Procesul de producție burghez pune stăpînire mai întîi pe circulația metalică, ca pe un organ transmis de-a gata, care, deși se transformă treptat, își păstrează însă tot timpul structura sa fundamentală. Problema de ce aurul și argintul servesc ca material bănesc și nu alte mărfuri depășește cadrul sistemului burghez. De aceea ne vom limita să expunem sumar numai tezele esențiale.
Deoarece timpul de muncă general nu cunoaște decît deosebiri cantitative, obiectul care trebuie să servească drept întruchiparea lui specifică trebuie să fie în măsură să exprime deosebiri pur cantitative, ceea ce presupune identitatea, omogenitatea calitativă. Aceasta e prima condiție pentru funcționarea unei mărfi în calitate de măsură a valorii. De pildă, dacă evaluez toate mărfurile în boi, piei, cereale etc., trebuie de fapt să le măsor în boi mijlocii ideali, în piei mijlocii ideale etc., pentru că există o deosebire calitativă între un bou și altul, între o cantitate de cereale și alta, între o piele și alta. Dimpotrivă, aurul și argintul, ca corpuri simple, sînt întotdeauna egale cu ele însele și de aceea cantități egale din aceste metale reprezintă valori de aceeași mărime 1). Cealaltă condiție pe care trebuie s-o îndeplinească marfa destinată a servi ca echivalent general, condiție care decurge direct din funcția de a reprezenta deosebiri pur cantitative, este posibilitatea de a divide după dorință această marfă în diferite părți și de a le reuni la loc, în așa fel încît banii de calcul să poată fi reprezentaţi și sub o formă tangibilă. Aurul și argintul posedă aceste proprietăți în cel mai înalt grad.
Ca mijloc de circulație, aurul și argintul prezintă față de celelalte mărfuri avantajul că marii lor greutăți specifice — ele reprezintă o greutate relativ mare într-un volum mic — îi corespunde greutatea lor specifică economică, căci într-un volum mic cuprind relativ mult timp de muncă, adică o mare valoare de schimb. Prin aceasta e asigurată ușurința transportării, a trecerii din mînă în mînă și dintr-o țară într-alta, capacitatea de a apărea și a dispărea cu aceeași rapiditate, într-un cuvînt mobilitatea materială, această condiție sine qua non a mărfii care trebuie să servească ca perpetuum mobile al procesului de circulație.
Valoarea specifică ridicată a metalelor nobile, durabilitatea lor, relativa lor indestructibilitate, faptul că nu se oxidează în contact cu aerul și, mai ales la aur, insolubilitatea în acizi, cu excepția apei regale, toate aceste proprietăți naturale fac din metalele nobile materialul natural al tezaurizării. De aceea Petru Ermitul, care pare să fi fost un mare amator de ciocolată, face următoarea remarcă cu privire la sacii de cacao care reprezentau una dintre formele de bani mexicani :
„O, monedă fericită, care oferi speciei umane o băutură plăcută și folositoare și ferești pe inocenții tăi posesori de infernala patimă a zgîrceniei, pentru că nu poți fi nici îngropată și nici păstrată timp îndelungat“ („De Orbe Novo“ 33).
Marea însemnătate pe care metalele în genere o au în cadrul procesului de producție nemijlocit este legată de funcția lor ca unelte de producție. Fără să mai vorbim de raritatea aurului și a argintului, faptul că ele sînt mai moi decît fierul și chiar decît arama (sub forma călită în care era folosită în antichitate) le face inapte de a fi folosite în acest mod și de aceea ele sînt în mare măsură lipsite de proprietatea pe care se bazează valoarea de întrebuințare a metalelor în general. Pe cît sînt de inutile în cadrul procesului de producție nemijlocit, pe atît de netrebuincioase sînt ele ca mijloace de subzistență, ca obiecte de consum. De aceea ele pot intra în procesul de circulație social în orice cantitate, fără să prejudicieze procesele de producție și consumație nemijlocite. Valoarea lor individuală de întrebuințare nu intră în conflict cu funcția lor economică. Pe de altă parte, aurul și argintul sînt de prisos nu numai într-un sens negativ, adică sînt obiecte de care te poți lipsi, dar în virtutea proprietăților lor estetice ele constituie materialul firesc pentru obiecte de lux, podoabe, obiecte de fast și de uz festiv, într-un cuvînt forma pozitivă a prisosului și a bogăției. Ele apar oarecum ca lumină solidificată, dezgropată din adîncuri ; argintul reflectă toate razele de lumină în compoziția lor inițială, în timp ce aurul reflectă numai potența cea mai înaltă a culorii, roșul. Simțul culorilor este însă forma cea mai populară a simțului estetic în general. Legătura etimologică dintre denumirile metalelor prețioase și raporturile culorilor în diferite limbi indo-germanice a fost dovedită de Jakob Grimm (vezi lucrarea sa „Istoria limbii germane“ 34).
În sfîrșit, capacitatea aurului și argintului de a se transforma din forma monetară în forma de lingouri, din aceasta din urmă în articole de lux și invers, avantajul de a nu fi legate de anumite forme de întrebuințare date o dată pentru totdeauna, avantaj prin care ele se deosebesc de alte mărfuri, toate acestea fac ca aceste metale să fie materialul natural al banilor, care trebuie să treacă mereu dintr-o determinare de formă în alta.
Natura nu produce bani, după cum nu produce nici bancheri și nici curs de schimb. Dar deoarece producția burgheză trebuie să cristalizeze avuția ca fetiș sub forma unui obiect anumit, aurul și argintul sînt întruchiparea corespunzătoare a acestei avuții. Prin natura lor, aurul și argintul nu sînt bani, dar banii sînt, prin natura lor, aur și argint. Pe de o parte, cristalul bănesc de aur și de argint e nu numai produsul procesului de circulație, ci de fapt unicul său produs care rămîne. Pe de altă parte, aurul și argintul sînt produse naturale finite, și, atît ca produs nemijlocit al procesului de circulație cît și ca produs al naturii, ele nu pot fi separate prin nici o deosebire de formă. Produsul general al procesului social, sau însuși procesul social ca produs, este un produs deosebit al naturii, un metal care zace în măruntaiele pămîntului și care se extrage de acolo 2).
Am văzut că aurul și argintul nu pot îndeplini cerința ce li se pune în calitatea lor de bani, aceea de a fi valori de o mărime constantă. Dar, după cum a observat încă Aristotel, ele posedă o valoare de o mărime mai constantă decît posedă în medie celelalte mărfuri. Fără a mai vorbi de efectul general al unei creșteri sau scăderi a valorii metalelor nobile, fluctuațiile raportului dintre valoarea aurului și aceea a argintului au o importanță deosebită, pentru că pe piața mondială amîndouă aceste metale servesc ca material bănesc unul alături de celălalt. Cauzele pur economice ale acestei variații a valorii — cuceririle și alte prefaceri politice, care exercitau în antichitate o mare influență asupra valorii metalelor, au numai un efect local și trecător — trebuie să fie reduse la variațiile survenite în timpul de muncă necesar pentru producerea acestor metale. La rîndul lui, acest timp de muncă depinde de raritatea lor naturală relativă, ca și de greutatea mai mare sau mai mică pe care o prezintă obținerea lor în stare de metal pur. Aurul este, de fapt, primul metal pe care l-a descoperit omul. Pe de o parte, natura însăși îl prezintă sub o formă cristalizată nativă, individualizat, fără să fie în combinație chimică cu alte corpuri, sau, cum spuneau alchimiștii, în stare virgină ; pe de altă parte, natura însăși ia asupra sa o vastă muncă tehnologică, spălînd aur în albiile fluviilor. Reiese deci că din partea omului nu se cere decît o muncă dintre cele mai simple fie pentru extragerea aurului din albiile fluviilor, fie pentru scoaterea lui din nisipul aluviunilor, pe cînd extragerea argintului presupune lucrări miniere și în general o dezvoltare relativ înaltă a tehnicii. De aceea valoarea inițială a argintului, cu toate că raritatea sa absolută e mai mică, era relativ mai mare decît aceea a aurului. Afirmația lui Strabo că la unul dintre triburile arabe se dădeau 10 pfunzi de aur pentru 1 pfund de fier și 2 pfunzi de aur pentru 1 pfund de argint nu pare de loc neverosimilă. Pe măsură însă ce se dezvoltă forța productivă a muncii sociale și, datorită acestui fapt, produsul muncii simple se scumpește în comparație cu produsul muncii complexe, pe măsură ce scoarța pămîntului este răscolită tot mai mult, iar sursele inițiale ale extracției aurului de la suprafață se secătuiesc, valoarea argintului scade în raport cu cea a aurului. În sfîrșit, pe o anumită treaptă de dezvoltare a tehnicii și a mijloacelor de comunicație, descoperirea de noi țări posesoare de aur și de argint capătă o importanță deosebit de mare. În Asia antică, raportul dintre aur și argint era de 6 : 1 sau 8 : 1 ; acest din urmă raport era încă în vigoare în China și în Japonia la începutul secolului al XIX-lea ; raportul de 10 : 1 din timpul lui Xenofon poate fi socotit raportul mediu din perioada de mijloc a antichității. Exploatarea minelor de argint din Spania de către Cartagina și mai tîrziu de către Roma a avut în antichitate aproximativ același efect pe care descoperirea minelor americane l-a avut asupra Europei moderne. Pentru epoca imperiului roman, 15 sau 16 : 1 poate fi considerat raportul mediu aproximativ, deși adesea întîlnim la Roma o depreciere și mai mare a argintului. Aceeași mișcare, care începe cu o valoare relativ scăzută a aurului și termină cu scăderea valorii argintului, se repetă și în epoca următoare, de la începuturile evului mediu și pînă în timpurile moderne. Ca și pe vremea lui Xenofon, în evul mediu raportul mijlociu este de 10 : 1, iar în urma descoperirii minelor americane revine la 16 sau 15 : 1. Descoperirea minelor de aur din Australia, California și Columbia face să fie probabilă o nouă scădere a valorii aurului 3).
Dacă în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, în această perioadă a copilăriei societății burgheze moderne, setea generală de aur mîna peste mări popoare și principi în cruciade pentru căutarea Graal-ului de aur *1, tot așa primii tălmaci ai lumii moderne, creatorii sistemului monetar, una dintre variantele căruia o constituie sistemul mercantilist, au proclamat aurul și argintul, adică banii, drept unica avuție. Ei declarau, pe bună dreptate, că vocația societății burgheze este aceea de „a face bani“, prin urmare, din punctul de vedere al circulației simple a mărfurilor, de a tezauriza avuția eternă, pe care nu o mănîncă nici moliile, nici rugina. Nu poți combate sistemul monetar invocînd argumentul că o tonă de fier la prețul de 3 l. st. reprezintă o valoare de aceeași mărime ca și 3 l. st. de aur. Aici nu este vorba de mărimea valorii de schimb, ci de forma ei adecvată. Dacă în sistemul monetar și în cel mercantilist comerțul mondial și ramurile deosebite ale muncii naționale nemijlocit legate de comerțul mondial erau declarate a fi singurele surse adevărate ale avuției sau ale banilor, trebuie să ținem seama de faptul că, la acea epocă, cea mai mare parte a producției naționale se desfășura încă în forme feudale și servea ca sursă nemijlocită de existență pentru producătorii înșiși. În cea mai mare parte, produsele nu se transformau încă în mărfuri și deci nici în bani ; ele în genere nu intrau în schimbul social general de substanțe și de aceea nu apăreau ca materializare a muncii abstract-generale și nu constituiau în realitate avuție burgheză. Banii ca scop al circulației sînt valoarea de schimb, sau avuția abstractă, și nu vreun element material al avuției ca scop determinant și mobil al producției. Corespunzător treptei embrionare a producției burgheze, acești profeți nerecunoscuți se cramponau de forma solidă, palpabilă și strălucitoare a valorii de schimb, de forma ei ca marfă generală în opoziție cu toate mărfurile speciale. Pe vremea aceea, sfera economică burgheză propriu-zisă era sfera circulației mărfurilor. Așa se explică de ce ei au privit din punctul de vedere al acestei sfere elementare întregul proces complex al producției burgheze și au ajuns să confunde banii cu capitalul. Lupta neîncetată a economiștilor moderni împotriva sistemului monetar și mercantilist se datorește în cea mai mare parte faptului că acest sistem divulgă într-o manieră brutal-naivă secretul producției burgheze, faptul că aceasta din urmă e întru totul subordonată valorii de schimb. Ricardo observă undeva, deși în scopul unei greșite aplicări practice, că chiar în perioade de foamete cerealele se importă nu pentru că poporul flămînzește, ci pentru că negustorul de cereale cîștigă bani. Prin urmare, în critica pe care o face sistemului monetar și mercantilist, economia politică greșește atunci cînd combate acest sistem ca pe o simplă iluzie, ca pe o simplă teorie falsă, și nu vede în el forma barbară a propriului ei principiu fundamental. În plus, acest sistem păstrează nu numai un drept istoric, dar în anumite sfere ale economiei modeme el se bucură de drepturi de cetățenie deplină. Pe toate treptele procesului de producție burghez, unde avuția ia forma elementară a mărfii, valoarea de schimb îmbracă forma elementară a banilor, și în toate fazele procesului de producție avuția se reîntoarce pentru un moment la forma elementară generală a mărfii. Chiar și în cea mai dezvoltată economie burgheză, funcțiile specifice ale aurului și argintului ca bani, spre deosebire de funcția lor ca mijloc de circulație și în opoziție cu toate celelalte mărfuri, nu sînt suprimate, ci numai limitate, așa încît sistemul monetar și mercantilist își păstrează toate drepturile. Faptul catolic că aurul și argintul, ca întruchipare nemijlocită a muncii sociale și deci ca existență a avuției abstracte, sînt opuse celorlalte mărfuri, mărfurilor profane, jignește, firește, onoarea protestantă a economiei burgheze, care de teama prejudecăților sistemului monetar a pierdut pentru mult timp capacitatea de a înțelege fenomenele circulației banilor, așa cum vom vedea din cele ce urmează.
