1. Statul - produs al ireductibilităţii contradicţiilor de clasă
2. Detaşamentele speciale de oameni înarmaţi, închisorile etc.
3. Statul - instrument de exploatare a clasei asuprite
4. „Dispariţia treptată“ a statului şi revoluţia violentă
Cu doctrina lui Marx se întîmplă acum ceea ce s-a întîmplat nu o dată în istorie cu doctrinele cugetătorilor şi ale conducătorilor revoluţionari ai claselor asuprite în lupta lor pentru eliberare. Atîta timp cît marii revoluţionari erau în viaţă, ei erau supuşi de clasele asupritoare la persecuţii permanente, doctrina lor era întîmpinată cu cea mai sălbatică furie, cu cea mai turbată ură, împotriva ei se declanşau cele mai deşănţate campanii de minciuni şi calomnii. După moartea lor, se fac încercări de a-i transforma în icoane inofensive, de a-i canoniza, ca să zicem aşa, de a le înconjura numele cu o oarecare aureolă de glorie, pentru „consolarea“ claselor asuprite şi pentru înşelarea acestora, golind învăţătura revoluţionară de conţinutul ei, tocindu-i ascuţişul revoluţionar şi vulgarizînd-o. Burghezia şi oportuniştii din rîndurile mişcării muncitoreşti se întîlnesc astăzi pe terenul acestei „prelucrări“ a marxismului. Ei uită, denaturează, estompează latura revoluţionară a învăţăturii, spiritul ei revoluţionar. Este pus pe primul plan, este proslăvit ceea ce este acceptabil sau pare a fi acceptabil pentru burghezie. Toţi social-şoviniştii sînt astăzi „marxişti“, nu rîdeţi! Şi din ce în ce mai des vorbesc savanţii burghezi germani, pînă mai ieri specialişti în materie de stîrpire a marxismului, de un Marx „naţional-german“, care ar fi educat asociaţii muncitoreşti atît de splendid organizate în vederea ducerii războiului de jaf!
Faţă de o asemenea stare de lucruri, faţă de nemaipomenita răspîndire a denaturărilor marxismului, sarcina noastră este în primul rînd de a restabili adevărata învăţătură a lui Marx despre stat. Pentru aceasta e necesar să cităm un şir întreg de pasaje lungi din înseşi operele lui Marx şi Engels. De bună seamă, citatele lungi vor îngreuna expunerea şi nu vor contribui de loc la a o face mai populară. A ne lipsi însă de ele este absolut imposibil. Toate pasajele, sau cel puţin toate pasajele hotărîtoare, din operele lui Marx şi Engels privitoare la problema statului trebuie neapărat citate cît mai complet cu putinţă atît pentru ca cititorul să-şi poată face în mod independent o idee asupra totalităţii concepţiilor întemeietorilor socialismului ştiinţific şi asupra dezvoltării acestor concepţii, cît şi pentru ca denaturarea acestor concepţii de către „kautskismul“ care domină astăzi să fie dovedită în mod documentat şi arătată în mod concret. Vom începe cu cea mai răspîndită operă a lui F. Engels: „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“, care în 1894 a apărut la Stuttgart în a 6-a ediţie[3]. Va trebui să traducem citatele din originalele germane, deoarece traducerile ruseşti, deşi numeroase, sînt în cea mai mare parte ori incomplete, ori făcute extrem de nesatisfăcător.
„Statul - spune Engels rezumîndu-şi analiza istorică - nu este nicidecum o forţă impusă societăţii din afară; el nu este, de asemenea, nici «realizarea ideii morale», «imaginea şi realitatea raţiunii», după cum susţine Hegel[4]. Statul este, dimpotrivă, un produs al societăţii pe o anumită treaptă de dezvoltare; el stă mărturie faptului că aceasta societate s-a încurcat într-o contradicţie de nerezolvat cu sine însăşi, că s-a scindat în antagonisme de neîmpăcat, din care nu este în stare să se elibereze. Dar pentru ca aceste antagonisme, aceste clase cu interese economice contradictorii să nu se macine unele pe altele şi să nu macine şi societatea într-o luptă stearpă, a devenit necesară o forţă care, stînd în aparenţă deasupra societăţii, să atenueze conflictul, să-l ţină în limitele «ordinii». Această forţă, ieşită din sînul societăţii, dar care, situîndu-se deasupra ei, se înstrăinează din ce în ce mai mult de ea, este statul“ (p. 177-178, ediţia a 6-a germană)[5].
