că în orice caz această dialectică avea în ea ceva mai mult decît simplă sofistică şi pedanterie scolastică. Dar critica acestei metode nu era o sarcină uşoară; întreaga filozofie oficială se temea şi se mai teme încă şi astăzi să se apuce de ea.
Marx a fost şi rămîne singurul care putea să-şi asume de a desprinde din logica hegeliană sîmburele care conţine adevăratele descoperiri ale lui Hegel pe acest tărîm şi de a restabili, despuiată de învelişurile ei idealiste, metoda dialectică în forma ei simplă în care ea devine singura formă justă de dezvoltare a gîndirii. Considerăm că elaborarea metodei care stă la baza criticii făcute de Marx economiei politice constituie un rezultat care, prin însemnătatea sa, aproape că nu e cu nimic mai prejos de concepţia materialistă fundamentală.
Critica economiei politice, chiar potrivit metodei elaborate, putea fi făcută în două feluri: istoric sau logic. Întrucît în istorie, ca şi în reflectarea ei în literatură, dezvoltarea merge în genere de la relaţiile cele mai simple la relaţii mai complicate, dezvoltarea istorică a literaturii economice oferea un fir călăuzitor firesc pe care critica îl putea urma; aceasta însemna că, în linii generale, categoriile economice ar fi apărut în aceeaşi ordine ca şi în dezvoltarea logică. Această formă are în aparenţă avantajul unei mai mari clarităţi, deoarece aici cercetarea urmează firul dezvoltării reale; în fapt însă ea ar avea, în cazul cel mai bun, doar un caracter mai popular. Istoria înaintează adeseori în salturi şi în zigzag, şi dacă ar fi necesar s-o urmăm pretutindeni, am fi nevoiţi nu numai să ne ocupăm de o mulţime de fapte de importanţă minoră, ci să şi întrerupem adesea firul ideilor. În plus, istoria economiei politice nu poate fi scrisă fără o istorie a societăţii burgheze, dar aceasta ar însemna o muncă fără sfîrşit, deoarece lipsesc orice lucrări pregătitoare. Reiese, aşadar, că singura metodă potrivită de cercetare era metoda logică. În fond însă aceasta din urmă nu este altceva decît tot metoda istorică, dar degajată de forma istorică şi de elementele întîmplătoare stînjenitoare. Firul ideilor trebuie să înceapă cu ceea ce începe şi istoria, iar mişcarea lor ulterioară nu va fi altceva decît reflectarea procesului istoric într-o formă abstractă şi teoreticeşte consecventă; o reflectare corectată, dar corectată potrivit unor legi deduse chiar din procesul istoric real, şi anume în aşa fel încît fiecare moment să poată fi examinat în acel punct al dezvoltării sale în care procesul ajunge la maturitate deplină, la forma sa clasică.
În cadrul acestei metode noi pornim de la prima şi cea mai simplă relaţie care ni se înfăţişează istoriceşte, în fapt, adică în cazul de faţă de la prima relaţie economică pe care o găsim. Această relaţie o analizăm. Chiar din faptul că este o relaţie, rezultă că are două laturi care se raportează una la cealaltă. Examinăm separat fiecare din aceste laturi; de aici decurge caracterul relaţiei lor reciproce, interacţiunea lor. Cu acest prilej ies la iveală contradicţii care se cer rezolvate. Deoarece însă aici examinăm nu un proces abstract de gîndire, care se petrece numai în minţile noastre, ci un proces real care a avut loc cîndva sau mai are loc şi în momentul de faţă, înseamnă că şi aceste contradicţii trebuie să se fi dezvoltat în practică şi şi-au găsit, probabil, rezolvarea. Vom cerceta în ce mod au fost rezolvate ele şi vom constata că acest lucru a fost obţinut prin statornicirea unei relaţii noi, ale cărei două laturi antagoniste va trebui să le dezvoltăm acum etc.
Economia politică începe cu marfa, cu momentul în care produsele sînt schimbate între ele fie de către diferiţi indivizi, fie de către comunităţi primitive. Produsul care intră în procesul de schimb este marfă. Dar el este marfă numai pentru că de acest lucru, de acest produs, se leagă o relaţie între două persoane sau două comunităţi, relaţia dintre producător şi consumator, care aici nu mai sînt una şi aceeaşi persoană. Avem aici exemplul unui fenomen specific care străbate întreaga economie politică şi produce în capetele economiştilor burghezi o confuzie nemaipomenită: economia politică are de-a face nu cu lucruri, ci cu relaţii între oameni şi, în ultimă analiză, între clase, dar aceste relaţii sînt totdeauna legate de lucruri şi se manifestă ca lucruri. Această legătură, care în unele cazuri fusese doar întrezărită de către un economist sau altul, a fost descoperită pentru prima oară de Marx în toată însemnătatea ei pentru întreaga economie politică, şi, datorită acestui fapt, el a simplificat şi a clarificat în aşa măsură problemele cele mai grele, încît acum le vor putea pricepe pînă şi economiştii burghezi.
