În primul rînd, şi mai ales, în lupta împotriva oportunismului, care în 1914 s-a transformat definitiv în social-şovinism şi a trecut definitiv de partea burgheziei contra proletariatului. El a fost, desigur, duşmanul principal al bolşevismului în cadrul mişcării muncitoreşti. În prezent el continuă să fie duşmanul principal pe scară internaţională. Acestui duşman bolşevismul i-a acordat şi îi acordă cea mai mare atenţie. Această latură a activităţii bolşevicilor este acum destul de bine cunoscută şi în străinătate.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre celălalt duşman al bolşevismului din cadrul mişcării muncitoreşti. În străinătate nu este încă îndeajuns de cunoscut faptul că bolşevismul s-a dezvoltat, s-a format şi s-a călit în lupta îndelungată împotriva revoluţionarismului mic-burghez, care aduce a anarhism sau ia cîte ceva de la acesta şi care în orice chestiune esenţială se abate de la condiţiile şi cerinţele luptei de clasă proletare consecvente. Din punct de vedere teoretic, pentru marxişti, este un lucru pe deplin stabilit — şi pe deplin confirmat de experienţa tuturor revoluţiilor şi mişcărilor revoluţionare din Europa — că micul proprietar, micul patron (tip social reprezentat în multe ţări europene în număr foarte mare, în proporţie de masă), care în regimul capitalist este în permanenţă asuprit şi în a cărui viaţă adeseori intervine o înrăutăţire extrem de bruscă şi de rapidă a condiţiilor de trai, ducîndu-l la ruină, trece uşor la un revoluţionarism extrem, dar nu e capabil să dea dovadă de consecvenţă, de spirit de organizare, de disciplină şi fermitate. Micul burghez ajuns „la turbare“ din cauza ororilor capitalismului este, ca şi anarhismul, un fenomen social propriu tuturor ţărilor capitaliste. Lipsa de fermitate a acestui revoluţionarism, sterilitatea lui şi proprietatea lui de a se transforma repede în supunere, apatie, fantezie şi chiar într-o pasiune „turbată“ pentru unul sau altul dintre curentele burgheze „la modă“, — toate acestea sînt unanim cunoscute. Dar recunoaşterea teoretică, abstractă a acestor adevăruri nu fereşte nicidecum partidele revoluţionare de vechile greşeli, care apar întotdeauna prilejuite de un motiv neaşteptat, într-o formă oarecum nouă, într-un veşmînt sau într-o ambianţă necunoscută pînă atunci, în împrejurări mai mult sau mai puţin originale.
Anarhismul a fost deseori ca un fel de pedeapsă pentru păcatele oportuniste săvîrşite de mişcarea muncitorească. Aceste două monstruozităţi se completau una pe alta. Şi dacă în Rusia, — cu toate că, în comparaţie cu ţările europene, populaţia ei avea o structură mic-burgheză mai accentuată, — în perioada celor două revoluţii (din 1905 şi din 1917) şi în timpul pregătirii lor, anarhismul a avut o influenţă relativ neînsemnată, aceasta fără îndoială se datoreşte în bună parte bolşevismului, care a dus întotdeauna lupta cea mai necruţătoare şi mai neîmpăcată împotriva oportunismului. Spun „în bună parte“ pentru că la slăbirea anarhismului în Rusia a contribuit într-o măsură şi mai mare faptul că în trecut (în 1870—1880) el a avut posibilitatea de a se dezvolta neobişnuit de mult şi de a demonstra pînă la capăt că este greşit şi că nu poate fi o teorie călăuzitoare pentru clasa revoluţionară.