Aici este exprimată cît se poate de limpede ideea fundamentală a marxismului în problema rolului istoric şi a însemnătăţii statului. Statul este produsul şi manifestarea ireductibilităţii contradicţiilor de clasă. Statul apare acolo unde, atunci cînd şi în măsura în care contradicţiile de clasă nu pot fi obiectiv împăcate. Şi invers: existenţa statului dovedeşte că contradicţiile de clasă sînt de neîmpăcat.
Tocmai în acest punct foarte important, fundamental începe denaturarea marxismului, denaturare care merge pe două linii principale.
Pe de o parte, ideologii burghezi şi mai ales cei mic-burghezi - siliţi, sub presiunea faptelor istorice incontestabile, să recunoască că statul există numai acolo unde există contradicţii de clasă şi luptă de clasă - îl „corectează“ pe Marx în aşa fel încît statul apare ca un organ de împăcare a claselor. După Marx, statul n-ar fi putut nici să apară, nici să se menţină dacă ar fi fost cu putinţă o împăcare între clase. După profesorii şi publiciştii mic-burghezi şi filistini - care invocă cu bunăvoinţă la tot pasul pe Marx! - rezultă că statul tocmai împacă clasele. După Marx, statul este un organ de dominaţie de clasă, un organ de asuprire a unei clase de către o altă clasă; el înseamnă crearea unei „ordini“ care legalizează şi statorniceşte această asuprire, moderînd conflictul dintre clase. După părerea politicienilor mic-burghezi, ordine înseamnă tocmai împăcarea claselor, şi nu asuprirea unei clase de către o altă clasă; a modera conflictul înseamnă a împăca, şi nu a răpi claselor asuprite anumite mijloace şi metode de luptă pentru doborîrea asupritorilor.
În revoluţia din 1917, de pildă, tocmai atunci cînd problema însemnătăţii şi rolului statului s-a pus în toată amploarea ei, tocmai atunci cînd ea s-a pus în mod practic ca o problemă a acţiunii imediate şi încă acţiunii de masă, toţi eserii (socialiştii-revoluţionari) şi menşevicii au îmbrăţişat dintr-o dată şi complet teoria mic-burgheză a „împăcării“ claselor de către „stat“. Nenumăratele rezoluţii şi articole ale oamenilor politici din aceste două partide sînt profund îmbibate de această teorie mic-burgheză şi filistină a „împăcării“. Că statul este un organ de dominaţie a unei clase anumite, clasă care nu poate fi împăcată cu antipodul ei (cu clasa opusă ei), lucrul acesta democraţia mic-burgheză nu este niciodată în stare să-l înţeleagă. Atitudinea faţă de stat este una dintre cele mai vădite manifestări ale faptului că socialiştii-revoluţionari şi menşevicii noştri nu sînt cîtuşi de puţin socialişti (ceea ce noi, bolşevicii, am demonstrat-o întotdeauna), ci democraţi mic-burghezi cu frazeologie cvasisocialistă.
Pe de altă parte, denaturarea „kautskistă“ a marxismului este mult mai subtilă. „Teoretic“ nu se neagă nici că statul este un organ de dominaţie de clasă, nici că contradicţiile de clasă sînt de neîmpăcat. Se pierde însă din vedere sau se disimulează următorul fapt: dacă statul este produsul ireductibilităţii contradicţiilor de clasă, dacă el este o forţă care se situează deasupra societăţii şi care „se înstrăinează din ce în ce mai mult de societate“, este limpede că eliberarea clasei asuprite este cu neputinţă nu numai fără o revoluţie violentă, ci şi fără nimicirea aparatului puterii de stat care a fost creat de clasa dominantă şi în care este întruchipată această „înstrăinare“. Această concluzie, care din punct de vedere teoretic este limpede un prin ea însăşi, a fost formulată de Marx, după cum vom vedea mai jos, în modul cel mai precis pe temeiul analizei istorice concrete a sarcinilor revoluţiei. Şi tocmai această concluzie - după cum vom arăta amănunţit în expunerea ce urmează - Kautsky ...„a uitat-o“ şi a denaturat-o.
