În Anglia nu există încă un partid comunist, dar în rîndurile muncitorimii există o mişcare comunistă tînără, largă, puternică, care creşte într-un ritm rapid şi care ne dă dreptul să nutrim cele mai îndrăzneţe speranţe ; există mai multe partide şi organizaţii politice („Partidul socialist britanic“ 282, „Partidul muncitoresc socialist“, „Asociaţia socialistă din Wales-ul de sud“, „Federaţia socialistă muncitorească“ 283) care doresc să creeze un partid comunist şi care şi duc între ele tratative în acest scop. În ziarul „Worker's Dreadnought“ 284 (vol. VI, nr. 48 din 21 februarie 1920), organ săptămînal al ultimei dintre organizaţiile menţionate, al cărui redactor este Sylvia Pankhurst, a apărut un articol al acesteia intitulat : „Spre un partid comunist“. Articolul expune mersul tratativelor care se duc între cele patru organizaţii menţionate în vederea formării unui partid comunist unic pe baza afilierii la Internaţionala a III-a, recunoaşterii sistemului sovietic în locul parlamentarismului şi recunoaşterii dictaturii proletariatului. După cum reiese din acest articol, una dintre principalele piedici în calea creării imediate a unui partid comunist unic este divergenţa în problema participării la parlament şi a afilierii noului partid comunist la vechiul „Partid laburist“, partid profesionalist, alcătuit în cea mai mare parte din trade-unionuri, oportunist şi social-şovinist. „Federaţia socialistă muncitorească“, precum şi „Partidul muncitoresc socialist“ * se pronunţă împotriva participării la alegerile parlamentare şi la parlament, împotriva afilierii la „Partidul laburist“, fiind în această privinţă în divergenţă cu toţi membrii sau cu majoritatea membrilor Partidului socialist britanic, pe care îl consideră „aripa dreaptă a partidelor comuniste“ din Anglia (articolul menţionat al Sylviei Pankhurst, p. 5).
Aşadar, împărţirea fundamentală este aceeaşi ca şi în Germania, — deşi există deosebiri foarte importante în ceea ce priveşte forma în care se manifestă divergenţele (forma luată de aceste divergenţe în Germania este mai apropiată de cea „rusă“ decît forma luată în Anglia) şi în ceea ce priveşte o serie întreagă de alte împrejurări. Dar să analizăm argumentele celor „de stînga“.
În problema participării la parlament, tov. Sylvia Pankhurst se referă la un articol publicat în acelaşi număr de către tov. W. Gallacher, care scrie în numele „Consiliului muncitoresc din Scoţia“ de la Glasgow :
„Acest consiliu — scrie el — este categoric antiparlamentar şi de partea sa se află aripa stîngă a diferite organizaţii. Noi reprezentăm mişcarea revoluţionară din Scoţia, care tinde să creeze o organizaţie revoluţionară în industrie (în diferitele ramuri ale industriei) şi un partid comunist bazat pe comitete sociale în întreaga ţară. Multă vreme ne-am certat cu parlamentarii oficiali. Noi n-am socotit că e necesar să le declarăm război făţiş, iar ei se tem să ne atace.
Dar această stare de lucruri nu poate dura mult timp. Sîntem biruitori pe toată linia.
Membrilor de rînd ai Partidului laburist independent din Scoţia le repugnă din ce în ce mai mult ideea de parlament şi aproape toate grupurile locale sînt pentru Soviete (este folosit cuvîntul rus în transcripţie engleză) sau pentru consilii muncitoreşti. Bineînţeles că acest fapt are o foarte mare importanţă pentru acei domni care consideră politica ca un mijloc de a-şi cîştiga existenţa (ca o profesiune), şi ei recurg la absolut toate mijloacele pentru a-i convinge pe membrii partidelor lor să se reîntoarcă în sînul parlamentarismului. Tovarăşii revoluţionari nu trebuie (subliniat pretutindeni de autor) să sprijine această bandă. Lupta pe care o vom avea de dus în această direcţie va fi foarte grea. Una dintre trăsăturile cele mai urîte va fi trădarea săvîrşită de cei pentru care interesele personale constituie un stimulent mai puternic decît interesul lor pentru revoluţie. A da cel mai mic sprijin parlamentarismului înseamnă pur şi simplu a da o mînă de ajutor pentru ca diverşii Noske şi Scheidemannl britanici să pună mîna pe putere. Henderson, Clynes & Co. sînt nişte reacţionari incorigibili. Partidul laburist independent oficial cade tot mai mult sub stăpînirea liberalilor burghezi, care şi-au găsit un refugiu moral în tabăra domnilor MacDonald, Snowden & Co. Partidul laburist independent oficial este vrăjmaşul neîmpăcat al Internaţionalei a II-a, dar masa este de partea acesteia. A sprijini pe parlamentarii oportunişti, indiferent prin ce mijloace, înseamnă pur şi simplu a face jocul sus-menţionaţilor domni. Aici Partidul socialist britanic nu are nici o importanţă... Aici este nevoie de o organizaţie profesională (industrială) revoluţionară sănătoasă şi de un partid comunist care să se conducă în acţiunile lor după principii ştiinţifice, clare şi bine. definite. Dacă tovarăşii noştri ne pot ajuta la crearea acestei organizaţii şi a acestui partid, vom primi bucuroşi ajutorul lor ; dacă nu pot, atunci — pentru dumnezeu — să nu se mai amestece, dacă nu vor să trădeze revoluţia, prin sprijinul acordat reacţionarilor care depun atîta zel pentru a obţine titlul «onorabil» (? — semnul de întrebare este al autorului) de parlamentar şi care ard de dorinţa de a demonstra că ei pot să guverneze tot atît de bine ca şi înşişi «stăpînii» lor, politicienii de clasă“.