În opoziție cu sistemul monetar și cu cel mercantilist, care cunosc banii numai sub determinarea lor de formă ca produs cristalizat al circulației, era foarte firesc ca economia politică clasică să considere banii în primul rînd sub forma lor fluidă, ca valoare de schimb care ia naștere chiar în cadrul metamorfozei mărfurilor și care apoi dispare din nou în ea. De aceea, așa cum circulația mărfurilor este considerată exclusiv sub forma M—B—M, iar aceasta din urmă, la rîndul ei, este considerată exclusiv ca unitatea-proces a vînzării și cumpărării, tot așa banii sînt recunoscuţi în determinarea lor de formă ca mijloc de circulație, în opoziție cu determinarea lor de formă ca bani. Dacă mijlocul de circulație se izolează în funcția sa ca monedă, el se transformă, după cum văzut, în semn al valorii. Deoarece însă economia politică clasică a avut în fața ei înainte de toate circulația metalică ca formă dominantă a circulației, ea concepe banii metalici ca monedă, iar moneda metalică ca simplu semn al valorii. Potrivit cu legea circulației semnelor valorii, se formulează teza că prețurile mărfurilor depind de masa banilor aflați în circulație, și nu invers, că masa banilor aflați în circulație depinde de prețurile mărfurilor. Găsim această părere mai mult sau mai puțin conturată la economiștii italieni din secolul al XVII-lea ; ea este cînd adoptată, cînd negată de Locke, apoi dezvoltată în mod categoric de „Spectator“ (în numărul din 19 octombrie 1711), de Montesquieu și de Hume. Deoarece Hume este cel mai de seamă reprezentant al acestei teorii în secolul al XVIII-lea, vom începe cu el analiza noastră.
În cadrul unor anumite premise, o creștere sau o micșorare a cantității de bani de metal aflați în circulație sau de semne ale valorii aflate în circulație pare să exercite asupra prețurilor mărfurilor o influență uniformă. Dacă scade sau se urcă valoarea aurului sau a argintului în care valorile de schimb ale mărfurilor sînt exprimate ca prețuri, prețurile se urcă sau scad, pentru că s-a schimbat măsura valorilor ; iar cantitatea de aur și de argint aflată în circulație ca monedă crește sau scade, pentru că prețurile s-au urcat sau au scăzut. Dar fenomenul vizibil este variația prețurilor în funcție de sporirea sau de scăderea cantității mijloacelor de circulație, în condiții cînd valoarea de schimb a mărfurilor rămîne neschimbată. Pe de altă parte, dacă cuantumul semnelor valorii aflate în circulație scade sau crește peste sau sub nivelul lor necesar, ele sînt readuse în mod forțat la acest nivel prin scăderea sau urcarea prețurilor mărfurilor. În ambele cazuri se pare că aceeași cauză a produs același efect, și Hume se menține ferm în cadrul acestei aparențe.
Orice cercetare științifică a raportului dintre cantitatea mijloacelor de circulație și mișcarea prețurilor mărfurilor trebuie în mod necesar să pornească de la premisa că valoarea materialului bănesc este dată. Dar Hume, dimpotrivă, examinează exclusiv epoci în care au loc revoluții în valoarea metalelor nobile, deci revoluții în măsura valorilor. Urcarea prețurilor mărfurilor concomitent cu creșterea cantității banilor metalici începînd din perioada descoperirii minelor americane formează fundalul istoric al teoriei sale, după cum polemica împotriva sistemului monetar și a celui mercantilist vădește motivul ei practic. Afluxul de metale nobile poate, firește, să crească în condiții cînd cheltuielile lor de producție rămîn aceleași. Pe de altă parte, micșorarea valorii lor, adică a timpului de muncă necesar pentru producerea lor, se manifestă la început numai prin creșterea afluxului lor. Prin urmare, spuneau discipolii mai recenţi ai lui Hume, valoarea scăzută a metalelor nobile se manifestă în masa crescîndă a mijloacelor de circulație, iar masa crescîndă a mijloacelor de circulație se manifestă în urcarea prețurilor mărfurilor. În realitate însă crește numai prețul mărfurilor de export, care se schimbă pe aur și pe argint ca marfă și nu ca mijloc de circulație. Așa fiind, prețul acestor mărfuri, care sînt evaluate în aur și argint de o valoare scăzută, se urcă în comparație cu toate celelalte mărfuri, a căror valoare de schimb continuă să fie evaluată în aur și argint potrivit cu etalonul vechilor lor cheltuieli de producție. Această dublă evaluare a valorilor de schimb ale mărfurilor în aceeași țară nu poate fi, firește, decît temporară, și prețurile exprimate în aur sau argint trebuie să se egalizeze proporțional cu valorile de schimb, astfel încît în cele din urmă valorile de schimb ale tuturor mărfurilor ajung să fie evaluate potrivit cu noua valoare a materialului bănesc. Dezvoltarea acestui proces, ca și modul în care valoarea de schimb a mărfurilor își croiește în genere drum prin intermediul oscilațiilor prețurilor de piață nu au a fi examinate aici. Dar că în epocile mai puțin dezvoltate ale producției burgheze această egalizare se produce foarte treptat de-a lungul unor perioade îndelungate și că în nici un caz nu ține pasul cu creșterea numerarului aflat în circulație, acest lucru a fost dovedit în chip elocvent de o serie de noi cercetări critice asupra mișcării prețurilor mărfurilor în secolul al XVI-lea 4). Cu totul străine de problema în discuție sînt referirile preferate ale discipolilor lui Hume la creșterea prețurilor în Roma antică în urma cuceririi Macedoniei, Egiptului și Asiei Mici. Transferarea subită și forțată a unor mari tezaure de bani dintr-o țară într-alta, caracteristică lumii antice, reducerea temporară a cheltuielilor de producție a metalelor nobile într-o anumită țară prin simplul proces al jafului, afectează tot atît de puțin legile imanente ale circulației banilor pe cît de puțin legea generală care reglementează prețul grînelor este afectată de distribuirea gratuită a grînelor egiptene și siciliene la Roma. Lui Hume, ca și tuturor celorlalți autori din secolul al XVIII-lea, i-au lipsit materialele necesare pentru o studiere amănunțită a circulației banilor : pe de o parte, o istorie autentică a prețurilor mărfurilor, iar pe de altă parte statistici oficiale neîntrerupte cu privire la creșterea și la restrîngerea cantității de mijloace de circulație, la fluxul și la refluxul de metale nobile etc. ; într-un cuvînt, i-a lipsit materialul care apare abia o dată cu dezvoltarea deplină a sistemului bancar. Teoria lui Hume asupra circulației poate fi rezumată în următoarele teze : 1) prețurile mărfurilor dintr-o țară sînt determinate de masa banilor (reali sau simbolici) aflați în acea țară ; 2) banii care circulă într-o țară reprezintă toate mărfurile care se găsesc în acea țară ; pe măsură ce crește numărul reprezentanților, adică al banilor, fiecărui reprezentant în parte îi revine o cantitate mai mare sau mai mică din obiectul reprezentat ; 3) dacă se mărește cantitatea de mărfuri, prețul lor scade sau valoarea banilor crește. Dacă însă crește cantitatea de bani, atunci, dimpotrivă, prețurile mărfurilor se urcă, iar valoarea banilor scade 5).
„Scumpirea tuturor lucrurilor — spune Hume — în urma unui excedent de bani este dezavantajoasă pentru orice comerț existent, deoarece ea permite țărilor mai sărace să le concureze cu succes pe cele mai bogate pe toate piețele străine 6) ...Dacă considerăm o națiune izolată, existența unei cantități mai mari sau mai mici de monede pentru socotirea sau reprezentarea mărfurilor nu exercită nici o influență, bună sau rea, la fel cum bilanțul unui negustor nu se va schimba de pe urma faptului că în contabilitatea sa el va folosi, în locul notației arabe, care necesită puține cifre, notația romană, care are nevoie de mai multe cifre. Mai mult, cantitatea mai mare de bani, la fel ca și cifrele romane, este mai incomodă și cere mai multă osteneală atît pentru păstrarea cît și pentru transportarea ei“ 7).