„...Faţă de vechea organizare gentilică (sau de clan) - continuă Engels -, statul se caracterizează, în primul rînd, prin împărţirea supuşilor săi după teritoriu...“
Nouă ni se pare „firească“ această împărţire, dar ea a necesitat o îndelungată luptă împotriva vechii organizări după triburi sau ginţi.
„...A doua caracteristică a statului este instituirea unei forţe publice care nu mai coincide nemijlocit cu populaţia, care se organizează ea însăşi ca o forţă armată. Această forţă publică distinctă este necesară, deoarece de la scindarea societăţii în clase organizarea armată de sine stătătoare a populaţiei a devenit imposibilă... Această forţă publică există în orice stat; ea constă nu numai din oameni înarmaţi, ci şi din accesorii materiale, închisori şi instituţii de constrîngere de tot felul, pe care societatea gentilică (de clan) nu le-a cunoscut...“[6].
Engels analizează în amănunţime conţinutul noţiunii „forţei“ denumite stat, forţă provenită din societate, dar care se situează deasupra acesteia şi se înstrăinează din ce în ce mai mult de ea. Din ce constă în principal această forţă? Din detaşamente speciale de oameni înarmaţi, care au la dispoziţia lor închisori etc.
Sîntem îndreptăţiţi să vorbim despre detaşamente speciale de oameni înarmaţi, pentru că forţa publică, proprie oricărui stat, „nu coincide nemijlocit“ cu populaţia înarmată, cu „organizarea armată“ „de sine stătătoare“ a populaţiei.
Ca toţi marii gînditori revoluţionari, Engels se străduieşte să atragă atenţia muncitorilor conştienţi tocmai asupra faptului care în ochii filistinismului dominant pare a merita cea mai mică atenţie, pare a fi lucrul cel mai obişnuit, consfinţit de prejudecăţi nu numai trainice, ci, s-ar putea spune, chiar pietrificate. Armata permanentă şi poliţia sînt principalele instrumente ale forţei puterii de stat, dar ar putea lucrurile şi altfel?
Din punctul de vedere al marii majorităţi a europenilor de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cărora li se adresa Engels şi care n-au trăit şi n-au observat îndeaproape nici o revoluţie mare, lucrurile nici puteau sta altfel. Pentru ei era cu totul de neînţeles ce o mai fi şi această „organizare armată de sine stătătoare a populaţiei“. La întrebarea: de ce s-a ivit nevoia unor detaşamente speciale de oameni înarmaţi (poliţia, armata permanentă), situate deasupra societăţii şi care se înstrăinează de societate, filistinul din Europa occidentală şi din Rusia este înclinat să răspundă prin cîteva fraze împrumutate de la Spencer sau de la Mihailovski, să invoce complicarea vieţii sociale, diferenţierea funcţiilor etc.
Astfel de invocări par „ştiinţifice“ şi-l adorm de minune pe filistin, eludînd ceea ce e principal şi fundamental: scindarea societăţii în clase ireductibil duşmane.
De n-ar fi fost această scindare, „organizarea armată de sine stătătoare a populaţiei“ s-ar fi deosebit prin complexitatea ei, prin înalta ei tehnică etc. de organizarea primitivă a cetei de maimuţe care pun mîna pe ciomag, sau de organizarea oamenilor primitivi, sau a oamenilor reuniţi în clanuri, dar o asemenea organizare ar fi fost cu putinţă.
