Karl Marx. Mizeria filozofiei

CAPITOLUL AL II-LEA
Metafizica economiei politice

§ I. Metoda

Iată-ne în plină Germanie! Va trebui să ne ocupăm de metafizică vorbind despre economie politică. Dar şi aici nu facem decît să urmărim „contradicţiile“ d-lui Proudhon. Adineauri ne-a silit să vorbim englezeşte, să devenim noi înşine oarecum englezi. Acum se schimbă decorul. D-l Proudhon ne transportă în scumpa noastră patrie şi ne sileşte să reluăm, fără voie, calitatea noastră de germani.

Dacă englezul transformă omul în pălărie, germanul transformă pălăriile în idei. Englezul este Ricardo, bancher bogat şi economist distins; germanul este Hegel, simplu profesor de filozofie la Universitatea din Berlin.

Ludovic al XV-lea, ultimul rege absolutist care reprezenta decadenţa monarhiei franceze, avea la curte ca medic pe primul economist al Franţei. Acest medic, acest economist, reprezenta triumful iminent şi sigur al burgheziei franceze. Doctorul Quesnay a făcut din economia politică o ştiinţă; el a rezumat-o în faimosul său „Tableau economique“. În afară de cele o mie şi una de comentarii apărute în legătură cu acest tablou, mai avem un comentariu al doctorului însuşi. Este o „Analiză a tabloului economic“, urmată de „şapte observaţii importante“ ⁵⁸.

D-l Proudhon este un alt doctor Quesnay. El este Quesnay-ul metafizicii economiei politice.

Or, după Hegel, metafizica, întreaga filozofie, se reduce la metodă. Va trebui deci să căutăm să clarificăm metoda d-lui Proudhon, care este cel puţin tot atît de tenebroasă ca şi „Tabloul economic“. De aceea vom face şapte observații mai mult sau mai puţin importante. Dacă doctorul Proudhon nu este mulţumit de observaţiile noastre, nu are decît să-l facă pe abatele Baudeau şi să ne dea el însuşi „explicaţia metodei economice-metafizice“ ⁵⁹.

Prima observație

„Noi nu facem o istorie cronologică, ci o istorie a succesiunii ideilor. Fazele sau categoriile economice sînt cînd concomitente, cînd intervertite în manifestarea lor. Teoriile economice au totuşi succesiunea lor logică şi o anumită ordine în intelect; aceasta este ordinea cu a cărei descoperire ne mîndrim“ (Proudhon, vol. I, pag. 145 şi 146).

Hotărît, d-l Proudhon a vrut să-i sperie pe francezi, aruncîndu-le în faţă fraze cvasihegeliene. Este vorba deci de doi oameni: întîi de d-l Proudhon, apoi de Hegel. Prin ce se deosebeşte d-l Proudhon de ceilalţi economişti? Şi ce rol joacă Hegel în economia politică a d-lui Proudhon?

Economiştii consideră relaţiile de producţie burgheze, diviziunea muncii, creditul, banii etc., ca pe nişte categorii fixe, imuabile, eterne. D-l Proudhon, care găseşte aceste categorii gata formate, vrea să ne explice actul de formare, geneza acestor categorii, principii, legi, idei, gînduri.

Economiştii ne explică cum se produce în cadrul acestor relaţii, dar nu ne explică cum se produc aceste relaţii, adică mişcarea istorică care le dă naştere. Pentru d-l Proudhon aceste relaţii sînt nişte principii, categorii şi idei abstracte, şi lui nu-i rămîne decît să facă ordine în aceste idei, care se găsesc orînduite după alfabet la sfîrşitul oricărui tratat de economie politică. Materialul economiştilor este viata activă şi palpitantă a oamenilor; materialul d-lui Proudhon sînt dogmele economiştilor. Dar din moment ce nu se ţine seama de dezvoltarea istorică a relaţiilor de producţie, ale căror categorii nu sînt decît expresia lor teoretică, din moment ce nu vrem să vedem în aceste categorii decît idei, gînduri spontane, independente de relaţiile reale, sîntem nevoiţi să atribuim originea acestor idei mişcării raţiunii pure. Cum dă naştere raţiunea pură, eternă, impersonală acestor idei? Cum le produce ea?

Dacă am avea îndrăzneala d-lui Proudhon în materie de hegelianism, am spune: raţiunea se deosebeşte în sine însăşi de sine însăşi. Ce înseamnă aceasta? Rațiunea impersonală, neavînd în afară de ea nici teren pe care să se pună, nici obiect căruia să i se opună, nici subiect cu care să se compună, se vede silită să facă o tumbă punîndu-se, opunîndu-se şi compunîndu-se — poziţie, opoziţie, compoziţie. Pe greceşte aşa ceva se cheamă: teză, antiteză şi sinteză. Celor care nu cunosc terminologia hegeliană, le vom da formula consacrată: afirmaţie, negaţie, negarea negaţiei. Iată ce înseamnă a spune lucrurilor pe nume. Desigur că nu e cabalistică, cu voia d-lui Proudhon, dar ăsta este limbajul acestei raţiuni atît de pure, rupte de individ. În locul individului comun, cu felul său obişnuit de a vorbi şi de a gîndi, avem aici de-a face cu acest fel obişnuit, cu totul pur, minus individul.

Trebuie oare să ne mai mirăm că orice lucru se prezintă în ultimă abstracţie — căci este vorba de o abstracţie, şi nu de o analiză — ca o categorie logică? Trebuie oare să ne mai mirăm că, renunţînd treptat la tot ceea ce constituie individualismul unei case, că făcînd abstracţie de materialele din care este construită, de forma care o caracterizează, nu veţi mai avea decît un corp; că, făcînd abstracţie de limitele acestui corp, nu veţi mai avea decît un spaţiu; că, făcînd în sfîrşit abstracţie de dimensiunile acestui spaţiu, veţi ajunge să nu mai aveți decît cantitatea cu totul pură, o categorie logică? Astfel, eliminînd prin abstracţie dintr-un subiect toate pretinsele accidente, însufleţite sau neînsufleţite, oameni sau lucruri, avem dreptate cînd spunem că, făcînd ultima abstracţie, vom ajunge să avem ca substanţă categoriile logice. Astfel, metafizicienii care, făcînd aceste abstracţii, îşi închipuie că fac analiză şi, pe măsură ce se îndepărtează tot mai mult de lucruri, îşi închipuie că se apropie într-atît de ele încît le pătrund, aceşti metafizicieni au la rîndul lor dreptate cînd spun că lucrurile din lumea aceasta sînt broderii pe canavaua categoriilor logice. Iată prin ce se deosebeşte filozoful de creştin. Creștinul nu are decît o singură încarnare a logos-ului, în ciuda logicii; filozoful nu mai termină cu incarnările. Cine poate să se mai mire atunci că tot ce există, că tot ce trăieşte pe pămînt şi sub apă poate prin abstractizare să fie redus la o categorie logică? că în felul acesta întreaga lume reală poate să se înece în lumea abstracţiilor, în lumea categoriilor logice?

Tot ce există, tot ce trăieşte pe pămînt şi sub apă nu există, nu trăieşte decît printr-o mişcare oarecare. Astfel mişcarea istoriei dă naştere relaţiilor sociale, mişcarea industrială ne dă produsele industriale etc.

După cum prin metoda abstracţiilor noi transformăm orice lucru în categorie logică, tot astfel nu avem decît să facem abstracţie de orice caracter distinctiv al diferitelor mişcări pentru a ajunge la mişcarea abstractă, la mişcarea pur formală, la formula pur logică a mişcării. Dacă în categoriile logice se găseşte substanţa oricărui lucru, ne putem închipui că în formula logică a mişcării se găseşte metoda absolută, care nu numai că explică orice lucru, dar implică şi mişcarea fiecărui lucru.

Aceasta este metoda absolută de care Hegel vorbeşte astfel:

„Metoda este forţa absolută, unică, supremă, infinită, căreia nu-i poate rezista nici un obiect; ea este tendinţa rațiunii de a se regăsi, de a se recunoaşte pe ea însăşi în orice lucru“ („Logica“, vol. III ⁶⁰).

Dacă orice lucru se reduce la o categorie logică, iar orice mişcare, orice act de producție la metodă, rezultă de la sine că orice ansamblu de produse şi de producţie, de obiecte şi de mişcare se reduce la o metafizică aplicată. Ceea ce Hegel a făcut pentru religie, drept etc., d-l Proudhon încearcă să facă pentru economia politică.

Ce este deci această metodă absolută? Abstracţia mişcării. Ce este abstracţia mişcării? Mişcarea în stare abstractă. Ce este mişcarea în stare abstractă? Formula pur logică a mişcării sau mişcarea raţiunii pure. În ce constă mişcarea raţiunii pure? În a se pune, a se opune, a se compune; a se formula ca teză, antiteză, sinteză; sau: a se afirma, a se nega, a-şi nega negaţia.

Cum ajunge raţiunea să se afirme, să devină o categorie determinantă? Aceasta este treaba raţiunii însăşi şi a apologeţilor ei.

Dar, de îndată ce a reuşit să se formuleze ca teză, această teză, acest gînd opus sie însuşi se dedublează în două gînduri contradictorii: pozitivul şi negativul, „da“ şi „nu“. Lupta dintre aceste două elemente antagoniste, cuprinse în antiteză, constituie mişcarea dialectică. „Da“ devenind „nu“, „nu“ devenind „da“, „da“ devenind în acelaşi timp „da“ şi „nu“, „nu“ devenind în acelaşi timp „nu“ şi „da“, contrariile se contrabalansează, se neutralizează, se paralizează. Contopirea acestor două gînduri contradictorii constituie un gînd nou, care este sinteza lor. Acest gînd nou se bifurcă şi el în două gînduri contradictorii, care se contopesc la rîndul lor într-o nouă sinteză. Din acest proces de procreaţie se naşte un grup de gînduri. Acest grup de gînduri urmează aceeaşi mişcare dialectică ca şi o categorie simplă şi are drept antiteză un grup contradictoriu. Din aceste două grupe de gînduri se naşte un nou grup de gînduri care este sinteza lor.

După cum din mişcarea dialectică a categoriilor simple ia naştere grupul, tot aşa din mişcarea dialectică a grupelor ia naştere seria, iar din mişcarea dialectică a seriilor ia naştere întregul sistem.

Aplicați această metodă la categoriile economiei politice şi veţi găsi logica şi metafizica economiei politice, sau, cu alte cuvinte, veţi găsi categoriile economice cunoscute de toată lumea, traduse într-o limbă puţin cunoscută care le dă aerul de a fi proaspăt ieşite dintr-o minte de o raţiune pură; atît de mult par aceste categorii să se creeze unele pe altele, să se înlănţuie şi să se împletească unele cu altele prin simplul mecanism al mişcării dialectice. Cititorul să nu se sperie de această metafizică, cu întregul ei eşafodaj de categorii, de grupe, de serii şi de sisteme. D-l Proudhon, cu toată silința pe care şi-a dat-o de a se căţăra pe culmile sistemului contradicţiilor, nu a putut niciodată să se ridice mai sus de primele două trepte, ale tezei şi ale antitezei simple, dar şi de pe aceste două trepte, pe care a reuşit să se caţere numai de două ori, o dată a căzut cu capul în jos.

Dar nu am expus pînă acum decît dialectica lui Hegel. Vom vedea mai tîrziu cum reuşeşte d-l Proudhon s-o reducă la proporţiile cele mai meschine. Astfel, pentru Hegel, tot ce s-a petrecut şi se petrece încă în lume este tocmai ceea ce se petrece în propria sa gîndire. Astfel, filozofia istoriei nu este decît istoria filozofiei, a filozofiei sale. Nu mai există „istoria cronologică“, nu există decît „succesiunea ideilor în intelect“. El crede că poate să construiască lumea prin mişcarea gîndirii, în timp ce nu face decît să reconstruiască sistematic ideile din capetele tuturor oamenilor şi să le clasifice după metoda sa absolută.

A doua observație

Categoriile economice nu constituie decît expresiile teoretice, abstracţiile relaţiilor sociale de producţie. D-l Proudhon, ca adevărat filozof ce este, înţelegînd lucrurile pe dos, nu vede în relaţiile reale decît întruchiparea principiilor, a categoriilor care, ne spune tot d-l Proudhon-filozoful, dormitau în sînul „raţiunii impersonale a omenirii“.

D-l Proudhon-economistul a înţeles prea bine că oamenii produc stofă, pînză, mătase, în cadrul unor relaţii de producţie determinate. Dar el nu a înţeles că şi aceste relaţii sociale determinate sînt produse de oameni, ca şi pînza, inul etc. Relaţiile sociale sînt strîns legate de forţele productive. Dobîndind noi forţe productive, oamenii îşi schimbă modul lor de producţie şi, o dată cu el, felul lor de a-şi cîştiga existenţa, îşi schimbă toate relaţiile lor sociale. Moara acţionată cu mîna creează societatea cu stăpîni feudali; moara cu aburi societatea cu capitalişti industriali.

Aceiaşi oameni care stabilesc relaţiile sociale corespunzătoare dezvoltării producţiei lor materiale produc şi principiile, ideile, categoriile corespunzătoare relaţiilor lor sociale.

Aceste idei, aceste categorii sînt, prin urmare, tot atît de puţin eterne ca şi relaţiile pe care le exprimă. Ele sînt produse istorice trecătoare.

Există o mişcare continuă de creştere a forţelor productive, de desfiinţare a relaţiilor sociale, de formare a ideilor; neschimbătoare este numai abstracţia mişcării — „moartea nemuritoare“ ⁶¹.

A treia observaţie

Relaţiile de producţie ale oricărei societăţi formează un întreg. D-l Proudhon consideră relaţiile economice ca tot atîtea faze sociale care se nasc unele din altele, rezultînd unele din altele ca antiteza din teză şi realizînd în succesiunea lor logică raţiunea impersonală a omenirii.

Singurul inconvenient al acestei metode este că, pornind la examinarea unei singure faze, d-l Proudhon nu poate s-o explice decît cu ajutorul tuturor celorlalte relaţii ale societăţii, relaţii pe care, totuşi, încă nu le-a făcut să se nască prin mişcarea sa dialectică. Cînd apoi d-l Proudhon trece la naşterea celorlalte faze cu ajutorul raţiunii pure, el procedează de parcă acestea ar fi nişte copii nou născuţi, uitînd că ele au aceeaşi vîrstă ca şi prima.

Astfel, pentru a ajunge la constituirea valorii, care pentru el este baza oricărei evoluţii economice, el nu se putea lipsi de diviziunea muncii, de concurenţă etc. Totuşi, în seria, în intelectul d-lui Proudhon, în succesiunea logică, aceste relaţii încă nu existau.

Construind cu ajutorul categoriilor economiei politice edificiul unui sistem ideologic, el dislocă verigile sistemului social şi transformă diferitele verigi ale societăţii în tot atîtea societăţi separate care se ivesc unele după altele. Cum ar putea, într-adevăr, simpla formulă logică a mişcării, a succesiunii, a timpului să explice organismul societăţii în care toate relaţiile coexistă simultan şi se sprijină unele pe altele?

A patra observație

Să vedem acum ce modificări aduce d-l Proudhon dialecticii lui Hegel atunci cînd o aplică la economia politică.

Pentru d-l Proudhon, orice categorie economică are două laturi: una bună, alta rea. El priveşte categoriile cum îi priveşte micul burghez pe marii oameni ai istoriei: Napoleon este un om mare; el a făcut mult bine, dar a făcut şi mult rău.

Latura bună şi latura rea, avantajul şi dezavantajul, luate împreună, formează pentru d-l Proudhon contradicţia proprie fiecărei categorii economice.

Problema care trebuie rezolvată este: menţinerea laturii bune, eliminîndu-se cea rea.

Sclavajul este o categorie economică ca oricare alta. Deci are şi el două laturi. Să facem abstracţie de latura urîtă şi să vorbim de cea frumoasă: bineînţeles că nu este vorba decît de sclavajul direct, de sclavajul negrilor din Surinam, din Brazilia, din regiunile meridionale ale Americii de Nord.

Sclavajul direct este pivotul industriei burgheze, ca şi maşinile, creditul etc. Fără sclavaj nu ar exista bumbac; fără bumbac nu ar exista industria modernă. Numai sclavajul a dat valoare coloniilor, care au creat comerţul mondial, iar comerţul mondial este condiţia de existenţă a marii industrii. Astfel sclavajul este o categorie economică extrem de importantă.

Fără sclavaj, America de Nord, ţara cea mai avansată, s-ar fi transformat într-o ţară patriarhală. Ştergeţi America de Nord de pe harta lumii şi veţi ajunge la anarhie, la decadenţa completă a comerţului şi a civilizaţiei moderne. Desfiinţaţi sclavajul şi veţi fi şters America de pe harta lumii ^*1.

Astfel, sclavajul, fiind o categorie economică, a existat întotdeauna în instituţiile sociale ale diferitelor popoare. Popoarele moderne l-au mascat numai în propria lor ţară, dar l-au introdus fără mască în lumea nouă.

Cum va încerca d-l Proudhon să salveze sclavajul? Punînd problema menţinerii laturii bune a acestei categorii economice şi a eliminării celei rele.

Hegel nu are probleme de pus. El nu are decît dialectica. D-l Proudhon nu a păstrat din dialectica lui Hegel decît limbajul. Mişcarea sa dialectică este deosebirea dogmatică dintre bun şi rău.

Să-l privim un moment pe însuşi d-l Proudhon ca pe o categorie. Să cercetăm latura sa bună şi latura sa rea, calităţile şi defectele sale.

Dacă faţă de Hegel el are meritul de a pune probleme pe care intenţionează să le rezolve spre binele omenirii, el are totodată inconvenientul de a fi steril atunci cînd este vorba să zămislească cu ajutorul dialecticii o nouă categorie. Ceea ce constituie esenţa mişcării dialectice este coexistenţa celor două laturi contradictorii, lupta şi contopirea lor într-o categorie nouă. E de ajuns să se pună problema eliminării laturii rele, pentru ca să se pună dintr-o dată capăt mişcării dialectice. Nu mai avem în faţa noastră o categorie care se pune şi se opune sie însăşi prin natura ei contradictorie, ci pe d-l Proudhon, care se zbuciumă, se zbate şi se agită între cele două laturi ale categoriei.

Aflîndu-se astfel într-un impas din care e greu de ieşit prin mijloace legale, d-l Proudhon face o adevărată tumbă cu ajutorul căreia sare dintr-o dată într-o categorie nouă. Şi atunci se dezvăluie în fata ochilor săi miraţi seria din intelect.