Pentru a demonstra în genere ceva, Hume ar fi trebuit să arate că, într-un sistem dat de semne de calcul, cantitatea cifrelor folosite nu depinde de mărimea valorii cifrelor, ci, invers, mărimea valorii cifrelor depinde de cantitatea semnelor folosite. E perfect adevărat că nu e cîtuși de puțin convenabil să evaluezi sau „să socotești“ valoarea mărfurilor în aur sau argint de o valoare scăzută, și de aceea, o dată cu creșterea sumei valorii mărfurilor aflate în circulație, popoarele au găsit întotdeauna că e mai comod să socotească în argint decît în aramă și în aur decît în argint. Pe măsură ce au devenit mai bogate, ele au transformat metalele mai puțin prețioase în monedă auxiliară și pe cele mai prețioase în bani. Pe de altă parte, Hume uită că pentru a socoti în aur și argint valorile, nici aurul și nici argintul nu trebuie „să existe efectiv“. El confundă banii de calcul cu mijloacele de circulație și pentru el amîndouă sînt monedă (coin). Deoarece o schimbare a valorii măsurii valorilor, sau a metalelor nobile care funcționează ca bani de calcul, atrage după sine urcarea sau scăderea prețurilor mărfurilor și deci a masei banilor aflați în circulație, dacă viteza de circulație rămîne neschimbată, Hume ajunge la concluzia că urcarea sau scăderea prețurilor mărfurilor depinde de cantitatea banilor aflați în circulație. Din faptul închiderii minelor europene Hume a putut să se convingă că în secolele al XVI-lea și al XVII-lea nu numai că a crescut cantitatea de aur și de argint, dar totodată au scăzut și cheltuielile necesare pentru producerea lor. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, prețurile mărfurilor din Europa s-au urcat concomitent cu creșterea masei de aur și de argint importate din America ; prin urmare, în fiecare țară prețurile mărfurilor sînt determinate de cantitatea de aur și de argint din țara respectivă. Aceasta era prima „concluzie necesară“ 8) la care a ajuns Hume. În secolele al XVI-lea și l XVII-lea prețurile nu s-au urcat în aceeași proporție cu creșterea cantității de metale nobile ; a trecut mai bine de o jumătate de secol înainte ca oamenii să constate o oarecare schimbare în prețurile mărfurilor și chiar după aceea a mai trecut multă vreme pînă cînd valorile de schimb ale mărfurilor au început să fie evaluate pretutindeni potrivit cu valoarea scăzută a aurului și argintului, adică pînă cînd revoluția a cuprins prețurile tuturor mărfurilor. De aceea, conchide Hume — care în totală contradicție cu principiile filozofiei sale transformă în mod necritic în teze generale fapte observate în mod unilateral —, prețul mărfurilor sau valoarea banilor e determinată nu de cantitatea absolută a banilor aflați în țara respectivă, ci de cantitatea de aur și de argint care intră efectiv în circulație ; în cele din urmă însă, întreaga cantitate de aur și de argint aflată într-o țară trebuie să fie absorbită de circulație, și anume sub formă de monedă 9). E limpede că, dacă aurul și argintul posedă o valoare proprie, atunci, abstracție făcînd de toate celelalte legi ale circulației, se poate afla în circulație numai o cantitate determinată de aur și de argint ca echivalent al unei sume de valori date ale mărfurilor. Prin urmare, dacă orice cantitate de aur și de argint existentă întîmplător într-o țară trebuie să intre ca mijloc de circulație în procesul schimbului de mărfuri, indiferent de suma valorilor mărfurilor, înseamnă că aurul și argintul nu au valoare imanentă și că de aceea nu sînt de fapt mărfuri reale. Aceasta este a treia „concluzie necesară“ la care a ajuns Hume. După părerea sa, mărfurile intră în procesul de circulație fără prețuri, iar aurul și argintul fără valoare. Tocmai de aceea el nu vorbește nicăieri de valoarea mărfurilor și de valoarea aurului, ci numai de raporturile lor cantitative. Încă Locke afirmase că aurul și argintul nu ar avea decît o valoare imaginară sau convențională ; aceasta este prima formă brutală a opoziției față de afirmația sistemului monetar că numai aurul și argintul au o valoare adevărată. Faptul că existența bănească a aurului și argintului derivă numai din funcția pe care o îndeplinesc în procesul social al schimbului este interpretat în sensul că propria lor valoare, deci și mărimea valorii lor, se datoresc unei funcții sociale *2. Aurul și argintul sînt deci obiecte fără valoare, dar în cadrul procesului de circulație ele capătă o mărime fictivă de valoare în calitatea lor de reprezentanți ai mărfurilor. Datorită acestui proces, ele se transformă nu în bani, ci în valoare, Această valoare a lor e determinată de raportul dintre propria lor cantitate și cantitatea mărfurilor, deoarece amîndouă aceste cantități trebuie să se acopere, Prin urmare, dacă Hume introduce aurul și argintul în lumea mărfurilor ca non-mărfuri, de îndată ce ele apar sub formă de monedă el le transformă în simple mărfuri care se schimbă pe alte mărfuri printr-un simplu troc. Dacă lumea mărfurilor s-ar compune dintr-o singură marfă, de exemplu din 1 000 000 de cuarteri de grîne, ar fi foarte simplu să ne imaginăm că un cuarter se schimbă pe două uncii de aur, dacă există 2 000 000 de uncii de aur, și pe 20 de uncii de aur, dacă există 20 000 000 de uncii de aur, că, prin urmare, prețul mărfii și valoarea banilor se urcă sau scad în raport invers cu cantitatea de bani existentă *3. Dar lumea mărfurilor se compune dintr-o varietate infinită de valori de întrebuințare, a căror valoare relativă nu e nicidecum determinată de cantitățile lor relative. Cum își închipuie deci Hume acest schimb între masa de mărfuri și cantitatea de aur ? El se mulțumește cu ideea naivă și lipsită de sens că orice marfă, ca parte alicotă a masei totale de mărfuri, se schimbă contra unei părți alicote corespunzătoare din cantitatea de aur. Mișcarea-proces a mărfurilor, mișcare care rezultă din contradicția — cuprinsă în ele — dintre valoarea de schimb și valoarea de întrebuințare și care se manifestă în circulația banilor și se cristalizează în diferitele determinări de formă ale acestora, dispare, așadar, și în locul ei trece egalitatea mecanică imaginară dintre greutatea masei metalelor nobile aflate într-o țară și masa mărfurilor de care ea dispune în acel moment.
Sir James Steuart își începe cercetările sale cu privire la monedă și la bani cu o critică amănunțită a ideilor lui Hume și Montesquieu 10). El este de fapt primul care pune întrebarea : oare cantitatea banilor aflați în circulație este determinată de prețurile mărfurilor, sau, dimpotrivă, prețurile mărfurilor sînt determinate de cantitatea banilor aflați în circulație ? Deși claritatea expunerii sale suferă de pe urma ideilor sale fanteziste despre măsura valorilor, precum și de pe urma ideii sale inconsecvente despre valoarea de schimb în general și a reminiscențelor sistemului mercantilist, el descoperă totuși cele mai importante determinări de formă ale banilor și legile generale ale circulației banilor, pentru că nu pune în mod mecanic mărfurile de o parte și banii de altă parte, ci dezvoltă efectiv diferitele funcții ale banilor, deducîndu-le din diferitele momente ale schimbului de mărfuri propriu-zis.
„Folosirea banilor în circulația internă pate fi redusă la două puncte principale : plata sumelor datorate de o persoană și cumpărarea lucrurilor de care are nevoie o persoană ; și una și alta, luate laolaltă, generează cererea de bani numerar (ready money demands) ... Starea comerțului și a manufacturilor, modul de viață și cheltuielile obișnuite ale locuitorilor, toate acestea luate la un loc reglează și determină mărime: cererii de bani numerar, adică cuantumul înstrăinărilor. Pentru efectuarea acestor plăți multiple este nevoie de o anumită cantitate de bani. Această cantitate, la rîndul ei, poate să crească sau să scadă după împrejurări, deși cuantumul înstrăinărilor rămîne același... În orice caz, circulația unei țări nu poate absorbi decît o cantitate determinată de bani“ 11).
„Prețul de piață al mărfii este determinat de acțiunea încîlcită a cererii și concurenței (demand and competition), care nu depind cîtuși de puțin de masa de aur și de argint aflată într-o țară. Și ce se întîmplă cu aurul și argintul care nu sînt cerute ca monedă ? Ele sînt tezaurizate sau întrebuințate ca material pentru confecționarea de articole de lux. Cînd masa de aur și de argint scade sub nivelul cerut de circulație, aurul și argintul se înlocuiesc prin bani simbolici sau prin alte mijloace auxiliare. Dacă un curs de schimb favorabil aduce în țară un surplus de bani și curmă totodată cererea de remiteri de bani în străinătate, ei ajung adesea în lăzile cu bani, unde devin tot atît de inutili ca și cînd ar zăcea în mine“ 12).
A doua lege descoperită de Steuart este aceea că circulația întemeiată pe credit se reîntoarce la punctul ei de pornire. În sfîrșit, el elucidează ce efecte exercită asupra fluxului și refluxului internațional de metale nobile diferența existentă între nivelurile dobînzii în diferite țări. Ultimele două puncte au fost menționate de noi numai cu titlu informativ, deoarece sînt departe de obiectul cercetării noastre : circulația simplă 13). Banii simbolici sau banii de credit — Steuart încă nu face deosebire între aceste două forme de bani — pot înlocui metalele nobile în calitatea acestora de mijloc de cumpărare sau de mijloc de plată în circulația internă, dar nu și pe piața mondială. De aceea banii de hîrtie sînt banii unei societăți date (money of the society), pe cînd aurul și argintul sînt banii lumii întregi (money of the world) 14).
Particularitatea caracteristică a națiunilor cu dezvoltare „istorică“ în sensul școlii istorice a dreptului 35 constă în aceea că ele își uită mereu propria lor istorie. De aceea, deși problema controversată a raportului dintre prețurile mărfurilor și cantitatea mijloacelor de circulație a frămîntat în permanență parlamentul în timpul primei jumătăți a secolului nostru și a determinat în Anglia apariția a mii de broșuri mari și mici, Steuart a rămas un „cîine mort“ într-o măsură mai mare chiar decît i se păruse a fi Spinoza lui Moses Mendelssohn pe vremea lui Lessing. Pînă și cel mai proaspăt istoric al circulației banilor, Maclaren, îl transformă pe Adam Smith în autor al teoriei lui Steuart și pe Ricardo în autor al teoriei lui Hume 15). Dar în timp ce Ricardo a îmbunătățit teoria lui Hume, Adam Smith nu face decît să înregistreze ca pe niște fapte lipsite de viață rezultatele cercetărilor lui Steuart. Înțeleaptă sa zicală scoțiană : „Dacă ai agonisit puțin, îți va fi adesea ușor să agonisești mult, dar greutatea cea mare e să agonisești puțin“, Adam Smith a aplicat-o și la bunurile spirituale, și de aceea a tăinuit cu grijă meschină sursele cărora le datorează puținul din care a știut Într-adevăr să facă mult. Nu o dată preferă el să tocească ascuțișul unei probleme acolo unde o formulare precisă l-ar obliga să se răfuiască cu predecesorii săi. La fel procedează el și în teoria banilor. Adam Smith adoptă în mod tacit teoria lui Steuart, spunînd că aurul și argintul existent într-o țară este în parte folosit ca monedă, în parte acumulat ca fond de rezervă pentru negustori în țările lipsite de bănci sau ca rezervă bancară în țările cu circulație de credit, în parte servește ca tezaur pentru compensarea plăților internaționale, iar în parte servește la confecționarea articolelor de lux. Problema cantității monedei aflate în circulație este în mod tacit înlăturată de Smith prin aceea că în mod cu totul greșit el consideră banii drept o simplă marfă *4. Vulgarizatorul lui Smith, banalul J. B. Say — pe care francezii l-au proclamat prinț al științei, așa cum Johann Christoph Gottsched l-a proclamat pe Schönaich al său drept Homer, iar Pietro Aretino s-a proclamat singur „terror principum“ și „lux mundi“ *5 —, a ridicat, cu multe ifose, la rangul de dogmă această omisiune nu tocmai naivă a lui Adam Smith 16). De altfel, polemica ascuțită împotriva iluziilor sistemului mercantilist l-au împiedicat pe Adam Smith să înțeleagă obiectiv fenomenele circulației metalice, în timp ce ideile sale despre banii de credit sînt originale și profunde. După cum în teoriile paleontologiei din secolul al XVIII-lea se face mereu simțit un curent subteran izvorît din atitudinea critică sau apologetică față de legenda biblică a potopului, tot astfel în spatele tuturor teoriilor despre bani din secolul al XVIII-lea se ascunde o luptă surdă împotriva sistemului monetar, acest spectru care a stat la leagănul economiei burgheze și care continua să-și proiecteze umbra asupra legislației.
Cercetările din secolul al XIX-lea asupra naturii banilor se datoresc nemijlocit nu fenomenelor circulației metalice, ci mai curînd fenomenelor circulației bancnotelor. Cercetarea celei dintîi a fost întreprinsă numai pentru a se descoperi legile celei de-a doua. Suspendarea convertibilității în aur a bancnotelor de către Banca Angliei începînd din 1797, urcarea prețurilor multor mărfuri care a urmat după aceasta, scăderea prețului monetar al aurului sub prețul lui de piață, deprecierea bancnotelor, mai ales cu începere din 1809, toate acestea ofereau prilejul practic imediat pentru o luptă de partid în incinta parlamentului și pentru o dispută teoretică în afara lui, ambele purtate cu aceeași pasiune. Drept fundal istoric al acestor dezbateri au servit : istoria banilor de hîrtie din secolul al XVIII-lea, prăbușirea băncii fondate de Law 36, deprecierea bancnotelor provinciale ale coloniilor engleze din America de Nord, depreciere care a mers mînă în mînă cu creșterea cantității semnelor valorii și a durat de la începutul pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea ; apoi, mai tîrziu, banii de hîrtie impuși prin lege (Continental bills) He către guvernul central american în timpul războiului de independență ; în sfîrșit, experiența cu asignațiile franceze, întreprinsă pe o scară și mai largă. Majoritatea autorilor englezi din acel timp confundă circulația bancnotelor, care e determinată de cu totul alte legi, cu circulația semnelor valorii sau a banilor de hîrtie cu curs obligatoriu, emise de stat : pretinzînd că explică cu ajutorul legilor circulației metalice fenomenele acestei circulații a banilor de hîrtie cu curs obligatoriu, în realitate ei nu fac decît să deducă, dimpotrivă, legile celei dintîi din fenomenele celei din urmă. Lăsăm la o parte pe toți acești autori din perioada 1800—1809 și ne oprim de-a dreptul la Ricardo, atît pentru că el sintetizează ideile predecesorilor săi și le formulează mult mai precis cît și pentru că teoria banilor sub forma pe care i-a dat-o el domină pînă în ziua de astăzi legislația bancară engleză. Ca și predecesorii săi, Ricardo confundă circulația bancnotelor, sau a banilor de credit, cu circulația simplelor semne ale valorii. Faptul care-l preocupă cel mai mult este deprecierea banilor de hîrtie și urcarea concomitentă a prețurilor mărfurilor. Ceea ce au fost minele americane pentru Hume au fost pentru Ricardo presele de tipărit bani de hîrtie din Thread-needle street 37 ; și, într-un loc, el însuși identifică în mod expres acești doi factori. Primele lui scrieri, consacrate exclusiv problemei banilor, datează din perioada polemicii extrem de înverșunate dintre Banca Angliei, de partea căreia se aflau miniștrii și partidul războiului, și adversarii ei, în jurul cărora se grupaseră opoziția parlamentară, whigii și partidul păcii. Aceste scrieri au fost o anticipare directă a celebrului raport din 1810 al comitetului lingourilor (Bullion Committee), raport în care au fost adoptate vederile lui Ricardo 17). Faptul curios că Ricardo și adepții săi, care declară că b anii nu sînt decît semne ale valorii, sînt numiți „bullioniști“ (adepți ai lingourilor de aur) se explică nu numai prin denumirea acestui comitet, ci prin însuși conținutul doctrinei lui Ricardo. În lucrarea sa de economie politică, Ricardo a reprodus și a dezvoltat aceleași idei, dar nu a cercetat nicăieri natura banilor în sine, așa cum a făcut cu valoarea de schimb, cu profitul, cu renta etc.