La apariţia lui, în 1903, bolşevismul a preluat tradiţia luptei necruţătoare împotriva revoluţionarismului mic-burghez, semianarhist (sau capabil să cocheteze cu anarhismul), tradiţie care a existat întotdeauna în rîndurile social-democraţiei revoluţionare şi care la noi s-a întărit îndeosebi în 1900—1903, cînd se puneau bazele unui partid de masă al proletariatului revoluţionar din Rusia. Bolşevismul a preluat şi a continuat lupta împotriva partidului care era expresia cea mai deplină a tendinţelor revoluţionarismului mic-burghez, şi anume partidul „socialist-revoluţionar“, în trei puncte principale. În primul rînd, acest partid, care nega marxismul, nu voia (mai exact ar fi, poate, să spunem nu putea) cu nici un chip să înţeleagă că înainte de a porni la o acţiune politică trebuie să se ţină seama în mod strict obiectiv de forţele claselor şi de relaţiile dintre ele. În al doilea rînd, acest partid se considera foarte „revoluţionar“ sau „de stînga“ pentru că admitea teroarea individuală, atentatele, pe care noi, marxiştii, le respingeam cu hotărîre. Bineînţeles, noi respingeam teroarea individuală numai sub raportul oportunităţii ei ; cît despre oamenii care erau în stare să condamne „din principiu“ teroarea marii revoluţii franceze sau, în general, teroarea exercitată de un partid revoluţionar victorios, asediat de burghezia din întreaga lume, pe aceşti oameni încă Plehanov, în 1900—1903, cînd era marxist şi revoluţionar, i-a ridiculizat şi i-a făcut de două parale. În al treilea rînd, „socialiştii-revoluţionari“ se considerau „de stînga“ pentru că rîdeau de păcatele oportuniste — relativ nu prea mari — ale social-democraţiei germane şi totodată îi imitau pe oportuniştii extremi din acelaşi partid, de pildă, în problema agrară sau în problema dictaturii proletariatului.
Istoria, în treacăt fie zis, a confirmat acum pe scară largă, pe scară istorică mondială, părerea pe care noi am susţinut-o întotdeauna, şi anume că social-democraţia germană revoluţionară (notaţi că încă în 1900—1903 Plehanov a cerut excluderea lui Bernstein din partid şi că bolşevicii, continuînd în permanenţă această tradiţie, au demascat, în 1913, toată josnicia, ticăloşia şi trădarea lui Legien 262), — că social-democraţia germană revoluţionară se apropia cel mai mult de partidul de care are nevoie proletariatul revoluţionar pentru a învinge. Acum, în 1920, după toate falimentele ruşinoase şi crizele din epoca războiului şi din primii ani de după război, se vede limpede că, dintre toate partidele din Occident, social-democraţia germană revoluţionară este aceea care a dat cei mai buni conducători şi care s-a restabilit, s-a vindecat şi şi-a recăpătat forţele înaintea celorlalte. Acest lucru se poate constata şi la partidul spartachiştilor, şi la aripa stîngă, proletară, a „Partidului social-democrat independent din Germania“, aripă care duce o luptă fermă împotriva oportunismului şi a lipsei de caracter a unor Kautsky, Hilferding, Ledebour şi Crispien. Dacă aruncăm acum o privire de ansamblu asupra unei perioade istorice pe deplin încheiate, perioada de la Comuna din Paris şi pînă la prima Republică Sovietică Socialistă, constatăm că în general raportul dintre marxism şi anarhism capătă un contur absolut precis şi indiscutabil. Pînă la urmă s-a dovedit că marxismul are dreptate, şi dacă anarhiştii subliniau, pe drept cuvînt, caracterul oportunist al concepţiilor cu privire la stat care dominau în majoritatea partidelor socialiste, apoi, în primul rînd, acest caracter oportunist era legat de denaturarea şi chiar de directa tăinuire a concepţiilor lui Marx cu privire la stat (în cartea mea „Statul şi revoluţia“ relevam că Bebel, timp de 36 de ani, de la 1875 pînă în 1911, a ţinut sub obroc scrisoarea în care Engels 263 demasca deosebit de pregnant, de vehement, de franc şi de limpede oportunismul concepţiilor social-democrate curente cu privire la stat *) ; în al doilea rînd, corijarea acestor concepţii oportuniste, recunoaşterea Puterii sovietice şi a superiorităţii ei faţă de democraţia parlamentară burgheză, toate acestea se făceau mai repede şi pe scară mai largă tocmai în cadrul curentelor celor mai marxiste din partidele socialiste din Europa şi din America.