El ia prima categorie întîlnită şi îi acordă arbitrar calitatea de a remedia inconvenientele categoriei de epurat. Astfel impozitele remediază, dacă este să dăm crezare d-lui Proudhon, inconvenientele monopolului, balanţa comercială inconvenientele impozitelor, iar proprietatea funciară inconvenienţele creditului.

Luînd astfel pe rînd categoriile economice una cîte una şi făcînd dintr-una antidotul celeilalte, d-l Proudhon izbuteşte să facă din acest amestec de contradicţii şi de antidoturi împotriva contradicţiilor două volume de contradicţii, pe care le intitulează pe drept cuvînt „Le système des contradictions èconomiques“.

A cincea observaţie

„În raţiunea absolută, toate aceste idei... sînt la fel de simple şi de generale... De fapt noi nu ajungem la știință decît printr-un fel de eşafodaj al ideilor noastre. Dar adevărul în sine este în afara acestor figuri dialectice şi deasupra combinaţiilor spiritului nostru“ (Proudhon, vol. II, pag. 97).

Iată, dintr-o dată, printr-un fel de cotitură bruscă al cărei secret îl cunoaştem acum, cum devine metafizica economiei politice o iluzie! Niciodată d-l Proudhon nu a spus un lucru mai adevărat. Desigur, din moment ce întregul proces al mişcării dialectice se reduce la simplul procedeu de a opune ce e bun răului, de a pune probleme menite să elimine ce e rău şi de a face dintr-o categorie antidotul alteia, categoriile nu mai au spontaneitate; ideea „nu mai funcţionează“; ea nu mai are viaţă în ea. Ea nu se mai pune şi nu se mai descompune în categorii. Succesiunea categoriilor a devenit un fel de eşafodaj. Dialectica nu mai este mişcarea raţiunii absolute. Nu mai rămîne nimic din dialectică; în locul ei există cel mult o morală cu totul pură.

Cînd d-l Proudhon vorbea de seria din intelect, de succesiunea logică a categoriilor, el declara hotărît că nu intenţionează să facă istoria cronologică, adică, după d-l Proudhon, succesiunea istorică în care s-au manifestat categoriile. Totul se petrece pentru el în eterul pur al raţiunii. Totul trebuia să decurgă din acest eter cu ajutorul dialecticii. Acum, cînd este vorba să pună în aplicare această dialectică, îi lipseşte raţiunea. Dialectica d-lui Proudhon reneagă dialectica lui Hegel, şi iată că d-l Proudhon este nevoit să recunoască că ordinea în care el prezintă categoriile economice nu mai este ordinea în care ele se nasc unele din altele. Evoluţiile economice nu mai sînt evoluţiile raţiunii însăşi.

Dar ce ne dă d-l Proudhon? Istoria reală, adică, după cum înţelege d-l Proudhon, succesiunea în care s-au manifestat cronologic categoriile? — Nu. Istoria, aşa cum se desfăşoară ea în însăşi idee? — Cu atît mai puţin. Deci nici istoria profană a categoriilor, nici istoria lor sfîntă! Dar, în sfîrşit, ce fel de istorie? — Istoria propriilor lui contradicţii. Să le vedem cum evoluează şi cum îl tîrăsc pe d-l Proudhon după ele.

Înainte de a începe acest examen, care va prilejui a şasea observaţie importantă, mai trebuie să facem o observaţie de o importanţă mai mică.

Să admitem împreună cu d-l Proudhon că istoria reală, istoria cronologică, este succesiunea istorică în care s-au manifestat ideile, categoriile, principiile.

Fiecare principiu a avut secolul lui de manifestare. Principiul de autoritate, de pildă, a avut secolul al XI-lea, după cum principiul individualismului l-a avut pe cel de-al XVIII-lea. În consecinţă, secolul aparţinea principiului, şi nu principiul secolului. Cu alte cuvinte, principiul făcea istoria, nu istoria principiul. Cînd, apoi, pentru a salva atît principiile cît şi istoria, ne întrebăm de ce cutare principiu s-a manifestat în secolul al XI-lea sau în secolul al XVIII-lea, şi nu într-un altul, va trebui inevitabil să cercetăm amănunţit ce fel de oameni erau în secolul al XI-lea, ce fel erau cei din secolul al XVIII-lea, care erau nevoile lor, forţele lor productive, modul lor de producţie, materiile prime de producţie, care erau, în sfîrşit, relaţiile de la om la om rezultate din toate aceste condiţii de existenţă. A adînci toate aceste chestiuni nu înseamnă oare a face istoria reală, profană a oamenilor din fiecare secol, a-i prezenta pe aceşti oameni în acelaşi timp ca pe autorii şi actorii propriei lor drame? Dar, din moment ce îi prezentaţi pe oameni ca pe actorii şi autorii propriei lor istorii, ajungeţi printr-un ocol la adevăratul punct de plecare, deoarece abandonaţi principiile eterne de la care aţi pornit la început.

D-l Proudhon nu a înaintat destul nici măcar pe drumul ocolit pe care îl alege ideologul pentru a ajunge la calea cea largă a istoriei.

A şasea observaţie

Să păşim alături de d-l Proudhon pe drumul ocolit.

Să admitem că relaţiile economice, privite ca legi imuabile, principii eterne, categorii ideale, au fost anterioare oamenilor activi şi întreprinzători; să admitem că aceste legi, aceste principii, aceste categorii au dormitat de la începutul începuturilor „în raţiunea impersonală a omenirii“. Am văzut că, datorită tuturor acestor eternităţi imuabile şi imobile, nu mai există istorie; există cel mult istoria în idee, adică istoria care se reflectă în mişcarea dialectică a raţiunii pure. Spunînd că în mişcarea dialectică ideile nu se mai „diferenţiază“, d-l Proudhon a distrus şi umbra mişcării şi mişcarea umbrelor, cu ajutorul cărora s-ar fi putut, la rigoare, crea un simulacru de istorie. În schimb, el reproşează istoriei propria sa neputinţă, se leagă de orice, chiar şi de limba franceză.

„Deci nu este exact să se spună — afirmă d-l Proudhon-filozoful — că ceva apare, că ceva se produce: în civilizaţie, ca şi în univers, totul există, totul acţionează dintotdeauna. Aşa se întîmplă cu toată economia socială“ (vol. II, pag. 102).

Atît de mare este forţa productivă a contradicţiilor care funcţionează în sistemul d-lui Proudhon şi care îl pun în funcţiune şi pe el, încît acesta, voind să explice istoria, este forțat s-o nege, voind să explice perindarea succesivă a relaţiilor sociale neagă faptul că ceva poate să apară, voind să explice producţia cu toate fazele ei contestă că ceva se poate produce.

Astfel, pentru d-l Proudhon nu mai există nici istorie, nici succesiunea ideilor, şi totuşi cartea sa continuă să existe; şi tocmai această carte este, după propria sa expresie, „istoria care corespunde succesiunii ideilor“. Cum să găsim o formulă, căci d-l Proudhon este omul formulelor, cu ajutorul căreia să poată sări dintr-o dată peste toate aceste contradicţii?

Pentru aceasta el a inventat o raţiune nouă, care nu este nici raţiunea absolută, pură şi imaculată, nici raţiunea comună a oamenilor activi şi întreprinzători din diferitele secole, ci o raţiune cu totul aparte, raţiunea societăţii-persoană, a subiectului omenire, care, sub pana d-lui Proudhon, apare cîteodată şi ca „geniu social“, „raţiune generală“ şi, în cele din urmă, ca „raţiune umană“. Această raţiune înzorzonată cu atîtea nume se face totuşi recunoscută la fiecare pas ca raţiune individuală a d-lui Proudhon cu latura ei bună şi latura ei rea, cu antidoturile şi problemele ei.

„Rațiunea umană nu creează adevărul“, ascuns în profunzimile raţiunii absolute, eterne. Ea nu poate decît să-l dezvăluie. Dar adevărurile pe care ea le-a dezvăluit pînă acum sînt incomplete, insuficiente şi deci contradictorii. Aşadar, categoriile economice, fiind ele înseşi adevăruri descoperite, revelate de raţiunea umană, de geniul social, sînt şi ele incomplete şi conţin germenul contradicţiei. Pînă la d-l Proudhon geniul social nu a văzut decît elementele antagoniste, şi nu formula sintetică, amîndouă ascunse simultan în raţiunea absolută. Relaţiile economice, nefiind altceva decît realizarea pe pămînt a acestor adevăruri insuficiente, a acestor categorii incomplete, a acestor noţiuni contradictorii, sînt deci contradictorii prin ele însele şi prezintă cele două laturi, una bună şi alta rea.

A găsi adevărul complet, noţiunea în toată plenitudinea ei, formula sintetică care să spulbere antinomia — iată problema pe care trebuie s-o rezolve geniul social. Iată de ce, în închipuirea d-lui Proudhon, acelaşi geniu social a fost nevoit să treacă dintr-o categorie într-alta, fără să fi reuşit pînă în prezent, cu toată bateria categoriilor sale, să smulgă lui dumnezeu, raţiunii absolute, o formulă sintetică.

„Mai întîi societatea“ (geniul social) „porneşte de la un prim fapt, emite o ipoteză... adevărată antinomie, ale cărei rezultate antagoniste se desfăşoară în economia socială în acelaşi mod în care în spirit ele ar putea fi deduse ca nişte consecinţe ale ei; astfel că mişcarea industrială, urmînd în totul deducţia ideilor, se împarte în două curente: unul cu efecte utile, celălalt cu rezultate funeste... Pentru a constitui armonios acest principiu cu două feţe şi pentru a rezolva această antinomie, societatea scoate la iveală o a doua antinomie, care curînd va fi urmată de o a treia; acesta va fi mersul geniului social, pînă cînd, epuizînd toate contradicţiile sale — presupun, căci acest lucru nu a fost dovedit, că contradicţiile proprii umanităţii au un sfîrşit —, revine dintr-un salt la toate poziţiile sale anterioare şi rezolvă printr-o singură formulă toate problemele sale“ (vol. I, pag. 133).

După cum înainte antiteza s-a transformat în antidot, tot aşa teza devine acum ipoteză. Din partea d-lui Proudhon, această schimbare de termeni nu ne mai miră. Raţiunea umană, care numai pură nu este, deoarece nu are decît vederi incomplete, se loveşte la fiecare pas de noi probleme de rezolvat. Fiecare teză nouă pe care o descoperă în raţiunea absolută şi care este negarea primei teze devine pentru ea o sinteză pe care o acceptă destul de naiv ca soluţie a problemei în chestiune. Si astfel această raţiune se zbate în contradicţii mereu noi, pînă cînd, ajungînd la capătul contradicţiilor, observă că toate aceste teze şi sinteze nu sînt decît nişte ipoteze contradictorii. În perplexitatea sa, „raţiunea umană, geniul social, revine dintr-un salt la toate poziţiile sale anterioare şi rezolvă printr-o singură formulă toate problemele sale“. Această formulă unică, în treacăt fie spus, constituie adevărata descoperire a d-lui Proudhon. Este valoarea constituită.

Nu se fac ipoteze decît în vederea unui scop oarecare. Scopul pe care şi-l propune în primul rînd geniul social, căruia îi dă glas d-l Proudhon, este acela de a elimina din fiecare categorie economică tot ce este rău, rămînînd numai ceea ce este bun. Pentru el, binele suprem, adevăratul scop practic, este egalitatea. Şi de ce geniul social preferă mai curînd egalitatea decît inegalitatea, fraternitatea, catolicismul sau oricare alt principiu? Pentru că „omenirea nu a realizat în mod succesiv atîtea ipoteze particulare decît în vederea unei ipoteze superioare“, care este tocmai egalitatea. Cu alte cuvinte, pentru că egalitatea este idealul d-lui Proudhon. El îşi închipuie că diviziunea muncii, creditul, fabrica, într-un cuvînt toate relaţiile economice, nu au fost inventate decît în favoarea egalităţii, şi totuşi ele au sfîrşit întotdeauna prin a se întoarce împotriva ei. Pentru că istoria şi ficţiunea d-lui Proudhon se contrazic la fiecare pas, el ajunge la concluzia că între ele există o contradicţie. Dacă există o contradicţie, ea există numai între ideea sa fixă şi mişcarea reală.

De acum înainte latura bună a unei relații economice este aceea care afirmă egalitatea; latura rea este aceea care o neagă şi afirmă inegalitatea. Orice categorie nouă este o ipoteză a geniului social, care urmăreşte să elimine inegalitatea creată de ipoteza precedentă. În rezumat, egalitatea este intenţia primitivă, tendința mistică, scopul providenţial pe care geniul social îl are neîncetat înaintea ochilor, învîrtindu-se în cercul contradicţiilor economice. Prin urmare, providenţa este locomotiva care trage bagajul economic al d-lui Proudhon mai bine decît raţiunea sa pură şi volatilizată. El a consacrat providenţei un întreg capitol, care urmează după capitolul cu privire la impozite.

Providenţă, scop providenţial — iată marele cuvînt întrebuinţat astăzi pentru a explica mersul istoriei. De fapt, cuvîntul acesta nu explică nimic. Este cel mult o formă declamatorie, o parafrazare ca oricare alta a faptelor.

Este o realitate faptul că în Scoţia a crescut valoarea proprietăţilor funciare datorită dezvoltării industriei engleze. Această industrie a deschis lînii noi debuşee. Pentru a produce lînă pe scară mare trebuiau transformate ogoarele în păşuni. Pentru a înfăptui această transformare trebuiau concentrate proprietăţile. Pentru a concentra proprietăţile trebuiau desfiinţate micile ferme arendate, trebuiau alungaţi mii de fermieri din regiunea lor de baştină, iar în locul lor trebuiau puşi cîţiva păstori care să supravegheze milioane de oi. Astfel, prin transformări succesive, proprietatea funciară a avut în Scoţia drept rezultat alungarea oamenilor de către oi. Dacă veţi spune acum că scopul providențial al instituției proprietăţii funciare în Scoţia a fost alungarea oamenilor de către oi, veți face istorie providenţială.

Desigur, năzuinţa spre egalitate este proprie secolului nostru. A afirma însă că toate secolele anterioare, cu nevoi şi mijloace de producţie etc. cu totul diferite, căutau în mod providențial să realizeze egalitatea înseamnă în primul rînd a substitui oamenii şi mijloacele secolului nostru oamenilor şi mijloacelor secolelor anterioare şi a nu înţelege mişcarea istorică prin care generaţiile succesive transformau rezultatele obţinute de generaţiile precedente. Economiştii ştiu foarte bine că acelaşi lucru care pentru unul este materie prelucrată nu este pentru altul decît materie primă pentru o nouă producţie.

Presupuneţi, aşa cum face d-l Proudhon, că geniul social ar fi produs sau, mai bine zis, ar fi improvizat pe seniorii feudali cu scopul providenţial de a-i transforma pe dijmaşi în lucrători responsabili şi egali intre ei; veţi face astfel o substituire de scopuri şi de persoane foarte demnă de această providenţă, care a introdus în Scoţia proprietatea funciară pentru a-şi procura plăcerea diabolică de a înlocui pe oameni cu oi.

Dar, pentru că d-l Proudhon manifestă un interes atît de duios pentru providenţă, îi atragem luarea-aminte asupra „Istoriei economiei politice“ a d-lui Villeneuve-Bargemont ⁶², care de asemenea aleargă după un scop providenţial. Acest scop nu mai este egalitatea, ci catolicismul.

A şaptea şi ultima observaţie

Economiştii folosesc un procedeu foarte straniu. Pentru ei nu există decît două feluri de instituţii: artificiale şi naturale. Instituţiile feudale sînt artificiale, cele burgheze sînt naturale. Ei seamănă în această privinţă cu teologii, care împart şi ei religiile în două categorii. Orice religie care nu este a lor este o născocire a oamenilor, pe cînd propria lor religie este o revelaţie divină. Susţinînd că relaţiile actuale — relaţiile de producţie burgheze — sînt naturale, economiştii lasă să se înţeleagă că ele sînt relaţii prin care se creează avuţia şi se dezvoltă forţele productive conform legilor naturii. Însăşi aceste relaţii sînt deci legi naturale, independente de influenţa timpului. Sînt legi eterne care trebuie să guverneze întotdeauna societatea. Prin urmare, pînă acum a existat istorie, dar acum ea nu mai există. A existat istorie pentru că au existat instituţii feudale şi pentru că în aceste instituţii feudale găsim relaţii de producţie cu totul diferite de cele ale societăţii burgheze pe care economiştii le prezintă ca naturale şi deci ca eterne.

Şi feudalismul îşi avea proletariatul lui — iobagii, care purtau în sine toţi germenii burgheziei. Producţia feudală avea de asemenea două elemente antagoniste, considerate şi ele ca fiind latura frumoasă şi latura rea a feudalismului, fără să ţină seama că latura rea ajunge întotdeauna să învingă latura frumoasă. Latura rea, generînd lupta, produce mişcarea care face istoria. Dacă, în timpul dominaţiei feudalismului, economiştii, entuziasmaţi de virtuţile cavalereşti, de dulcea armonie dintre drepturi şi datorii, de viaţa patriarhală a oraşelor, de starea de prosperitate a industriei casnice de la ţară, de dezvoltarea industriei organizată pe corporaţii, jurande ^*2 şi bresle, în sfîrşit de tot ceea ce constituie partea frumoasă a feudalismului, şi-ar fi pus problema să elimine tot ceea ce întunecă acest tablou — iobăgia, privilegiile, anarhia —, ce s-ar fi întîmplat? S-ar fi distrus toate elementele care generau lupta şi s-ar fi înăbuşit în germen dezvoltarea burgheziei. S-ar fi pus problema absurdă de a elimina istoria.

Cînd burghezia a învins, nu a mai fost vorba nici de latura bună, nici de cea rea a feudalismului. Ea a pus stăpînire pe forţele productive pe care le-a dezvoltat în timpul feudalismului. Toate vechile forme economice, relaţiile civile care le corespundeau, regimuri politice, care erau expresia oficială a vechii societăţi civile, au fost sfărîmate.