Ricardo începe prin a determina valoarea aurului și a argintului, ca și pe aceea a tuturor celorlalte mărfuri, prin cuantumul timpului de muncă materializat în ele 18). În aur și argint, ca mărfuri cu o valoare dată, se măsoară valorile tuturor celorlalte mărfuri 19). De aici rezultă că, în orice țară, cantitatea mijloacelor de circulație este determinată de valoarea unității de măsură a banilor, pe de o parte, și de suma valorilor de schimb ale mărfurilor, pe de altă parte. Această cantitate se modifică datorită economisirii mijloacelor de plată 20). Întrucît, așadar, cantitatea în care pot circula bani de o valoare dată reprezintă o mărime determinată, iar valoarea banilor se manifestă în procesul de circulație numai în cantitatea lor, înseamnă că simple semne ale valorii banilor, dacă sînt emise în proporția determinată de valoarea banilor, îi pot înlocui în circulație pe aceștia din urmă ; și, într-adevăr,
„banii care circulă se află în situația lor cea mai desăvîrșită atunci cînd constau exclusiv din hîrtie avînd aceeași valoare ca și aurul pe care pretind a-l reprezenta“ 21).
Prin urmare, pînă aici Ricardo determină cantitatea mijloacelor de circulație — presupunînd că valoarea banilor e dată — prin prețurile mărfurilor, iar banii ca semne ale valorii înseamnă pentru el semnul unei cantități determinate de aur și nu, ca la Hume, semnul unui reprezentant lipsit de valoare al mărfurilor.
Acolo unde Ricardo părăsește subit drumul drept al expunerii sale și adoptă punctul de vedere opus, el recurge imediat la circulația internațională a metalelor nobile și în felul acesta încurcă problema, introducînd în ea puncte de vedere străine. Urmărind înlănțuirea intimă a ideilor sale, vom lăsa mai întîi la o parte toate împrejurările artificiale, întîmplătoare, și de aceea vom transpune minele de aur și de argint pe teritoriul țărilor în care metalele nobile circulă ca bani. Singura teză care rezultă din analiza de pînă acum a lui Ricardo este că, dacă valoarea aurului este dată, cantitatea banilor aflați în circulație este determinată de prețurile mărfurilor. Prin urmare, masa de aur aflată în circulație într-o țară la un moment dat este determinată pur și simplu de valoarea de schimb a mărfurilor care circulă. Să presupunem acum că suma acestor valori de schimb scade, fie pentru că se produc mai puține mărfuri la vechile valori de schimb, fie pentru că, în urma sporirii forței productive a muncii, aceeași masă de mărfuri conține o valoare de schimb micșorată. Sau să presupunem, dimpotrivă, că suma valorilor de schimb crește fie pentru că masa mărfurilor se mărește în timp ce cheltuielile de producție rămîn aceleași, fie pentru că valoarea aceleiași mase de mărfuri sau a uneia mai mici crește în urma scăderii forței productive a muncii. Ce se va întîmpla în ambele cazuri cu cantitatea dată de metal aflat în circulație ? Dacă aurul ar fi bani numai pentru că circulă ca mijloc de circulație, dacă ar fi nevoit să rămînă întotdeauna în circulație, la fel ca și banii de hîrtie cu curs obligatoriu emiși de stat (și la asta se gîndește Ricardo), atunci în primul caz cantitatea banilor aflați în circulație ar fi excesivă în raport cu valoarea de schimb a metalului, pe cînd în al doilea s-ar afla sub nivelul ei normal. De aceea, deși posedă o valoare proprie, aurul va deveni în primul caz semnul unui metal cu o valoare de schimb mai mică decît valoarea lui proprie, iar în al doilea semnul unui metal cu o valoare mai mare. În primul caz, aurul ca semn al valorii se va afla sub valoarea lui reală, iar al doilea — peste valoarea lui reală (iarăși o concluzie care decurge din circulația banilor de hîrtie cu curs obligatoriu). În primul caz, lucrurile se petrec ca și cînd mărfurile ar fi evaluate într-un metal cu o valoare mai mică decît cea a aurului, iar în al doilea — ca și cînd ar fi evaluate într-un metal cu o valoare mai mare. De aceea, în primul caz, prețurile mărfurilor s-ar urca, pe cînd în al doilea ele ar scădea. În ambele cazuri, mișcarea prețurilor mărfurilor, urcarea sau scăderea lor, ar fi efectul sporirii sau restrîngerii relative a masei aurului aflat în circulație peste sau sub nivelul corespunzător propriei lui valori, adică peste sau sub cantitatea normală determinată de raportul dintre propria lui valoare și valoarea mărfurilor care trebuie să se afle în circulație.
Același proces ar avea loc dacă suma prețurilor mărfurilor care circulă ar rămîne neschimbată, dar masa aurului care circulă ar scădea sub sau s-ar ridica peste nivelul potrivit ; primul caz are loc dacă monedele de aur uzate prin circulație nu s-ar înlocui printr-o nouă producție corespunzătoare a minelor, iar al doilea dacă noul aflux de aur din mine ar depăși nevoile circulației. În ambele cazuri se presupune că cheltuielile necesare pentru producerea aurului, sau valoarea lui, rămîn neschimbate.
Să rezumăm. Banii care circulă rămîn la un nivel normal dacă cantitatea lor, la o valoare de schimb dată a mărfurilor, e determinată de propria lor valoare ca metal. Ei depășesc acest nivel, aurul scade sub propria lui valoare ca metal și prețurile mărfurilor se urcă în măsura în care suma valorilor de schimb ale masei de mărfuri se micșorează sau în care afluxul de aur din mine se mărește. Cantitatea lor scade sub nivelul normal, prețul aurului se urcă peste propria lui valoare ca metal și prețurile mărfurilor scad în măsura în care suma valorilor de schimb ale masei de mărfuri se mărește sau în care afluxul de aur din mine nu înlocuiește masa aurului uzat. În ambele cazuri, aurul aflat în circulație este semn al valorii pentru o valoare mai mare sau mai mică decît aceea pe care el o conține efectiv. El poate deveni propriul său semn supraevaluat sau subevaluat. Îndată ce toate mărfurile vor începe să fie evaluate în această nouă valoare a banilor și prețurile tuturor mărfurilor se vor urca sau vor scădea în mod corespunzător, cantitatea aurului aflat în circulație va fi din nou în concordanță cu nevoile circulației (concluzie pe care Ricardo o subliniază cu vădită plăcere), dar în contrazicere cu cheltuielile de producție a metalelor nobile și deci cu raportul lor, ca marfă, față de celelalte mărfuri. Potrivit cu teoria ricardiană a valorii de schimb în general, urcarea aurului peste valoarea lui de schimb, adică peste valoarea determinată de timpul de muncă cuprins în el, ar provoca o creștere a producției de aur, pînă cînd afluxul lui sporit ar reduce din nou valoarea aurului la mărimea ei normală. Dimpotrivă, scăderea aurului sub valoarea lui ar provoca o restrîngere a producției de aur pînă cînd valoarea aurului s-ar urca din nou la mărimea ei normală. Prin aceste mișcări opuse va fi rezolvată contradicția dintre valoarea aurului ca metal și valoarea lui ca mijloc de circulație, va fi restabilit nivelul normal al masei de aur aflate în circulație, iar nivelul prețurilor mărfurilor va corespunde din nou măsurii valorilor. Aceste fluctuații în valoarea aurului aflat în circulație s-ar extinde în aceeași măsură și asupra aurului sub formă de lingouri, deoarece, potrivit ipotezei, tot aurul, în afară de cel întrebuințat sub formă de articole de lux, se află în circulație. Deoarece aurul însuși, fie sub formă de monedă, fie sub formă de lingouri, poate deveni semn al unei valori mai mari sau mai mici decît propria lui valoare ca metal, se înțelege că și bancnotele convertibile care circulă vor avea aceeași soartă. Deși bancnotele sînt convertibile și de aceea valoarea lor reală corespunde valorii lor nominale, masa totală a banilor aflați în circulație, în aur și bancnote (the aggregate currency consisting of metal and of convertible notes), poate fi evaluată peste sau sub valoarea ei, după cum cantitatea lor totală, din motivele enumerate mai sus, crește sau scade sub nivelul determinat de valoarea de schimb a mărfurilor aflate în circulație și de valoarea aurului ca metal. Din acest punct de vedere, banii de hîrtie neconvertibili au față de banii de hîrtie convertibili numai avantajul că sînt expuși unei duble deprecieri. Scăderea lor sub valoarea metalului pe care trebuie să-l reprezinte poate fi provocată fie de faptul că sînt emiși în cantitate prea mare, fie de faptul că metalul reprezentat de ei a scăzut sub propria lui valoare. Această depreciere, nu a banilor de hîrtie în raport cu aurul, ci a aurului și a banilor de hîrtie luate împreună, sau a masei totale a mijloacelor de circulație ale unei țări, reprezintă una dintre principalele descoperiri ale lui Ricardo, pe care lordul Overstone & Co. au pus-o în slujba lor, făcînd din ea un principiu fundamental al legislației bancare a lui sir Robert Peel în 1844 și 1845.
Ceea ce trebuia dovedit era că prețul mărfurilor sau valoarea aurului depinde de cantitatea de aur aflată în circulație. Demonstrația constă însă în a presupune ceea ce abia trebuie să fie dovedit, și anume că orice cantitate de metal nobil care servește ca bani, indiferent de raportul dintre această cantitate de metal și valoarea lui intrinsecă, trebuie să devină mijloc de circulație, monedă și deci semn al valorii pentru mărfurile care circulă, oricare ar fi suma totală a valorii acestor mărfuri. Cu alte cuvinte, demonstrația constă în a face abstracție de toate celelalte funcții pe care le îndeplinesc banii, în afară de funcția lor ca mijloc de circulație. Atunci cînd e strîns cu ușa, ca, de pildă, în polemica sa cu Bosanquet, Ricardo, fiind în întregime dominat de fenomenul deprecierii semnelor valorii datorită creșterii cantității lor, recurge la afirmații dogmatice 22).
Dacă Ricardo ar fi expus în mod abstract această teorie sub forma în care am făcut-o noi, fără a introduce relații concrete și momente întîmplătoare care abat atenția de la miezul problemei, caracterul găunos al acestei teorii ar fi ieșit la iveală într-un mod cît se poate de pregnant. Dar el imprimă expunerii sale un aspect internațional. Cu toate acestea, nu e greu de dovedit că amploarea aparentă a proporțiilor nu schimbă cîtuși de puțin micimea ideilor fundamentale.