În două cazuri lupta bolşevismului împotriva devierilor „de stînga“ din propriul lui partid a luat proporţii deosebit de mari : în 1908, în legătură cu problema participării la „parlamentul“ ultrareacţionar şi la asociaţiile muncitoreşti legale, care funcţionau în limitele unor legi extrem de reacţionare, şi în 1918 (pacea de la Brest), în legătură cu problema admisibilităţii unui „compromis“ sau a altuia.
În 1908 bolşevicii „de stînga“ au fost excluşi din partidul nostru pentru că refuzau cu încăpăţînare să înţeleagă necesitatea participării la „parlamentul“ ultrareacţionar. Cei „de stînga“ — printre care se găseau mulţi revoluţionari excelenţi, care ulterior au făcut (şi continuă să facă) parte cu cinste din partidul comunist — se bazau în special pe experienţa încununată cu succes a boicotului din 1905. Cînd, în august 1905, ţarul a anunţat convocarea unui „parlament“ consultativ, bolşevicii — spre deosebire de toate partidele de opoziţie şi spre deosebire de menşevici — au declarat boicotarea acestui parlament, şi într-adevăr acesta a fost măturat de revoluţia din octombrie 1905 264. Atunci boicotul a fost just nu pentru că în general este just să nu se participe la parlamentele reacţionare, ci pentru că s-a ţinut seama aşa cum se cuvenea de situaţia obiectivă, care ducea la transformarea rapidă a grevelor de masă în grevă politică, apoi în grevă revoluţionară şi în cele din urmă în insurecţie. Lupta se ducea atunci în jurul următoarei problemei : să lăsăm în mîna ţarului convocarea primei instituţii reprezentative sau să încercăm să smulgem această convocare din mîna vechii puteri. Întrucît nu exista şi nu putea să existe certitudinea că situaţia obiectivă este aceeaşi şi că dezvoltarea ei se desfăşoară în acelaşi sens şi în acelaşi ritm, boicotul nu mai era just.
Boicotarea „parlamentului“ din 1905 de către bolşevici a îmbogăţit proletariatul revoluţionar cu o experienţă politică extrem de preţioasă, deoarece a arătat că, în condiţiile îmbinării formelor de luptă legale cu cele ilegale, a celor parlamentare cu cele extraparlamentare, uneori este util şi chiar obligatoriu să se renunţe la formele parlamentare. Dar a imita, a transpune orbeşte, în mod necritic această experienţă în alte condiţii, în altă situaţie ar fi o foarte mare greşeală. O greşeală nu prea gravă şi uşor de îndreptat * a fost şi boicotarea „Dumei“ de către bolşevici în 1906. O greşeală serioasă şi greu de îndreptat a fost boicotul din 1907, 1908 şi din anii următori, cînd, pe de o parte, nu ne puteam aştepta la un avînt foarte rapid al valului revoluţionar şi la transformarea lui în insurecţie, iar pe de altă parte, din întreaga situaţie istorică creată în urma procesului de înnoire a monarhiei burgheze decurgea necesitatea îmbinării muncii legale cu cea ilegală. Dacă aruncăm acum o privire retrospectivă asupra acestei perioade istorice pe deplin încheiate, a cărei legătură cu perioadele ulterioare a ieşit pe deplin la iveală, vedem foarte limpede că în anii 1908—1914 bolşevicii n-ar fi putut să păstreze (nu mai spun : să consolideze, să dezvolte şi să întărească) nucleul solid al partidului revoluţionar al proletariatului dacă n-ar fi apărat, în lupta cea mai aprigă obligativitatea îmbinării formelor ilegale de luptă cu cele legale, cu participarea obligatorie în parlamentul ultrareacţionar şi într-o serie de alte instituţii care funcţionau în limitele unor legi reacţionare (casele de asigurare etc.).
În 1918 nu s-a ajuns la o sciziune. Comuniştii „de stînga“ s-au mărginit atunci să constituie, şi nu pentru mult timp, un grup aparte sau o „fracţiune“ în cadrul partidului nostru. Tot în 1918 reprezentanţii cei mai de seamă ai „comunismului de stînga“, de exemplu tov. Radek şi Buharin, şi-au recunoscut deschis greşeala. Lor li se părea că pacea de la Brest constituie un compromis cu imperialiştii inadmisibil din punct de vedere principial şi dăunător pentru partidul proletariatului revoluţionar. Era într-adevăr un compromis cu imperialiştii, dar un asemenea compromis şi în asemenea împrejurări, încît devenea obligatoriu.
