Friedrich Engels (1874): Prefaţă la ediţia a treia, din 1875, a „Războiului ţărănesc german“

Scris: 1 iulie 1874
Publicat: în lucrarea Războiul ţărănesc german, ediţia a treia, Leipzig, 1875
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 1, 1966, Editura Politică, p. 591-596
Transcriere: Liviu Iacob, martie 2008

Rîndurile de mai sus^[i] au fost scrise cu mai bine de patru ani în urmă. Ele îşi păstrează şi astăzi valabilitatea. Adevărul constatat după Sadova şi împărţirea Germaniei se confirmă şi după Sedan şi întemeierea sfîntului Imperiu german de naţiune prusiană. Atît de puţin pot schimba direcţia mişcării istorice acţiunile spectaculoase „care zguduie lumea“ ale aşa-zisei politici mari.

Ceea ce pot însă realiza aceste acţiuni spectaculoase este accelerarea mişcării istorice. Iar în această privinţă iniţiatorii „evenimentelor care zguduie lumea“, pomenite mai sus, au obţinut fără să vrea succese cu totul nedorite, dar pe care, vrînd-nevrînd trebuie să le accepte.

Încă războiul din 1866 a zdruncinat din temelii vechea Prusie. După 1848 n-a fost de loc uşor ca elementul industrial rebel, atît burghez cît şi proletar, din provinciile apusene să mai fie strunit ca pe vremuri; totuşi acest lucru a reuşit, interesele iuncherilor din provinciile răsăritene dominau din nou în stat alături de cele ale armatei. În 1866 aproape toată Germania de nord-vest a devenit prusiană. Abstracţie făcînd de pata morală ireparabilă cu care s-a ales coroana prusiană, deţinută prin graţia lui dumnezeu, prin faptul că înghiţise alte trei coroane deţinute prin graţia lui dumnezeu, centrul de greutate al monarhiei s-a strămutat acum în mod simţitor spre apus. La cei 5.000.000 de locuitori ai Renaniei şi Westfaliei s-au adăugat mai întîi cei 4.000.000 de germani anexaţi direct, iar apoi cei 6.000.000 anexaţi indirect, prin crearea Confederaţiei Germaniei de nord. În 1870 s-au mai adăugat şi 8.000.000 de germani din sud-vest^[N403], aşa încît „noul imperiu“ cuprindea alături de 14.500.000 de vechi prusieni (din cele şase provincii de la est de Elba, unde, să nu uităm, erau 2.000.000 de polonezi) aproximativ 25.000.000, care depăşiseră de mult feudalismul iuncheresc vechi prusian. În felul acesta, tocmai victoriile armatei prusiene au produs o schimbare în temelia edificiului de stat prusian; dominaţia iuncherilor a devenit din ce în ce mai insuportabilă chiar pentru guvern. În acelaşi timp însă, dezvoltarea impetuoasă a industriei a făcut ca lupta dintre iuncheri şi burghezi să cedeze primul loc luptei dintre burghezi şi muncitori, aşa încît şi în interiorul temeliilor sociale ale vechiului stat s-a produs o răsturnare completă. O condiţie fundamentală pentru monarhie, care din 1840 intrase într-un proces de descompunere lentă, era lupta dintre nobilime şi burghezie, luptă în care ea îşi găsea echilibrul; dar, din momentul în care se punea problema de a apăra nu nobilimea împotriva asaltului burgheziei, ci toate clasele avute împotriva asaltului clasei muncitoare, vechea monarhie absolută trebuia să adopte întru totul forma de stat anume creată în acest scop: monarhia bonapartistă. Eu am analizat această trecere a Prusiei la bonapartism în altă parte („Wohnungsfrage“, 2. Heft, S. 26 ff.^[1]). Dar ceea ce acolo nu era necesar să subliniez, pe cînd aici are o importanţă foarte mare, este faptul că această trecere a constituit cel mai mare progres pe care l-a înregistrat Prusia de la 1848 încoace, atît de mult rămăsese Prusia în urmă faţă de dezvoltarea modernă. Ea mai era încă un stat semifeudal, iar bonapartismul este în orice caz o formă de stat modernă, care presupune desfiinţarea feudalismului. De aceea Prusia trebuie să ia hotărîrea de a lichida numeroasele rămăşiţe feudale care mai există acolo şi de a sacrifica iuncherismul ca atare. Acest lucru, bineînţeles, are loc în forma cea mai atenuată şi potrivit refrenului favorit: „iavaş-iavaş“^[N404]. Aşa stau lucrurile, de pildă, cu faimoasa lege cu privire la administraţia districtuală. Această lege abrogă privilegiile feudale ale fiecărui iuncher în parte pe moşia lui, dar numai pentru a le restabili ca privilegii ale totalităţii marilor proprietari funciari pe scara întregului district. Fondul rămîne acelaşi, numai că este tradus din limbajul feudal în cel burghez. Vechiul iuncher prusac este transformat astfel cu de-a sila într-un fel de squire englez, şi nici n-a fost nevoie ca el să se împotrivească prea mult, fiindcă unul nu-i mai breaz decît celălalt.