Dacă examinăm marfa sub diferitele ei aspecte, şi anume marfa sub forma ei pe deplin dezvoltată, şi nu în starea în care se dezvoltă anevoios încă în trocul primitiv dintre două comunităţi primitive, vedem că ea ni se înfăţişează sub două aspecte: ca valoare de întrebuinţare şi ca valoare de schimb. Şi aici intrăm de-a dreptul în sfera controverselor economice. Cine vrea un exemplu grăitor din care se vede că metoda dialectică germană, în stadiul ei actual de dezvoltare, este cel puţin tot atît de superioară metodei metafizice vechi, plate şi prolixe, pe cît de superioară este calea ferată în comparaţie cu mijloacele de transport din evul mediu, acela n-are decît să vadă la Adam Smith sau la orice alt economist oficial de vază cîtă bătaie de cap le dădeau acestor domni valoarea de schimb şi valoarea de întrebuinţare, cît de greu le era să facă o distincţie netă între una şi cealaltă şi să înţeleagă pe fiecare în determinarea ei specifică, şi apoi să compare toate acestea cu expunerea simplă şi clară a acestei probleme la Marx.
După ce au fost analizate valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb, marfa - aşa cum intră în procesul de schimb - ni se înfăţişează ca unitate nemijlocită a amîndurora. Ce fel de contradicţii rezultă aici se poate vedea la p. 20, 21[10]. Remarcăm doar că aceste contradicţii prezintă nu numai un interes teoretic, abstract, ci reflectă totodată şi dificultăţile care rezultă din natura relaţiei de schimb direct, din trocul simplu, reflectă imposibilităţile de care se loveşte în mod necesar această primă formă rudimentară a schimbului. Rezolvarea acestor imposibilităţi constă în aceea că proprietatea de a reprezenta valoarea de schimb a tuturor celorlalte mărfuri trece asupra unei mărfi speciale, banii. Banii, sau circulaţia simplă, formează obiectul capitolului al doilea, şi anume: 1) banii ca măsură a valorilor, şi cu acest prilej valoarea măsurată în bani, preţul, capătă o determinare mai precisă; 2) ca mijloc de circulaţie şi 3) ca unitate a ambelor determinări, ca bani reali, ca reprezentant al întregii avuţii materiale burgheze. Cu aceasta se încheie expunerea părţii întîi, cea de-a doua fiind rezervată transformării banilor în capital.
Vedem, aşadar, că în cadrul acestei metode dezvoltarea logică nu este cîtuşi de puţin obligată să se menţină în sfera abstracţiei pure. Dimpotrivă, ea are nevoie de exemplificare istorică, de un contact permanent cu realitatea. Tocmai de aceea se aduc aici numeroase şi variate exemple de acest fel, atît sub formă de referiri la procesul istoric real pe diferite trepte ale dezvoltării sociale cît şi sub formă de referiri la literatura economică, care au drept scop să urmărească de la început elaborarea determinărilor clare ale relaţiilor economice. Critica diferitelor concepţii, mai mult sau mai puţin unilaterale sau confuze, este dată în esenţă chiar în cadrul dezvoltării logice şi poate fi expusă pe scurt.
Într-un al treilea articol ne vom ocupa de conţinutul economic al cărţii însăşi[11].
Scris de F. Engels la 3-15 august 1859
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 507-516 - Nota red. Editurii Politice
[1]. Cu acest articol scris la rugămintea lui Marx şi-a început Engels colaborarea la „Das Volk“.
„Das Volk“ - săptămînal, care a apărut în limba germană la Londra de la 7 mai pînă la 20 august 1859. A fost fondat ca organ de presă oficial al Asociaţiei culturale a muncitorilor germani de la Londra, sub redacţia publicistului şi democratului mic burghez german Elard Biscamp. Începînd cu numărul 2, Marx a colaborat neoficial la gazetă, sprijinind-o sistematic cu sfaturi, redactînd articole, organizînd colecte etc. În nr. 6 din 11 iunie 1859 redacţia a anunţat oficial colaborarea la această gazetă a lui Marx, Engels, Freiligrath, Wilhelm Wolff şi Heinrich Heise. Din acest moment, Marx a devenit efectiv redactorul gazetei, care s-a transformat într-un organ de presă al revoluţionarilor proletari. Pe la începutul lunii iulie Marx a preluat întreaga conducere a gazetei.