Astăzi, cînd îi aud pe „socialiştii-revoluţionari“, de pildă, atacînd tactica adoptată de noi prin semnarea păcii de la Brest, sau cînd l-am auzit pe tovarăşul Lansbury, care, în cursul unei convorbiri cu mine, a făcut următoarea observaţie : „conducătorii noştri englezi ai trade-unionurilor spun că compromisurile sînt admisibile şi pentru ei de vreme ce au fost admisibile pentru bolşevici“, răspund de obicei în primul rînd cu o comparaţie simplă şi „populară“ :
Închipuieşte-ţi că automobilul d-tale este oprit de bandiţi înarmaţi. Le dai banii, actele, revolverul şi automobilul. În felul acesta scapi de agreabila vecinătate a bandiţilor. E un compromis evident, neîndoielnic. „Do ut des“ („îţi dau“ banii, arma, automobilul „ca să-mi dai“ posibilitatea să scap teafăr). Dar e greu să găseşti un om cu mintea întreagă care să spună că un asemenea compromis este „inadmisibil din punct de vedere principial“ sau care să spună că persoana care a încheiat un asemenea compromis este un complice al bandiţilor (chiar dacă bandiţii, luînd automobilul, s-ar fi putut servi de el şi de armă pentru noi tîlhării). Compromisul făcut de noi cu bandiţii imperialismului german a fost un compromis de felul acesta.
Dar cînd menşevicii şi socialiştii-revoluţionari din Rusia, scheidemanniştii (şi în mare măsură kautskiştii) din Germania, Otto Bauer şi Friedrich Adler (ca să nu mai vorbim de domnii Renner & Co.) din Austria, Renaudel, Longuet & Co. din Franţa, fabienii, „independenţii“ şi „trudovicii“ („laburiştii“) din Anglia au încheiat în 1914—1918 şi în 1918—1920 compromisuri cu bandiţii burgheziei din propria lor ţară, şi cîteodată cu bandiţii burgheziei „aliate“, împotriva proletariatului revoluţionar din ţara lor — toţi aceşti domni s-au comportat ca nişte complici ai banditismului.
Concluzia este limpede : a nega „principial“ compromisurile, a nega admisibilitatea compromisurilor în general, oricare ar fi ele, e o copilărie pe care îţi vine chiar greu s-o iei în serios. Omul politic care vrea să fie folositor proletariatului revoluţionar trebuie să ştie să distingă cazuri concrete de compromisuri inadmisibile, în care ele sînt o expresie a oportunismului şi a trădării, şi să îndrepte tot ascuţişul criticii sale împotriva acestor compromisuri concrete, să le demaşte fără cruţare şi să le declare un război neîmpăcat, fără a permite versaţilor socialişti „practici“ şi iezuiţilor parlamentari să se eschiveze, să caute să scape de răspundere prin peroraţii pe tema „compromisurilor în general“. Domnii „conducători“ englezi ai trade-unionurilor, precum şi cei ai societăţii fabiene şi ai partidului muncitoresc „independent“ tocmai în acest mod caută să scape de răspundere pentru trădarea săvîrşită de ei, pentru compromisul de acest fel făcut de ei, care într-adevăr înseamnă oportunism de cea mai rea speţă, înşelăciune şi trădare.
Sînt compromisuri şi compromisuri. Trebuie să ştim să analizăm situaţia şi condiţiile concrete în care are loc fiecare compromis sau fiecare varietate de compromis. Trebuie să învăţăm să facem deosebire între omul care a dat bandiţilor banii şi arma sa pentru a micşora răul pricinuit de bandiţi şi a înlesni prinderea şi executarea lor, şi omul care le dă bani şi arme pentru a participa la împărţirea prăzii lor. În politică acest lucru nu este nici pe departe întotdeauna atît de uşor ca în exemplul de mai sus, pe care-l poate înţelege şi un copil. Dar cine ar vrea să născocească o reţetă care să dea muncitorilor soluţii de-a gata pentru toate împrejurările ce pot surveni în viaţă sau ar făgădui că în politica proletariatului revoluţionar nu se vor ivi nici un fel de greutăţi şi de situaţii încurcate, acela ar fi pur şi simplu un şarlatan.