În felul acesta, Prusia are ciudata soartă de a-şi desăvîrşi la sfîrşitul acestui secol, în forma comodă a bonapartismului, revoluţia burgheză care a început în 1808—1813 şi care a făcut un pas înainte în 1848. Şi dacă totul va merge bine şi lumea va continua să aştepte liniştită, iar noi vom trăi destul, vom mai apuca, poate, să vedem în 1900 că guvernul prusian desfiinţează într-adevăr toate instituţiile feudale şi că Prusia ajunge în sfîrşit la punctul în care se afla Franţa în 1792.

Desfiinţarea feudalismului, exprimată într-o formă pozitivă, înseamnă instaurarea rînduielilor burgheze. Pe măsura ce sînt desfiinţate privilegiile nobilimii, legislaţia devine burgheză. Aici am ajuns la punctul esenţial al relaţiilor dintre burghezia germană şi guvern. Am văzut că guvernul este nevoit să introducă aceste reforme lente şi mărunte. Burgheziei însă el îi prezintă fiecare din aceste mici concesii drept un sacrificiu adus ei, drept o concesie smulsă cu chiu, cu vai coroanei, în schimbul căreia ei, burghezii, trebuie să facă, la rîndul lor, oarecare concesii guvernului. Iar burghezii, deşi sînt destul de edificaţi asupra adevăratei situaţii, acceptă această amăgire. De aici decurge acea înţelegere tacită care constituie, la Berlin, fondul nemărturisit al tuturor dezbaterilor din Reichstag şi din Cameră: pe de o parte, guvernul revizuieşte cu o încetineală de melc legile în interesul burgheziei, înlătură piedicile feudale şi cele izvorîte din fărîmiţarea în state mici care stau în calea dezvoltării industriei, unifică moneda, măsurile şi greutăţile, introduce libertatea meşteşugurilor etc., pune prin libertatea de deplasare şi de domiciliere forţa de muncă a Germaniei la dispoziţia nelimitată a capitalului, favorizează comerţul şi speculaţiile; pe de altă parte, burghezia lasă guvernului întreaga putere politică reală, votează impozite, împrumuturi şi noi contingente de soldaţi şi contribuie în aşa fel la elaborarea tuturor noilor legi cu privire la reforme, încît vechile rigori poliţieneşti împotriva persoanelor indezirabile rămîn întru totul în vigoare. Burghezia răscumpără treptata ei emancipare socială cu preţul renunţării imediate la puterea politică proprie. Fireşte că mobilul principal care face ca o asemenea înţelegere să fie acceptabilă pentru burghezie nu este teama de guvern, ci teama de proletariat.