După părerea mea, această scrisoare către redacţie exprimă admirabil starea de spirit şi punctul de vedere al tinerilor comunişti sau al muncitorilor care activează în mase şi care abia-abia încep să se apropie de comunism. Această stare de spirit este extrem de îmbucurătoare şi de preţioasă ; trebuie să ştim s-o apreciem şi s-o sprijinim, căci fără ea victoria revoluţiei proletariatului în Anglia — ca şi în orice altă ţară — este lipsită de orice perspectivă. Pe cei care ştiu să exprime această stare de spirit a maselor, care ştiu să trezească în mase o asemenea stare de spirit (aflată adesea într-o formă dormitîndă, neconştientă, latentă) trebuie să-i ocrotim şi să le acordăm cu grijă tot ajutorul. Totodată însă trebuie să le spunem răspicat, deschis că numai această stare de spirit nu este suficientă pentru a conduce masele în marea luptă revoluţionară şi că cutare sau cutare greşeli pe care sînt gata să le comită sau pe care le comit oameni foarte devotaţi cauzei revoluţiei sînt greşeli care pot să dăuneze acestei cauze. Scrisoarea către redacţie a tovarăşului Gallacher conţine, fără îndoială, germenii tuturor greşelilor pe care le comit comuniştii „de stînga“ din Germania şi pe care în 1908 şi 1918 le-au comis bolşevicii „de stînga“ din Rusia.
Autorul scrisorii este pătruns de cea mai nobilă ură proletară împotriva „oamenilor politici de clasă“ burghezi (ură firească, de altfel, şi uşor de înţeles nu numai pentru proletari, ci şi pentru toţi oamenii muncii, pentru toţi „oamenii mărunţi“, ca să folosim o expresie germană). Această ură a unui reprezentant al maselor asuprite şi exploatate este într-adevăr „începutul oricărei înţelepciuni“, baza oricărei mişcări socialiste şi comuniste şi a succeselor ei. Dar, după cum se vede, autorul nu ţine seama de faptul că politica este o ştiinţă şi o artă care nu cad din cer, care se dobîndesc cu trudă, şi că, dacă vrea să învingă burghezia, proletariatul trebuie să-şi formeze „oameni politici de clasă“ proprii, proletari, care să nu fie inferiori celor burghezi.
Autorul scrisorii a înţeles foarte bine că nu parlamentul, ci numai sovietele muncitoreşti pot servi drept instrument pentru atingerea ţelurilor proletariatului. Şi, desigur, cine n-a înţeles acest lucru pînă acum este cel mai înrăit reacţionar, chiar de-ar fi omul cel mai învăţat, omul politic cu cea mai mare experienţă, socialistul cel mai sincer, marxistul cel mai erudit, cetăţeanul şi tatăl de familie cel mai cinstit.