Astfel, pentru a avea o părere justă despre producţia feudală, ea trebuie să fie privită ca un mod de producţie bazat pe antagonism. Trebuie arătat că avuţia a fost produsă în cadrul acestui antagonism, că o dată cu antagonismul dintre clase s-au dezvoltat şi forţele productive, că una din clase, latura rea, negativă a societăţii, a crescut mereu pînă ce s-au copt condiţiile materiale ale emancipării ei. Nu înseamnă oare aceasta că modul de producţie, că relaţiile în cadrul cărora se dezvoltă forţele productive nu sînt nicidecum legi eterne, dar că ele corespund unui anumit nivel de dezvoltare a oamenilor şi a forţelor lor productive, şi că o schimbare a forţelor productive ale oamenilor aduce în mod necesar o schimbare a relaţiilor de producţie? Deoarece înainte de toate importă ca lumea să nu fie lipsită de roadele civilizaţiei dobîndite de forţele productive, trebuie sfărîmate formele tradiţionale în cadrul cărora ele au fost produse. Din acest moment clasa revoluţionară devine conservatoare.

Burghezia porneşte cu un proletariat care este, la rîndul său, o rămăşiţă a proletariatului ^*3 din timpurile feudale. În cursul dezvoltării sale istorice, burghezia dezvoltă în mod inevitabil caracterul ei antagonist, care la început e mai mult sau mai puţin camuflat, existînd numai în stare latentă. Pe măsură ce burghezia se dezvoltă, se dezvoltă în sînul ei un proletariat nou, proletariatul modern; între clasa proletară şi clasa burgheză se desfăşoară o luptă care, înainte de a fi simţită de ambele părţi, înainte de a fi observată, apreciată, înţeleasă, recunoscută şi declarată făţiş, se manifestă la început numai prin conflicte parţiale şi de scurtă durată, prin acte izolate de distrugere. Pe de altă parte, dacă toţi membrii burgheziei moderne au un interes comun în măsura în care formează o clasă opusă altei clase, ei au interese opuse, antagoniste, în relaţiile pe care le au unii faţă de alţii. Aceste interese opuse decurg din condiţiile economice ale vieţii lor burgheze. Zi de zi se vădeşte tot mai mult că relaţiile de producţie în care se mişcă burghezia nu au un caracter unitar, un caracter simplu, ci un caracter ambiguu; că în cadrul aceloraşi relaţii în care se produce avuţia se produce şi mizeria; că în cadrul aceloraşi relaţii în care se dezvoltă forţele productive se dezvoltă şi o forţă represivă; că aceste relaţii nu produc avuţia burgheză, adică avuţia clasei burgheze, decît ruinînd mereu alţi membri ai acestei clase şi formînd un proletariat tot mai numeros.

Cu cît iese la iveală acest caracter antagonist, cu atît mai mult economiştii, aceşti reprezentanţi ştiinţifici ai producţiei burgheze, ajung în conflict cu propria lor teorie şi în rîndurile lor se formează diverse şcoli.

Astfel există economişti fatalişti, care în teoriile lor sînt tot atît de nepăsători faţă de ceea ce numesc ei laturile negative ale producţiei burgheze pe cît sînt de nepăsători, în practică, burghezii înşişi faţă de suferinţele proletariatului, cu ajutorul căruia ei fac avere. Această şcoală fatalistă se împarte în clasici şi romantici. Clasicii, ca Adam Smith şi Ricardo, reprezintă o burghezie care, luptînd încă împotriva rămăşiţelor societăţii feudale, se preocupă numai de curăţirea relaţiilor economice de rămăşiţele feudale, de sporirea forţelor productive, pentru a da un nou avînt industriei şi comerţului. După concepţia lor, suferinţele proletariatului care participă la această luptă şi care este absorbit de această muncă febrilă nu sînt decît suferinţe trecătoare, accidentale, pe care el însuşi le consideră ca atare. Economiştii, ca Adam Smith şi Ricardo, care sînt istoricii acestei epoci, nu au altă misiune decît să demonstreze cum se dobîndeşte avuţia în cadrul relaţiilor de producţie burgheze, să formuleze aceste relaţii sub formă de categorii, de legi şi să demonstreze că, pentru producerea avuţiilor, aceste legi, aceste categorii sînt mult superioare legilor şi categoriilor societăţii feudale. Mizeria nu este pentru ei decît durerile facerii care însoţesc orice naştere, atît în natură cît şi în industrie.

Romanticii aparţin epocii noastre, în care burghezia este în opoziţie directă cu proletariatul, în care mizeria este tot atît de abundentă ca şi bogăţia. Economiştii adoptă o atitudine de fatalişti blazaţi care, de la înălţimea poziţiei lor, aruncă o privire de dispreţ suveran asupra oamenilor-maşini prin a căror muncă se creează avuţiile. Ei copiază toate raţionamentele predecesorilor, iar indiferenţa care la aceştia era o naivitate devine la ei o cochetărie.

Urmează apoi şcoala umanitaristă, care se preocupă de partea negativă a relaţiilor actuale de producţie. Ca să aibă conştiinţa împăcată ea caută să atenueze pe cît posibil contrastele existente; ea deplînge în mod sincer mizeria proletariatului, concurenţa deşănţată dintre burghezi; ea îi sfătuieşte pe muncitori să fie cumpătaţi, să muncească bine şi să nu facă mulţi copii; iar burghezilor le recomandă să fie chibzuiţi în zelul lor de a produce. Toată teoria acestei şcoli se bazează pe nesfîrşite discriminări între teorie şi practică, între principii şi rezultate, între idee şi aplicare, între conţinut şi formă, între esenţă şi realitate, între drept şi fapt, între latura bună şi latura rea.

Şcoala filantropică este şcoala umanitaristă perfecţionată. Ea neagă inevitabilitatea antagonismului; ea vrea să transforme pe toţi oamenii în burghezi; ea vrea să traducă în viaţă teoria, întrucît teoria se deosebeşte de practică şi nu conţine antagonisme. Este de la sine înţeles că în teorie este uşor să faci abstracţie de contradicţiile pe care le întîlneşti în realitate la fiecare pas. Această teorie ar deveni astfel realitatea idealizată. Aşadar, filantropii vor să menţină categoriile care exprimă relaţiile burgheze, dar fără antagonismul care constituie esenţa acestor categorii şi de care ele sînt inseparabile. Ei îşi închipuie că luptă serios împotriva practicii burgheze, în timp ce ei sînt mai burghezi decît ceilalţi.

După cum economiştii sînt reprezentanţii ştiinţifici ai clasei burgheze, socialiştii şi comuniştii sînt teoreticienii clasei proletare. Atîta timp cît proletariatul nu este încă destul de dezvoltat pentru a se constitui ca clasă şi, în consecinţă, lupta dintre proletariat şi burghezie nu are încă un caracter politic, iar forţele productive nu sînt încă destul de dezvoltate în sînul burgheziei însăşi pentru a lăsa să se întrevadă condiţiile materiale necesare eliberării proletariatului şi formării unei societăţi noi, aceşti teoreticieni nu sînt decît nişte utopişti, care improvizează sisteme pentru a face faţă nevoilor claselor oprimate şi aleargă după o ştiinţă regeneratoare. Dar, pe măsură ce istoria merge înainte şi, o dată cu ea, lupta proletariatului se conturează mai precis, ei nu mai au nevoie să inventeze o ştiinţă; ajunge să înţeleagă ceea ce se petrece în faţa ochilor lor şi să devină exponenţi conştienţi ai acestei situaţii. Atîta timp cît ei aleargă după ştiinţă şi nu fac decît să creeze sisteme, atîta timp cît sînt la începutul luptei, ei nu văd în mizerie decît mizerie, fără să vadă latura ei revoluţionară, distructivă, care va răsturna vechea societate. Dar, din moment ce această latură este văzută, ştiinţa produsă de mişcarea istorică, participînd la această mişcare în deplină cunoştinţă de cauză, încetează să mai fie o ştiinţă doctrinară şi devine o ştiinţă revoluţionară.

Să revenim la d-l Proudhon.

Fiecare relaţie economică are o latură bună şi una rea: este singurul punct în care d-l Proudhon nu se dezminte. Latura bună este, după părerea lui, scoasă în evidenţă de economişti; latura rea este demascată de socialişti. El împrumută de la economişti convingerea în necesitatea relaţiilor economice veşnice şi de la socialişti iluzia de a nu vedea în mizerie decît mizerie. El este de acord şi cu unii, şi cu alţii, referindu-se la autoritatea ştiinţei. Pentru el ştiinţa se reduce la dimensiunile infime ale unei formule ştiinţifice; el este în goană veşnică după formule. Ca atare, d-l Proudhon îşi închipuie că a făcut critica economiei politice şi a comunismului; dar el este mai prejos de ambele. Mai prejos decît economiştii, pentru că, fiind filozof şi avînd la îndemînă o formulă magică, a crezut că nu mai este nevoie să intre în amănunte pur economice; mai prejos de socialişti, pentru că nu are nici destul curaj şi nici destulă perspicacitate ca să se ridice, speculativ cel puţin, deasupra orizontului burghez.

Vrea să fie o sinteză şi nu este decît o eroare compusă.

Vrea să planeze, ca om de ştiinţă, deasupra burghezilor şi a proletarilor; dar nu este decît un mic-burghez, care oscilează neîncetat între capital şi muncă, între economia politică şi comunism.

§ II. Diviziunea muncii şi maşinile

După părerea d-lui Proudhon, diviziunea muncii deschide seria evoluţiilor economice.

Diviziunea muncii este, după părerea d-lui Proudhon, o lege veşnică, o categorie simplă şi abstractă. De aceea abstracţia, ideea, cuvîntul trebuie să-i ajungă ca să explice diviziunea muncii în diferitele epoci ale istoriei. Castele, corporaţiile, regimul manufacturier, marea industrie se explică prin singurul cuvînt a divide. Studiaţi întîi bine sensul cuvîntului „a divide“ şi nu va mai fi nevoie să cercetaţi numeroasele influenţe care dau diviziunii muncii în fiecare epocă un caracter determinat.

Fără îndoială, ar însemna să simplificăm prea mult lucrurile dacă le-am reduce la categoriile d-lui Proudhon. Istoria nu procedează atît de categoric. În Germania a fost nevoie de trei secole încheiate ca să se înfăptuiască prima mare diviziune a muncii, aceea a separării oraşului de sat. Pe măsură ce se modifica o singură relaţie, relaţia dintre oraş şi sat, se transforma întreaga societate. Chiar dacă ne vom opri numai la această latură a diviziunii muncii, vom avea într-un caz republicile antice, în alt caz feudalitatea creştină; într-un caz vechea Anglie cu baronii ei, în alt caz Anglia modernă cu regii bumbacului (cotton-lords). În secolul al XIV-lea şi al XV-lea, cînd încă nu existau colonii, cînd America nu exista încă pentru Europa, cînd relaţiile cu Asia nu se întreţineau decît prin intermediul Constantinopolului si cînd Mediterana era centrul activităţii comerciale, diviziunea muncii avea cu totul altă formă, cu totul alt aspect decît în secolul al XVII-lea, cînd spaniolii, portughezii, olandezii, englezii şi francezii aveau colonii pe tot globul. Întinderea pieţei, fizionomia ei dau diviziunii muncii în diferitele epoci un aspect, un caracter care ar fi greu de dedus numai din cuvîntul „a divide“, din idee, din categorie.

„Toţi economiştii — spune d-l Proudhon — de la A. Smith încoace au semnalat avantajele si dezavantajele legii diviziunii muncii, insistînd însă mult mai mult asupra primelor decît asupra celor din urmă, deoarece aceasta corespundea mai bine optimismului lor, şi fără ca vreunul dintre ei să se fi întrebat vreodată ce putea să constituie dezavantajele unei legi... Cum se poate ca acelaşi principiu, urmărit în toate consecinţele lui, să ducă la efecte diametral opuse? Nici un economist, nici înainte, nici după A. Smith, nu şi-a dat vreodată seama că aici e o problemă care trebuie să fie elucidată. Say ajunge să recunoască că în diviziunea muncii aceeaşi cauză care generează binele naşte şi răul“,

A. Smith merge mai departe decît îşi închipuie d-l Proudhon. El a văzut foarte bine că „în realitate deosebirea dintre aptitudinile fireşti ale indivizilor este mult mai mică decît credem. Aceste predispoziţii atît de diferite, care par să deosebească pe oamenii de diferite profesiuni cînd ajung la o vîrstă matură, nu sînt atît cauza cît efectul diviziunii muncii“⁶³. În principiu, un hamal se deosebește mai puţin de un filozof decît un dulău de un ogar. Diviziunea muncii este aceea care a săpat o prăpastie între ei. Toate acestea nu-l împiedică pe d-l Proudhon să spună în altă parte că Adam Smith habar n-a avut de consecinţele supărătoare ale diviziunii muncii. Pentru acelaşi motiv el susţine că J.-B. Say a fost primul care a recunoscut „că în diviziunea muncii aceeaşi cauză care generează binele naşte şi răul“.

Dar să-l ascultăm pe Lemontey; suum cuique ^*4

„D-l J.-B. Say mi-a făcut onoarea să adopte în excelentul său tratat de economie politică principiul pe care l-am expus în fragmentul despre influenţa morală a diviziunii muncii. Desigur că titlul puţin cam frivol al cărţii mele ⁶⁴ l-a reţinut să mă citeze. Nu pot să atribui decît acestei cauze tăcerea unui scriitor cu prea mult fond propriu pentru a nega un împrumut atît de neînsemnat“ (Lemontev. Opere complete, vol. I, pag. 245, Paris, 1840).

Trebuie să recunoaştem: Lemontey a expus în mod spiritual consecinţele supărătoare ale diviziunii muncii, aşa cum are loc în zilele noastre, şi d-l Proudhon nu a găsit nimic de adăugat. Dar pentru că, din vina d-lui Proudhon, am abordat această chestiune de prioritate, vom mai spune în treacăt că mult timp înaintea d-lui Lemontey şi cu şaptesprezece ani înaintea lui Adam Smith, elev al lui A. Ferguson, acesta din urmă a expus chestiunea în mod clar într-un capitol care tratează în special despre diviziunea muncii.

„S-ar putea chiar naşte îndoiala că capacitatea generală a unei naţiuni creşte proporţional cu progresul tehnicii. Numeroase ramuri ale tehnicii... reuşesc perfect chiar cînd sînt complet lipsite de ajutorul raţiunii şi al sentimentului, iar ignoranţa este mama industriei, ca şi a superstiţiei. Reflecţia şi imaginaţia sînt supuse erorii; dar obişnuinţa de a mişca piciorul sau mîna nu depinde nici de una, nici de cealaltă. Astfel s-ar putea spune că, în ceea ce priveşte manufactura, perfecţiunea constă în posibilitatea de a se lipsi de facultăţile mintale, astfel încît atelierul, condus fără eforturi intelectuale, să poată fi privit ca o maşină ale cărei piese le formează oamenii... Generalul poate să fie foarte priceput în arta războiului, în timp ce tot meritul soldatului se mărgineşte la executarea cîtorva mişcări cu piciorul sau cu mîna. Se poate ca unul să fi cîştigat ceea ce celălalt a pierdut... Într-o epocă în care totul este separat, însăşi arta gîndirii poate să devină o îndeletnicire aparte“ (A. Ferguson. „Essai sur l'histoire de la société civile“, Paris, 1783 ⁶⁵).

Terminînd scurta analiză literară, trebuie să arătăm că negăm categoric că „toţi economiştii au acordat mai multă atenţie avantajelor decît dezavantajelor diviziunii muncii“. Este suficient să amintim de Sismondi.

Astfel, în ceea ce priveşte avantajele diviziunii muncii, d-l Proudhon nu avea altceva de făcut decît să parafrazeze mai mult sau mai puţin pompos frazele obişnuite pe care toată lumea le cunoaşte.

Să vedem acum cum deduce el din diviziunea muncii, privită ca o lege generală, ca o categorie, ca o idee, dezavantajele pe care ea le comportă. Cum se face că această categorie, această lege implică o repartiţie inegală a muncii în detrimentul sistemului egalitar al d-lui Proudhon?

„În această clipă solemnă de diviziune a muncii, o furtună e gata să se abată asupra omenirii. Progresul nu se înfăptuieşte pentru toţi în mod egal şi uniform..., el începe prin a se extinde asupra unui mic număr de privilegiaţi... Această preferinţă a progresului pentru anumite persoane, care a făcut să se creadă atîta timp în inegalitatea naturală şi providenţială a condiţiilor, a dat naştere la caste şi a creat o structură ierarhică în toate societăţile“ (Proudhon, vol. I, pag. 94).

Diviziunea muncii a dat naştere castelor. Or, castele reprezintă dezavantajul diviziunii muncii; deci diviziunea muncii este aceea care a creat dezavantaje. Quod erat demonstrandum ^*5. Dacă, mergînd mai departe, te întrebi ce a determinat diviziunea muncii să creeze castele, ierarhiile şi privilegiile, d-l Proudhon îţi va răspunde: progresul. Şi ce determină progresul? Barierele. Barierele constituie pentru d-l Proudhon preferinţa progresului pentru anumite persoane.

După filozofie vine istoria. Însă nici istoria descriptivă, nici istoria dialectică, ci istoria comparată. D-l Proudhon face o paralelă între tipograful de azi şi tipograful din evul mediu; între muncitorul de la uzinele Creusot şi fierarul de la ţară; între literatul din zilele noastre şi literatul din evul mediu; el face să încline balanţa de partea celor care, mai mult sau mai puţin, sînt reprezentanţii diviziunii muncii care a apărut în evul mediu sau a fost moştenită de la evul mediu. El opune diviziunii muncii dintr-o epocă istorică diviziunea muncii din altă epocă istorică. Oare aceasta trebuia să demonstreze d-l Proudhon? Nu. El trebuia să ne demonstreze dezavantajele diviziunii muncii în general, ale diviziunii muncii privite ca o categorie. De altfel la ce bun să mai insistăm asupra acestei părţi a lucrării d-lui Proudhon de vreme ce vom vedea ceva mai departe că el însuşi retractează în mod categoric toate aceste pretinse argumente?

„Pe lîngă depravarea sufletului — continuă d-l Proudhon — prelungirea zilei de muncă, care creşte invers proporţional cu cantitatea de inteligenţă cheltuită, este primul efect al muncii fărîmiţate... Cum însă durata zilei de muncă nu poate depăşi 16—18 ore, din momentul deci în care micşorarea cantităţii de inteligenţă cheltuită nu va putea fi compensată pe socoteala timpului, ea va fi compensată pe socoteala preţului şi salariile vor scădea... Un lucru este cert şi trebuie notat aici: conştiinţa universală nu consideră egale munca unui maistru şi a unui salahor. Prin urmare e necesară reducerea preţului zilei de muncă; astfel că muncitorul, după ce a fost înjosit printr-o funcţie degradantă, trebuie să sufere şi din punct de vedere material de pe urma micşorării salariilor“.