„Das Volk“ reflecta teoria şi tactica revoluţionară a luptei proletare, elaborate de Marx şi Engels, analiza luptele de clasă ale proletariatului şi ducea o luptă neîmpăcată împotriva reprezentanţilor ideologiei mic-burgheze. Gazeta analiza, din punctul de vedere al internaţionalismului proletar, evenimentele legate de războiul din Italia din 1859 şi problemele unificării Germaniei şi Italiei, dezvăluia politica externă reacţionară a marilor puteri europene şi milita cu consecvenţă împotriva bonapartismului şi a adepţilor săi declaraţi şi ascunşi.
În „Volk“ au apărut prefaţa lui Marx la lucrarea sa „Contribuţii la critica economiei politice“, cinci articole, inclusiv seria de articole care a rămas neterminată, intitulată „Quid pro Quo“, de asemenea nouă articole ale lui Engels, precum şi recenzia la lucrarea lui Marx „Contribuţii la critica economiei politice“, apoi glosele marginale întocmite de Marx în colaborare cu Biscamp şi publicate în rubrica „Gatherings from the Press“, care se refereau la gazeta „Hermann“, editată de democraţii germani mic-burghezi la Londra. În afară de aceasta, un întreg şir de alte articole, precum şi „Cronicile politice“ atestă evident că au fost redactate de către Marx. În total au apărut 16 numere din această gazetă. La 20 august 1859 ea a trebuit să-şi înceteze apariţia din lipsă de fonduri. - Nota red. Editurii Politice
[2]. Olanda a făcut parte din Sfîntul Imperiul roman de naţiune germană din 1477 pînă în 1555, cînd, în urma împărţirii imperiului, a ajuns sub stăpînirea Spaniei. În timpul revoluţiei burgheze din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Olanda s-a eliberat de sub stăpînirea spaniolă şi a devenit o republică burgheză independentă.
În urma despărţirii Olandei de Sfîntul Imperiu roman, Germania a fost lipsită de principalele ei căi de comerţ maritim şi a ajuns să depindă de comerţul de intermediere al olandezilor, ceea ce a avut efecte negative asupra dezvoltării ei economice. - Nota red. Editurii Politice
[3]. Uniunea vamală era o uniune politică-economică formată de diferite state germane, sub conducerea Prusiei, cu scopul înlăturării vămilor interne şi reglementării comune a taxelor vamale. Ea a fost înfiinţată la 1 ianuarie 1834 şi cu timpul a înglobat toate statele germane, cu excepţia Austriei, a oraşelor hanseatice libere şi a unor state mici din nordul Germaniei. Chemată la viaţă de necesitatea creării unei pieţe germane comune, Uniunea vamală a contribuit la unificarea politică a Germaniei, care a fost desăvîrşită în 1871. - Nota red. Editurii Politice
[4]. Sistemul continental (blocada continentală). După ce flota franceză fusese nimicită la Trafalgar de vase engleze, Napoleon încearcă să înfrîngă Anglia prin mijloace economice. În decretul emis la 21 noiembrie 1806 la Berlin se spunea : „Insulele britanice se află sub blocadă... Comerţul cu insulele britanice şi orice alte relaţii cu ele sînt interzise“. Acest decret a fost respectat de toate statele vasale Franţei şi de toţi aliaţii ei. Blocada continentală a încetat după înfrîngerea lui Napoleon în Rusia. - Nota red. Editurii Politice
[5]. Cameralistica sau ştiinţele camerale - ciclu de ştiinţe administrative, financiare şi economice care se preda în universităţile medievale, iar mai tîrziu şi în universităţile burgheze dintr-o serie de ţări din Europa. Cameralistica era în fond „un talmeş-balmeş de cunoştinţe extrem de variate“ (Marx). - Nota red. Editurii Politice
[6]. Vezi volumul de faţă, p. 312-316. [Prefaţă la Contribuţii la critica economiei politice] - Nota trad. Editurii Politice
[7]. - libertate, egalitate, fraternitate. - Nota trad. Editurii Politice
[8]. Diadohii lui Hegel - aluzie ironică la adresa hegelienilor de dreapta, care în deceniile al 4-lea şi al 5-lea ale secolului trecut [sec. al XIX-lea], au deţinut în universităţile germane numeroase catedre, folosindu-le pentru a se deda la atacuri împotriva reprezentanţilor curentului mai radical în filozofie; hegelienii de dreapta interpretau în spirit reacţionar doctrina lui Hegel.
Diadohi se numeau generalii lui Alexandru Macedon care după moartea lui s-au războit între ei pentru împărţirea imperiului acestuia. - Nota red. Editurii Politice
[9]. Hegel. „Ştiinţa logicii“, partea 1, secţiunea 2. - Nota red. Editurii Politice
[10]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 31-32. - Nota trad. Editurii Politice
[11]. Recenzia asupra cărţii lui Karl Marx „Contribuţii la critica economiei politice“ a rămas neterminată. Partea a treia, în care Engels voia să se ocupe de conţinutul economic al cărţii, nu a apărut; s-a pierdut, de asemenea, şi un manuscris. - Nota trad. Editurii Politice