Ea este cu neputinţă, deoarece societatea civilizată e scindată în clase duşmane, ba chiar ireductibil duşmane, în clase a căror înarmare „de sine stătătoare“ ar duce la lupta armată între ele. Apare statul, este creată o forţă specială, detaşamente speciale de oameni înarmaţi, şi fiecare revoluţie, nimicind aparatul de stat, ne dezvăluie lupta de clasă, ne arată concret că clasa dominantă tinde să refacă detaşamentele speciale de oameni înarmaţi care-i slujesc ei şi că clasa asuprită tinde să creeze o nouă organizaţie de acest fel, în stare să slujească nu exploatatorilor, ci exploataţilor.
În raţionamentul citat, Engels pune în mod teoretic aceeaşi problemă pe care practic, în mod evident şi încă pe scara unor acţiuni de masă o pune în faţa noastră fiecare mare revoluţie, şi anume problema relaţiilor reciproce dintre detaşamentele „speciale“ de oameni înarmaţi şi „organizarea armată de sine stătătoare a populaţiei“. Vom vedea cum această problemă este ilustrată concret de experienţa revoluţiilor europene şi ruse.
Să ne întoarcem însă la expunerea lui Engels.
El arată că uneori, ca, de pildă, în unele locuri din America de Nord, această forţă publică este slabă (e vorba de o rară excepţie în cadrul societăţii capitaliste şi de acele părţi ale Americii de Nord în care, în perioada ei preimperialistă, a precumpănit colonistul liber), dar, în general vorbind, forţa publică se întăreşte:
„...Forţa publică se întăreşte însă pe măsură ce se ascut contradicţiile de clasă din cadrul statului şi pe măsură ce statele învecinate devin mai mari şi populaţia lor creşte. Aruncaţi o privire asupra Europei noastre de astăzi, în care lupta de clasă şi goana după cuceriri au ridicat forţa publică pe o asemenea culme, încît ameninţă să înghită întreaga societate şi statul însuşi...“[7]
Aceste rînduri au fost scrise încă la începutul ultimului deceniu al secolului trecut. Ultima prefaţă a lui Engels poartă data de 16 iunie 1891[8]. Pe atunci, cotitura spre imperialism - atît în sensul dominaţiei depline a trusturilor, în sensul atotputerniciei marilor bănci, cît şi în sensul unei politici coloniale grandioase etc. - abia-abia începuse în Franţa, iar în America de Nord şi în Germania ea era şi mai puţin pronunţată. De atunci „goana după cuceriri“ a făcut un uriaş pas înainte, cu atît mai mult cu cît la începutul deceniului al 2-lea al secolului al XX-lea globul pămîntesc era definitiv împărţit între aceşti „cuceritori concurenţi“, adică între marile puteri jefuitoare. Forţele armate terestre şi navale au crescut de atunci extraordinar de mult, iar războiul de jaf din 1914-1917 pentru stăpînirea lumii de către Anglia sau de către Germania, pentru împărţirea prăzii, a făcut ca „înghiţirea“ tuturor forţelor societăţii de către puterea de stat prădalnică să aducă societatea în pragul unei catastrofe totale.
Engels a ştiut încă în 1891 să semnaleze „goana după cuceriri“ drept una dintre cele mai însemnate trăsături distinctive ale politicii externe a marilor puteri, iar netrebnicii social-şovinişti, în 1914-1917, atunci cînd această goană, care se accentuase foarte mult, a dat naştere războiului imperialist, au camuflat apărarea intereselor de jaf ale burgheziei „lor“ îndărătul unor fraze despre „apărarea patriei“, despre „apărarea republicii şi a revoluţiei“ etc.!
Pentru întreţinerea unei forţe publice speciale, care se situează deasupra societăţii, sînt necesare impozite şi împrumuturi de stat.