Trecem peste valoarea logică a acestor silogisme, pe care Kant le-ar numi paralogisme care nimeresc alături.

Iată fondul lor:

Diviziunea muncii reduce pe muncitor la o funcţie degradantă; acestei funcţii degradante îi corespunde un suflet depravat; unei depravări a sufletului îi corespunde o reducere tot mai mare a salariului. Şi, pentru a dovedi că acestei reduceri a salariilor îi corespunde un suflet depravat, d-l Proudhon spune, ca să aibă conştiinţa împăcată, că aşa vrea conştiinţa universală. Sufletul d-lui Proudhon face şi el parte din conştiinţa universală?

Maşinile sînt pentru d-l Proudhon „antiteza logică a diviziunii muncii“, şi, în sprijinul dialecticii sale, el începe prin a transforma maşinile în fabrică.

După ce a presupus existenţa fabricii moderne pentru a arăta că mizeria decurge din diviziunea muncii, d-l Proudhon presupune mizeria generată de diviziunea muncii pentru a ajunge la fabrică şi pentru a o putea prezenta ca negare dialectică a acestei mizerii. După ce l-a înjosit pe muncitor din punct de vedere moral dîndu-i o funcţie degradantă, iar din punct de vedere material prin micimea salariului, după ce l-a făcut pe muncitor dependent de maistru, reducîndu-i munca pînă la munca unui salahor, el revine la fabrică şi la maşini, arătînd că ele degradează pe muncitor „subordonîndu-l unui maistru“ şi-i desăvîrşeşte degradarea făcîndu-l „să decadă de la rangul de meşteşugar la acela de salahor“. Frumoasă dialectică! Cel puţin de s-ar opri aici; dar nu, el are nevoie de o nouă istorie a diviziunii muncii nu pentru a scoate din ea contradicţiile, ci pentru a reconstrui fabrica după cum vrea el. În acest scop, el trebuie să uite tot ceea ce a spus despre diviziunea muncii.

Munca se organizează, se împarte în mod diferit, conform uneltelor de care dispune. Moara de mînă presupune o altă diviziune a muncii decît moara cu aburi. Să începi cu diviziunea muncii în general, pentru a ajunge după aceea la o unealtă specială de producție, la maşini, înseamnă să-ţi baţi joc de istorie.

Maşinile sînt tot atît de puţin o categorie economică cum este boul care trage la plug. Maşinile nu sînt decît o forţă productivă. Fabrica modernă, care se bazează pe folosirea maşinilor, este un raport social de producţie, o categorie economică.

Să vedem acum cum se petrec lucrurile în imaginaţia sclipitoare a d-lui Proudhon.

„În societate, apariţia neîncetată a maşinilor este antiteza, formula inversă a diviziunii muncii; este protestul geniului industrial împotriva muncii fărîmiţate şi asasine. Ce este de fapt o maşină? Un mod de a uni diferite părticele de muncă pe care diviziunea muncii le-a separat. Orice maşină poate fi privită ca o îmbinare a mai multor operaţii... Deci prin maşină se va reconstitui muncitorul. Deoarece în economia politică maşinile sînt antipodul diviziunii muncii, ele reprezintă sinteza care în spiritul omenesc se opune analizei... Diviziunea muncii nu făcea decît să separe diferitele părţi ale muncii, lăsînd pe fiecare să se ocupe de specialitatea care îi plăcea cel mai mult; fabrica îi grupează pe muncitori corespunzător raportului fiecărei părţi faţă de întreg... ea introduce principiul de autoritate în muncă... Dar nu numai atît: maşina sau fabrica, după ce l-a degradat pe muncitor subordonîndu-l unui maistru, desăvîrşeşte degradarea lui făcîndu-l să decadă de la rangul de meşteşugar la acela de salahor... Perioada prin care trecem acum, aceea a maşinilor, se distinge printr-o trăsătură caracteristică, şi anume prin munca salariată. Munca salariată este posterioară diviziunii muncii şi schimbului“.

O simplă observaţie pentru d-l Proudhon. O separare a diferitelor părţi ale muncii care lasă fiecăruia posibilitatea să se dedice specialităţii preferate, o separare care, după părerea d-lui Proudhon, datează de la începutul lumii, nu există decît în industria modernă, sub regimul concurenţei.

D-l Proudhon face apoi o prea „interesantă“ „genealogie“, pentru a demonstra cum s-a născut fabrica din diviziunea muncii şi munca salariată din fabrică.

1) El presupune un om care „a observat că, dacă ar separa producţia în diferitele ei părţi şi fiecare dintre aceste părţi ar fi executată de un alt muncitor“, forţele de producţie ar creşte.

2) Acest om, „sezisînd firul acestei idei, consideră că, formînd un grup permanent de lucrători selecţionaţi pentru obiectul special pe care şi-l propune, va obţine o producţie mai mare etc.“

3) Acest om face o propunere altor oameni, pentru a-i face să înţeleagă ideea sa şi să seziseze firul ei.

4) La începutul industriei, acest om tratează de la egal la egal cu tovarăşii săi, care mai tîrziu devin muncitorii săi.

5) „Se înţelege, desigur, că această egalitate iniţială a trebuit să dispară repede, din cauza poziţiei avantajoase a stăpînului şi a dependenţei salariatului“.

Iată încă un eşantion al metodei istorice si descriptive a d-lui Proudhon.

Să cercetăm acum, din punct de vedere istoric şi economic, dacă realmente fabrica sau maşina au introdus principiul de autoritate în societate după diviziunea muncii; dacă, pe de o parte, a avut loc, cu acest prilej, o reabilitare a muncitorului, deşi, pe de altă parte, el a fost supus autorităţii; dacă maşina, prin reconstituirea muncii divizate, este sinteza ei, opusă analizei acesteia.

Ca şi fabrica, societatea, ca un întreg, are şi ea o diviziune a muncii. Dacă am lua ca model diviziunea muncii dintr-o fabrică modernă pentru a o aplica apoi unei societăţi întregi, ne vom convinge că societatea cea mai bine organizată pentru productia avuţiilor ar fi incontestabil aceea cu un singur patron-şef, care ar repartiza munca între diferiţii membri ai comunităţii după o regulă dinainte stabilită. Realitatea este însă alta. În timp ce în cadrul fabricii moderne diviziunea muncii este minuţios rînduită de autoritatea patronului, societatea modernă nu are altă regulă, altă autoritate pentru a repartiza munca decît libera concurenţă.

Sub regimul patriarhal, sub regimul castelor, sub regimul feudal şi corporativ, diviziunea muncii în întreaga societate avea loc după reguli fixe. Aceste reguli au fost oare stabilite de un legislator? Nu. Ivite la început din condiţiile producţiei materiale, ele au fost ridicate la rangul de legi mult mai tîrziu. În felul acesta, diferitelor forme ale diviziunii muncii le-au corespuns diferite forme de organizare socială. În ceea ce priveşte diviziunea muncii în ateliere, ea era foarte puţin dezvoltată în toate aceste forme ale societăţii arătate mai sus.

Se poate chiar stabili ca regulă generală că, cu cît diviziunea muncii în cadrul societăţii emană mai puţin de la o autoritate, cu atît mai mult se dezvoltă diviziunea muncii în cadrul atelierului şi cu atît mai mult aceasta este supusă autorităţii unui singur individ. Prin urmare, în ceea ce priveşte diviziunea muncii, există un raport invers între autoritatea din cadrul atelierului şi autoritatea din cadrul societăţii.

Să vedem acum ce este fabrica, unde ocupaţiile sînt foarte divizate, unde munca fiecărui muncitor se reduce la o operaţie foarte simplă şi unde autoritatea, capitalul, grupează şi conduce lucrările. Cum a luat naştere această fabrică? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să cercetăm cum s-a dezvoltat industria manufacturieră propriu-zisă. Înţeleg să vorbesc despre industria care încă nu este industria modernă cu mașinile ei, dar care nu mai este nici industria meşteşugarilor din evul mediu şi nici industria casnică. Nu vom intra în detalii prea ample; nu vom da decît cîteva puncte sumare, pentru a arăta că nu se poate face istorie cu formule.

Una dintre condiţiile necesare pentru formarea industriei manufacturiere a fost acumularea capitalurilor, înlesnită de descoperirea Americii si de importul metalelor ei preţioase.

S-a dovedit în suficientă măsură că creşterea mijloacelor de schimb a avut ca urmare, pe de o parte, deprecierea salariilor şi a rentelor funciare şi, pe de altă parte, creşterea profiturilor industriale. Cu alte cuvinte: pe măsură ce decădea clasa proprietarilor funciari si clasa celor ce muncesc, seniorii feudali şi poporul, se ridica clasa capitaliştilor, burghezia.

Au mai existat şi alte împrejurări care au contribuit simultan la dezvoltarea industriei manufacturiere: creşterea cantităţii mărfurilor puse în circulaţie de îndată ce s-au stabilit relaţiile comerciale cu Indiile orientale pe la capul Bunei Speranţe, regimul colonial şi dezvoltarea comerţului maritim.

Un alt punct de care nu s-a ţinut încă îndeajuns seamă în istoria industriei manufacturiere este concedierea numeroaselor suite ale seniorilor feudali, ai căror membri subalterni se transformaseră în vagabonzi înainte de a intra în atelier. Apariţia atelierului manufacturier este precedată în secolele al XV-lea si al XVI-lea de un vagabondaj aproape general. Atelierul şi-a mai găsit un puternic sprijin în numeroşi ţărani care afluau secole de-a rîndul spre oraşe, fiind neîncetat izgoniţi de la ţară din cauza transformării ogoarelor în păşuni şi a progresului în agricultură, ceea ce făcea să fie nevoie de mai puţine braţe de muncă pentru cultivarea pămînturilor.

Extinderea pieţei, acumularea capitalurilor, modificările intervenite în poziţia socială a claselor, marele număr de oameni lipsiţi la un moment dat de sursa lor de venit — iată atîtea condiţii istorice pentru formarea manufacturii. Nu înţelegerea prin bună învoială între egali i-a adunat pe oameni în ateliere, cum susţine d-l Proudhon. Manufactura nu a apărut nici măcar în sînul vechilor corporații. Negustorul, nu vechiul meşter breslaş, a fost acela care a devenit patronul atelierului modern. Aproape pretutindeni s-a dat o luptă îndîrjită între manufactură şi meşteşuguri.

Acumularea şi concentrarea de unelte si de muncitori a precedat dezvoltarea diviziunii muncii în interiorul atelierului. O trăsătură caracteristică a manufacturii consta mai curînd în reunirea mai multor muncitori şi a mai multor meserii într-un singur loc, într-o sală, sub comanda unui capital, decît în descompunerea muncii în părţile ei componente si în adaptarea unui muncitor special la o muncă foarte simplă.

Utilitatea unui atelier consta nu atît în diviziunea muncii propriu-zise, cît în faptul că se lucra pe scară mai mare, că se economiseau o mulţime de cheltuieli neproductive etc. La sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea, manufactura olandeză de-abia cunoştea diviziunea muncii.

Dezvoltarea diviziunii muncii presupune reunirea muncitorilor într-un singur atelier. Nici în secolul al XVI-lea şi nici în secolul al XVII-lea nu întîlnim măcar un singur exemplu în care diferitele ramuri ale aceleiaşi meserii să se fi dezvoltat fiecare în parte, în aşa măsură încît să fi fost suficientă concentrarea lor într-un loc pentru a obţine atelierul gata format. Dar, de îndată ce au fost reuniţi atît oamenii cît şi uneltele de producţie, diviziunea muncii, aşa cum exista sub formă de breaslă, era reprodusă şi se reflecta în mod necesar în interiorul atelierului.

Pentru d-l Proudhon, care, chiar dacă vede lucrurile, le vede de-a-ndoaselea, diviziunea muncii, aşa cum o înţelege Adam Smith, precedă atelierul, în timp ce în realitate atelierul este una dintre condiţiile de existenţă a diviziunii muncii.

Maşinile, în adevărata accepţie a cuvîntului, datează de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Nu e nimic mai absurd decît să vezi în maşini antiteza diviziunii muncii, sinteza care restabileşte unitatea muncii fărîmiţate.

Maşina este o reunire a uneltelor de muncă, şi nicidecum o combinare de munci pentru muncitorul însuşi.

„Cînd prin diviziunea muncii fiecare operaţie distinctă a fost redusă la întrebuinţarea unei simple unelte, reunirea tuturor acestor unelte puse în acţiune de un singur motor constituie o maşină“ (Babbage, „Traité sur l'économie des machines“ etc., Paris, 1833 ⁶⁶).

Unelte simple, acumulare de unelte, unelte compuse acţionate de un singur motor manual — omul —, unelte acţionate de forţele naturii, maşina, sistemul de maşini cu motor automat — iată evoluţia maşinilor.

Concentrarea uneltelor de producţie şi diviziunea muncii sînt tot atît de strîns legate una de alta ca şi concentrarea puterii de stat şi diviziunea intereselor private în domeniul politic. În Anglia, prin concentrarea pămînturilor, a acestor unelte de muncă agricolă, există atît diviziunea muncii agricole cît şi exploatarea pămînturilor cu maşini. În Franța, unde uneltele de muncă agricolă sînt fărîmiţate, unde există sistemul de parcele, nu există în general nici diviziunea muncii agricole, nici folosirea maşinilor în agricultură.

Pentru d-l Proudhon, concentrarea uneltelor de muncă înseamnă negarea diviziunii muncii. În realitate, lucrurile se prezintă invers. Pe măsură ce sporeşte concentrarea uneltelor, se dezvoltă şi diviziunea muncii, şi viceversa. Iată de ce orice mare invenţie în domeniul mecanicii este urmată de o diviziune şi mai mare a muncii şi fiecare sporire a diviziunii muncii aduce, la rîndul ei, noi invenţii mecanice.

E de prisos să reamintim că marile progrese în ceea ce priveşte diviziunea muncii au început în Anglia după inventarea maşinilor. Astfel, ţesătorii şi torcătorii erau în cea mai mare parte ţărani, situaţie care mai dăinuie şi astăzi în ţările înapoiate. Inventarea maşinilor a desăvîrşit separarea muncii manufacturiere de munca agricolă. Ţesătorul şi torcătorul, reuniţi odinioară într-o singură familie, au fost despărţiţi de maşină. Datorită maşinii, torcătorul poate locui în Anglia, în timp ce ţesătorul poate să stea în Indiile orientale. Înainte de inventarea maşinilor, industria unei ţări prelucra mai ales materiile prime produse de propriul ei sol. Astfel Anglia prelucra lîna, Germania inul, Franţa mătăsurile şi inul, iar Indiile orientale şi Levantul bumbacul etc. Datorită folosirii maşinilor şi a aburului, diviziunea muncii a putut să ia astfel de proporţii, încît marea industrie, desprinsă de solul naţional, depinde exclusiv de piaţa mondială, de schimburile internaţionale, de diviziunea internaţională a muncii. În sfîrşit, maşina exercită o asemenea influenţă asupra diviziunii muncii, încît, atunci cînd în procesul de producţie al unui obiect oarecare a devenit posibil ca diferite părţi ale acestuia să fie fabricate cu maşina, procesul de producţie se scindează de îndată în două ramuri, independente una de alta.

Mai e oare nevoie să vorbim de scopul providențial şi filantropic pe care d-l Proudhon îl descoperă în inventarea şi în folosirea iniţială a maşinilor?

Cînd în Anglia comerţul s-a dezvoltat în aşa măsură încît munca manuală nu mai putea să-i facă faţă, s-a simţit nevoia unor maşini. Oamenii s-au gîndit atunci să aplice ştiinţa mecanică, deja gata formată în secolul al XVIII-lea.

Apariţia fabricii este marcată prin acte care numai filantropice nu erau. Copiii munceau sub amenințarea biciului; ei deveniseră un obiect de trafic, încheindu-se adevărate contracte cu orfelinatele. Au fost abrogate toate legile cu privire la ucenicie, deoarece, ca să folosim cuvintele d-lui Proudhon, nu mai era nevoie de muncitori sintetici. În sfîrşit, începînd din 1825, aproape toate noile invenţii au fost rezultatul ciocnirilor dintre muncitori şi patroni, care căutau pe toate căile să deprecieze specialitatea muncitorului. După fiecare nouă grevă cît de cît însemnată apărea o nouă maşină. Atît de puţin considera muncitorul folosirea maşinilor ca o reabilitare, sau ca o restaurare a sa, cum pretinde d-l Proudhon, încît în secolul al XVIII-lea el s-a opus timp îndelungat dominaţiei incipiente a maşinii automate.

„Wyatt — spune doctorul Ure — descoperise degetele torcătoare (seria de valţuri cu zimţi) cu mult înainte de Arkwright. Dificultatea principală nu consta propriu-zis în inventarea unui mecanism automat... Dificultatea o constituia mai ales disciplina necesară pentru a-i face pe oameni să renunţe la obiceiurile lor anarhice în muncă şi să se identifice cu regularitatea invariabilă a mişcării unei mari maşini automate. A inventa însă şi a traduce în viaţă codul disciplinei de fabrică adaptat la nevoile şi la ritmul sistemului automat, această muncă demnă de un Hercule a fost opera nobilă a lui Arkwright“.

În fond, prin introducerea maşinilor, diviziunea muncii în cadrul societăţii a crescut, sarcina muncitorului în cadrul atelierului s-a simplificat, concentrarea capitalului a crescut, iar omul a fost si mai mult fărîmiţat.

Cînd d-l Proudhon vrea să fie economist şi să renunţe o clipă la „evoluţia seriei de idei în minte“, atunci împrumută erudiţie de la Adam Smith, care a scris în perioada în care fabrica abia lua naştere. Într-adevăr, ce mare este deosebirea dintre diviziunea muncii care exista pe vremea lui Adam Smith şi cea care există în fabrica modernă! Pentru a o înţelege mai bine, este de ajuns să cităm cîteva pasaje din „Filozofia manufacturilor“ a doctorului Ure.