Pentru a nu da loc la răstălmăciri, voi încerca să schiţez, foarte pe scurt, unele principii fundamentale pentru analiza compromisurilor concrete.
Partidul, care prin semnarea păcii de la Brest a încheiat cu imperialiştii germani un compromis, a început încă de la sfîrşitul anului 1914 să-şi elaboreze în practică internaţionalismul. El nu s-a temut să preconizeze înfrîngerea monarhiei ţariste şi să înfiereze „apărarea patriei“ într-un război între doi tîlhari imperialişti. Deputaţii în parlament ai acestui partid au luat drumul Siberiei, iar nu pe acela care duce spre portofoliile ministeriale în guvernul burghez. Revoluţia, care a răsturnat ţarismul şi a creat republica democratică, a însemnat pentru acest partid o nouă şi măreaţă verificare ; el n-a acceptat nici un compromis cu imperialiştii „proprii“, ci a pregătit răsturnarea lor şi i-a răsturnat. După ce a luat puterea politică, acest partid n-a lăsat piatră pe piatră nici din proprietatea moşierească, nici din cea capitalistă. Acest partid a publicat şi a denunţat tratatele secrete ale imperialiştilor, a propus tuturor popoarelor pacea şi n-a cedat în faţa violenţei tîlharilor de la Brest decît după ce imperialiştii anglo-francezi au torpilat pacea, iar bolşevicii au făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a grăbi revoluţia în Germania şi în alte ţări. Deplina justeţe a unui asemenea compromis, încheiat de un asemenea partid în asemenea împrejurări, devine pe zi ce trece tot mai limpede şi mai evidentă pentru toată lumea.
Menşevicii şi socialiştii-revoluţionari din Rusia (ca şi toţi conducătorii Internaţionalei a II-a din lumea întreagă în 1914—1920) au început prin a trăda, încercînd să justifice direct sau indirect „apărarea patriei“, adică apărarea burgheziei prădalnice din propria lor ţară. Ei au continuat să trădeze, coalizîndu-se cu burghezia din propria lor ţară şi luptînd împreună cu ea împotriva proletariatului revoluţionar din ţara lor. Blocul pe care l-au format mai întîi cu Kerenski şi cu cadeţii şi apoi cu Kolceak şi Denikin în Rusia, ca şi blocul încheiat de tovarăşii lor de idei din străinătate cu burghezia din propriile lor ţări echivalează cu trecerea lor de partea burgheziei împotriva proletariatului. Compromisul lor cu bandiţii imperialismului a constat, de la început pînă la sfîrşit, în faptul că au devenit complici ai banditismului imperialist.
* Pentru politică şi partide este valabil, cu schimbările corespunzătoare, ceea ce este valabil şi pentru individ. A fi inteligent nu înseamnă a nu face greşeli. Asemenea oameni nu există şi nici nu pot exista. Inteligent este acela care nu face greşeli prea grave şi care ştie să le îndrepte repede şi cu uşurinţă.
* V. I. Lenin. Opere complete, vol. 33, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 63—66. — Nota. trad.
262 Este vorba, probabil, de articolul lui V. I. Lenin „Ce nu trebuie să imităm din mişcarea muncitorească germană“ (vezi Opere complete, vol. 25, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 113—117). — 565. [Nota red.]
263 Este vorba de scrisoarea lui F. Engels către A. Bebel. din 18—28 martie 1875 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 3—10). — 566. [Nota red.]
264 Este vorba de greva politică generală din octombrie 1905, în timpul primei revoluţii ruse. Numărul participanţilor la greva generală din octombrie a depăşit cifra de 2 000 000. Ea s-a desfăşurat sub lozinca răsturnării absolutismului, a boicotării active a Dumei lui Bulîghin, a convocării unei adunări constituante şi instaurării republicii democratice (vezi Opere complete, vol. 12, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 1—4). — 567. [Nota red.]