„Avînd în mîna lor forţa publică şi dreptul de a percepe impozite, funcţionarii - scrie Engels - ajung, ca organe ale societăţii, să se situeze acum deasupra societăţii. Respectul nesilit, arătat de bunăvoie organelor orînduirii gentilice (de clan), nu le mai poate ajunge, chiar dacă l-ar putea obţine...“ Sînt create legi speciale privitoare la caracterul sacru şi la inviolabilitatea funcţionarilor. „Cel mai umil slujbaş al poliţiei“ are mai multă „autoritate“ decît reprezentanţii clanului, dar chiar şi şeful puterii militare al unui stat civilizat ar putea să invidieze pe un şef de gintă pentru „respectul nesilit“ de care se bucura din partea societăţii[9].
E pusă aici problema situaţiei privilegiate a funcţionarilor în calitatea lor de organe ale puterii de stat. E indicat esenţialul: ce anune îi situează deasupra societăţii? Vom vedea cum a rezolvat Comuna din Paris în mod practic această problemă teoretică în 1871 şi cum a escamotat-o în chip reacţionar Kautsky în 1912.
„...Dat fiind că statul a luat fiinţă din nevoia de a ţine în frîu antagonismul dintre clase; dat fiind că a luat fiinţă chiar în conflictul dintre clase, el este, de regulă, statul clasei celei mai puternice, al clasei dominante din punct de vedere economic, care, cu ajutorul lui, devine dominantă şi din punct de vedere politic, dobîndind astfel noi mijloace pentru oprimarea şi exploatarea clasei asuprite...“ După cum statul antic şi cel feudal au fost organe de exploatare a sclavilor şi iobagilor, şi „statul reprezentativ modern este instrumentul de exploatare a muncii salariate de către capital. În mod excepţional însă se ivesc perioade în care clasele în luptă ajung la un astfel de echilibru, încît puterea de stat capătă, vremelnic, ca mijlocitoare aparentă între clase, o oarecare independenţă faţă de amîndouă...“[10] Aşa au fost: monarhia absolută din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, bonapartismul din timpul primului şi celui de-al doilea Imperiu francez, Bismarck în Germania.
Aşa - adăugăm noi - este guvernul Kerenski în Rusia republicană după ce s-a trecut la prigonirea proletariatului revoluţionar, într-un moment în care, datorită conducerii democraţilor mic-burghezi, Sovietele deveniseră deja neputincioase, iar burghezia era încă insuficient de puternică pentru a le dizolva pur şi simplu.
„În republica democrată - continuă Engels -, „bogăţia îşi exercită puterea în mod indirect, dar cu atît mai sigur“, şi anume, pe de o parte, „sub forma coruperii directe a funcţionarilor“ (America) şi, pe de alta parte, „sub forma alianţei dintre guvern şi bursă“ (Franţa şi America)[11].
În prezent, imperialismul şi dominaţia băncilor „au dezvoltat“, atingînd o înaltă măiestrie, amîndouă aceste metode de apărare şi de realizare a atotputerniciei bogăţiei în orice republică democratică. Dacă, de pildă, chiar în primele luni ale existenţei republicii democratice din Rusia, în luna de miere, cum s-ar zice, a căsniciei „socialiştilor“ eseri şi a menşevicilor cu burghezia, în cadrul guvernului de coaliţie, d-l Palcinski a sabotat toate măsurile de înfrînare a capitaliştilor şi a jafurilor lor, a prădării de către ei a avutului statului de pe urma furniturilor de război, dacă după aceea d-l Palcinski, plecat din guvern (şi înlocuit, desigur, cu un alt Palcinski absolut identic), a fost „răsplătit“ de capitalişti cu o slujbuşoară care-i aduce un salariu anual de 120.000 de ruble, ce înseamnă acest lucru? mituire directă sau indirectă? alianţă între guvern şi sindicate, sau „numai“ relaţii prieteneşti? Ce rol joacă oameni ca Cernov şi Ţereteli, Avksentiev şi Skobelev? - Sînt ei aliaţi „direcţi“ sau numai indirecţi ai milionarilor jefuitori ai avutului statului?