Dar autorul scrisorii nu pune întrebarea şi nici nu se gîndeşte că e necesar să pună întrebarea : Sovietele pot fi duse la victoria asupra parlamentului fără a introduce oameni politici „sovietici“ înăuntrul parlamentului ? fără a descompune parlamentarismul dinăuntru ? fără a pregăti dinăuntrul parlamentului succesul Sovietelor în sarcina lor de a desfiinţa parlamentul ? Or, autorul scrisorii emite ideea absolut justă că Partidul Comunist din Anglia trebuie să se conducă în acţiunile lui după principii ştiinţifice. Ştiinţa cere, în primul rînd, să se ţină seama de experienţa altor ţări, mai ales dacă aceste alte ţări, tot capitaliste, trec sau au trecut de curînd printr-o experienţă foarte asemănătoare ; în al doilea rînd, ea cere să se ţină seama de toate forţele, grupurile, partidele, clasele, masele care activează în cadrul ţării respective, şi nicidecum să se determine politica numai pe baza dorinţelor şi concepţiilor, pe baza gradului de conştiinţă şi a hotărîrii de luptă ale unui singur grup sau partid.
Că alde Henderson, Clynes, MacDonald şi Snowden sînt reacţionari incorigibili, asta e adevărat. Tot atît de adevărat este că ei vor să pună mîna pe putere (preferînd, de altfel, o coaliţie cu burghezia), că vor „să guverneze“ după străvechile reguli burgheze si că, atunci cînd vor fi la putere, se vor comporta în mod inevitabil întocmai ca şi Scheidemann şi Noske. Toate acestea sînt adevărate. Dar de aici nu rezultă nicidecum că sprijinirea lor înseamnă trădarea revoluţiei, ci rezultă că, în interesul revoluţiei, revoluţionarii clasei muncitoare trebuie să acorde acestor domni un oarecare sprijin parlamentar. Pentru a explica această idee mă voi folosi de două documente politice engleze contemporane : 1) discursul primului ministru Lloyd George din 18 martie 1920 (după „The Manchester Guardian“ 285 din 19 martie 1920) şi 2) raţionamentele expuse de comunista „de stînga“ tov. Sylvia Pankhurst în articolul menţionat mai sus.
În discursul său, Lloyd George polemizează cu Asquith (care a fost în mod special invitat la întrunire, dar a refuzat să vină) şi cu liberalii care nu vor o coaliţie cu conservatorii, ci o apropiere de Partidul laburist. (După cum am văzut, şi în scrisoarea către redacţie a tovarăşului Gallacher se vorbeşte de trecerea unor liberali în Partidul laburist independent.) Lloyd George caută să demonstreze că este necesară o coaliţie — şi o coaliţie strînsă — a liberalilor cu conservatorii, căci altminteri s-ar putea să învingă Partidul laburist, pe care Lloyd George „preferă să-l numească“ socialist şi care tinde spre „proprietatea colectivă“ asupra mijloacelor de producţie. „În Franţa, aceasta se numea comunism — a explicat într-o formă populară conducătorul burgheziei engleze ascultătorilor săi, membri ai partidului liberal parlamentar, care pînă acum n-au ştiut, probabil, acest lucru —, în Germania aceasta se numea socialism, în Rusia se numeşte bolşevism“. Din punct de vedere principial, a explicat Lloyd George, pentru liberali acest lucru este inacceptabil, deoarece din punct de vedere principial liberalii sînt pentru proprietatea privată. „Civilizaţia este în pericol“, a declarat oratorul, şi de aceea liberalii şi conservatorii trebuie să se unească...
„...Sînt de acord — spunea Lloyd George — că, dacă veţi merge în districtele agricole, veţi găsi acolo vechile împărţiri de partid, care s-au păstrat aşa cum au fost. Acolo pericolul este departe. Acolo nu există pericol. Dar, atunci cînd mişcarea va cuprinde districtele agricole, şi acolo pericolul va fi tot atît de mare cum este astăzi în unele districte industriale. Patru cincimi din ţara noastră se ocupă cu industria şi cu comerţul ; cel mult o cincime se ocupă cu agricultura. Aceasta este una dintre împrejurările pe care le am în permanenţă în vedere atunci cînd reflectez asupra pericolelor pe care ni le rezervă viitorul. În Franţa, populaţia este agricolă, şi acolo vedem o bază solidă pentru concepţii bine definite, care nu se schimbă prea repede şl, care nu poate fi uşor tulburată de o mişcare revoluţionară. În ţara noastră, lucrurile stau altfel. Ţara noastră poate fi răsturnată mai uşor decît oricare altă ţară din lume şi, dacă va începe să se clatine, crahul, ca urmare a cauzelor arătate, va fi la noi mai puternic decît în alte ţări“.
De aici cititorul îşi poate da seama că Lloyd George nu este numai un om foarte inteligent, dar şi unul care a învăţat multe de la marxişti. N-ar fi rău să învăţăm şi noi unele lucruri de la Lloyd George.