Așadar, prima teză glăsuia : cantitatea banilor metalici aflați în circulație e normală atunci cînd e determinată de suma valorilor mărfurilor care circulă, evaluată în valoarea ca metal a acestor bani. Pe scară internațională, această teză poate fi formulată astfel : în condițiile unei circulații normale, fiecare țară posedă o masă de bani corespunzătoare avuției și producției sale. Banii circulă la valoarea lor reală, sau la o valoare corespunzătoare cheltuielilor lor de producție ; aceasta înseamnă că ei au aceeași valoare în toate țările 23). De aceea banii n-ar trebui să fie niciodată exportați sau importați dintr-o țară într-alta 24). În felul acesta ar avea loc un echilibru între currencies (masele totale ale banilor aflați în circulație) din diferitele țări. Nivelul normal al circulației bănești naționale (currency) este exprimat acum ca echilibru internațional între currencies, și prin aceasta nu ni se spune în fond nimic altceva decît că caracterul național nu schimbă cu nimic legea economică generală. Am ajuns acum la același punct fatal ca și înainte. În ce mod se produce zdruncinarea nivelului normal, adică în ce mod se produce tulburarea echilibrului internațional între diferitele currencies, sau cum încetează banii să aibă una și aceeași valoare în toate țările, sau, în fine, cum încetează ei să aibă în fiecare țară propria lor valoare ? Așa cum înainte zdruncinarea nivelului normal se datora faptului că masa banilor aflați în circulație creștea sau scădea, în timp ce suma valorilor mărfurilor rămînea neschimbată, sau faptului că cuantumul banilor aflați în circulație rămînea același în timp ce valorile de schimb ale mărfurilor creșteau sau scădeau, tot așa acum nivelul internațional, determinat de valoarea metalului însuși, este zdruncinat datorită faptului că masa aurului care se află într-o țară crește în urma descoperirii unor noi mine pe teritoriul ei 25) sau pentru că suma valorilor de schimb ale mărfurilor care circulă într-o țară oarecare a crescut sau a scăzut. După cum înainte producția metalelor nobile se restrîngea sau creștea în funcție de necesitatea de a restrînge sau de a extinde currency și de a reduce sau urca în mod corespunzător prețurile mărfurilor, acum același efect este produs de exportul și importul dintr-o țară în alta. În țara în care prețurile se vor urca și în care, din cauza circulației bănești umflate, valoarea aurului va scădea sub valoarea lui ca metal, aurul se va deprecia în comparație cu celelalte țări și, în consecință, prețurile mărfurilor, în comparație cu cele din alte țări, se vor urca. De-aceea se va produce un export de aur și un import de mărfuri. În caz contrar, va avea loc un fenomen diametral opus. După cum înainte producția de aur continua pînă cînd se restabilea raportul just dintre valoarea metalului și valorile mărimilor, așa acum importul sau exportul de aur și, o dată cu aceasta, urcarea sau scăderea prețurilor mărfurilor, vor continua pînă cînd va fi din nou restabilit echilibrul dintre currencies internaționale. Așa cum în primul caz producția de aur creștea sau scădea numai pentru că aurul se afla sub sau peste valoarea lui, tot așa acum deplasarea internațională a aurului va avea loc tot numai din această cauză. Așa cum în primul caz orice schimbare în producția de aur influența cantitatea de metal aflată în circulație și o dată cu aceasta prețurile, așa acum același efect va fi produs de importul și exportul internațional de aur. De îndată ce valoarea relativă a aurului și a mărfurilor, sau cantitatea normală a mijloacelor de circulație, ar fi restabilită, în primul caz ar înceta orice producție de aur, iar în al doilea orice export sau import de aur, cu excepția aurului necesar pentru înlocuirea monedelor uzate și pentru nevoile industriei producătoare de articole de lux. De aici rezultă că
„tentația de a exporta aur ca echivalent în schimbul unor mărfuri, sau o balanță comercială nefavorabilă, poate avea loc exclusiv în urma unei creșteri excesive a cantității mijloacelor de circulație“ 26).
Numai deprecierea sau supraestimarea metalului în urma sporirii sau restrîngerii masei mijloacelor de circulație peste sau sub nivelul lor normal provoacă un import sau un export de metal 27). Tot de aici rezultă următoarele : deoarece în primul caz producția de aur crește sau scade, iar în cel de-al doilea aurul e importat sau exportat numai pentru că cantitatea lui se află peste sau sub nivelul ei normal și el este evaluat peste sau sub valoarea lui ca metal, din care cauză și prețurile mărfurilor sînt prea urcate sau prea scăzute, fiecare mișcare de acest fel acționează ca n corectiv 28), deoarece prin sporirea sau împuținarea banilor aflați în circulație ea readuce prețurile la nivelul lor normal : în primul caz la nivelul valorii aurului și al mărfurilor, iar în al doilea caz la nivelul internațional al diferitelor currencies. Cu alte cuvinte, banii circulă în diferite țări numai în măsura în care circulă ca monedă în fiecare țară. Banii sînt numai monedă, și de aceea cantitatea de aur care se află într-o țară trebuie să intre în circulație, și, prin urmare, ca semn al propriei sale valori, el poate să se urce peste propria lui valoare sau să scadă sub nivelul ei. În felul acesta, pe calea ocolită a acestor peripeții internaționale, ne-am reîntors cu bine la dogma simplă care constituie punctul de plecare.
Cîteva exemple ne vor arăta cum ajustează Ricardo cu tot dinadinsul fenomenele reale potrivit cu teoria sa abstractă. El afirmă, de exemplu, că în anii cu recoltă proastă, foarte frecvenţi în Anglia în perioada dintre 1800 și 1820, se exportă aur nu pentru că e nevoie de cereale și pentru că aurul reprezintă bani, adică un mijloc de cumpărare și de plată întotdeauna eficace pe piața mondială, ci pentru că valoarea aurului a scăzut în raport cu celelalte mărfuri și că de aceea în țara cu recoltă proastă currency s-a depreciat în comparație cu celelalte currencies naționale. Tocmai pentru că recolta proastă a micșorat masa mărfurilor aflate în circulație, cantitatea banilor aflați în circulație a depășit nivelul normal și, ca urmare, prețurile tuturor mărfurilor s-au urcat 29). În opoziție cu această explicație paradoxală s-a demonstrat pe bază de statistici că, începînd din 1793 și pînă în zilele noastre, în anii cu recoltă proastă, cantitatea de mijloace de circulație existentă în Anglia nu numai că nu era excesivă, ci era chiar insuficientă, și de aceea se aflau și trebuiau să se afle în circulație mai mulți bani decît înainte 30).
În timpul blocadei continentale a lui Napoleon 38 și a decretelor de blocadă engleze 39, Ricardo susținea de asemenea că englezii exportau pe continent aur în loc de marfă, pentru că banii lor se depreciaseră în comparație cu banii țărilor continentale, fapt datorită căruia prețurile mărfurilor lor erau relativ mai urcate, și în felul acesta era mult mai avantajos să exporți aur decît mărfuri. După părerea sa, pe piața engleză mărfurile erau scumpe și banii ieftini, pe cînd pe continent mărfurile erau ieftine și banii scumpi.
„E fapt cert — spune un autor englez — că, sub influența sistemului continental din ultimii șase ani de război, prețurile fabricatelor noastre și ale produselor noastre coloniale erau dezastruos de scăzute. Prețurile zahărului și cafelei, de exemplu, exprimate în aur, erau pe continent de patru sau de cinci ori mai mari decît prețurile acelorași mărfuri în Anglia, exprimate în bancnote. Era vremea cînd chimiștii francezi descoperiseră zahărul din sfeclă și înlocuiseră cafeaua cu cicoarea, în timp ce fermierii englezi experimentau îngrășarea boilor cu sirop și melasă ; era vremea cînd Anglia pusese stăpînire pe insula Helgoland cu scopul de a crea aici un depozit de mărfuri pentru înlesnirea comerțului de contrabandă cu nordul Europei, iar fabricatele engleze mai căutate își făceau drum spre Germania prin Turcia... Aproape toate mărfurile din lume se acumulaseră în depozitele noastre de mărfuri și zăceau acolo nemișcate, cu excepția unei mici cantități care se vindea pe baza unei licențe franceze, pentru care negustorii din Hamburg și din Amsterdam îi plăteau lui Napoleon între 40 000 și 50 000 l. st. Ciudați negustori trebuie să fi fost ei dacă plăteau asemenea sume pentru autorizația de a aduce o partidă de mărfuri de pe o piață scumpă pe o piață ieftină ! Ce alternativă avea negustorul ? Ori să cumpere pfundul de cafea cu 6 pence în bancnote și să-l expedieze pe o piață unde putea fi vîndut imediat cu 3 sau 4 șilingi în aur, ori să cumpere aur cu bancnote la prețul de 5 l. st. per uncie și să-l trimită acolo unde el cota 3 l.st, 17 șilingi și 101/2 pence. E absurd deci să se spună că trimiterea aurului în locul cafelei reprezenta o operație comercială mai avantajoasă... În nici o altă țară din lume nu puteai găsi atunci o cantitate atît de mare de mărfuri dorite ca în Anglia. Bonaparte urmărea mereu cu atenție cataloagele de prețuri din Anglia. Atîta timp cît constata că în Anglia aurul era scump și cafeaua ieftină, el se arăta mulțumit de efectul sistemului său continental“ 31).
Tocmai pe vremea cînd Ricardo formulase pentru prima oară teoria sa asupra banilor, iar comitetul lingourilor o folosise în raportul său parlamentar, s-a produs — în 1810 — o scădere dezastruoasă a prețurilor tuturor mărfurilor englezești în comparație cu cele din 1808 și 1809, în timp ce valoarea aurului a crescut comparativ. Produsele agricole constituiau o excepție, deoarece importul lor din străinătate întîmpina dificultăți, iar cantitatea disponibilă în țară se redusese în urma unor recolte proaste 32). Ricardo era atît de departe de a înțelege rolul metalelor nobile ca mijloc de plată internațional, încît într-o cuvîntare rostită de el în fața unei comisii a Camerei lorzilor (1819) a declarat :
„Scurgerea aurului prin exportarea sa va înceta cu desăvîrșire atunci cînd vor fi reluate plățile în numerar și cînd circulația banilor va reveni la nivelul corespunzător unei circulații metalice“.
El a murit la timp, cu puțin înainte de izbucnirea crizei din 1825, care a dezmințit profeția sa. Perioada în care Ricardo și-a desfășurat activitatea publicistică era în genere puțin potrivită pentru studierea funcției metalelor nobile ca bani universali. Înainte de introducerea sistemului continental, balanța comercială fusese aproape întotdeauna favorabilă Angliei, pe cînd în timpul acestui sistem tranzacțiile cu continentul european erau prea neînsemnate pentru a influența cursul de schimb. Remiterile de bani erau mai cu seamă de natură politică, și Ricardo, după cît se pare, nu a înțeles de loc rolul subsidiilor bănești în exportul de aur din Anglia 33).
Printre contemporanii lui Ricardo care au format școala adepților principiilor economiei sale politice, cel mai de seamă este James Mill. El a încercat să expună teoria banilor a lui Ricardo pe baza circulației metalice simple, fără momentele internaționale, care complică problema și sînt străine de subiect, în dosul cărora Ricardo ascundea inconsistența vederilor sale și fără considerații polemice în legătură cu operațiile Băncii Angliei. Tezele sale fundamentale sînt următoarele 34).