„Cînd A. Smith şi-a scris nemuritoarea sa lucrare despre elementele economiei politice, sistemul industriei mecanizate abia dacă era cunoscut. Cu drept cuvînt a considerat el că diviziunea muncii este marele principiu al perfecţionării manufacturii. Luînd ca exemplu o fabrică de ace cu gămălie, el a demonstrat că un lucrător care se perfecţionează prin practică într-o singură direcţie devine mai îndemînatic şi mai puţin costisitor. În conformitate cu acest principiu, el a observat că în fiecare ramură a manufacturii anumite operaţii, de pildă tăierea firelor de alamă în lungimi egale, se execută mai lesne; că altele, de pildă fasonarea şi aplicarea gămăliilor, sînt relativ mai grele; el ajunge deci la concluzia că fiecăreia dintre aceste operaţii i se poate adapta un lucrător, al cărui salariu să corespundă îndemînării sale. Tocmai această adaptare constituie fondul diviziunii muncii. Dar ceea ce a putut servi ca exemplu util pe vremea doctorului Smith, astăzi nu ar putea decît să inducă în eroare publicul cu privire la principiul real al industriei de fabrică. Într-adevăr, repartizarea sau mai curînd adaptarea diferitelor operaţii la capacitatea fiecărui individ nu intră cîtuşi de puţin în planul de activitate al fabricii; dimpotrivă, pretutindeni unde un procedeu oarecare reclamă multă dexteritate şi precizie, mîna unui muncitor iscusit, dar care poate adesea să greşească, este înlocuită de un mecanism special, a cărui muncă automatizată este atît de bine pusă la punct, încît şi un copil o poate supraveghea.

Principiul sistemului de fabrică constă deci în a înlocui munca manuală cu munca mecanizată şi în a înlocui diviziunea muncii dintre meseriaşi prin descompunerea unui proces de muncă în părţile lui componente. În sistemul muncii manuale, mîna de lucru era de obicei elementul cel mai costisitor dintr-un produs oarecare; în sistemul muncii mecanizate, dibăcia meseriaşului este înlocuită tot mai mult de simpla supraveghere a maşinii.

Slăbiciunea naturii umane este atît de mare, încît muncitorul, cu cît e mai iscusit, cu atît e mai voluntar, mai intratabil şi mai inapt pentru un sistem mecanizat, pe care pornirile sale capricioase îl pot în mare măsură prejudicia în ansamblul său. Obiectivul principal al fabricantului de astăzi este deci de a reduce, combinînd ştiinţa cu capitalurile sale, funcţia muncitorilor lui la exercitarea vigilenţei şi a dexterităţii, însuşiri care se perfecţionează în tinereţe dacă sînt fixate asupra unui singur obiect.

După sistemul gradaţiei muncii, este nevoie de ucenicie de cîţiva ani înainte ca ochiul şi mîna muncitorului să capete destulă dexteritate pentru a efectua unele operaţii mecanizate deosebit de grele; în conformitate însă cu sistemul care descompune un proces de muncă, reducîndu-l la părţile lui componente care sînt efectuate de maşini automate, aceste operaţii parţiale elementare pot fi încredinţate unui muncitor cu o capacitate obişnuită, după ce a fost supus unei scurte probe; la nevoie el poate chiar să fie trecut de la o maşină la alta, după bunul plac al directorului întreprinderii. Astfel de mutări sînt vădit opuse vechii rutine, care, divizînd munca, încredinţa unui muncitor sarcina de a fasona gămălia, altuia sarcina de a ascuţi vîrful, muncă plictisitoare şi enervantă prin uniformitatea ei... După principiul egalizării însă, sau după sistemul mecanizat, facultăţile muncitorului sînt supuse numai unui exerciţiu plăcut“ etc... „Întrucît munca sa se reduce la supravegherea unui mecanism bine pus la punct, el poate să o înveţe în scurt timp; iar atunci cînd trece de la o maşină la alta, el variază munca, îşi îmbogăţeşte ideile reflectînd asupra îmbinării generale a rezultatelor muncii sale şi a tovarăşilor săi. Astfel, această încătuşare a facultăţilor, această îngustare a ideilor, această frînare a dezvoltării fizice a muncitorului, care nu fără motiv au fost atribuite diviziunii muncii, nu pot, în împrejurări obişnuite, să se mai repete sub regimul unei repartiții egale a muncilor.

Scopul constant si tendinţa oricărei perfecţionări a tehnicii este, într-adevăr, de a renunţa cu totul la munca omului sau de a-i scădea preţul, înlocuind munca bărbaţilor prin munca femeilor si a copiilor sau munca meseriaşilor calificaţi prin munca unor muncitori necalificaţi... Această tendinţă de a folosi numai copii cu privire ageră şi cu degete abile în locul muncitorilor rutinaţi dovedeşte că dogma scolastică despre diviziunea muncii după diferitele grade de iscusinţă a fost, în sfîrşit, abandonată de fabricanţii noştri luminaţi“ (André Ure. „Philosophie des manufactures, ou Économie industrielle“, vol. I, cap. 1 ⁶⁷).

Ceea ce caracterizează diviziunea muncii în sînul societăţii moderne este faptul că ea dă naştere la specializare, la diferite profesiuni şi totodată şi la idiotizarea profesională.

„Sîntem cuprinşi de admiraţie — spune Lemontey — văzînd cum la antici un om putea să fie, concomitent, un eminent filozof, poet, orator, istoric, preot, om de stat şi conducător de oști. Pe noi ne uluieşte aspectul unui domeniu atît de vast. Fiecare îşi face un gard şi se închide în ograda sa. Nu ştiu dacă prin această fărîmiţare cîmpul de activitate se măreşte, dar ştiu prea bine că omul se închirceşte“.

Ceea ce caracterizează diviziunea muncii în fabrică este faptul că munca a pierdut orice caracter de specialitate. Dar, din moment ce orice fel de dezvoltare specială încetează, nevoia de universalitate, tendinţa spre o dezvoltare multilaterală a individului începe să se facă simţită. Fabrica înlătură specializarea şi idiotizarea profesională.

D-l Proudhon, care nu a priceput nici măcar această singură latură revoluţionară a fabricii, face un pas înapoi şi propune muncitorului să nu se limiteze să facă numai a douăsprezecea parte dintr-un ac cu gămălie, ci, pe rînd, toate cele douăsprezece părţi. Muncitorul ar ajunge astfel la ştiinţa şi la conştiinţa unui ac de gămălie. Iată ce înseamnă munca sintetică a d-lui Proudhon. Nimeni nu va contesta faptul că o mişcare înainte şi alta înapoi este de asemenea o mişcare sintetică.

Pe scurt, d-l Proudhon n-a depăşit idealul micului-burghez. Şi pentru a realiza acest ideal el nu poate găsi nimic mai bun decît să ne readucă la starea de calfă sau, cel mult, de meşter breslaş din evul mediu. Este de ajuns, spune el undeva în cartea sa, să fi făcut o singură dată în viaţă o capodoperă, să te fi simţit o singură dată om. Nu este oare aceasta, atît din punct de vedere al formei cît şi al conţinutului, capodopera cerută de breslele evului mediu?

§ III. Concurenţa şi monopolul

D-l Proudhon începe prin a apăra necesitatea veşnică a concurenţei împotriva celor care vor s-o înlocuiască prin emulaţie ^*6.

Nu există „emulaţie fără scop“. „Obiectul oricărei pasiuni este în mod necesar analog pasiunii însăşi: femeia este obiectul pasiunii pentru amant, puterea pentru ambiţios, aurul pentru zgîrcit, cununa pentru poet; obiectul emulaţiei industriale este în mod necesar profitul. Emulaţia nu este altceva decît însăşi concurenţa“.

Concurenţa este emulaţia în vederea profitului. Oare emulaţia industrială este în mod necesar emulaţia în vederea profitului, deci concurenţa? D-l Proudhon o dovedeşte afirmînd-o. Am văzut: a afirma înseamnă pentru el a dovedi, după cum a presupune înseamnă a nega.

Dacă obiectul imediat al pasiunii amantului este femeia, obiectul imediat al emulaţiei industriale este produsul, şi nu profitul.

Concurenţa nu este emulaţia industrială, ci emulaţia comercială. În zilele noastre emulaţia industrială nu există decît în vederea comerţului. Există chiar faze în viaţa economică a popoarelor moderne în care toată lumea este cuprinsă de un fel de febră de a realiza profituri fără a produce. Această febră a speculaţiei, care revine periodic, dezvăluie adevăratul caracter al concurenţei, care încearcă să scape de necesitatea emulaţiei industriale.

Dacă i-aţi fi spus unui meşteşugar din secolul al XIV-lea că privilegiile vor fi abrogate împreună cu întreaga organizaţie feudală a industriei pentru a fi înlocuite cu emulaţia industrială, numită concurenţă, el v-ar fi răspuns că privilegiile diferitelor corporaţii, bresle, jurande reprezintă concurenţa organizată. D-l Proudhon spune acelaşi lucru atunci cînd afirmă că „emulaţia nu este altceva decît însăşi concurenţa“.

„Daţi ordin ca, începînd de la 1 ianuarie 1847, munca şi salariul să fie garantate pentru toţi; va urma îndată o largă destindere după tensiunea încordată a industriei“.

În locul unei presupuneri, al unei afirmaţii şi al unei negaţii avea acum un decret, pe care d-l Proudhon îl emite pentru a dovedi tocmai necesitatea concurenţei, veşnicia ei ca categorie etc.

Dacă cineva îşi închipuie că nu este nevoie decît de decrete pentru a scăpa de concurenţă, nu vom scăpa niciodată de ea. Şi dacă se ajunge pînă acolo încît se propune abolirea concurenţei, menţinîndu-se totodată salariul, se propune înfăptuirea unui nonsens prin decret regal. Dar popoarele nu acţionează prin decrete regale. Înainte de a face astfel de decrete, popoarele trebuie să-şi fi schimbat din temelii cel puţin condiţiile lor de existenţă industrială şi politică, prin urmare tot modul lor de viaţă.

D-l Proudhon va răspunde cu aplombul său imperturbabil că aceasta este ipoteza „unei transformări a naturii noastre fără antecedente în istorie“ şi că el ar avea dreptul „să nu ne lase să participăm la discuţie“ în virtutea nu ştim cărui decret.

D-l Proudhon ignorează faptul că întreaga istorie nu este decît o continuă transformare a naturii umane.

„Să rămînem la fapte. Revoluţia franceză a fost făcută atît pentru libertatea industrială cît şi pentru libertatea politică; şi, cu toate că în 1789 Franţa nu-şi dădea seama de toate consecinţele principiului a cărui realizare o cerea, putem să spunem sus si tare că ea nu s-a înşelat nici în dorinţele ei şi nici în speranţele ei. Oricine ar încerca să nege acest lucru ar pierde în ochii mei dreptul la critică: nu voi discuta niciodată cu un adversar care ar susţine în principiu eroarea spontană a 25.000.000 de oameni... Dacă concurenţa nu ar fi un principiu de economie socială, un decret al destinului, o necesitate a sufletului omenesc, pentru ce, în loc să desfiinţeze corporaţiile, breslele şi jurandele, oamenii nu s-ar gîndi mai curînd să le refacă?“

Astfel, pentru că francezii din secolul al XVIII-lea au desfiinţat corporaţiile, breslele şi jurandele în loc să le modifice, francezii din secolul al XIX-lea trebuie să modifice concurenţa în loc s-o desfiinţeze. Deoarece concurenţa a fost instaurată în Franţa în secolul al XVIII-lea ca o consecinţă a necesităţilor istorice, această concurenţă nu trebuie să fie desfiinţată în secolul al XIX-lea din cauza altor necesităţi istorice. D-l Proudhon, neînţelegînd că apariţia concurenţei era legată de dezvoltarea reală a oamenilor din secolul al XVIII-lea, face din concurenţă o necesitate a sufletului omenesc in partibus infidelium ^*7. Ce ar fi făcut el din marele Colbert pentru secolul al XVII-lea?

După revoluţie a venit starea de lucruri actuală. D-l Proudhon caută şi aici fapte pentru a demonstra veşnicia concurenţei, dovedind că toate ramurile de producţie în care această categorie nu este încă destul de dezvoltată, cum e cazul agriculturii, se află într-o stare de inferioritate, de înapoiere.

A afirma că există ramuri de producţie care încă nu sînt la înălţimea concurenţei, iar altele nu au atins încă nivelul producţiei burgheze, este o palavrageală care nu dovedeşte cîtuşi de puţin veşnicia concurenţei.

Iată la ce se rezumă întreaga logică a d-lui Proudhon: concurenţa este o relaţie socială în cadrul căreia dezvoltăm în prezent forţele noastre productive. El nu dă acestui adevăr o dezvoltare logică, ci formulări adesea foarte ample, spunînd că concurenţa este emulaţia industrială, modul actual de a fi liber, responsabilitatea în muncă, constituirea valorii, o condiţie pentru întronarea egalităţii, un principiu de economie socială, un decret al destinului, o necesitate a sufletului omenesc, o inspiraţie a justiţiei eterne, libertatea în diviziune, diviziunea în libertate, o categorie economică.

„Concurenţa şi asociaţia se sprijină una pe cealaltă. Departe de a se exclude, ele nu sînt nici măcar divergente. Cine spune concurenţă presupune şi un scop comun. Concurenţa nu înseamnă deci egoism, iar eroarea cea mai deplorabilă a socialismului este aceea de a o fi privit ca răsturnare a societăţii“.

Cine spune concurenţă spune scop comun, şi aceasta dovedeşte, pe de o parte, că concurenţa înseamnă asociaţie, iar pe de altă parte că concurenţa nu înseamnă egoism. Şi cine spune egoism nu spune scop comun? Orice egoism se exercită în societate şi prin societate. El presupune deci societatea, adică scopuri comune, nevoi comune, mijloace de producţie comune etc. etc. De aceea este oare întîmplător faptul că concurenţa şi asociaţia de care vorbesc socialiştii nu sînt nici măcar divergente?

Socialiştii ştiu foarte bine că societatea actuală se bazează pe concurenţă. Deci cum ar putea ei să reproşeze concurenţei că ea răstoarnă societatea actuală pe care ei înşişi vor s-o răstoarne? Şi cum ar putea să reproşeze concurenţei că ea ar răsturna societatea viitoare, în care ei văd, dimpotrivă, răsturnarea concurenţei?

D-l Proudhon spune mai departe că opusul monopolului este concurenţa, că, prin urmare, aceasta nu poate fi opusul asociaţiei.

Feudalismul a fost de la început opus monarhiei patriarhale; el nu era însă opus concurenţei, care nici nu exista încă. Urmează de aici că concurenţa nu este opusul feudalismului?

Într-adevăr, societate, asociaţie sînt denumiri care se pot da tuturor societăţilor, societăţii feudale ca şi societăţii burgheze, care este o asociaţie bazată pe concurenţă. Cum pot deci să existe socialişti care cred că pot combate concurenţa numai prin cuvîntul asociaţie? Şi cum poate însuşi d-l Proudhon să-şi închipuie că poate să apere concurenta împotriva socialismului desemnînd concurenţa numai prin numele de asociaţie?

Tot ce am spus pînă acum reprezintă latura frumoasă a concurenţei, aşa cum o înţelege d-l Proudhon. Să trecem acum la latura urîtă, adică la latura negativă a concurenţei, la inconvenientele ei, la ceea ce are distructiv, subversiv, într-un cuvînt la ceea ce are dăunător.

Tabloul pe care ni-l înfăţişează d-l Proudhon are ceva lugubru.

Concurenţa dă naştere mizeriei, alimentează războiul civil, „schimbă condiţiile naturale ale zonelor“, confundă naţionalităţile, zdruncină familiile, corupe conştiinţa publică, „răstoarnă noţiunile de echitate, justiţie“, morală si, ceea ce este mai rău, distruge comerţul cinstit şi liber, şi nici măcar nu dă în schimb valoarea sintetică, preţul fix şi cinstit. Concurenţa dezamăgeşte toată lumea, chiar şi pe economişti. Ea merge pînă acolo încît se distruge pe sine însăşi.

După ce d-l Proudhon înşiră toate laturile negative ale concurenţei, oare nu se dovedeşte ea a fi cel mai dizolvant, cel mai distructiv element pentru relaţiile societăţii burgheze, pentru principiile şi iluziile ei?

Să nu uităm că concurenţa devine din ce în ce mai distructivă pentru relaţiile burgheze pe măsură ce provoacă crearea febrilă de noi forţe productive, adică a condiţiilor materiale pentru o societate nouă. Cel puţin din acest punct de vedere latura negativă a concurenţei ar avea şi o parte pozitivă.

„Privită din punct de vedere al originii, concurenţa ca stare sau ca fază economică este rezultatul necesar... al teoriei reducerii cheltuielilor generale de producţie“.

Pentru d-l Proudhon circulaţia sîngelui este, probabil, o consecinţă a teoriei lui Harvey.

„Monopolul este sfîrşitul fatal al concurenţei, care îl produce prin propria şi neîncetata ei negare. Această creare a monopolului este însăşi justificarea lui... Monopolul este opusul firesc al concurenţei... şi, de vreme ce concurența este necesară, ea implică ideea de monopol, pentru că monopolul este un fel de sediu al fiecărei individualităţi concurente“.

Ne bucurăm împreună cu d-l Proudhon că măcar o dată poate şi el să aplice cu succes formula sa despre teză şi antiteză. Toată lumea ştie că monopolul modern ia naştere chiar din concurenţă.

În ceea ce priveşte conţinutul, d-l Proudhon recurge la imagini poetice. Concurenţa făcea „din fiecare subdiviziune a muncii un fel de domeniu suveran în care fiecare individ îşi afirma întreaga sa forţă şi independenţă“. Monopolul este „sediul fiecărei individualităţi concurente“. „Domeniul suveran“ face cel puţin cît „sediul“.

D-l Proudhon nu vorbeşte decît de monopolul modern creat de concurenţă. Dar, precum ştim cu toţii, concurenţa a fost creată de monopolul feudal. Astfel, la început, concurenţa a fost contrariul monopolului, iar nu monopolul contrariul concurenţei. Deci monopolul modern nu este o simplă antiteză, ci, dimpotrivă, adevărata sinteză.

Teză: Monopolul feudal anterior concurenţei.

Antiteză: Concurenţa.

Sinteză: Monopolul modern, care este negaţia monopolului feudal în măsura în care el presupune regimul concurenţei şi care este totodată negaţia concurenţei în măsura în care este monopol.

Astfel, monopolul modern, monopolul burghez, este monopolul sintetic, negarea negaţiei, unitatea contrariilor. El este monopolul în stare pură, normală, raţională. D-l Proudhon este în contradicţie cu propria sa filozofie atunci cînd face din monopolul burghez monopolul în stare brută, simplistă, contradictorie, spasmodică. D-l Rossi, pe care d-l Proudhon îl citează de cîteva ori în legătură cu monopolul, pare să fi înţeles mai bine caracterul sintetic al monopolului burghez. În lucrarea sa „Cours d'économie politique“ ⁶⁸, el face o distincţie între monopolurile artificiale şi monopolurile naturale. Monopolurile feudale, spune el, sînt artificiale, adică arbitrare; monopolurile burgheze sînt naturale, adică raţionale.