E interesant să relevăm şi următorul episod din discuţia care a avut loc după discursul rostit de Loyd George :
„D-l Wallace: Aş vrea să întreb ce crede primul ministru despre rezultatele politicii duse de el în districtele industriale faţă de muncitorii industriali, printre care se numără în prezent mulţi liberali şi de la care primim un sprijin atît de important. Nu este oare posibil ca rezultatul acestei politici să fie o creştere uriaşă a forţelor Partidului laburist datorită muncitorilor care astăzi sînt sprijinitorii noştri sinceri ?
Primul ministru: Eu sînt cu totul de altă părere. Fără îndoială, faptul că liberalii luptă între ei face ca, din desperare, un număr foarte însemnat de liberali să se îndrepte spre Partidul laburist, unde există deja un număr mare de liberali foarte capabili care acum se îndeletnicesc cu discreditarea guvernului. Rezultatul este, fără îndoială, că opinia publică devine mult mai favorabilă Partidului laburist. Opinia publică nu înclină spre liberalii care sînt în afara Partidului laburist, ci spre Partidul laburist ; acest lucru reiese din alegerile parţiale“.
În treacăt fie spus, acest raţionament arată îndeosebi că şi cei mai inteligenţi oameni ai burgheziei s-au încurcat şi nu pot să nu comită prostii ireparabile. Tocmai aceasta va duce burghezia la pieire. Pe cînd oamenii noştri, chiar dacă fac prostii (e drept, cu condiţia ca aceste prostii să nu fie prea mari şi să fie îndreptate la timp), totuşi, în cele din urmă, vor ieşi învingători.
Al doilea document politic îl constituie raţionamentele comunistei „de stînga“ tov. Sylvia Pankhurst :
„...Tov. Inkpin (secretarul Partidului socialist britanic) numeşte Partidul laburist «principala organizaţie a mişcării clasei muncitoare». La conferinţa Internaţionalei a III-a, un alt tovarăş din Partidul socialist britanic a exprimat şi mai sugestiv punctul de vedere al Partidului socialist britanic. Ei a spus : «Noi considerăm Partidul laburist ca fiind clasa muncitoare organizată».
Noi nu împărtăşim această părere despre Partidul laburist. Partidul laburist este foarte mare din punct de vedere numeric, deşi membrii săi sînt în bună parte inactivi şi apatici ; ei sînt muncitori şi muncitoare care au intrat în trade-unionuri pentru că tovarăşii lor de atelier sînt trade-unionişti şi pentru că vor să primească ajutoare.
Dar recunoaştem că marele număr al membrilor Partidului laburist se datoreşte şi faptului că el este produsul acelei şcoli de gîndire ale cărei limite nu au fost încă depăşite de majoritatea clasei muncitoare britanice, deşi în mintea poporului se pregătesc mari schimbări, care în curînd vor duce la schimbarea acestei situaţii...“
„...Ca şi organizaţiile social-politice din alte ţări, Partidul laburist britanic, în virtutea dezvoltării fireşti a societăţii, va ajunge în mod inevitabil la putere. Sarcina comuniştilor este de a făuri forţele care-i vor răsturna pe social-patrioţi, şi nu trebuie nici să tărăgănăm această acţiune în ţara noastră, nici să şovăim.
Nu trebuie să ne irosim energia sporind forţa Partidului laburist ; ascensiunea lui spre putere este inevitabilă. Trebuie să ne concentrăm forţele în direcţia creării unei mişcări comuniste care să-l învingă. Partidul laburist va forma în curînd guvernul ; opoziţia revoluţionară trebuie să fie gata să pornească atacul împotriva lui...“
Aşadar, burghezia liberală renunţă la sistemul celor „două partide“ (de exploatatori) — sistem consacrat din punct de vedere istoric printr-o experienţă seculară şi extrem de avantajos pentru exploatatori —, considerînd necesară unirea forţelor lor în vederea luptei împotriva Partidului laburist. O parte dintre liberali, asemenea şobolanilor de pe o corabie care se scufundă, se refugiază în Partidul laburist. Comuniştii de stînga consideră inevitabilă trecerea puterii în mîinile Partidului laburist şi recunosc că în prezent majoritatea muncitorilor este de partea lui. De aici ei trag o concluzie ciudată, pe care tov. Sylvia Pankhurst o formulează astfel :
„Partidul comunist nu trebuie să încheie compromisuri... El trebuie să păstreze pură doctrina sa şi să-şi menţină nepătată independenţa faţă de reformism ; misiunea lui este să meargă înainte, fără a se opri şi fără a se abate din cale, să meargă pe un drum drept spre revoluţia comunistă“.