„Valoarea banilor este egală cu proporția în care ei se schimbă pe alte articole sau cu cantitatea de bani care se dă în schimbul unei anumite cantități de alte obiecte. Acest raport e determinat de cantitatea totală de bani care se află într-o țară. Dacă presupunem, pe de o parte, toate mărfurile unei țări și pe de altă parte, toți banii ei, este evident că în schimbul care intervine între ambele părți valoarea banilor, adică cantitatea de mărfuri pe care sînt schimbați acești bani, depinde în întregime de propria lor cantitate. Exact așa se petrec lucrurile și în mișcarea reală. Masa totală a mărfurilor unei țări se schimbă pe masa totală a banilor nu dintr-o dată, ci parte cu parte, și adesea în părți foarte mici, la epoci diferite în cursul anului. Aceeași piesă bănească care a servit astăzi la efectuarea unui schimb poate servi mîine la efectuarea unui alt schimb. O parte a banilor este folosită pentru un număr mai mare de acte de schimb, o altă parte e folosită pentru un număr foarte mic de asemenea acte, iar o a treia parte e acumulată și nu servește la nici un fel de schimb. În cadrul acestor variații se stabilite o medie, bazată pe numărul actelor de schimb a căror efectuare ar necesita folosirea fiecărei piese de aur, dacă fiecare dintre ele ar realiza același număr de acte de schimb. Să fixăm în mod arbitrar acest număr mediu, de exemplu, la 10. Dacă fiecare monedă aflată într-o țară a servit la 10 cumpărări, rezultatul este același ca și cum cantitatea totală a monedelor s-ar fi înzecit și fiecare dintre ele ar fi servit numai la o singură cumpărare. În acest caz valoarea tuturor mărfurilor este egală cu de zece ori valoarea banilor etc. Dimpotrivă, dacă în loc ca fiecare monedă să servească într-un an la zece cumpărări, masa totală a banilor ar fi de zece ori mai mare și fiecare monedă n-ar efectua decît un singur schimb, e limpede că orice majorare a acestei mase ar provoca o scădere proporțională a valorii fiecărei monede în parte. Deoarece s-a presupus că masa tuturor mărfurilor pe care pot fi schimbați banii rămîne aceeași, valoarea masei totale a banilor nu a devenit, după majorarea cantității lor, mai mare decît a fost înainte. Dacă presupunem că ea a fost sporită cu o zecime, valoarea fiecărei părți alicote din masa totală, de exemplu a unei uncii, trebuie să scadă cu o zecime. Oricare ar fi deci gradul de micșorare sau de sporire a masei totale a banilor atunci cînd cantitatea celorlalte obiecte rămîne aceeași, valoarea masei totale și a fiecăreia din părțile ei componente înregistrează o scădere sau o creștere invers proporțională. E limpede că această teză exprimă un adevăr absolut. Ori de cîte ori valoarea banilor a înregistrat o urcare sau o scădere și ori de cîte ori cantitatea mărfurilor pe care ei puteau fi schimbați și viteza circulației lor au rămas aceleași, această schimbare trebuie să fi avut drept cauză o sporire sau o micșorare corespunzătoare a cantității banilor, și ea nu poate fi atribuită vreunei alte cauze. Dacă masa mărfurilor scade în timp ce cantitatea de bani rămîne aceeași, este același lucru ca și cînd suma totală a banilor s-ar fi mărit, și viceversa. Schimbări asemănătoare se produc în urma fiecărei schimbări intervenite în viteza de circulație a banilor. Orice sporire a numărului de deplasări ale banilor produce același efect ca și sporirea cantității lor totale ; o micșorare a numărului acestor deplasări produce nemijlocit un efect contrar... Dacă o parte din produsul anual nu intră de loc în procesul schimbului, cum se întîmplă, de pildă, cu partea pe care o consumă producătorii înșiși, această parte nu intră în calcul. Deoarece nu este schimbată pe bani, din punctul de vedere al banilor această parte este ca și inexistentă... Atît timp cît sporirea și micșorarea cantității de bani se poate produce în mod nestingherit, cantitatea totală a banilor aflați într-o țară e reglată de valoarea metalelor nobile... Dar aurul și argintul sînt mărfuri a căror valoare, ca și a tuturor celorlalte mărfuri, e determinată de cheltuielile lor de producție, de cantitatea de muncă cuprinsă în ele“ 35).
Toată perspicacitatea lui Mill se reduce la o serie de presupuneri pe cît de arbitrare pe atît de absurde. El vrea să demonstreze că prețurile mărfurilor sau valoarea banilor sînt determinate „de cantitatea totală a banilor existenți într-o țară“. Dacă se presupune că masa și valoarea de schimb a mărfurilor aflate în circulație rămîn neschimbate, ca și viteza circulației și valoarea metalelor nobile, determinată de cheltuielile de producție, și dacă totodată se presupune că totuși cantitatea banilor de metal aflați în circulație crește sau se micșorează proporțional cu masa banilor existenți în țară, devine într-adevăr „evident“ că aici se presupune tocmai ceea ce urma să fie demonstrat. Mill comite de altfel aceeași greșeală ca și Hume, considerînd că în circulație se află valori de întrebuințare și nu mărfuri cu o valoare de schimb dată, și de aceea teza sa este falsă chiar dacă admitem toate „presupunerile“ sale. Viteza de circulație, ca și valoarea metalelor nobile și cantitatea mărfurilor aflate în circulație, poate să rămînă neschimbată, și totuși, o dată cu modificarea valorii de schimb a mărfurilor, circulația lor ar putea să necesite o cantitate de bani cînd mai mare, cînd mai mică. Mill vede faptul că o parte din banii existenți În țară circulă, în timp ce partea cealaltă zace nemișcată. Cu ajutorul unui calcul mediu cît se poate de amuzant, el presupune că circulă toți banii existenți într-o țară, deși în realitate lucrurile par a se petrece altfel. Dacă presupunem că într-o țară 10 000 000 de taleri de argint circulă de două ori în decursul unui an, înseamnă că, dacă fiecare taler ar efectua o singură cumpărare, ar putea să circule aici 20 000 000. Și dacă suma totală a argintului aflat în țară sub orice formă reprezintă 100 000 000 de taleri, putem presupune că aceste 100 000 000 ar putea să circule dacă fiecare monedă ar efectua o cumpărare la cinci ani. S-ar putea presupune de asemenea că toți banii din lume circulă la Hampstead 40, dar că fiecare parte a lor, în loc să efectueze, să zicem, trei deplasări într-un an, efectuează o singură deplasare la 3 000 000 de ani. O presupunere este la fel de importantă ca și cealaltă pentru determinarea raportului dintre suma prețurilor mărfurilor și cantitatea mijloacelor de circulație. Mill simte că pentru el este deosebit de important să pună mărfurile nemijlocit nu în fața cantității de bani care se află în circulație, ci în fața întregii rezerve de bani existente în țară la un moment dat. El admite că masa totală a mărfurilor unei țări nu se schimbă „dintr-o dată“ pe masa totală a banilor, ci diferite părți ale masei de mărfuri se schimbă în diferite epoci ale anului pe diferite părți ale masei de bani. Pentru a înlătura această discordanță, el presupune că ea nu există. De altfel, întreaga idee că mărfurile și banii își stau nemijlocit față în față și se schimbă nemijlocit unele pe altele este dedusă din mișcarea cumpărărilor și a vînzărilor simple, sau din funcția banilor ca mijloc de cumpărare. Dar, în mișcarea banilor ca mijloc de plată, această apariție simultană a mărfii și a banilor nu mai are loc.
Crizele comerciale din secolul al XIX-lea, în special marile crize din 1825 și 1836, nu au determinat o nouă dezvoltare a teoriei ricardiene a banilor, dar au dat loc la o nouă aplicare a acesteia din urmă. Acum nu mai era vorba de fenomene economice izolate, cum era la Hume deprecierea metalelor nobile în secolul al XVI-lea și al XVII-lea sau la Ricardo deprecierea banilor de hîrtie în cursul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, ci de marile furtuni de pe piața mondială a căror dezlănțuire rezolvă contradicția dintre toate elementele procesului de producție burghez ; originea acestor furtuni și mijloacele de apărare împotriva lor erau căutate acum în sfera cea mai superficială și mai abstractă a procesului, în sfera circulației banilor. Ipoteza teoretică propriu-zisă de la care pornește această școală de descîntători ai furtunilor economice se rezumă în fond la dogma că Ricardo ar fi descoperit legile circulației pur metalice. Ceea ce le rămăsese lor de făcut era să încadreze în aceste legi circulația de credit sau circulația bancnotelor.
Fenomenul cel mai general și cel mai izbitor al crizelor comerciale este scăderea subită a prețurilor tuturor mărfurilor, care se produce după o destul de îndelungată perioadă de urcare generală a acestora. Scăderea generală a prețurilor mărfurilor poate fi exprimată ca o creștere a valorii relative a banilor în comparație cu toate mărfurile, și invers, urcarea generală a prețurilor — ca o scădere a valorii relative a banilor. În ambele moduri de exprimare, fenomenul este enunțat, dar nu explicat. Indiferent dacă îmi propun să explic urcarea periodică generală a prețurilor, urmată de scăderea lor generală, sau dacă formulez aceeași problemă în sensul de a explica scăderea și urcarea periodică a valorii relative a banilor în comparație cu mărfurile, această formulare diferită lasă problema la fel de neschimbată cum ar lăsa-o traducerea ei din limba germană în limba engleză. De aceea teoria banilor a lui Ricardo a fost deosebit de binevenită, deoarece ea dă unei tautologii aparența unui raport cauzal. De unde provine scăderea periodică generală a prețurilor mărfurilor ? De la urcarea periodică a valorii relative a banilor. Și de unde provine, invers, urcarea periodică generală a prețurilor mărfurilor ? De la scăderea periodică a valorii relative a banilor. S-ar putea spune tot atît de bine că urcarea și scăderea periodică a prețurilor provine din urcarea și din scăderea lor periodică. Însăși formularea problemei implică premisa că valoarea imanentă a banilor, adică valoarea lor determinată de cheltuielile de producție a metalelor nobile, rămîne neschimbată. Dacă această tautologie pretinde a fi mai mult decît o tautologie înseamnă că ea se bazează pe neînțelegerea celor mai elementare noțiuni. Dacă valoarea de schimb a lui A, măsurată prin B, scade, știm că acest lucru poate proveni tot atît de bine din scăderea valorii lui A, ca și din urcarea valorii lui B. Tot așa, invers, dacă valoarea de schimb a lui A, măsurată prin B, se urcă. O dată admisă transformarea tautologiei într-un raport cauzal, tot restul se deduce cu ușurință. Urcarea prețurilor mărfurilor se datorește scăderii valorii banilor, iar scăderea valorii banilor, după cum aflăm de la Ricardo, se datorește suprasaturației circulației bănești, adică faptului că masa banilor aflați în circulație depășește nivelul determinat de propria lor valoare imanentă și de valorile imanente ale mărfurilor. Tot așa, invers, scăderea generală a prețurilor mărfurilor se datorește urcării valorii banilor peste valoarea lor imanentă ca urmare a faptului că circulă prea puțini bani. Rezultă, așadar, că prețurile se urcă și scad periodic pentru că periodic se află în circulație prea mulţi sau prea puțini bani. Dacă se va dovedi însă că urcarea prețurilor a coincis cu o restrîngere a circulației bănești, iar scăderea lor cu o creștere a circulației bănești, se va putea susține totuși că în urma unei scăderi sau creșteri oarecare a masei mărfurilor aflate în circulație, chiar dacă această scădere sau creștere nu poate fi dovedită prin statistici, cantitatea banilor aflați în circulație a crescut sau a scăzut, dacă nu în mod absolut, cel puțin în mod relativ. Am văzut mai sus că, după părerea lui Ricardo, aceste fluctuații generale ale prețurilor trebuie să aibă loc și în cadrul unei circulații pur metalice, dar că ele se echilibrează datorită alternării lor, așa că, de exemplu, o circulație bănească insuficientă provoacă scăderea prețurilor mărfurilor, această scădere a prețurilor mărfurilor provoacă un export de mărfuri, acest export atrage după sine un aflux de bani în țară, care la rîndul lui provoacă urcarea prețurilor mărfurilor. Lucrurile se petrec invers în cazul unei circulații bănești suprasaturate, cînd se importă mărfuri și se exportă bani. Deși aceste fluctuații generale ale prețurilor decurg din însăși natura circulației metalice așa cum o înțelegea Ricardo, forma lor violentă și furtunoasă — forma de crize — este inerentă perioadelor cu credit dezvoltat ; de aceea devine cît se poate de limpede că emisiunea bancnotelor nu se reglează exact după legile circulației metalice. Circulația metalică își găsește remediul în importul și exportul de metale nobile, care intră de îndată, în circulație ca monede, și astfel, prin fluxul sau refluxul lor, fac ca prețurile mărfurilor să scadă sau să urce. Un efect asemănător trebuie să producă acum băncile în mod artificial asupra prețurilor mărfurilor, imitînd legile circulației metalice. Dacă există un aflux de aur din străinătate, aceasta denotă că în circulație se află prea puțini bani, că valoarea banilor e prea ridicată, iar prețurile mărfurilor prea scăzute ; prin urmare, trebuie pusă în circulație o cantitate de bancnote proporțională cu cantitatea aurului nou importat. Și, invers, ele trebuie să fie retrase din circulație proporțional cu cantitatea de aur care se scurge din țară. Cu alte cuvinte, emisiunea bancnotelor trebuie să fie reglată în funcție de importul și de exportul de metale nobile sau de cursul de schimb. Premisa falsă a lui Ricardo că aurul nu ar fi decît monedă și că, în consecință, întreaga cantitate de aur ce se. importă mărește cantitatea banilor aflați în circulație, făcînd astfel ca prețurile să se urce, și că întreaga cantitate de aur ce se exportă micșorează cantitatea monedei, făcînd astfel ca prețurile să scadă, această premisă teoretică devine aici o experiență practică, în sensul că se recomandă să se pună în circulație atîtea monede cît aur există efectiv în momentul respectiv. Lordul Overstone (bancherul Jones Loyd), colonelul Torrens, Norman, Clay, Arbuthnot și mulți alți autori, cunoscuți în Anglia sub denumirea de școala „currency principle“, nu numai că au propovăduit această doctrină, dar prin intermediul legilor bancare din 1844 și 1845 ale lui sir Robert Peel au făcut din ea baza legislației bancare în vigoare în Anglia și în Scoția. Eșecul rușinos suferit de această doctrină, atît pe plan teoretic cît și pe plan practic, în urma experiențelor întreprinse pe cea mai largă scară națională, poate fi expus abia în cadrul teoriei creditului 36). De pe acum însă este clar că teoria lui Ricardo, care izolează banii sub forma lor fluidă de mijloc de circulație, termină prin a atribui afluxului și refluxului de metale nobile o influență atît de absolută asupra economiei burgheze, cum n-a visat-o niciodată superstițiosul sistem monetar. În felul acesta, Ricardo, care proclamase banii de hîrtie drept forma cea mai desăvîrșită a banilor, a devenit profetul bullioniștilor.