Atotputernicia „bogăţiei“ e mai sigură în republica democratică tocmai pentru că ea nu depinde de diferite deficienţe ale mecanismului politic, de un prost înveliş al capitalismului. Republica democratică constituie învelişul politic cel mai bun cu putinţă al capitalismului, şi de aceea capitalul, punînd stăpînire (cu ajutorul unor oameni ca Palcinski, Cernov, Ţereteli & Co.) pe acest cel mai bun înveliş, îşi aşază puterea pe o temelie atît de solidă, atît de sigură, încît nici un fel de schimbare, fie a persoanelor, fie a instituţiilor, fie a partidelor în republica burghezo-democratică, nu-i zdruncină această putere.
Trebuie să mai remarcăm că Engels denumeşte în modul cel mai categoric votul universal un instrument de dominaţie al burgheziei. Votul universal, spune el, ţinînd seama în mod evident de experienţa îndelungată a social-democraţiei germane, este
„un criteriu al maturităţii clasei muncitoare. Mai mult el nu poate da, şi nici nu va da vreodată în statul actual“[12].
Democraţii mic-burghezi, de soiul socialiştilor revoluţionari şi al menşevicilor noştri, ca şi fraţii lor buni, toţi social-şoviniştii şi oportuniştii din Europa occidentală, aşteaptă însă ceva „mai mult“ de la votul universal. Ei împărtăşesc şi sugerează şi poporului ideea falsă că „în statul actual“ votul universal ar fi într-adevăr în stare să exprime voinţa majorităţii oamenilor muncii şi să asigure înfăptuirea ei.
Aici nu putem decît să menţionăm această idee falsă, nu putem decît să arătăm că afirmaţia absolut limpede, precisă şi concretă a lui Engels e denaturată la fiecare pas de propaganda şi de agitaţia partidelor socialiste „oficiale“ (adică oportuniste). Expunerea noastră ulterioară a concepţiilor lui Marx şi Engels asupra statului „actual“ demonstrează pe deplin întreaga falsitate a ideii pe care o respinge Engels aici.
Engels îşi rezumă în cea mai populară lucrare a sa concepţiile prin următoarele cuvinte:
„Statul nu a existat deci dintotdeauna. Au existat societăţi care au scos-o la capăt fără el, care nici idee n-aveau despre stat şi despre puterea de stat. Pe o anumită treaptă a dezvoltării economice, legată în mod necesar de scindarea societăţii în clase, statul a devenit, ca urmare a acestei scindări, o necesitate. Ne apropiem acum cu paşi repezi de o treaptă de dezvoltare a producţiei pe care existenţa acestor clase nu numai că încetează de a fi o necesitate, dar devine o adevărată piedică pentru producţie. Clasele vor dispărea tot atît de inevitabil precum au luat fiinţă în trecut. O dată cu ele va dispărea în mod inevitabil şi statul. Societatea, care va organiza în chip nou producţia pe baza asocierii libere şi egale a producătorilor, va trimite întreaga maşină de stat acolo unde-i va fi atunci locul: la muzeul de antichităţi, alături de roata de tors şi de toporul de bronz“[13].
Nu deseori ai prilejul să întîlneşti acest pasaj în literatura de propagandă şi de agitaţie a social-democraţiei contemporane. Dar chiar atunci cînd îl întîlneşti, autorii care-l citează se comportă ca şi cum s-ar închina în faţa unei icoane, adică îl citează pentru a-şi exprima formal consideraţia faţă de Engels, fără a se întreba măcar ce largă şi profundă amploare a revoluţiei presupune această „trimitere a întregii maşini de stat la muzeul de antichităţi“. Nu se vede, de cele mai multe ori, nici măcar înţelegerea a ceea ce Engels denumeşte maşină de stat.
