Transcriere: Gabriel Artigue, septembrie, 2002.
Editare: Marxists Internet Archive, octombrie, 2002.
Principala lipsă a oricărui materialism de pînă acum (inclusiv cel al lui Feuerbach) este că obiectul, realitatea, senzorialul este conceput numai sub forma obiectului sau a contemplării, şi nu ca activitate omenească senzorială, ca practică, deci nu în mod subiectiv. Aşa se face că, în opoziţie cu materialismul, latura activă a fost dezvoltată, dar numai în mod abstract de către idealism, deoarece idealismul, fireşte, nu recunoaşte activitatea reală, senzorială ca atare. Feuerbach vrea obiecte senzoriale, care să se deosebească cu adevărat de obiectele gîndite; dar nici el nu concepte activitatea omenească ca activitate obiectivă. De aceea, în „Esenţa creştinismului”, el consideră ca activitate tipic omenească numai activitatea teoretică, în timp ce practica este concepută şi fixată numai în forma ei de manifestare murdar-avreiască. De aceea el nu înţelege însemnătatea activităţii „revoluţionare”, a activităţii practic-critice.
Problema dacă gîndirii omeneşti îi este propriu adevărul obiectiv nu e o problemă teoretică, ci una practică, căci omul trebuie să facă dovada adevărului, adică a realităţii şi forţei, a caracterului netranscendental al gîndirii sale în activitatea practică. Disputa asupra realităţii sau nerealităţii unei gîndirii care se rupe de practică este o chestiune pur scolastică.
Învăţătura materialistă care afirmă că oamenii sînt produsele împrejurărilor şi ale educaţiei şi că, aşadar, oamenii care s-au transformat sînt produsul unor împrejurări şi al unei educaţii modificate uită că împrejurările sînt modificate tocmai de oameni şi că educatorul însuşi trebuie educat. De aceea această teorie ajunge în mod necesar să împartă societatea în două părţi, dintre care una se ridică deasupra societăţii (de pildă la Robert Owen).
Coincidenţa dintre modificarea împrejurărilor şi aceea a activităţii omeneşti nu poate fi concepută şi înţeleasă în mod raţional decît ca practică revoluţionară.
Feuerbach porneşte de la faptul autoînstrăinării religioase, al dedublării lumii într-o lume religioasă, imaginară, şi una reală. El se ocupă cu reducerea lumii religioase la fundamentul ei profan. El pierde din vedere că după îndeplinirea acestei munci mai rămîne de făcut lucrul principal. Anume faptul că fundamentul profan se desprinde de sine însuşi şi se situează în nori — ca o împărăţie independentă — nu se poate explica decît prin dezbinarea lăuntrică şi prin contradicţia cu sine însuşi a acestui fundament profan. Prin urmare, acest fundament profan trebuie înţeles mai întîi în contradicţia lui şi apoi trebuie revoluţionat în mod practic prin înlăturarea contradicţiei. Deci, de pildă, după ce s-a descoperit că secretul familiei sfînte este familia pămîntească, această din urmă trebuie să fie ea însăşi supusă unei critici teoretice şi revoluţionată în practică.
Feuerbach, nesatisfăcut de gîndirea abstractă, face apel la contemplare senzorială; dar el nu concepe senzorialul ca activitate practică, senzorial-umană.
Feuerbach reduce esenţa religioasă la esenţa umană. Dar esenţa umană nu este o abstracţie inerentă individului izolat. În realitatea ei, ea este ansamblul relaţiilor sociale.
Feuerbach, care nu se ocupă de critica acestei esenţe reale, este silit prin urmare:
1) să facă abstracţie de procesul istoric, să considere separat sentimentul (Gemüt) religios şi să presupună un individ uüman abstract — izolat;
2) esenţa umană nu poate fi, prin urmare, înţeleasă la el decît ca „specie”, ca generalitate internă, mută, care uneşte doar în mod natural mulţimea indivizilor.
De aceea Feuerbach nu vede că însuşi „sentimentul religios” este un produs social şi că individul abstract pe care-l analizează aparţine în realitate unei forme sociale determinate.
Viaţa socială este în esenţă practică. Toate misterele care îndeamnă teoria spre misticism îşi găsesc dezlegarea raţională în activitatea practică omenească şi în înţelegerea acestei practici.
Punctul cel mai înalt pe care-l poate atinge materialismul contemplativ, adică materialismul care nu concepe senzorialul ca activitate practică, este contemplarea indivizilor izolaţi în „societatea civilă”.
Punctul de vedere al vechiului materialism este societatea „civilă”; punctul de vedere al celui modern este societatea omenească, sau omenirea care s-a socializat.
Filozofii n-au făcut decît să interpreteze lumea în moduri diferite; este vorba însă de a o schimba.
Scris de K. Marx în primăvara anului 1845.
Publicat pentru prima oară de F. Engels în 1888 ca anexă la ediţia separată a lucrării sale „Ludwig Feuerbach”.
Se tipăreşte după textul ediţiei separate din 1888, confruntat cu manuscrisul lui K. Marx.
Preluat din K. Marx, F. Engels, Opere alese în două volume, Vol. II, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura de Stat Pentru Literatură Politică, 1955.
(Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 2, 1967, Editura Politică)