După ce teoria lui Hume, sau contrariul abstract al sistemului monetar, a fost astfel dezvoltată pînă la ultimele ei consecințe, interpretarea concretă pe care Steuart a dat-o banilor a fost în sfîrșit reintegrată în drepturile ei de Thomas Tooke 37). Tooke nu-și deduce principiile dintr-o teorie sau alta, ci din analiza conștiincioasă a istoriei prețurilor mărfurilor din 1793 pînă în 1856. În prima ediție a lucrării sale „Istoria prețurilor“, apărută în 1823, Tooke se mai află încă în întregime sub influența teoriei lui Ricardo și se străduiește în zadar să împace faptele cu această teorie. Pamfletul său „Despre bani“, care a apărut după criza din 1825, poate fi considerat ca prima expunere consecventă a ideilor pe care Overstone le-a pus în aplicare mai tîrziu. Dar cercetările ulterioare în domeniul istoriei prețurilor l-au făcut pe Tooke să înțeleagă că legătura directă dintre prețuri și cantitatea mijloacelor de circulație, legătură care era presupusă în teoria arătată, e o fantezie pură, că creșterea și restrîngerea mijloacelor de circulație, dacă valoarea metalelor nobile rămîne aceeași, constituie întotdeauna efectul și niciodată cauza fluctuației prețurilor, că circulația banilor în genere nu e decît o mișcare secundară și că în procesul de producție real banii mai capătă și cu totul alte determinări de formă decît pe aceea de mijloc de circulație. Cercetările amănunțite ale lui Tooke, ca și cercetările cu aceeași orientare ale lui Wilson și Fullarton, țin de alt domeniu și nu de sfera circulației metalice simple, și de aceea nu pot fi examinate aici 38). Toți acești autori consideră banii nu într-un mod unilateral, ci în diferitele lor momente, dar sub aspect pur material, în afara oricărei legături vii a acestor momente atît între ele cît și cu sistemul general al categoriilor economice. De aceea, în lucrările lor, banii, spre deosebire de mijlocul de circulație, sînt în mod greșit confundați cu capitalul sau chiar cu marfa, deși, pe de altă parte, ei sînt uneori nevoiți să recunoască că banii se deosebesc de capital și de marfă 39). De pildă, dacă se trimite în străinătate aur, în fond se trimite în străinătate capital, dar același lucru se întîmplă și dacă se exportă fier, bumbac, cereale, pe scurt orice marfă. Și unul și celelalte sînt capital și, ca atare, se deosebesc între ele nu în calitate de capital, ci în calitate de bani și de marfă. Rolul aurului ca mijloc de schimb internațional nu rezultă, așadar, din determinarea de formă care îi este proprie în calitate de capital, ci din funcția lui specifică ca bani. De asemenea, atunci cînd aurul sau, în locul lui, bancnotele funcționează ca mijloc de plată în comerțul intern, ele sînt în același timp capital. Dar capitalul sub formă de mărfuri nu le-ar putea lua locul, după cum arată cît se poate de grăitor, de pildă, crizele. Vedem, așadar, iarăși că deosebirea dintre aur ca bani, pe de o parte, și marfa, pe de altă parte, — și nu existența lui în calitate de capital — îl face să devină mijloc de plată. Chiar și atunci cînd capitalul este exportat direct în calitate de capital, de pildă atunci cînd o anumită sumă de valoare este împrumutată cu dobîndă străinătății, depinde de conjunctură dacă acest capital va fi exportat sub formă de mărfuri sau sub formă de aur ; și dacă este exportat sub formă de aur, aceasta se datorește tocmai determinării specifice de formă pe care o au metalele nobile ca bani, în opoziție cu marfa. În general, acești autori nu privesc banii mai întîi sub forma lor abstractă, așa cum se dezvoltă ei în sfera circulației simple a mărfurilor și cum izvorăsc din relațiile care au loc chiar între mărfurile aflate în mișcare. De aceea autorii aceștia oscilează mereu între determinările de formă abstracte pe care le posedă banii în opoziție cu marfa și acele determinări de formă ale banilor sub care se ascund relații mai concrete, cum ar fi capitalul, revenue *6 și altele de acest fel 40).
1) „Metalele posedă particularitatea specifică că numai în ele toate raporturile se reduc la unul singur, care este cantitatea lor, căci de la natură ele nu se deosebesc prin calități diferite nici în ceea ce privește structura lor interioară, nici în ceea ce privește forma și factura lor exterioară“ (Galiani, op. cit., pag. 126—127).
2) În anul 760 o mulțime de oameni săraci și-au părăsit locurile pentru a merge să scoată aur prin spălarea nisipului aurifer de la sud de Praga ; 3 oameni puteau să extragă într-o zi 3 mărci de aur. Datorită acestui fapt, afluența de oameni la aceste exploatări de aur și numărul brațelor de muncă de care a fost lipsită agricultura au crescut în așa măsură, încît în anul următor țara a fost lovită de foamete (vezi M. G. Körner. „Abhandlung von dem Altertum des böhmischen Bergwerks“. Schneeberg, 1758 [pag. 37—38]).
3) Pînă acum descoperirile din Australia etc. n-au afectat încă raportul dintre valoarea aurului și argintului. Afirmațiile contrare ale lui Michel Chevalier valorează tot atît cît și socialismul acestui fost saint-simonist. Cotările argintului pe piața londoneză arată, ce-i drept, că în perioada 1850—1858 prețul mediu al argintului, exprimat în aur, este aproape cu 3% mai mare decît cel din perioada 1830—1850. Dar această urcare se explică pur și simplu prin cererea de argint din partea Asiei. În perioada 1852—1858, prețul argintului se schimbă, în diferiți ani și în diferite luni, numai în funcție de această cerere și nicidecum din cauza afluxului de aur din sursele nou descoperite. Iată un tabel al prețurilor argintului, exprimate în aur, pe piața londoneză :
| Prețul unei uncii de argint: | ||||||||||
| Anul | 1852 | martie | 601/8 | pence | iulie | 601/4 | pence | noiembrie | 617/8 | pence |
| „ | 1853 | „ | 613/8 | „ | „ | 611/2 | „ | „ | 617/8 | „ |
| „ | 1854 | „ | 617/8 | „ | „ | 613/4 | „ | „ | 611/2 | „ |
| „ | 1855 | „ | 607/8 | „ | „ | 611/2 | „ | „ | 607/8 | „ |
| „ | 1856 | „ | 60 | „ | „ | 611/4 | „ | „ | 621/8 | „ |
| „ | 1857 | „ | 613/4 | „ | „ | 615/8 | „ | „ | 611/2 | „ |
| „ | 1858 | „ | 615/8 | „ | „ | — | — | „ | — | — |
4) Hume recunoaște de altfel caracterul treptat al acestei egalizări, deși acest lucru contravine principiului său. Vezi David Hume. „Essays and treatises on several subjects“. Londra, 1777, vol. I, pag. 300.
5) Comp. Steuart, op. cit., vol. I, pag. 394—400.
6) David Hume, op. cit., pag. 300.
7) Op. cit., pag. 303.
8) David Hume, op. cit., pag. 303.
9) „Este evident că prețurile depind nu atît de cantitatea absolută de mărfuri și de bani de care dispune o națiune, cît de cantitatea de mărfuri care este adusă și poate fi adusă pe piață și de cantitatea de bani aflată în circulație. Dacă moneda este pusă sub lacăt, efectul produs asupra prețurilor e același ca și cum ea ar fi fost distrusă ; dacă mărfurile se acumulează în magazine și în depozite, rezultatul va fi același. Deoarece în asemenea cazuri banii și mărfurile nu se întîlnesc niciodată, ele nu pot nici să exercite vreo influență unele asupra altora. În cele din urmă, nivelul general al prețurilor atinge exact proporția corespunzătoare noii cantități de bani metalici existenți în țară“ (op. cit., pag. 307, 308, 303).
10) Steuart, op. cit., vol. I, pag. 394 și urm.
11) James Steuart, op. cit., vol. II, pag. 377—379 și urm.
12) Op. cit., pag. 379-380 şi urm.
13) „Surplusul de monede va fi pus sub lacăt sau transformat în obiecte.. Cît privește banii de hîrtie, după ce-și vor fi îndeplinit prima lor menire de a satisface cererea celui care i-a luat cu împrumut, ei vor fi restituiţi de către debitori și se vor realiza... De aceea, indiferent de proporția în care ar crește sau ar scădea cantitatea de monedă într-o țară, prețurile mărfurilor se vor urca sau vor scădea potrivit principiilor cererii și concurenței, iar acestea din urmă vor depinde întotdeauna de înclinările acelora care posedă bunuri sau orice alte echivalente pentru cumpărare, dar niciodată de cantitatea de monede de care dispun... Oricît de mică ar fi cantitatea de bani metalici dintr-o țară, atîta timp cît în țară există bunuri reale de orice fel și o tendință de consum din partea posesorilor lor, prețurile se vor menține la un nivel ridicat prin intermediul schimbului în natură, al banilor simbolici, al plăților reciproce și a mii de alte invenții... Dacă această țară întreține relații cu alte națiuni, trebuie să existe la numeroase mărfuri o anumită proporție între prețurile din țară și cele din străinătate, și de aceea o creștere sau o scădere bruscă a cantității de bani metalici, dacă presupunem că ar putea provoca în mod de sine stătător o urcare sau o scădere a prețurilor, ar fi limitată în acțiunea ei din cauza concurenței străine“ (op. cit., vol. I, pag. 4—401). „În fiecare țară, circulația banilor trebuie să fie proporțională cu activitatea productivă a locuitorilor care produc mărfurile ce se aduc pe piață... De aceea, dacă într-o țară cantitatea de bani metalici scade și nu mai corespunde prețurilor articolelor produse și oferite spre vînzare, se va recurge la invenții, de pildă la bani simbolici, care să asigure un echivalent pentru aceste produse. Dacă însă cantitatea de bani metalici va depăși proporțiile producției, ei nu vor provoca o urcare a prețurilor și nici nu vor intra în circulație : ei vor fi acumulați în tezaure... Oricît de mare ar fi cantitatea de bani existentă într-o țară în raport cu celelalte țări, în circulație poate să rămînă totdeauna numai o cantitate aproximativ proporțională cu consumul locuitorilor bogați și cu munca și activitatea productivă a locuitorilor săraci“, și această proporție nu e determinată „de cantitatea de bani efectiv existentă în țară“ (op. cit., pag. 403—408 și urm.). „Toate națiunile se vor strădui să exporte numerarul de care nu au nevoie în propria lor circulație, trimițîndu-l în țările unde dobînda este mai ridicată decît aceea din țara lor“ (op. cit., vol. II, pag. 5). „Țara cea mai bogată din Europa poate fi cea mai săracă în ceea ce privește cantitatea de bani metalici aflați în circulație“ (op. cit., vol. II, pag. 6). (Vezi polemica dintre Arthur Young și Steuart). [Ultima propoziție, în paranteze rotunde, reprezintă o însemnare făcută de Marx în exemplarul său personal. — Nota red.].
14) Steuart, op. cit., vol. II, pag. 370. Louis Blanc transformă „the money of the society“, care nu înseamnă altceva decît bani interni, naționali, în bani socialiști, care nu înseamnă absolut nimic, și în consecință îl transformă pe Jean Law într-un socialist (vezi primul volum al lucrării sale „Istoria revoluției franceze“).