Cuvintele lui Engels cu privire la „dispariţia treptată“ a statului sînt atît de cunoscute, sînt atît de des citate, arată atît de expresiv în ce constă esenţa falsificării curente a marxismului şi transformarea lui în oportunism, încît e necesar să ne oprim în mod amănunţit asupra lor. Reproducem întregul raţionament din care au fost luate aceste cuvinte:
„Proletariatul ia puterea de stat şi transformă mijloacele de producţie mai întîi în proprietate de stat. Dar prin aceasta el se desfiinţează pe sine însuşi ca proletariat, desfiinţează toate deosebirile de clasă şi toate contradicţiile de clasă şi o dată cu aceasta desfiinţează şi statul ca stat. Societatea de pînă acum, care s-a dezvoltat în cadrul unor contradicţii de clasă, avea nevoie de stat, adică de o organizaţie a clasei exploatatoare din epoca dată, pentru a menţine condiţiile ei exterioare de producţie, aşadar mai ales pentru a ţine prin forţă clasa exploatată în condiţiile de oprimare determinate de modul de producţie dat (sclavie, iobăgie sau dependenţă feudală, muncă salariată). Statul era reprezentantul oficial al întregii societăţi, sintetizarea ei într-un organism vizibil, dar aceasta numai în măsura în care era statul acelei clase care reprezenta în epoca dată întreaga societate: în antichitate, stat al cetăţenilor proprietari de sclavi, în evul mediu, tat al nobilimii feudale, în vremurile noastre, stat al burgheziei. Devenind, în sfîrşit, realmente reprezentant al întregii societăţi, el se face pe sine însuşi de prisos. De îndată ce nu va mai exista nici o clasă socială care trebuie oprimată, de îndată ce, împreună cu dominaţia de clasă şi cu lupta pentru existenţa individuală, generată de anarhia de pînă acum în producţie, sînt înlăturate şi conflictele, şi excesele care izvorăsc de aici, nu mai este nimic de reprimat, nimic care să facă necesară o forţă specială de represiune, un stat. Primul act prin care statul se manifestă realmente ca reprezentant al întregii societăţi - luarea în stăpînire a mijloacelor de producţie în numele societăţii - este, în acelaşi timp, şi ultimul său act independent ca stat. Intervenţia unei puteri de stat în relaţiile sociale devine, rînd pe rînd, de prisos în toate domeniile şi încetează apoi de la sine. În locul guvernării asupra persoanelor apar administrarea lucrurilor şi conducerea proceselor de producţie. Statul nu este «desfiinţat», el dispare treptat. Prin această prismă trebuie apreciată frazeologia cu privire la «statul popular liber», frazeologie care o anumită perioadă de timp era justificată ca mijloc de agitaţie, dar care, în ultimă instanţă, este inconsistentă din punct de vedere ştiinţific. Tot prin această prismă trebuie apreciată şi revendicarea aşa-numiţilor anarhişti ca statul să fie desfiinţat de la o zi la alta“ („Anti-Dühring“. „Domnul Eugen Dühring revoluţionează ştiinţa“, p. 301-303, ed. a 3-a germ.)[14].
Se poate afirma fără teamă de a greşi că din acest raţionament, de o excepţională bogăţie de idei, al lui Engels a intrat cu adevărat în patrimoniul gîndirii socialiste a partidelor socialiste contemporane doar faptul că, spre deosebire de teoria anarhistă a „desfiinţării“ statului, după Marx, statul „dispare treptat“. A mutila astfel marxismul înseamnă a-l reduce la oportunism, deoarece, ca urmare a unei astfel de „interpretări“, nu rămîne decît ideea vagă a unei schimbări lente, uniforme, treptate, a inexistenţei salturilor şi furtunilor, a inexistenţei revoluţiei. „Dispariţia treptată“ a statului în înţelesul obişnuit, general răspîndit, de masă, dacă se poate spune astfel, al acestei expresii, înseamnă fără îndoială estomparea, dacă nu chiar negarea ideii de revoluţie.
O asemenea „interpretare“ constituie însă cea mai grosolană denaturare a marxismului, avantajoasă numai pentru burghezie şi bazată din punct de vedere teoretic pe uitarea celor mai importante împrejurări şi considerente care sînt indicate chiar şi în raţionamentul „rezumativ“ al lui Engels, reprodus de noi în întregime.