Monopolul este bun, raţionează d-l Proudhon, pentru că este o categorie economică, o emanaţie „a raţiunii impersonale a omenirii“. Concurenţa este şi ea ceva bun, fiind de asemenea o categorie economică. Dar ceea ce nu este bun este realitatea monopolului şi realitatea concurenţei. Şi mai rău este faptul că monopolul şi concurenţa se devorează reciproc. Ce-i de făcut? Trebuie căutată sinteza acestor două noţiuni veşnice şi smulsă din sînul domnului, unde zace din timpuri imemoriale.

În viaţa practică întîlnim nu numai concurenţa, monopolul şi antagonismul lor, dar şi sinteza lor, care nu este o formulă, ci o mişcare. Monopolul produce concurenţa, concurenţa produce monopolul. Monopolurile se concurează, concurenţii devin monopolişti. Dacă monopoliştii limitează concurenţa dintre ei prin asociaţii parţiale, creşte concurenţa printre muncitori, şi cu cît masa proletarilor creşte faţă de monopoliştii unei naţiuni, cu atît devine mai sălbatică concurenţa dintre monopoliştii diferitelor naţiuni. Sinteza este de aşa natură, încît monopolul nu poate să se menţină decît angajîndu-se neîncetat în lupta de concurenţă.

Pentru a deduce dialectic impozitele care urmează monopolul, d-l Proudhon ne vorbeşte de geniul social care, după ce a urmat fără a pregeta calea sa în zig-zag,

„... după ce a păşit cu hotărîre, fără regrete şi fără opriri, ajungînd la răspîntia monopolului, aruncă o privire melancolică înapoi şi, după o cugetare adîncă, pune impozite pe toate obiectele de producţie şi creează o întreagă organizaţie administrativă, pentru ca toate posturile să fie predate proletariatului şi retribuite de oamenii monopolului“.

Ce să spunem despre acest geniu care pe nemîncate se plimbă în zig-zag? Şi ce să spunem despre această plimbare care nu are alt scop decît să distrugă pe burghezi prin impozite, cînd, dimpotrivă, impozitele servesc tocmai pentru a da burghezilor mijloacele de a se menţine ca clasă dominantă?

Pentru a ilustra numai în treacăt felul în care d-l Proudhon tratează detaliile economice, este suficient să arătăm că, după părerea lui, impozitul pe consumaţie ar fi fost stabilit în vederea egalităţii şi pentru a veni în ajutorul proletariatului.

Impozitul pe consumaţie a ajuns la deplina lui dezvoltare abia după instaurarea dominaţiei burgheziei. În mîinile capitalului industrial, adică ale bogăţiei sobre şi calculate, care se menţine, se reproduce şi creşte prin exploatarea directă a muncii, impozitul pe consumaţie era un mijloc pentru a exploata bogăţia frivolă, veselă, risipitoare a marilor seniori, care nu făceau altceva decît să consume. James Steuart a expus foarte bine scopul iniţial al impozitului de consumaţie în „Recherche des principes de l'économie politique“ ^*8, pe care a publicat-o cu zece ani înaintea apariţiei cărţii lui A. Smith.

„În monarhia absolută — spune el — se pare că creşterea bogăţiilor îi face pe principi să fie oarecum invidioși. De aceea ei iau impozite de la cei care se îmbogăţesc — impozite pe producţie. În regimurile constituţionale ele sînt prestate mai ales de cei care sărăcesc — impozite pe consumaţie. Astfel, regii pun un impozit pe industrie... De exemplu, capitaţia şi impozitul pe avere sînt proporţionale cu presupusa bogăţie a contribuabililor. Fiecare este impus proporţional cu profitul pe care se presupune că îl are. În regimurile constituţionale, impozitele se aplică de obicei pe consumaţie. Fiecare este impus proporţional cu cît cheltuieşte“ ⁶⁹.

În ceea ce priveşte succesiunea logică a apariţiei impozitelor, a balanţei comerciale, a creditului, atragem atenţia doar asupra faptului că burghezia engleză, care sub Wilhelm de Orania şi-a instaurat regimul politic, a creat imediat un nou sistem de impozite, creditul public şi sistemul de taxe protecţioniste, în clipa în care a fost în stare să-şi dezvolte nestînjenită condiţiile de existenţă.

Aceste observaţii sînt suficiente ca cititorul să-şi facă o idee justă despre divagaţiiile d-lui Proudhon asupra poliţiei sau impozitelor, asupra balanţei comerciale, creditului, comunismului şi populaţiei. Putem fi siguri că nici o critică, fie ea cît de indulgentă, nu va aborda cu seriozitate capitolele consacrate acestor probleme.

§ IV. Proprietatea funciară sau renta funciară

În fiecare epocă istorică, proprietatea s-a dezvoltat în mod diferit si în cadrul unor relaţii sociale cu totul diferite. De aceea a defini proprietatea burgheză nu înseamnă altceva decît a face expozeul tuturor relaţiilor sociale ale producţiei burgheze.

A privi proprietatea drept o relaţie independentă, o categorie aparte, o idee abstractă şi veşnică nu poate fi decît o iluzie a metafizicii sau a jurisprudenţei.

D-l Proudhon, deşi vorbeşte în aparenţă despre proprietate în general, nu tratează decît despre proprietatea funciară, despre renta funciară.

„Originea rentei, ca şi a proprietăţii, este, ca să spunem aşa, extra-economică: ea rezidă în consideraţii de psihologie şi de morală, care nu prea au legătură cu producerea avuţiilor“ (vol. II, pag. 265).

Astfel, d-l Proudhon recunoaşte că este incapabil să înţeleagă cauzele economice ale apariţiei rentei şi a proprietăţii. El recunoaşte că această incapacitate îl sileşte să recurgă la consideraţii de ordin psihologic şi moral, care, neavînd decît o legătură foarte vagă cu producerea avuţiilor, sînt totuşi foarte strîns legate de îngustimea vederilor lui istorice. D-l Proudhon afirmă că originea proprietăţii are ceva mistic şi misterios. Or, a vedea un mister în originea proprietăţii, adică a transforma într-un mister însăşi relaţia dintre producţie şi repartiţia uneltelor de producţie, nu înseamnă aceasta, ca să folosim limbajul d-lui Proudhon, a renunţa la orice pretenţii de ştiinţă economică?

D-l Proudhon

„se mărgineşte să reamintească că în a şaptea epocă a evoluţiei economice“ — cea a creditului — „se ivise necesitatea de a-l lega pe om mai strîns de natură, deoarece — ficţiunea desfiinţînd realitatea — activitatea omenească era ameninţată să se piardă în vid; preţul acestui nou contract a fost renta“ (vol. II, pag. 265).

Omul cu patruzeci de taleri l-a presimţit pe Proudhonul care avea să vină: „Cu voia dv., domnule creator: fiecare este stăpîn în lumea sa; dar nu veţi putea niciodată să mă faceţi să cred că lumea în care ne aflăm este de sticlă“ ⁷⁰. În lumea dv., în care creditul era un mijloc de a te pierde în vid, este foarte posibil ca proprietatea să fi devenit necesară pentru a-l lega pe om de natură. În lumea producţiei reale, în care proprietatea funciară este întotdeauna anterioară creditului, horror vacui ^*9 al d-lui Proudhon nu putea să existe.

O dată admisă existenţa rentei, oricare i-ar fi originea, ea este obiectul unei discuţii violente între arendaş şi proprietarul funciar. Care este rezultatul final al acestei discuţii, cu alte cuvinte care este mărimea medie a rentei? Iată ce spune d-l Proudhon:

„Teoria lui Ricardo răspunde la această întrebare. La începuturile societăţii, cînd omul, nou venit pe pămînt, nu avea în faţa lui decît imensitatea pădurilor, cînd pămînturile erau vaste şi industria abia se înfiripa, renta trebuie să fi fost egală cu zero. Pămîntul, încă nelucrat, era un obiect de întrebuinţare; nu era o valoare de schimb: era comun, nu social. Puţin cîte puţin, datorită creşterii numărului de familii şi progresului agriculturii, pămîntul a început să aibă preţ. Munca a dat solului valoarea lui: de aici a luat naştere renta. Cu cît un ogor dădea mai multe roade cu aceeaşi cantitate de muncă, cu atît era mai preţuit; de aceea proprietarii au năzuit totdeauna să-şi însuşească întregul rod al solului, minus cîştigul arendaşului, adică minus cheltuielile de producţie. Astfel proprietatea se ţine pe urmele muncii pentru a-i răpi din produs tot ceea ce depăşeşte cheltuielile reale avute. În timp ce proprietarul îndeplineşte o datorie mistică şi reprezintă faţă de plugar comunitatea, arendaşul nu este, în previziunile providenţei, decît un lucrător responsabil, care trebuie să dea socoteală societăţii de tot ceea ce culege peste cîştigul său legitim... Prin natura şi prin menirea ei, renta este deci un instrument de justiţie distributivă, unul din miile de mijloace pe care le pune în mişcare geniul economic pentru a ajunge la egalitate. Este un imens cadastru alcătuit, în slujba unui scop superior, din puncte de vedere opuse, de către proprietari şi arendaşi, nefiind posibilă o înţelegere între ei, iar rezultatul final al acestui cadastru trebuie să fie egalizarea proprietăţii asupra pămîntului între cei care îl exploatează şi industriaşi... Fără această magie a proprietăţii nu s-ar fi putut smulge plugarului excedentul produsului, pe care nu poate să nu-l considere ca fiind al său şi al cărui unic creator se crede. Renta, sau mai bine zis proprietatea funciară, a sfărîmat egoismul agricol şi a creat o solidaritate pe care nici o putere, nici o împărţire a pămîntului nu ar fi putut s-o realizeze... Acum, după ce efectul moral al proprietăţii a fost obţinut, rămîne să se facă repartiţia rentei“.

Toată această vorbărie se reduce mai întîi la următorul lucru: Ricardo spune că excedentul preţului produselor agricole peste cheltuielile lor de producţie, incluzînd în aceste cheltuieli profitul şi dobînda obişnuită la capital, determină măsura rentei. D-l Proudhon merge mai departe: el face să intervină proprietarul, ca un deus ex machina ^*10, care smulge plugarului tot excedentul producţiei sale peste cheltuielile de producţie. El recurge la intervenţia proprietarului pentru a explica proprietatea, la intervenţia rentierului pentru a explica renta. El răspunde la problemă punînd aceeaşi problemă după ce i-a adăugat o silabă.

Trebuie remarcat, de asemenea, că, determinînd renta prin fertilitatea diferită a pămîntului, d-l Proudhon îi dă o nouă origine, întrucît pămîntul, înainte de a fi evaluat în funcţie de gradul de fertilitate, „nu era“, după cum spune el, „o valoare de schimb, ci era comun“. Ce a devenit deci ficţiunea despre rentă care s-a născut din necesitatea de a-l readuce pe pămînt pe omul care era gata să se piardă în infinitul vidului?

Să debarasăm acum doctrina lui Ricardo de frazele providenţiale, alegorice şi mistice în care a avut grijă s-o învăluiască d-l Proudhon.

Renta, în sensul lui Ricardo, este proprietatea funciară sub forma burgheză, adică proprietatea feudală adaptată condiţiilor producţiei burgheze.

Am văzut că, după doctrina lui Ricardo, preţul tuturor obiectelor este determinat, în cele din urmă, de cheltuielile de producţie în care este inclus profitul industrial; cu alte cuvinte, este determinat de timpul de muncă cheltuit. În producţia industrială, preţul produsului pentru care s-a cheltuit cantitatea cea mai mică de muncă determină preţul tuturor celorlalte mărfuri de acelaşi fel, avînd în vedere că uneltele de producţie cele mai puţin costisitoare şi cele mai productive pot fi multiplicate la infinit şi că libera concurenţă creează, inevitabil, preţul de piaţă, adică un preţ comun pentru toate produsele de acelaşi fel.

În producţia agricolă, dimpotrivă, preţul produsului pentru care s-a cheltuit cantitatea cea mai mare de muncă determină preţul tuturor produselor de acelaşi fel. În primul rînd aici nu se pot înmulţi după plac, ca în producţia industrială, uneltele de producţie cu acelaşi grad de productivitate, adică terenurile cu o fertilitate egală. Apoi, pe măsură ce populaţia creşte, încep să fie cultivate terenuri de o calitate inferioară sau se fac pe acelaşi teren noi investiţii de capital, proporţional mai puţin rentabile decît primele. Şi într-un caz, şi în altul se foloseşte o cantitate de muncă mai mare pentru a obţine o cantitate de produse proporţional mai mică. Întrucît nevoile populaţiei reclamă acest surplus de muncă, produsul unui teren a cărui cultivare este mai costisitoare îşi găseşte în mod necesar un debuşeu, ca şi produsul unui teren a cărui cultivare costă mai puţin. Deoarece concurenţa nivelează preţul pieţei, produsul terenului mai bun se va vinde tot atît de scump ca şi cel al terenului inferior. Excedentul preţului produselor celui mai bun teren peste cheltuielile lor de producţie constituie renta. Dacă s-ar dispune întotdeauna de terenuri cu acelaşi grad de fertilitate; dacă s-ar putea recurge întotdeauna, la fel ca în industrie, la mașini mai puţin costisitoare şi mai productive sau dacă o a doua investiţie de capital ar produce tot atît cît şi prima, atunci preţul produselor agricole ar fi determinat de preţul de cost al produselor obţinute cu cele mai bune unelte de producţie, aşa cum am văzut că se întîmplă cu prețul produselor industriale. Dar din acel moment ar fi dispărut şi renta.

Pentru ca teoria lui Ricardo să aibă valabilitate generală, trebuie ^*11 să existe posibilitatea de a se investi nestînjenit capitalurile în diferite ramuri ale industriei; trebuie ca o concurenţă foarte puternică între capitalişti să fi adus profiturile la acelaşi nivel; ca arendaşul să nu mai fie decît un capitalist industrial care să ceară pentru capitalul său investit în terenuri inferioare ^*12 un profit egal cu acela pe care l-ar putea obţine dacă capitalul său ar fi plasat într-o ramură a industriei; ca să fi introdus şi în agricultură sistemul marii industrii; în sfîrşit, ca însuşi proprietarul funciar să nu mai pretindă decît un venit în bani.

E posibil ca pe alocuri, de pildă în Irlanda, renta să nu existe încă, cu toate că darea cu arendă a pămînturilor a luat o foarte mare dezvoltare. Deoarece renta este un excedent nu numai peste salariu, dar şi peste profitul industrial, ea nu poate exista în ţările în care venitul proprietarului funciar nu este decît o prelevare asupra salariului.

Astfel, renta nu numai că nu face din exploatatorul pămîntului, din arendaş, un simplu lucrător şi nu „smulge plugarului excedentul produsului, pe care el nu poate să nu-l considere ca fiind al său“, dar ea opune proprietarului funciar, în locul sclavului, al şerbului, al dijmaşului, al muncitorului agricol salariat, pe capitalistul industrial. De cînd proprietatea funciară s-a constituit ca izvor de rentă, proprietarul funciar nu mai primeşte decît excedentul peste cheltuielile de producţie, determinate nu numai de salariu, dar şi de profitul industrial. Deci proprietarul funciar este acela căruia renta îi smulge o parte din venitul său ^*13. S-a scurs multă vreme pînă ce arendaşul feudal a fost înlocuit de capitalistul industrial. În Germania, de pildă, această transformare s-a petrecut abia începînd din ultima treime a secolului al XVIII-lea. Numai în Anglia aceste relaţii dintre capitalistul industrial şi proprietarul funciar au ajuns la o dezvoltare deplină.

Atîta timp cît nu exista decît plugarul d-lui Proudhon, renta nu exista. De îndată ce există rentă, plugarul nu mai este arendaş, ci muncitor, este plugarul arendaşului. Decăderea muncitorului, redus la rolul de simplu muncitor, ziler, salariat, care munceşte pentru capitalistul industrial; apariţia capitalistului industrial, care exploatează pămîntul pe aceleaşi principii după care exploatează fabrica; transformarea proprietarului funciar dintr-un mic suveran într-un cămătar ordinar — iată diferitele relaţii pe care le exprimă renta.

Renta, în sensul lui Ricardo, este agricultura patriarhală transformată în întreprindere comercială, capitalul industrial investit în pămînt, burghezia oraşelor transplantată la ţară. Renta, în loc să-l lege pe om de natură, nu a făcut decît să lege exploatarea pămîntului de concurenţă. De îndată ce s-a constituit ca izvor de rentă, proprietatea funciară este ea însăşi rezultatul concurenţei, căci din această clipă ea depinde de valoarea de schimb a produselor agricole. Ca rentă, proprietatea funciară devine mobilă şi deci un obiect de comerţ. Renta nu este posibilă decît în momentul în care dezvoltarea industriei de la oraşe şi organizarea socială care ia naştere de pe urma acestei dezvoltări obligă pe proprietarul funciar să nu urmărească altceva decît profitul comercial, venitul în bani realizat de pe urma produselor sale agricole, să nu vadă, în sfîrşit, în proprietatea sa funciară altceva decît o maşină de fabricat bani. Renta l-a îndepărtat atît de mult pe proprietarul funciar de pămînt de natură, încît nici nu are măcar nevoie să cunoască moşiile sale, aşa cum se întîmplă în Anglia. Cît despre arendaş, despre capitalistul industrial şi despre muncitorul agricol, ei nu sînt mai legaţi de pămîntul pe care îl lucrează decît fabricantul şi muncitorul de fabrică de bumbacul sau de lîna pe care o prelucrează; ei nu ţin decît la preţul exploatării lor, la venitul bănesc. De aici văicărelile partidelor reacţionare, care doresc din tot sufletul reîntoarcerea la feudalism, la plăcuta viaţă patriarhală, la obiceiurile simple şi la marile virtuţi ale strămoşilor noştri. Faptul că solul a trebuit să se supună legilor care reglează toate celelalte industrii este şi va fi întotdeauna obiectul unor regrete interesate. Astfel se poate spune că renta a devenit forţa motrice care a lansat idila în mişcarea istoriei.