15) Maclaren, op. cit., pag. 43 și urm. Patriotismul l-a determinat pe un scriitor german decedat prematur (Gustav Julius) să-l opună pe bătrînul Büsch, ca pe o autoritate, școlii lui Ricardo. Onorabilul Büsch a tradus în dialectul hamburghez engleza genială a lui Steuart și, prin îndreptările sale greșite, a denaturat originalul ori de cîte ori a putut.
16) De aceea deosebirea dintre „currency“ și „money“, adică dintre mijloc de circulație și bani, nu este relevată în „Wealth of Nations“. Derutat de imparțialitatea aparentă a lui Adam Smith, care îi cunoștea foarte bine pe Hume și pe Steuart, onestul Maclaren observă : „Teoria dependenței prețurilor de cantitatea mijloacelor de circulație nu a atras încă pînă acum atenția asupra ei ; doctorul Smith, la fel ca și Locke“ (Locke oscilează în părerile sale), „nu vede în banii metalici altceva decît o marfă“ (Maclaren, op. cit., pag. 44).
17) David Ricardo. „The high price of bullion, a proof of the depreciation of banknotes“, 4 edition. Londra, 1811 (prima ediție a apărut în 1809). De asemenea : „Reply to Mr. Bosanquet's practical observations on the report of the bullion committee“. Londra, 1811.
18) David Ricardo. „On the Principle of Political Economy etc.“, pag. 77 : „Valoarea metalelor nobile, ca și cea a tuturor celorlalte mărfuri, depinde în ultimă analiză de cantitatea totală de muncă necesară pentru obținerea și aducerea lor pe piață“.
19) Op. cit., pag. 77, 180, 181.
20) Ricardo, op. cit., pag, 21. „Cantitatea de bani care poate fi folosită într-o țară depinde de valoarea lor. Dacă pentru circulația mărfurilor ar fi folosit numai aur, ar fi nevoie de o cantitate de 15 ori mai mică decît ar fi necesară dacă ar fi folosit argintul în același scop“. Vezi și Ricardo : „Proposals for an economical and secure currency“. Londra, 1816, pag. 8, unde spune : „Cantitatea bancnotelor aflate în circulație depinde de suma necesară țării pentru a acoperi nevoile circulației, și această sumă e determinată de valoarea unității de măsură a banilor, de suma plăților și de economiile care se fac la efectuarea lor“.
21) Ricardo. „Principles of Political Economy“, pag. 432, 433.
22) David Ricardo. „Reply to Mr. Bosanquet's practical Observations etc.“, pag. 49. „Socot că este incontestabil faptul că prețurile mărfurilor se urcă sau scad proporțional cu creșterea sau micșorarea cantității de bani“.
23) David Ricardo. „The high price of bullion etc.“, pag. 4 : „Banii vor avea aceeași valoare în toate țările“. În cartea sa „Principles of political economy“, Ricardo a modificat această teză, dar nu într-un mod care să aibă vreo importanță aici.
24) Op. cit., pag. 3—4.
25) Op. cit., pag. 4.
26) „O balanță comercială nefavorabilă nu ia naștere niciodată decît dintr-un surplus de mijloace de circulație“ (Ricardo, „The high price of bullion etc.“, pag. 11, 12).
27) „Exportul monedei e pricinuit de ieftinătatea ei, și nu este efectul, ci cauza unui bilanț nefavorabil“ (op. cit., pag. 14).
28) Op. cit., pag. 17.
29) Ricardo, op. cit., pag. 74, 75 : „În caz de recoltă proastă, Anglia ajunge în situația unei țări care a fost privată de o parte a mărfurilor sale și de aceea are nevoie de o cantitate mai mică de mijloace de circulație. Mijloacele de circulație, care înainte corespundeau plăților, devin acum supraabundente și relativ ieftinite proporțional cu scăderea producției. Exportarea acestei sume ar repune, așadar, valoarea mijloacelor de circulație în concordanță cu valoarea mijloacelor de circulație din alte țări“ Confuzia pe care o face între bani și marfă și între bani și monedă îmbracă un aspect ridicol în următoarea teză a lui Ricardo : „Dacă s-ar putea presupune că după o recoltă proastă, cînd Anglia are nevoie de un import de cereale neobișnuit de mare, o altă țară posedă un surplus de cereale, dar nu are nevoie de nici o altă marfă, este incontestabil că acea țară nu va exporta grîne în schimbul unor alte mărfuri : dar ea nu-și va exporta grînele nici pe bani, deoarece banii sînt o marfă de care nici o națiune n-are nevoie în mod absolut, ci numai în mod relativ“. Op. cit., pag. 75. Într-un poem al lui Pușkin, tatăl eroului nu poate înțelege că marfa este bani. Dar că banii sînt marfă este un lucru pe care rușii l-au înțeles de mult, după cum rezultă nu numai din exportul de grîu făcut în Anglia în perioada 1838—1842, ci din întreaga istorie a comerțului lor.
30) Comp. Thomas Tooke. „History of prices“ și James Wilson. „Capital currency and banking“. (În această din urmă carte sînt reeditate o serie de articole apărute în 1844, 1845 și 1847 la Londra în „Economist“.)
31) James Deacon Hume. „Letters on the cornlaws“. Londra, 1834, pag. 29—31.
32) Thomas Tooke. „History of prices etc.“ Londra, 1848, pag. 110.
33) Comp. W. Blake. „Observations etc.“, citată mai sus.
34) James Mill. „Elements of political economy“. În text citatele au fost traduse din franceză, după traducerea lui J. T. Parissot, Paris, 1823.
35) Op. cit., pag. 128—136 și urm.
36) Cîteva luni înainte de izbucnirea crizei comerciale generale din 1857, o comisie a Camerei comunelor a întreprins o anchetă asupra urmărilor legilor bancare din 1844 și 1845. În depoziția făcută în fața acestei comisii, lordul Overstone, părintele teoretic al acestor legi, a rostit următoarea tiradă : „Datorită respectării riguroase și prompte a principiilor legii din 1844, totul a decurs în regulă și fără dificultăți ; sistemul bănesc este ferm și de nezdruncinat, prosperitatea țării e de netăgăduit, încrederea generală în înțelepciunea legii din 1844 crește zi de zi. Dacă comisia mai dorește și alte dovezi practice că la baza acestei legi stau principii sănătoase și că aplicarea ei are urmări binefăcătoare, singurul răspuns real și suficient este acesta : priviți în jurul vostru ; observați situația actuală a comerțului din țara noastră ; observați mulțumirea care domnește în popor, bogăția și prosperitatea tuturor claselor societății ; după ce va fi făcut toate acestea, comisia va fi în măsură să decidă dacă trebuie să pună capăt aplicării unei legi sub regimul căreia au fost obținute asemenea succese“. Astfel își trîmbița Overstone la 14 iulie 1857 victoria, iar la 12 noiembrie același an guvernul a fost nevoit să suspende pe propria sa răspundere aplicarea miraculoasei legi din 1844.
37) Lucrarea lui Steuart îi era complet necunoscută lui Tooke, după cum se vede din a sa „History of prices from 1839—1847“, Londra, 1848, în care el expune istoria teoriilor asupra banilor.
38) Lucrarea cea mai de seamă a lui Tooke, în afară de „History of prices“, editată în șase volume de colaboratorul sau Newmarch, este „An inquiry into the currency principle, the connexion of currency with prices etc.“, 2 edition, Londra, 1844. Lucrarea lui Wilson am citat-o deja. Mai rămîne, în fine, să menționăm lucrarea : John Fullarton. „On the regulation of currencies“, 2 edition, Londra, 1845.
39) „Trebuie să facem o distincție între aur ca marfă, adică capital, și bani ca mijloc de circulație“ (Tooke. „An inquiry into the currency principle etc.“, pag. 10). „Se poate considera că, la sosirea lor, aurul și argintul vor acoperi aproape în întregime suma cerută... Aurul și argintul posedă un avantaj imens față de toate celelalte categorii de mărfuri... datorită faptului că ele servesc peste tot ca bani... De obicei contractele prevăd plata datoriilor din străinătate sau din țară nu în ceai, cafea, zahăr sau indigo, ci în monede ; de aceea remiterea banilor fie în moneda stabilită prin contract, fie în lingouri, care pot fi repede transformate în moneda respectivă la monetăria sau pe piața țării în care sînt trimise, reprezintă întotdeauna pentru trimițător mijlocul de plată cel mai sigur, mai rapid și mai precis, care nu-l expune riscului de a avea neplăceri în urma unei eventuale lipse de cerere sau fluctuații de prețuri“ (Fullarton, op. cit., pag. 132, 133). „Orice alt articol (în afară de aur și de argint) poate să nu corespundă, cantitativ sau calitativ, cererii obișnuite din țara în care e trimis“ (Tooke. „An inquiry etc.“).
40) Transformarea banilor în capital va fi examinată de noi în capitolul al III-lea, care tratează despre capital și care constituie sfîrșitul acestei prime secțiuni.
*1 Însemnare făcută de Marx în exemplarul său personal : „Aurul este un lucru minunat ! Cine îl posedă este stăpîn pe tot ce dorește. Aurul poate chiar să deschidă sufletelor porțile raiului“ (Columb, într-o scrisoare din Jamaica din 1503). — Nota red.
*2 Însemnare făcută de Marx în exemplarul său personal : „Vezi cele spuse de Law și de Franklin despre valoarea suplimentară pe care o dobîndesc aurul și argintul datorită faptului că funcționează în calitate de bani ; vezi și Forbonnais. — Nota red.
*3 Însemnare făcută de Marx în exemplarul său personal : „Această ficțiune figurează textual la Montesquieu“. — Nota red.
*4 Însemnare făcută de Marx în exemplarul său personal : „Acest lucru nu este exact. Dimpotrivă, în unele locuri Adam Smith formulează just legea“. — Nota red.
*5 — „spaima prinților“ și „lumina lumii“. — Nota trad.
*6 — venitul. — Nota trad.
33 Marx citează scrierea lui Anghiera (Petru Ermitul) „De Orbe Novo“, după cartea : W. H. Prescott. „History of the Conquest of Mexico, with a Preliminary View of the Ancient Mexican Civilisation, and the Life of the Conqueror Hernando Cortra“. Vol. 1, Londra, 1850, pag. 123. — 142. [Nota red.]
34 Jakob Grimm. „Geschichte der deutschen Sprache“. Bd. I—II, Leipzig, 1848. — 143. [Nota red.]
35 Școala istorică a dreptului — curent reacționar în știința istoriei și a dreptului, apărut în Germania la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Această școală combătea ideile burghezo-democratice ale revoluției franceze. În ceea ce privește caracterizarea acestei școli, vezi articolul lui Marx „Manifestul filozofic al școlii istorice a dreptului“ și lucrarea sa „Contribuții la critica filozofiei hegeliene a dreptului. Introducere“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 1, Editura politică, 1960, ediția a II-a, pag. 86—94 și 416). — 155. [Nota red.]
36 Economistul și financiarul englez John Law a încercat să pună în practică ideea sa cu totul inconsistentă că, punînd în circulație bancnote fără acoperire, statul poate mări avuția țării. În 1716, el a fondat in Franța o bancă particulară, transformată în 1718 în bancă de stat. Paralel cu emiterea neplafonată a bancnotelor, banca fondată de Law scotea din circulație banii metalici. Datorită acestui fapt au luat o mare amploare agiotajul și speculațiile de bursă, care s-au soldat în 1720 cu falimentul total al Băncii de Stat și al întregului „sistem Law“. — 157. [Nota red.]
37 Threadneedle street — stradă din Londra unde se află sediul Băncii Angliei. — 158. [Nota red.]
38 Blocada continentală, sau sistemul continental, instituită de Napoleon I în 1806, interzicea țărilor de pe continentul european să facă comerț cu Anglia. La blocada continentală au luat parte Spania, Neapolul, Olanda, Prusia, Danemarca, Rusia, Austria și alte țări. — 166. [Nota red.]
39 Este vorba de „decretele regale“ (orders in council) date în Anglia în 1807 ca răspuns la blocada continentală instituită de Napoleon, decrete prin care se interzicea țărilor neutre să facă comerț cu Franța și cu țările care au aderat la sistemul continental. — 166. [Nota red.]
40 Hampstead — una dintre cele 29 de circumscripții ale Londrei. — 169. [Nota red.]