Dimpotrivă, din faptul că majoritatea muncitorilor din Anglia îi mai urmează pe Kerenskii sau pe Scheidemannii englezi, că ei n-au încercat încă experienţa guvernării de către aceşti oameni, experienţă de care au avut nevoie muncitorii din Rusia şi din Germania pentru a trece în masă la comunism, rezultă în mod neîndoios că comuniştii englezi trebuie să participe la activitatea parlamentară, că dinăuntrul parlamentului ei trebuie să ajute masa muncitorească să vadă rezultatele practice ale unui guvern al lui Henderson şi Snowden, că ei trebuie să-i ajute pe Hendersoni şi Snowdeni să învingă coaliţia lui Lloyd George şi Churchill. A proceda altfel înseamnă a pune piedici cauzei revoluţiei, căci, fără o schimbare în concepţiile majorităţii clasei muncitoare, revoluţia nu este cu putinţă. Iar această schimbare se produce datorită experienţei politice a maselor, şi niciodată nu se produce numai ca urmare a propagandei. „Să mergem înainte, fără compromisuri, fără a ne abate din cale“, — dacă acest lucru îl spune minoritatea, vădit neputincioasă, a muncitorilor, care ştie (sau în orice caz trebuie să ştie) că, în cazul victoriei lui Henderson şi Snowden asupra lui Lloyd George şi Churchill, majoritatea va fi repede deziluzionată de conducătorii ei şi va începe să sprijine comunismul (sau în orice caz va lua o atitudine de neutralitate şi, în majoritatea cazurilor, de neutralitate binevoitoare faţă de comunişti), această lozincă e categoric greşită. E ca şi cum 10 000 de soldaţi s-ar arunca în luptă împotriva a 50 000 de soldaţi inamici, cînd ar trebui „să se oprească“, „să se abată din cale“, să încheie chiar „un compromis“, pentru ca astfel să obţină un răgaz pînă la sosirea celor 100 000 de soldaţi care urmează să vină ca întăriri şi care nu pot intra imediat în acţiune. Aceasta este o naivitate intelectualistă, şi nu o tactică serioasă a clasei revoluţionare.
Legea fundamentală a revoluţiei, confirmată de toate revoluţiile, şi îndeosebi de cele trei revoluţii ruse din secolul al XX-lea, constă în următoarele : pentru revoluţie nu este suficient ca masele exploatate şi asuprite să devină conştiente că nu mai pot trăi aşa cum au trăit şi să ceară schimbări ; pentru revoluţie este necesar ca exploatatorii să nu mai poată trăi şi guverna aşa cum au trăit şi au guvernat. Numai atunci cînd „cei de jos“ nu vor să mai fie aşa cum a fost înainte, iar „vîrfurile“ nu pot să mai guverneze ca înainte, numai atunci revoluţia poate învinge. Acest adevăr se exprimă şi prin cuvintele : revoluţia este imposibilă fără o criză generală (care să atingă şi pe exploataţi şi pe exploatatori). Deci, pentru revoluţie trebuie, în primul rînd, să obţinem ca majoritatea muncitorilor (sau în orice caz majoritatea muncitorilor conştienţi, care gîndesc şi sînt activi din punct de vedere politic) să înţeleagă pe deplin necesitatea revoluţiei, să fie gata să-şi dea viaţa pentru ea ; în al doilea rînd, trebuie ca clasele stăpînitoare să treacă printr-o criză guvernamentală, care să antreneze la viaţa politică pînă şi masele cele mai înapoiate (caracteristicii oricărei revoluţii adevărate este creşterea rapidă, înzecită sau chiar însutită a numărului elementelor apte pentru lupta politică din rîndurile masei muncitoare şi asuprite, pînă atunci apatică), care să slăbească guvernul şi să dea posibilitate revoluţionarilor să-l răstoarne într-un timp scurt.