După ce presupune producţia burgheză ca fiind o condiţie necesară pentru existenta rentei, Ricardo aplică totuşi renta la proprietatea funciară din toate epocile şi din toate ţările. Este greşeala comună tuturor economiştilor care prezintă relaţiile producţiei burgheze ca pe nişte categorii veşnice.

De la scopul providenţial atribuit rentei, care este, pentru d-l Proudhon, transformarea plugarului în muncitor responsabil, el trece la repartizarea egalitară a rentei.

După cum am văzut, renta îşi are originea în preţul egal al produselor unor terenuri inegale ca fertilitate, astfel că un hectolitru de grîu care a costat 10 franci este vîndut cu 20 de franci, dacă cheltuielile de producţie se ridică, în cazul unui teren de calitate inferioară, la 20 de franci.

Atîta timp cît nevoia îi sileşte pe consumatori să cumpere produsele agricole aduse pe piaţă, preţul de piaţă al acestora este determinat de cheltuielile de producție a produsului celui mai scump. Această egalizare a prețului, rezultînd din concurenţă şi nu din fertilitatea diferită a terenurilor, este aceea care aduce proprietarului terenului mai bun o rentă de 10 franci de fiecare hectolitru pe care îl vinde arendaşul său.

Să presupunem un moment că preţul grîului este determinat de timpul de muncă necesar pentru a-l produce; în cazul acesta hectolitrul de grîu obţinut de pe terenul mai bun se va vinde cu 10 franci, în timp ce hectolitrul de grîu obţinut de pe un teren de calitate inferioară va costa 20 de franci. În această ipoteză, preţul mediu de piaţă va fi de 15 franci, în timp ce după legea concurenţei el este de 20 de franci. Dacă preţul mediu ar fi de 15 franci, atunci nu ar avea loc nici o repartiţie, nici egalitară, nici de alt fel, căci nu ar exista rentă. Renta există tocmai prin aceea că hectolitrul de grîu care îl costă pe producător 10 franci este vîndut cu 20 de franci. D-l Proudhon presupune egalitatea preturilor de piaţă la cheltuielile de producţie inegale, pentru a ajunge la repartiţia egalitară a produsului inegalităţii.

Înţelegem acum de ce economişti ca Mill, Cherbuliez, Hilditch şi alţii au cerut ca renta să fie atribuită statului, pentru a servi la achitarea impozitelor. Iată expresia necamuflată a urii capitalistului industrial faţă de proprietarul funciar, care i se pare inutil, o excrescenţă în ansamblul producţiei burgheze.

Dar a cere mai întîi 20 de franci pe hectolitrul de grîu pentru a face apoi o repartiţie generală a celor 10 franci luaţi în plus de la consumator este într-adevăr suficient pentru ca geniul social să-şi urmeze melancolic drumul lui în zig-zag şi să-şi spargă capul de primul colţ.

Renta devine, sub pana d-lui Proudhon,

„un imens cadastru alcătuit, în slujba unui scop superior, din puncte de vedere opuse, de către proprietari si arendaşi... iar rezultatul final al acestui cadastru trebuie să fie egalizarea proprietăţii asupra pămîntului între cei care îl exploatează şi industriaş“.

Numai în cadrul relaţiilor societăţii existente poate avea o valoare practică un cadastru oarecare format de rentă.

Or, noi am demonstrat că, numai în ţările cele mai avansate din punct de vedere industrial si comercial, arenda plătită de arendaş proprietarului este o expresie, mai mult sau mai puţin exactă, a rentei. În plus, această arendă cuprinde adesea şi dobînda plătită proprietarului pentru capitalul investit în pămînt. Poziţia terenurilor, vecinătatea oraşelor şi încă multe alte împrejurări influenţează mărimea arendei şi modifică renta. Aceste motive peremptorii ar ajunge pentru a dovedi inexactitatea unui cadastru bazat pe rentă.

Pe de altă parte, renta nu poate constitui un indice constant al gradului de fertilitate al unui teren, deoarece aplicarea modernă a chimiei schimbă în fiecare clipă natura terenului, iar cunoştinţele geologice încep tocmai în zilele noastre să răstoarne vechea apreciere a fertilităţii relative; abia acum douăzeci de ani s-a început desţelenirea unor întinse terenuri în comitatele răsăritene ale Angliei, terenuri care erau lăsate în paragină pentru că nu se apreciase destul de bine legătura dintre humus şi compoziţia stratului inferior.

Astfel istoria, departe de a da prin rentă un cadastru format odată pentru totdeauna, nu face decît să schimbe, să răstoarne cu totul cadastrele existente.

În sfîrşit, fertilitatea nu este o calitate atît de naturală cum s-ar crede: ea este strîns legată de relaţiile sociale existente. Un teren poate să fie foarte fertil pentru a fi cultivat cu grîu şi totuşi preţul de pe piaţă poate determina pe cultivator să-l transforme în păşune artificială şi să-l facă astfel nefertil.

D-l Proudhon a improvizat cadastrul său, care nu face nici cît cadastrul obişnuit, numai pentru a concretiza scopul providenţial egalitar al rentei.

„Renta — continuă d-l Proudhon — este dobînda plătită pentru un capital nepieritor, anume pămîntul. Şi deoarece acest capital, luat ca materie, nu este susceptibil de nici o sporire, ci numai de o îmbunătăţire nelimitată în ceea ce priveşte folosirea lui, rezultă de aici că în timp ce dobînda sau beneficiul realizat de pe urma împrumutului (mutuum) tinde să scadă neîncetat din cauza abundentei de capitaluri, renta tinde să crească mereu din cauza perfecţionării industriei, care are ca urmare o îmbunătăţire a mijloacelor de exploatare a pămîntului... Aceasta este, în esenţă, renta“ (vol. II, pag. 265).

De astă dată d-l Proudhon vede în rentă toate simptomele dobînzii, cu singura deosebire că e o dobîndă la un capital de un fel deosebit. Acest capital este pămîntul, capital veşnic, „care, luat ca materie, nu este susceptibil de nici o sporire, ci numai de o îmbunătăţire nelimitată în ceea ce priveşte folosirea lui“. Pe măsură ce civilizaţia progresează, dobînda tinde mereu să scadă, în timp ce renta tinde neîncetat să crească. Dobînda scade din cauza abundenţei de capitaluri; renta creşte o dată cu perfecţionările realizate în industrie, care au drept consecinţă metodele din ce în ce mai bune de exploatare a pămîntului.

Aceasta este, în esenţă, părerea d-lui Proudhon.

Să vedem mai întîi dacă este just ca renta să fie privită ca dobîndă la un capital.

Chiar şi pentru proprietarul funciar renta reprezintă dobînda la capitalul plătit pentru pămînt sau pe care l-ar obţine dacă ar vinde pămîntul. Dar, cumpărînd sau vînzînd pămîntul, el cumpără sau vinde numai renta. Preţul pe care-l plăteşte pentru a obţine renta este reglat după nivelul general al dobînzii şi nu are nimic a face cu însăşi natura rentei. Dobînda la capitalurile plasate în terenuri este în general inferioară dobînzii la capitalurile plasate în industrie sau în comerţ. Astfel, acela care nu face o distincţie între dobînda pe care pămîntul o aduce proprietarului şi renta însăşi o să fie de părere că dobînda la capitalul investit în pămînt scade şi mai mult decît dobînda la celelalte capitaluri. Or, nu este vorba de preţul de cumpărare sau de vînzare a rentei, nici de valoarea de schimb a rentei, nici de renta capitalizată, ci este vorba de însăşi renta.

Arenda poate să mai implice, în afară de renta propriu-zisă, şi dobînda la capitalul investit în pămînt. În acest caz proprietarul funciar primeşte această parte a arendei nu ca proprietar, ci în calitate de capitalist; totuşi nu aceasta este renta propriu-zisă, despre care urmează să vorbim.

Pămîntul, atîta timp cît nu este folosit ca mijloc de producţie, nu este capital. Pămînturile-capital pot fi sporite la fel ca orice alte unelte de producţie. Nu li se adaugă nimic la materie, cum spune d-l Proudhon, dar se înmulţesc pămînturile care servesc drept unelte de producţie. Ajunge să faci o nouă investiţie de capital în pămînturi deja transformate în mijloace de producţie, ca să fie sporit pămîntul-capital fără să se adauge pămîntului materie, adică fără să fie mărită suprafaţa de pămînt. Prin pămîntul-materie d-l Proudhon înţelege pămîntul limitat ca spaţiu. Cît despre veşnicia pe care d-l Proudhon o atribuie pămîntului, sîntem de acord că pămîntul are această virtute ca materie. Pămîntul-capital nu este mai veşnic decît oricare alt capital.

Aurul şi argintul, care aduc dobânzi, sînt tot atît de durabile şi de veşnice ca şi pămîntul. Dacă preţul aurului şi al argintului scade în timp ce preţul pămîntului creşte, aceasta, desigur, nu provine din natura pămîntului mai mult sau mai puţin veşnică.

Pămîntul-capital este un capital fix, dar capitalul fix se uzează ca şi capitalul circulant. Îmbunătăţirile aduse pămîntului trebuie să fie întreţinute şi repetate; ele nu durează decît un anumit timp şi, în privinţa aceasta, se aseamănă cu toate celelalte îmbunătăţiri care servesc la transformarea materiei în mijloace de producţie. Dacă pămîntul-capital ar fi veşnic, anumite regiuni s-ar înfăţişa cu totul altfel decît arată astăzi, şi am vedea Cîmpia Romei, Sicilia, Palestina în toată strălucirea fostei lor prosperităţi.

Sînt cazuri în care pămîntul-capital ar putea să dispară chiar dacă îmbunătăţirile aduse pămîntului rămîn.

Aceasta se întîmplă mai întîi ori de cîte ori renta propriu-zisă este desfiinţată de concurenţa altor pămînturi mai fertile; apoi îmbunătăţirile care au avut valoare într-o anumită perioadă nu mai au nici o valoare din momentul în care, prin dezvoltarea agronomiei, ele au devenit generale.

Reprezentantul pămîntului-capital nu este proprietarul funciar, ci arendaşul. Venitul pe care îl dă pămîntul în calitate de capital este dobînda şi profitul industrial, nu renta. Sînt pămînturi care aduc această dobîndă si acest profit, si care nu dau nici o rentă.

În rezumat, pămîntul, în măsura în care aduce dobîndă, este pământul-capital şi, ca pămînt-capital, nu dă rentă şi nu constituie proprietate funciară. Renta rezultă din relaţiile sociale în care are loc exploatarea pămîntului. Ea nu poate rezulta din natura mai mult sau mai puţin dură, mai mult sau mai puţin trainică a pămîntului. Renta îşi are obîrşia în societate, şi nu în pământ.

După d-l Proudhon, „îmbunătăţirea agriculturii“ — consecinţă a „perfecţionării industriei“ — este cauza neîncetatei urcări a rentei. Dimpotrivă, această îmbunătăţire face ca renta să scadă periodic.

În ce constă, în general, orice îmbunătăţire, fie în agricultură, fie în industrie? În a produce mai mult cu aceeaşi cantitate de muncă, în a produce tot atît, sau chiar mai mult, cu o cantitate mai mică de muncă. Datorită acestor îmbunătăţiri, arendaşul nu trebuie să cheltuiască o cantitate mai mare de muncă pentru a obţine relativ mai puţine produse. El nu e nevoit să recurgă la terenuri de calitate inferioară, iar capitalurile investite succesiv în acelaşi teren rămîn la fel de rentabile. Deci aceste îmbunătăţiri nu numai că nu fac să crească renta, după cum susţine d-l Proudhon, ci, dimpotrivă, ele constituie piedici temporare care se opun creşterii ei.

Proprietarii funciari englezi din secolul al XVII-lea înţelegeau atît de bine acest adevăr, încît s-au opus progresului agriculturii de teamă să nu le scadă veniturile. (Vezi Petty, economist englez din epoca lui Carol al II-lea ⁷¹).

§ V. Grevele şi coaliţiile muncitorilor

„Orice mărire a salariilor nu poate avea altă consecinţă decît urcarea preţului grîului, al vinului etc., adică creşterea mizeriei. Căci ce este salariul? Este preţul de cost al grîului etc.; este preţul integral al oricărui lucru. Să mergem şi mai departe: salariul este proporţionalitatea elementelor care constituie avuţia şi care sînt consumate în fiecare zi de masele de muncitori în scopul reproducţiei. Or, a dubla salariile... înseamnă a atribui fiecăruia dintre producători o parte mai mare decît produsul său, ceea ce constituie o contradicţie; dacă urcarea nu are loc decît într-un mic număr de industrii, aceasta înseamnă a provoca o perturbare generală a schimbului, într-un cuvînt creşterea mizeriei... Eu susţin că este imposibil ca grevele urmate de o urcare a salariilor să nu ducă la o scumpire generală; lucrul acesta este tot atît de sigur după cum doi si cu doi fac patru“ (Proudhon, vol. I, pag. 110 şi 111).

Negăm toate aceste afirmaţii, cu excepţia afirmaţiei că doi şi cu doi fac patru.

În primul rînd, nu există scumpire generală. Dacă preţul tuturor lucrurilor se dublează o dată cu salariul, atunci nu se produce nici o schimbare a preţurilor, ci numai a expresiilor.

Apoi o urcare generală a salariilor nu poate niciodată să provoace o scumpire mai mult sau mai puţin generală a mărfurilor. Într-adevăr, dacă toate industriile ar folosi acelaşi număr de muncitori în raport cu capitalul fix sau cu uneltele de producţie pe care le folosesc, o urcare generală a salariilor ar produce o scădere generală a profiturilor, iar preţul curent al mărfurilor nu ar suferi nici o schimbare.

Cum însă raportul dintre munca manuală şi capitalul fix nu este același în diferitele industrii, toate industriile care folosesc un capital fix relativ mai mare şi mai puţini muncitori vor fi silite, mai curînd sau mai tîrziu, să scadă preţul mărfurilor lor. În cazul contrar, cînd preţul mărfurilor nu scade, profitul lor se va ridica peste nivelul general al profiturilor. Maşinile nu sînt salariaţi. Prin urmare, urcarea generală a salariilor se răsfrînge mai puţin asupra industriilor care în comparaţie cu altele folosesc mai multe maşini şi mai puţini muncitori. Deoarece concurenţa tinde însă întotdeauna să niveleze rata profitului, profitul care se ridică peste nivelul general al profiturilor nu poate fi decît temporar. Astfel, cu excepţia cîtorva oscilaţii, o urcare generală a salariilor ar aduce, în locul unei urcări generale a preţurilor, cum spune d-l Proudhon, o scădere parţială, adică o scădere a preţului curent al mărfurilor, care se fabrică mai ales cu ajutorul maşinilor.

Urcarea şi scăderea profitului şi a salariilor nu exprimă decît proporţia în care capitaliştii şi muncitorii participă la produsul unei zile de muncă, fără a influenţa în majoritatea cazurilor preţul produsului. Dar că „grevele urmate de o urcare a salariilor duc la o scumpire generală, chiar la creşterea mizeriei“, acestea sînt idei care nu pot să încolţească decît în mintea unui poet neînţeles.

În Anglia, grevele au prilejuit întotdeauna inventarea şi aplicarea unor noi maşini. Maşinile erau, se poate spune, arma întrebuinţată de capitalişti pentru a înăbuşi revolta muncitorilor calificaţi. Self-acting mule ^*14, cea mai mare invenţie a industriei moderne, a scos din luptă pe torcătorii răsculaţi. Chiar dacă coaliţiile şi grevele nu ar avea alt rezultat decît acela de a stîrni împotriva lor invenţiile în domeniul mecanicii, şi în acest caz ele ar avea o influenţă extraordinară asupra dezvoltării industriei.

„Citesc — continuă d-l Proudhon —, într-un articol publicat de d-l Léon Faucher... în septembrie 1845, că de cîtva timp muncitorii englezi au pierdut obiceiul coaliţiilor, ceea ce este, desigur, un progres pentru care nu putem decît să-i felicităm; această îmbunătăţire a moralului muncitorilor se datoreşte, desigur, mai ales cunoștințelor lor economice. Nu de fabricanți depind salariile, spunea la mitingul de la Bolton un muncitor torcător. În epocile de depresiune, patronii nu sînt, ca să zicem aşa, decît biciul cu care se înarmează necesitatea şi, vrînd-nevrînd, trebuie să lovească. Principiul regulator este raportul dintre cerere si ofertă, şi patronii nu-l pot stăpîni... Foarte bine — exclamă d-l Proudhon — iată nişte muncitori bine educaţi, nişte muncitori model“ etc. etc. „Această pacoste lipsea Angliei; ea nu va trece canalul“ (Proudhon, vol. I, pag. 261 si 262).

La Bolton, radicalismul este mai dezvoltat decît în celelalte orașe din Anglia. Muncitorii din Bolton sînt cunoscuţi ca fiind cât se poate de revoluţionari. În timpul marilor agitaţii din Anglia pentru abolirea legilor cerealelor, fabricanţii englezi nu credeau că vor putea să înfrunte pe proprietarii funciari fără să împingă înainte pe muncitori. Cum însă interesele muncitorilor erau tot atît de opuse intereselor fabricanţilor pe cît erau de potrivnice interesele acestora intereselor proprietarilor funciari, firește că fabricanţii erau înfrînţi în mitingurile muncitorilor. Ce au făcut atunci fabricanţii? Pentru a salva aparentele, ei au organizat întruniri la care asistau în cea mai mare parte maiştri, puţinii muncitori care le erau devotaţi şi prieteni ai comerţului propriu-zis. Cînd, după aceea, adevăraţii muncitori au încercat, ca la Bolton si la Manchester, să participe si ei la aceste mitinguri pentru a protesta împotriva acestor simulacre de demonstraţii, li s-a interzis accesul pe motivul că ar fi un ticket-meeting, adică întruniri la care nu sînt admise decît persoane care posedă un bilet de intrare. Or, afişele anunțau întruniri publice. Ori de cîte ori se ţineau astfel de întruniri, gazetele fabricanţilor publicau dări de seamă bombastice si amănunţite asupra discursurilor ţinute. Este de la sine înţeles că aceste discursuri erau rostite de maiştri. Ziarele din Londra le reproduceau în întregime. D-l Proudhon are ghinionul de a confunda maiştrii cu muncitori obişnuiţi şi le poruncește să nu treacă peste canal.

Dacă în 1844 si în 1845 erau mai puţine greve decît înainte, aceasta s-a întîmplat pentru că 1844 si 1845 au fost primii doi ani de prosperitate a industriei engleze din 1837 încoace. Totuşi nici un trade-union nu a fost desfiinţat.