Dar, oricît de lamentabil se prezintă burghezia noastră pe plan politic, nu se poate nega că în ceea ce priveşte industria şi comerţul ea îşi face, în sfîrşit, datoria. Avîntul industriei şi comerţului la care m-am referit în prefaţa la ediţia a doua^[2] este din ce în ce mai marcat. Ceea ce s-a petrecut în această privinţă în regiunea industrială renano-westfalică de la 1869 încoace e de-a dreptul nemaipomenit pentru Germania şi aminteşte de avîntul din districtele industriale engleze de la începutul acestui secol. Acelaşi lucru se va petrece şi în Saxonia, în Silezia Superioară, la Berlin, la Hanovra şi în oraşele de pe coastă. Avem, în sfîrşit, un comerţ mondial, o industrie cu adevărat mare, o burghezie cu adevărat modernă; în schimb am avut şi o criză adevărată, şi la noi s-a format, de asemenea, un proletariat adevărat şi puternic.

Pentru viitorii istoriografi, bubuitul tunurilor de la Spichern, Mars-la-Tour şi Sedan^[N405] şi tot ce se leagă de acestea va avea în istoria Germaniei dintre anii 1869 şi 1874 o importanţă mult mai mică decît dezvoltarea modestă, liniştită, dar în continuu progres a proletariatului german. Chiar anul 1870 a supus pe muncitorii germani unui examen greu: provocarea bonapartistă la război şi efectul ei firesc — entuziasmul naţional care s-a manifestat în întreaga Germanie. Muncitorii socialişti germani nu s-au lăsat nici un moment induşi în eroare. Ei nu s-au lăsat duşi de valul naţionalismului şovin. În toiul celei mai delirante beţii a victoriei, ei au rămas calmi, au cerut „pace echitabilă cu Republica Franceză, pace fără anexiuni“^[N406], şi nici măcar starea de asediu nu i-a putut reduce la tăcere. Nici gloria militară, nici vorbăria despre „măreţia Imperiului“ german nu au putut să-i momească; singura lor ţintă a rămas eliberarea întregului proletariat european. Se poate spune pe drept cuvînt că în nici o alta ţară muncitorii n-au fost supuşi pînă acum unui examen atît de greu pe care să-l fi trecut într-un mod atît de strălucit.

Stării de asediu din timpul războiului i-au urmat procesele de înaltă trădare, de lezmajestate şi de ultraj în exerciţiul funcţiunii, precum şi şicanele poliţieneşti tot mai frecvente în timp de pace. Ziarul „Volksstaat“ avea, de regulă, trei-patru redactori deodată în închisoare şi în aceeaşi măsură erau urmărite şi celelalte ziare. Fiecare purtător de cuvînt al partidului, cît de cît cunoscut, trebuia, să compară cel puţin o dată pe an în faţa tribunalului, unde era aproape întotdeauna condamnat. Expulzările, confiscările, dizolvările de întruniri nu mai conteneau. Dar totul era în zadar. Locul fiecărui arestat sau expulzat era luat imediat de altul; în locul, fiecărei întruniri dizolvate erau convocate alte două; pretutindeni samavolnicia poliţiei era anihilată prin tenacitate şi respectarea întocmai a legilor. Prigoana avea un efect cu totul opus celui scontat: departe de a frînge partidul muncitoresc sau măcar de a-l îngenunchea, prigoana nu făcea decît să sporească numărul celor care aderau la partid, întărindu-1 din punct de vedere organizatoric. În lupta lor împotriva autorităţilor ca şi împotriva diferiţilor burghezi, muncitorii dădeau pretutindeni dovada superiorităţii lor intelectuale şi morale; mai ales în conflictele cu cei care, ca să zicem aşa, „îi pun în pîine“, muncitorii se vădeau a fi cei luminaţi, iar capitaliştii — cei ignoranţi. Şi, în plus, ei duc de cele mai multe ori lupta cu un umor care dovedeşte cel mai bine cît de siguri sînt de cauza lor şi cît de conştienţi sînt de superioritatea lor. O luptă dusă în acest fel, pe un teren istoriceşte pregătit, trebuie să se soldeze cu rezultate mari. Succesele alegerilor din ianuarie^[N407] sînt fără precedent în istoria mişcării muncitoreşti contemporane, şi uimirea pe care au produs-o în toată Europa a fost pe deplin justificată.