În Anglia, după cum se vede, printre altele, chiar din discursul lui Lloyd George, se maturizează în mod vădit ambele condiţii ale unei revoluţii proletare victorioase. Iar greşelile comuniştilor de stînga sînt foarte primejdioase acum tocmai pentru că la unii revoluţionari se observă o atitudine nu îndeajuns de gîndită, îndeajuns de atentă, îndeajuns de conştientă, îndeajuns de chibzuită faţă de fiecare din aceste condiţii. Dacă nu sîntem un grup revoluţionar, ci partidul clasei revoluţionare, dacă vrem să antrenăm după noi masele (or, fără aceasta riscăm să rămînem nişte simpli palavragii), trebuie, în primul rînd, să-l ajutăm pe Henderson sau pe Snowden să-i bată pe Lloyd George şi pe Churchill (mai exact : să-i silim pe primii să-i bată pe cei din urmă, căci primii se tem de propria lor victorie !) ; în al doilea rînd, să ajutăm majoritatea clasei muncitoare să se convingă din proprie experienţă că noi avem dreptate, cu alte cuvinte că Hendersonii şi Snowdenii nu sînt buni de nimic, că sînt nişte mic-burghezi şi nişte trădători, că falimentul lor este inevitabil ; în al treilea rînd, să grăbim sosirea momentului cînd, pe baza faptului că majoritatea muncitorilor va fi deziluzionată de Hendersoni, va putea fi răsturnat dintr-o dată, cu serioase şanse de succes, guvernul Hendersonilor, care va da şi mai dezorientat din colţ în colţ, de vreme ce chiar şi foarte inteligentul şi solidul Lloyd George, care nu este un mic-burghez, ci un mare burghez, se vădeşte cu totul dezorientat şi contribuie tot mai mult la slăbirea lui însuşi (slăbind şi întreaga burghezie), ieri prin „fricţiunile“ sale cu Churchill, astăzi prin „fricţiunile“ sale cu Asquith.
Voi vorbi mai concret. Comuniştii englezi trebuie, după părerea mea, să unească cele patru partide şi grupuri ale lor (toate foarte slabe, iar unele chiar slabe de tot) într-un singur partid comunist pe baza principiilor Internaţionalei a III-a şi a participării obligatorii la parlament. Partidul comunist propune Hendersonilor şi Snowdenilor un „compromis“, un acord electoral : să mergem împreună împotriva coaliţiei lui Lloyd George cu conservatorii, să împărţim mandatele parlamentare proporţional cu numărul voturilor date de muncitori Partidului laburist şi comuniştilor (nu în alegeri, ci printr-un vot special) şi să ne păstrăm deplina libertate de agitaţie, propagandă şi activitate politică. Fără această ultimă condiţie, desigur, nu se poate consimţi la încheierea blocului, căci ar însemna o trădare : comuniştii englezi trebuie să susţină şi să impună deplina libertate de demascare a Hendersonilor şi Snowdenilor, în mod tot atît de absolut cum au susţinut-o (timp de 15 ani, 1903—1917) şi au impus-o bolşevicii ruşi în privinţa Hendersonilor şi Snowdenilor ruşi, adică a menşevicilor.
Dacă Hendersonii şi Snowdenii vor accepta un bloc în aceste condiţii, noi vom fi în cîştig, deoarece pentru noi n-are nici o importanţă numărul locurilor în parlament, noi nu alergăm după asta ; asupra acestui punct noi vom face concesii (pe cînd Hendersonii, şi în special noii lor prieteni — sau noii lor stăpîni —, liberalii care au trecut în Partidul laburist independent, aleargă în primul rînd după asta). Vom fi în cîştig pentru că vom duce agitaţia noastră în mase într-un moment cînd ele vor fi fost „aţîţate“ chiar de Lloyd George, şi vom ajuta nu numai Partidul laburist să formeze mai repede un guvern al său, ci vom ajuta şi masele să înţeleagă întreaga noastră propagandă comunistă, pe care, fără nici un fel de ciuntiri, fără nici un fel de reticenţe, o vom duce împotriva Hendersonilor.
Dacă Hendersonii şi Snowdenii vor refuza să încheie un bloc cu noi în aceste condiţii, vom fi şi mai mult în cîştig. Căci am arăta de la bun început maselor (notaţi că chiar şi în rîndurile Partidului laburist independent, pur menşevic, cu desăvîrşire oportunist, masa este pentru Soviete) că Hendersonii pun prietenia lor cu capitaliştii mai presus de unirea tuturor muncitorilor. De la bun început am cîştiga în faţa masei, care, mai ales după explicaţiile strălucite, extrem de juste, extrem de folositoare (pentru comunism) ale lui Lloyd George, va simpatiza cu unirea tuturor muncitorilor împotriva coaliţiei lui Lloyd George cu conservatorii. Am cîştiga de la bun început deoarece am demonstra maselor că Hendersonilor şi Snowdenilor le e teamă să-l învingă pe Lloyd George, le e teamă să ia singuri puterea, caută să obţină pe ascuns sprijinul lui Lloyd George, care întinde făţiş mîna conservatorilor împotriva Partidului laburist. Trebuie să relevăm că la noi, în Rusia, după revoluţia din 27 februarie 1917 (st. v.), tocmai unei împrejurări analoge şi-a datorat succesele propaganda bolşevicilor împotriva menşevicilor şi socialiştilor-revoluţionari (adică împotriva Hendersonilor şi Snowdenilor ruşi). Noi spunem menşevicilor şi socialiştilor-revoluţionari : luaţi întreaga putere fără burghezie, căci voi aveţi majoritatea în Soviete (la primul Congres al Sovietelor din Rusia, în iunie 1917, bolşevicii n-au avut decît 13% din voturi). Dar Hendersonii şi Snowdenii ruşi se temeau să ia puterea fără burghezie, şi, atunci cînd burghezia a început să tărăgăneze alegerile pentru Adunarea constituantă, deoarece ştia foarte bine că menşevicii şi socialiştii-revoluţionari vor avea aici majoritatea * (aceste două partide formau un bloc strîns unit, reprezentînd de fapt aceeaşi democraţie mic-burgheză), socialiştii-revoluţionari şi menşevicii n-au fost în stare să lupte energic şi pînă la capăt împotriva acestor tărăgăneli.