Să-i ascultăm acum pe maiştrii de la Bolton. După spusele lor, nu fabricanţii dictează salariile, pentru că nu de ei depinde preţul produsului, iar preţul produsului nu depinde de ei pentru că nu ei stăpînesc piaţa mondială. Pe baza acestui raţionament, ei lăsau să se înţeleagă că muncitorii nu trebuie să se coalizeze pentru a impune patronilor o majorare a salariilor. D-l Proudhon, dimpotrivă, le interzice coaliţiile de teamă ca nu cumva să fie urmate de o majorare a salariilor, care ar duce la o creştere generală a mizeriei. Nu este nevoie să spunem că într-un singur punct există un acord perfect între maiştri şi d-l Proudhon: anume că majorarea salariilor este echivalentă cu urcarea preţului produselor.

Să fie oare teama de o creştere a mizeriei adevărata cauză a supărării d-lui Proudhon? Nu. El este supărat pe maiştrii de la Bolton pur şi simplu pentru că aceştia determină valoarea prin cerere şi ofertă şi nu se sinchisesc de valoarea constituită, de valoarea ajunsă în stare de constituire, de constituirea valorii, inclusiv capacitatea permanentă de a putea fi schimbat şi toate celelalte proporţionalităţi ale raporturilor şi raporturi de proporţionalitate, flancate de providenţă.

„Greva muncitorilor este ilegală, şi nu numai codul penal spune aceasta, ci şi sistemul economic, şi necesitatea unei ordini stabilite. Se poate admite ca fiecare muncitor în parte să aibă libertatea de a dispune de persoana sa şi de braţele sale, dar ca muncitorii să încerce să îngenunche monopolul cu ajutorul coaliţiilor — iată un lucru pe care societatea nu-l poate îngădui“ (vol. I, pag. 334 şi 335).

D-l Proudhon are pretenţia să prezinte un articol al codului penal francez drept un rezultat necesar şi general al relaţiilor producţiei burgheze.

În Anglia coaliţiile sînt autorizate printr-o lege a parlamentului, si tocmai sistemul economic este acela care a silit parlamentul să promoveze această lege. În 1825, sub ministrul Huskisson, cînd parlamentul a trebuit să modifice legislaţia pentru a o pune din ce în ce mai mult de acord cu o stare de lucruri rezultată din libera concurenţă, el s-a văzut silit să abolească toate legile care interziceau coaliţiile muncitorilor. Cu cît industria modernă si concurenţa se dezvoltă, cu atît există mai multe elemente care provoacă şi stimulează coaliţiile, şi de îndată ce coaliţiile devin un fapt economic, consolidîndu-se zi de zi, nu mai poate să treacă mult timp pînă să devină şi un fapt legal.

Astfel, articolul din codul penal francez dovedeşte cel mult că industria modernă şi concurenţa nu prea erau dezvoltate în timpul Adunării constituante şi sub imperiu ⁷².

Economiştii şi socialiştii ^*15 sînt de acord asupra unui singur punct: condamnarea coaliţiilor. Numai motivarea actului de condamnare diferă.

Economiştii spun muncitorilor: nu vă coalizaţi. Coalizîndu-vă, stînjeniţi mersul regulat al industriei, împiedicaţi pe fabricanţi să efectueze comenzile, perturbaţi comerţul şi grăbiţi introducerea maşinilor, care, făcînd o parte din munca voastră inutilă, vă silesc să acceptaţi un salariu şi mai scăzut. De altfel, degeaba vă străduiţi: salariul vostru va fi întotdeauna determinat de raportul dintre braţele cerute şi braţele oferite, iar revolta voastră împotriva legilor eterne ale economiei politice înseamnă un efort pe cît de ridicol, pe atît de primejdios.

Socialiştii spun muncitorilor: nu vă coalizaţi, pentru că la urma urmei, ce veţi cîştiga prin aceasta? O majorare a salariilor? Economiştii vă vor dovedi cu prisosinţă că, după ce în caz de izbîndă veţi fi obţinut pentru scurtă vreme cei cîţiva gologani în plus, va urma o reducere permanentă a salariilor. Calculatori îndemînatici vă vor dovedi că va dura ani de zile pînă să vă scoateţi, cu ajutorul majorării salariului, toate cheltuielile pe care aţi trebuit să le faceţi în vederea organizării şi întreţinerii coaliţiilor. Si apoi noi, în calitatea noastră de socialişti, vă spunem că, lăsînd la o parte această chestiune bănească, tot muncitori veţi rămîne şi de acum încolo, iar patronii vor continua să fie patroni, ca şi înainte. Deci renunţaţi la coaliţii, renunţaţi la politică, căci a face coaliţii nu înseamnă oare a face politică?

Economiştii vor ca muncitorii să rămînă în societate aşa cum există ea şi cum a fost consemnată şi pecetluită în manualele lor.

Socialiştii vor ca muncitorii să nu se atingă de vechea societate, pentru a putea intra mai uşor în noua societate, pe care ei le-au pregătit-o cu atîta prevedere.

Dar, în ciuda unora şi a celorlalţi, în ciuda manualelor şi a utopiilor, coaliţiile nu au încetat nici o clipă să progreseze şi să capete amploare o dată cu dezvoltarea şi creşterea industriei moderne. Acest lucru este astăzi atît de evident, încît gradul de dezvoltare pe care l-a atins coaliţia muncitorească într-o ţară arată limpede locul pe care această ţară îl ocupă în ierarhia pieţei mondiale. Anglia, ţara în care industria a atins treapta cea mai înaltă de dezvoltare, are coaliţiile cele mai cuprinzătoare şi cele mai bine organizate.

În Anglia, muncitorii nu s-au mărginit numai la coaliţii parţiale avînd drept unic scop o grevă trecătoare şi care să fi încetat o dată cu ea. S-au format coaliţii permanente, trade-unionuri, care servesc muncitorilor ca bastion în lupta lor împotriva patronilor. În momentul de faţă, toate aceste trade-unionuri locale sînt unite în „National Association of United Trades“ ⁷³, care numără pînă în prezent 80.000 de membri şi al cărei comitet central se află la Londra. Organizarea acestor greve, coaliţii, trade-unionuri a mers mînă în mînă cu luptele politice ale muncitorilor, care constituie acum un mare partid politic sub numele de cartişti.

Primele încercări ale muncitorilor de a se asocia îmbracă totdeauna forma coaliţiilor.

Marea industrie concentrează într-un singur loc o mulţime de oameni care nu se cunosc între ei. Concurenţa le scindează interesele; dar menţinerea salariului, acest interes comun faţă de patronul lor, îi uneşte în aceeaşi idee de împotrivire: coalizare. Astfel coaliţia are întotdeauna un scop dublu: acela de a pune capăt concurenţei dintre muncitori, ca prin eforturi comune ei să poată face concurenţă capitalistului. Dacă primul scop al rezistenţei a fost numai acela de a menţine salariile, mai tîrziu, pe măsură ce capitaliştii se unesc, la rîndul lor, în vederea represiunii muncitorilor, coaliţiile, la început izolate, se grupează şi, în faţa capitalului întotdeauna unit, menţinerea asociaţiei devine pentru ei mult mai însemnată decît menţinerea salariului. Cît de adevărat este acest lucru rezultă din faptul că economiştii englezi sînt foarte miraţi cînd văd că muncitorii sacrifică o bună parte din salariul lor în folosul asociaţiilor create, după părerea acestor economişti, numai în vederea apărării salariului. În această luptă — adevărat război civil — se îmbină şi se dezvoltă toate elementele necesare bătăliei care va să vină. O dată ajunsă la acest punct, asociaţia capătă un caracter politic.

Condiţiile economice au transformat mai întîi masa populaţiei în muncitori. Dominația capitalului i-a făurit acestei mase o situație comună, interese comune. Astfel această masă a şi ajuns să fie o clasă faţă de capital, dar nu încă pentru sine însăşi. În lupta din care am semnalat numai cîteva faze, această masă se uneşte, se constituie ca clasă pentru sine însăşi. Interesele pe care le apără devin interese de clasă. Iar lupta dintre clase este o luptă politică.

Cît priveşte istoria burgheziei, ea prezintă două faze distincte: o fază în care s-a constituit ca clasă în condiţiile dominaţiei feudalismului şi a monarhiei absolute, si o fază în care, fiind constituită ca clasă, ea a răsturnat feudalismul şi monarhia pentru a transforma vechea societate într-o societate burgheză. Prima dintre aceste faze a fost mai lungă şi a cerut cele mai mari eforturi. Şi burghezia a început lupta ei prin formarea unor coaliţii parţiale împotriva seniorilor feudali.

S-au făcut multe cercetări pentru reconstituirea diferitelor faze istorice parcurse de burghezie de la comuna orăşenească medievală, autonomă, pînă la constituirea ei ca clasă.

Dar cînd este vorba de explicarea grevelor, a coaliţiilor şi a celorlalte forme sub care proletarii se organizează sub ochii noştri ca clasă, unii sînt cuprinşi de o adevărată teamă, alţii afişează un dispreţ transcendental.

Existenţa unei clase asuprite este condiţia vitală a oricărei societăţi bazate pe antagonismul dintre clase. Eliberarea clasei asuprite presupune deci în mod necesar crearea unei societăţi noi. Pentru ca o clasă asuprită să se poată elibera, trebuie atinsă o treaptă pe care forţele productive deja cucerite şi relaţiile sociale existente să nu mai poată coexista. Dintre toate uneltele de producţie, cea mai puternică forţă productivă este însăşi clasa revoluţionară. Organizarea elementelor revoluţionare ca clasă presupune existenţa tuturor forţelor productive care în genere puteau să ia naştere în sînul vechii societăţi.

Înseamnă oare aceasta că după prăbuşirea vechii societăţi va exista dominaţia unei noi clase, exprimată într-o nouă putere politică? Nu.

Condiţia eliberării clasei muncitoare este desfiinţarea tuturor claselor, după cum condiţia eliberării stării a treia, a burgheziei, a însemnat desfiinţarea tuturor stărilor ^*16 de orice fel.

Clasa muncitoare va înlocui, în cursul dezvoltării ei, vechea societate burgheză cu o asociaţie care exclude clasele şi antagonismul dintre ele, iar putere politică propriu-zisă nu va mai exista, pentru că puterea politică este tocmai expresia oficială a antagonismului dintre clase din societatea burgheză.

Deocamdată antagonismul dintre proletariat şi burghezie este o luptă de clasă, luptă a cărei ultimă expresie înseamnă o revoluţie totală. De altfel este oare de mirare că o societate bazată pe opoziţia dintre clase ajunge la contradicţia brutală al cărei ultim deznodământ este o luptă corp la corp?

Să nu se spună că mişcarea socială exclude mişcarea politică. Nu există mişcare politică care să nu fie în acelaşi timp şi socială.

Abia prin instaurarea unei ordini în care să nu mai existe nici clase şi nici antagonismul dintre clase, evoluţiile sociale vor înceta să mai fie revoluţii politice. Pînă atunci, în ajunul oricărei reorganizări generale a societăţii, ultimul cuvînt al științei sociale va fi totdeauna:

„Luptă sau moarte; lupta sîngeroasă sau neantul. Iată cum se pune în mod implacabil problema“ (George Sand) ⁷⁴.

*1. Aceasta era valabil pentru anul 1847. Pe atunci comerţul Statelor Unite pe piaţa mondială se mărginea mai ales la importul de produse industriale şi de imigranţi şi la exportul de bumbac şi de tutun, deci de produse ale muncii sclavilor din Sud. Statele nordice produceau mai ales grîu şi carne pentru statele sclavagiste. Desfiinţarea sclavajului a devenit posibilă numai după ce Nordul a început să producă grîu şi carne pentru export, devenind, pe lîngă aceasta, o ţară industrială, şi după ce India, Egipt, Brazilia etc. au devenit puternice concurente pentru monopolul american al bumbacului. Şi chiar atunci aceasta a avut ca urmare ruinarea Sudului, care nu a reuşit să înlocuiască sclavajul făţiş al negrilor prin sclavajul camuflat al kulilor indieni şi chinezi. — F. E. (Nota lui F. Engels la ediţia germană din 1885).

*2. Colegii de juraţi, exercitînd autoritatea supremă în corporaţie. — Nota Trad.

*3. În exemplarul dăruit N. Utinei este adăugat: „clasa muncitoare“. — Nota Red.

*4. — fiecăruia ce i se cuvine. — Nota Trad.

*5. — ceea ce trebuia demonstrat. — Nota Trad.

*6. Împotriva fourieriştilor. — F. E. (Nota lui Engels la ediţia germană din 1885).

*7. — în afara realităţii reale (literalmente: „în ţara necredincioşilor“ — adaos la titlul episcopilor catolici numiţi în funcţii pur nominale de episcopi ai ţărilor necreştine). — Nota Red.

*8. „Studiu asupra principiilor de economie politică“. — Nota Trad.

*9. — oroarea de vid. — Nota Trad.

*10. — literalmente: „zeu din maşină“ (adică actorii în teatru antic care înfăţişau zei şi care apăreau pe scenă cu ajutorul unor mecanisme); în sens figurat — persoană care apare pe neaşteptate şi salvează situaţia. — Nota Red.

*11. În exemplarul care a fost dăruit N. Utinei de către Marx, începutul acestei fraze a fost schimbat în felul următor: „Pentru ca teoria lui Ricardo, dacă acceptăm premisele ei, să aibă valabilitatea generală, mai e necesar“. — Nota Red.

*12. În exemplarul dăruit N. Utinei de către Marx, cuvintele „în terenuri inferioare“ au fost înlocuite cu cuvintele: „în terenuri“. — Nota Red.

*13. În ediţia germană din 1885, ultimele două fraze lipsesc; în schimb, după cuvintele: „capitalistul industrial“, urmează următoarea frază: „care exploatează pămîntul cu ajutorul muncitorilor agricoli şi care plăteşte proprietarului funciar ca arendă numai excedentul peste cheltuielile de producţie în care este cuprins profitul lor la capital“. — Nota Red.

*14. — selfactor (maşină automată de filat). — Nota Trad.

*15. Adică cei de atunci: fourieriştii în Franţa, oweniştii în Anglia. — F. E. (Nota lui Engels la ediţia germană din 1885)

*16. Se vorbeşte aici despre stări în sensul istoric, ca despre stări ale statului feudal, stări cu privilegii definite şi limitate. Revoluţia burgheză a desfiinţat stările dimpreună cu privilegiile lor. Societatea burgheză nu cunoaşte decît clase. Este deci absolut în contradictie cu istoria cînd proletariatul este denumit „starea a patra“. — F. E. (Nota lui Engels la ediţia germană din 1885).

58. Este vorba de cele două lucrări economice de bază ale lui Quesnay: „Tableau économique“ (1758) şi „Analyse du Tableau économique“ (1766).

59. Marx face aluzie la lucrarea contemporanului lui Quesnay N. Baudeau „Explication du Tableau économique“ („Explicarea Tabloului economic“), publicată în 1770.

60. G. W. F. Hegel. „Wissenschaft der Logik“ („Ştiinţa logicii“), vol. III; Opere, ed. a 2-a, vol. V, Berlin, 1841, pag. 320.

61. Marx citează cuvintele din următorul pasaj al poemului lui Lucreţiu „Despre natura lucrurilor“ (cartea a III-a, versul 869): „mortalem vitam mors immortalis ademit“ („viaţa muritoare a fost luată de moartea nemuritoare“).

62. A. de Villeneuve-Bargemont. „Histoire de l'économie politique“ („Istoria economiei politice“). Prima ediţie a apărut la Bruxelles în 1839.

63. Marx citează cartea lui A. Smith după ediţia franceză: „Recherches sur la nature et les causes de la richesse des nations“ („Studiu asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor“), vol. 1, Paris, 1802, pag. 33—34.

64. Lemontey se referă la cartea sa „Raison, folie, chacun son mot; petit cours de morale mis à la portée des vieux enfants“ („Raţiune, nebunie — fiecăruia cuvîntul său; scurt curs de morală accesibil înţelegerii copiilor bătrîni“), Paris 1801.

Marx citează lucrarea lui Lemontey „Influence morale de la division du travail“ („Influenţa morală a diviziunii muncii“), în care Lemontey se referă la cartea sus-menţionată.

65. A. Ferguson. „Essai sur l'histoire de la société civile“ („Eseu asupra istoriei societăţii civile“), vol. II, Paris, 1783, pag. 108—110.

66. Ch. Babbage. „Traité sur l'économie des machines et des manufactures“ („Tratat despre economia maşinilor şi a manufacturilor“), Paris, 1833, pag. 230.

67. A. Ure. „Philosophie des manufactures, ou Économie industrielle“ („Filozofia manufacturii sau economia industrială“), Bruxelles, 1836, vol. 1, prima parte, capitolul 1.

68. P. Rossi. „Cours d'économie politique“ („Curs de economie politică“), vol. I-II, Paris, 1840—1841.

69. J. Steuart. „Recherche des principes de l'économie politique“ („Studiu asupra principiilor de economie politică“), vol. II, Paris, 1789, pag. 190—191. Prima ediţie engleză a cărţii a apărut în 1767 la Londra.

70. Voltaire. („L'homme aux quarantes ecus“ („Omul cu patruzeci de scuzi“).

71. W. Petty. „Political arithmetick“ („Aritmetica politică“). În cartea: W. Petty. „Several essays in political arithmetick“ („Studii din domeniul aritmeticii politice“), Londra, 1699.

72. Legile în vigoare în acea vreme în Franţa — aşa-numita lege Le Chapellier, adoptată în 1791 în timpul revoluţiei burgheze de către Adunarea constituantă, şi codul penal din timpul imperiului lui Napoleon — interziceau muncitorilor, sub ameninţarea unor pedepse apre, crearea de asociaţii muncitoreşti şi organizarea de greve. Interzicerea sindicatelor în Franţa a fost anulată de-abia în 1884.

73. „Asociaţia naţională a sindicatelor“ („National Association of United Trades“) — organizaţie trade-unionistă înfiinţată în Anglia în 1845. Activitatea asociaţiei nu depăşea cadrul luptei economice pentru condiţii mai bune de vînzare a forţei de muncă, pentru îmbunătăţirea legilor industriale. Asociaţia a fiinţat pînă la începutul deceniului al 7-lea, dar după 1851 a încetat să mai joace un rol important în viaţa sindicală.

74. George Sand. „Jan Zizka“, roman istoric. Introducere.

Mizeria filozofiei
<< Capitolul I. O descoperire ştiinţifică
Marx/Engels