Muncitorii germani au faţă de muncitorii din restul Europei două avantaje esenţiale. În primul rînd, ei aparţin poporului celui mai dezvoltat din punct de vedere teoretic din Europa şi au păstrat această capacitate teoretică, pe care aşa-numitele clase „culte“ din Germania au pierdut-o cu desăvîrşire. Dacă n-ar fi fost precedat de filozofia germană, în special de filozofia lui Hegel^[i], socialismul ştiinţific german, singurul socialism ştiinţific care a existat vreodată, nu s-ar mai fi născut. Fără capacitate teoretică, acest socialism ştiinţific nu le-ar fi intrat niciodată atît de mult in sînge muncitorilor, cum se întîmplă acum. Iar cît de imens este acest avantaj reiese, pe de o parte, din indiferenţa faţă de orice teorie — una din cauzele principale pentru care mişcarea muncitorească engleză, în pofida organizării excelente a diferitelor sindicate, progresează atît de încet — şi, pe de altă parte, din confuzia şi dezorientarea pe care le-a semănat proudhonismul^[i], în forma lui iniţială, printre francezi şi belgieni, şi în forma caricaturizată de Bakunin^[i] — printre spanioli şi italieni.

Al doilea avantaj constă în faptul că germanii au intrat aproape ultimii in mişcarea muncitorească. După cum socialismul teoretic german nu va uita niciodată că se sprijină pe umerii lui Saint-Simon^[i], Fourier^[i]^[d] şi Owen^[i]^[d] — trei gînditori care, cu tot caracterul fantezist şi utopic al doctrinelor lor, se numără printre minţile cele mai de seamă ale tuturor timpurilor şi care au anticipat în mod genial nenumărate adevăruri a căror justeţe noi o dovedim acum în mod ştiinţific —, tot astfel mişcarea muncitorească germană practică nu trebuie să uite niciodată că s-a dezvoltat sprijinindu-se pe mişcarea engleză şi franceză, că a putut pur şi simplu să-şi însuşească experienţa plătită atît de scump de acestea, să se evite acum greşelile acestora, care, în majoritatea cazurilor, au fost atunci inevitabile. Unde am fi acum fără exemplul trade-unionurilor engleze şi al luptelor politice ale muncitorilor francezi, fără colosalul impuls dat în special de Comuna din Paris?

Trebuie să recunoaştem că muncitorii germani au ştiut să folosească cu o rară pricepere avantajele situaţiei lor. Pentru prima oară, de cînd există o mişcare muncitorească lupta se duce în mod unitar, coordonat şi sistematic în cele trei domenii ale ei: teoretic, politic şi practic economic (împotrivirea faţă de capitalişti). În acest atac, ca să zicem aşa, concentric rezidă forţa şi invincibilitatea mişcării germane.