În cazul cînd Hendersonii şi Snowdenii ar refuza să facă bloc cu comuniştii, comuniştii ar avea de cîştigat în privinţa cuceririi simpatiei maselor şi discreditării Hendersonilor şi Snowdenilor ; şi, dacă acest lucru ar trebui să ne coste cîteva locuri în parlament, pentru noi n-ar avea nici o importanţă. Noi am depune candidaturi numai într-un număr infim de districte absolut sigure, adică acolo unde candidaturile depuse de noi n-ar duce la alegerea unui liberal împotriva unui laburist. Am desfăşura propaganda noastră electorală răspîndind manifeste în favoarea comunismului şi recomandînd, în toate districtele unde nu am avea un candidat al nostru, să fie votat laburistul împotriva burghezului. Tovarăşii Sylvia Pankhurst şi Gallacher greşesc dacă consideră că aceasta înseamnă o trădare a comunismului sau o renunţare la lupta împotriva social-trădătorilor. Dimpotrivă, cauza revoluţiei comuniste ar cîştiga, fără îndoială, de pe urma acestui fapt.
În prezent, comuniştilor englezi le este foarte adesea greu chiar să se apropie de mase, chiar să se facă ascultaţi de ele. Dar, dacă mă prezint ca comunist şi recomand să se voteze pentru Henderson, contra lui Lloyd George, fără îndoială că voi fi ascultat. Şi voi putea explica într-o formă populară nu numai de ce Sovietele sînt mai bune decît parlamentul şi dictatura proletariatului mai bună decît dictatura lui Churchill (camuflată sub firma „democraţiei“ burgheze), dar şi că aş vrea să-l sprijin pe Henderson, dîndu-i votul meu, aşa cum îl sprijină funia pe spînzurat ; — că apropierea Hendersonilor de guvernul din propria lor ţară va dovedi că am dreptate, va atrage masele de partea mea, va grăbi moartea politică a Hendersonilor şi a Snowdenilor, aşa cum s-a întîmplat cu tovarăşii lor de idei în Rusia şi în Germania.
Şi, dacă mi se va obiecta că aceasta este o tactică prea „subtilă“ sau prea complicată, că masele n-o vor înţelege, că ea va duce la risipirea, la fărîmiţarea forţelor noastre, că ne va împiedica să ne concentrăm forţele în direcţia revoluţiei sovietice etc., voi răspunde acestor critici „de stînga“ : — nu atribuiţi maselor propriul vostru doctrinarism ! Desigur că în Rusia gradul de cultură al maselor nu este mai ridicat, ci mai scăzut decît al celor din Anglia. Şi, totuşi, masele i-au înţeles pe bolşevici ; şi faptul că în ajunul revoluţiei sovietice, în septembrie 1917, bolşevicii au întocmit liste proprii de candidaţi pentru parlamentul burghez (Adunarea constituantă), iar a doua zi după revoluţia sovietică, în noiembrie 1917, au participat la alegerile pentru aceeaşi Adunare constituantă, pe care au dizolvat-o la 5 ianuarie 1918, n-a constituit o piedică pentru bolşevici, ci le-a fost de ajutor.
Nu mă pot opri aici asupra celei de-a doua divergenţe dintre comuniştii englezi : dacă trebuie sau nu să adere la Partidul laburist. Dispun de prea puţine materiale în legătură cu această problemă — foarte complicată datorită caracterului extrem de original al „Partidului laburist“ britanic, care, prin însăşi structura sa, diferă prea mult de partidele politice obişnuite de pe continentul european. Un lucru este cert : în primul rînd, că şi în această problemă în mod inevitabil va greşi acela care se va apuca să deducă tactica proletariatului revoluţionar din principii de felul acesta : „partidul comunist trebuie să păstreze pură doctrina sa şi să-şi menţină nepătată independenţa faţă de reformism ; menirea lui este să meargă înainte, fără a se opri şi fără a se abate din cale, să meargă pe un drum drept spre revoluţia comunistă“. Căci aceste principii nu fac decît să repete greşeala comunarzilor blanquişti francezi, care în 1874 au proclamat „negarea“ oricăror compromisuri şi a oricăror etape intermediare. În al doilea rînd, este cert că şi în această privinţă, ca întotdeauna, sarcina constă în a şti să aplici principiile generale şi fundamentale ale comunismului la relaţiile specifice dintre clase şi partide, la ceea ce este specific în dezvoltarea obiectivă spre comunism, la particularităţile fiecărei ţări în parte, pe care trebuie să ştii să le studiezi, să le descoperi, să le intuieşti.
Dar despre acest lucru este cazul să vorbim nu numai în legătură cu comunismul englez, ci şi în legătură cu concluziile generale privitoare la dezvoltarea comunismului în toate ţările capitaliste. De această temă ne vom ocupa acum.
* Se pare că acest partid este împotriva afilierii la „Partidul laburist“, dar nu întreg partidul este împotriva participării la parlament.
* În alegerile pentru Adunarea constituantă din Rusia care au avut loc în noiembrie 1917 — potrivit datelor cu privire la peste 36 000 000 de alegători —, 25% din voturi au revenit bolşevicilor, 13% diferitelor partide ale moşierilor şi ale burgheziei, 62% democraţiei mic-burgheze, adică socialiştilor-revoluţionari şi menşevicilor, precum şi micilor grupări înrudite cu aceste partide.
282 Partidul socialist britanic (British Socialist Party — B.S.P.) a luat fiinţă în 1911 la Manchester, în urma fuzionării Partidului social-democrat cu alte grupuri socialiste.
Partidul socialist britanic a salutat Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Membrii săi au jucat un rol important în mişcarea oamenilor muncii din Anglia pentru apărarea Rusiei Sovietice împotriva intervenţiei străine. În 1919, majoritatea organizaţiilor locale ale partidului (98 contra 4) s-au pronunţat pentru afilierea la Internaţionala Comunistă. Împreună cu Grupul comunist al unităţii, Partidul socialist britanic a avut rolul principal în constituirea Partidului Comunist al Marii Britanii. La primul Congres de unificare, care a avut loc în 1920, majoritatea covîrşitoare a organizaţiilor locale al P.S.B. au intrat în partidul comunist. — 616. [Nota red.]
283 Partidul muncitoresc socialist (Socialist Labour Party) — organizaţie marxistă revoluţionară, întemeiată în 1903 în Scoţia de către un grup de social-democraţi de stînga desprins din Federaţia social-democrată şi format în special din scoţieni.
Asociaţia socialistă din Wales-ul de sud (South Wales Socialist Society) — grupare puţin numeroasă, formată în special din mineri revoluţionari din Wales. A luat naştere din mişcarea pentru reforme a minerilor, care s-a intensificat considerabil încă în ajunul primului război mondial.
Federaţia socialistă muncitorească (Workers' Socialist Federation) — organizaţie cu un mic număr de membri, care a luat fiinţă în mai 1918 din Societatea pentru apărarea drepturilor electorale ale femeilor, fiind formată în special din femei.
La crearea Partidului Comunist al Marii Britanii (al cărui Congres de constituire a avut loc în zilele de 31 iulie şi 1 august 1920), aceste organizaţii n-au intrat în partid. În ianuarie 1921, Asociaţia socialistă din Wales-ul de sud şi Federaţia socialistă muncitorească, care adoptaseră denumirea de „Partid Comunist (Secţia britanică a Internaţionalei a III-a)“, au fuzionat cu Partidul Comunist al Marii Britanii. Conducerea Partidului muncitoresc socialist a refuzat să fuzioneze cu Partidul Comunist al Marii Britanii. — 616. [Nota red.]
284 „Workers' Dreadnought“ — a apărut la Londra în perioada martie 1914 — iunie 1924. — 616. [Nota red.]
285 „Manchester Guardian“ — ziar burghezo-liberal, unul dintre cele mai răspîndite si mai influente ziare burgheze din Anglia. — 620. [Nota red.]