Pe de o parte datorită situaţiei lor avantajoase, pe de altă parte datorită particularităţilor insulare ale mişcării engleze şi a reprimării celei franceze, muncitorii germani stau în momentul de faţă în fruntea luptei proletariatului. Cît timp anume le vor permite evenimentele să ocupe acest post de onoare, acest lucru nu-l putem prevedea. Dar atîta timp cît îl vor ocupa, sperăm că-şi vor îndeplini cum se cuvine obligaţiile. Pentru aceasta este nevoie de un efort dublu în toate domeniile luptei şi agitaţiei. Conducătorii vor avea în special datoria de a-şi clarifica din ce în ce mai mult toate problemele teoretice, de a se elibera din ce în ce mai mult de influenţa frazelor tradiţionale, care aparţin vechii concepţii despre lume, şi de a avea întotdeauna în vedere că socialismul, de cînd a devenit o ştiinţă, trebuie tratat ca o ştiinţă, adică trebuie studiat. Conştiinţa astfel dobîndită şi din ce în ce mai clară trebuie să fie răspîndită în masa muncitorilor cu tot mai multă asiduitate, iar organizaţia de partid şi sindicatele trebuie tot mai mult închegate. Chiar dacă voturile date socialiştilor în ianuarie reprezintă o armată apreciabilă, ele nu constituie încă nici pe departe majoritatea clasei muncitoare germane; şi oricît de încurajatoare sînt succesele propagandei în rîndurile populaţiei rurale, tocmai aici mai rămîne încă foarte mult de făcut. Prin urmare, să nu slăbim lupta, să smulgem inamicului un oraş după altul, o circumscripţie electorală după alta; dar înainte de toate să păstrăm adevăratul spirit internaţionalist, care exclude orice fel de şovinism patriotic şi care salută cu bucurie orice nou pas în mişcarea proletară, indiferent de la ce naţiune porneşte. Dacă muncitorii germani vor înainta în acest fel, poate că nu vor merge în fruntea mişcării — de altfel nici nu este in interesul acestei mişcări ca muncitorii unei singure naţiuni să meargă în fruntea ei —, dar ei vor ocupa totuşi un loc de cinste în rîndul luptătorilor; şi dacă încercări neaşteptat de grele sau evenimente deosebit de importante le vor cere curaj sporit, o hotărîre şi energie sporită, ei vor fi pe deplin pregătiţi.

Publicat în cartea: Friedrich Engels. „Der Deutsche Bauernkrieg“ Leipzig 1875

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 509—515

[N403]. Ca urmare a victoriilor obţinute de Prusia în războiul franco-prusian, patru state din sud-vestul Germaniei (Baden, Hessen, Bavaria şi Württemberg) au aderat la Confederaţia Germaniei de nord; acest act a fost. confirmat prin tratatele oficiale încheiate în noiembrie 1870. Cu începere de la 15 noiembrie 1870, pe măsură ce tratatele consfinţeau aderarea statelor din sud-vestul Germaniei la Confederaţia Germaniei de nord, confederaţia statelor germane era numită în documentele oficiale Confederaţia germană (Deutscher Bund.) La 9 decembrie 1870, acest nume a fost înlocuit, potrivit unei hotărîri a Reichstagului, prin Imperiul german (Deutsches Reich). Proclamarea oficială a Imperiului german a avut loc mai tîrziu, la 18 ianuarie 1871. — Nota red. Editurii Politice (nota 403, vol. 1)

[N404]. „Nur immer Iangsam voran“ („Iavaş-iavaş“) — cuvinte din refrenul cîntecului popular apărut în 1813: „Die Krähwinkler Landwehr“. — Nota red. Editurii Politice (nota 404, vol. 1)

[N405]. În bătălia de la Spichern (Lorena) — trupele prusiene au înfrînt la 6 august 1870 corpul 2 al armatei franceze de sub conducerea generalului Frossard. În literatura istorică, bătălia de la Spichern este cunoscută şi sub numele de bătălia de la Forbach.

Bătălia de la Mars-la-Tour (denumită şi bătălia de la Vionville) a avut loc la 16 august 1870. În urma acestei bătălii, trupele germane au reuşit să oprească şi să taie retragerea Armatei franceze de Rin, care se retrăgea din Metz.

Despre bătălia de la Sedan, vezi adnotarea 262. — Nota red. Editurii Politice (nota 405, vol. 1)

[N406]. Această lozincă a apărut în „Volksstaat“^[i] după victoria repurtată de trupele germane asupra lui Napoleon al III-lea^[i] la 21 septembrie. — Nota red. Editurii Politice (nota 406, vol. 1)

[N407]. La alegerile pentru Reichstag din 10 ianuarie 1874, social-democraţii germani au obţinut peste 350.000 de voturi, adică 6% din numărul voturilor, reuşind să trimită 9 deputaţi în Reichstag; printre cei aleşi au fost Bebel^[i] şi Liebknecht^[i], care pe atunci se mai aflau în închisoare. — Nota red. Editurii Politice (nota 407, vol. 1)