În primul rînd. Chiar la începutul acestui raţionament, Engels spune că, luînd puterea de stat, proletariatul „desfiinţează prin aceasta statul ca stat“. A reflecta asupra semnificaţiei acestui lucru „nu se obişnuieşte“. De obicei, fie că e cu totul ignorat, fie că e considerat ca un fel de „slăbiciune hegeliană“ a lui Engels. De fapt însă, în aceste cuvinte e exprimată pe scurt experienţa uneia din cele mai mari revoluţii proletare, experienţa Comunei din Paris din 1871, chestiune de care ne vom ocupa mai amănunţit la locul cuvenit. De fapt Engels vorbeşte aici de „desfiinţarea“ de către revoluţia proletară a statului burgheziei, pe cînd cele spuse de el relativ la dispariţia treptată se referă la rămăşiţele statului proletar de după revoluţia socialistă. După Engels, statul burghez nu „dispare treptat“, ci este „desfiinţat“ de către proletariat prin revoluţie. Ceea ce dispare treptat după această revoluţie este statul sau semistatul proletar.
În al doilea rînd. Statul este „o forţă specială de reprimare“. Această minunată şi extrem de profundă definiţie a lui Engels e dată aici de el în modul cel mai clar. Şi din ea rezultă că „forţa specială de reprimare“ a proletariatului de către burghezie, a milioanelor de oameni ai muncii de către un mănunchi de bogătaşi trebuie să fie înlocuită cu „o forţă specială de reprimare“ a burgheziei de către proletariat (dictatura proletariatului). Tocmai în aceasta constă „desfiinţarea statului ca stat“. Tocmai în aceasta constă „actul“ luării în stăpînire a mijloacelor de producţie în numele societăţii. Şi e de la sine înţeles că o astfel de înlocuire a unei „forţe speciale“ (burgheze) cu o altă „forţă specială“ (proletară) nu se poate produce nicidecum sub forma „dispariţiei treptate“.
În al treilea rînd. Atunci cînd vorbeşte despre „dispariţia treptată“ a statului sau - şi mai expresiv şi mai pitoresc încă - despre „adormirea“ acestuia, Engels are în vedere în mod absolut limpede şi categoric epoca de după „luarea în stăpînire a mijloacelor de producţie de către stat în numele întregii societăţi“, adică de după revoluţia socialistă. Ştim cu toţii că forma politică a „statului“ în această epocă este democraţia cea mai deplină. Dar nici unuia dintre oportuniştii care denaturează cu neruşinare marxismul nu-i vine în minte că, prin urmare, la Engels e vorba aici de „adormirea“ şi de „dispariţia treptată“ a democraţiei. Acest lucru pare foarte ciudat la prima vedere. Dar el este „de neînţeles“ numai pentru cel care n-a sesizat că democraţia este şi ea un stat şi că, prin urmare, şi democraţia va dispărea atunci cînd va dispărea statul. Statul burghez poate fi „desfiinţat“ numai de revoluţie. Statul în general, adică cea mai deplină democraţie, poate numai „să dispară treptat“.
În al patrulea rînd. Formulînd celebra sa teză: „statul dispare treptat“, Engels explică imediat în mod concret că această teză e îndreptată atît împotriva oportuniştilor, cît şi împotriva anarhiştilor. Totodată Engels pune pe primul plan concluzia ce decurge din teza „dispariţiei treptate a statului“ care este îndreptată împotriva oportuniştilor.
Se poate paria că, din 10 000 de oameni care au citit sau au auzit că statul „dispare treptat“, 9 990 nu ştiu de loc sau nu-şi amintesc că Engels şi-a îndreptat concluziile ce decurg din această teză nu numai împotriva anarhiştilor. Iar din ceilalţi 10, cu siguranţă că 9 nu ştiu ce este „statul popular liber“ şi de ce atacul îndreptat împotriva acestei lozinci este şi un atac împotriva oportuniştilor. Aşa se scrie istoria! Aşa se falsifică pe neobservate măreaţa învăţătură revoluţionară, adaptînd-o la filistinismul dominant. Concluzia îndreptată împotriva anarhiştilor a fost de mii de ori repetată, banalizată, băgată tuturor în cap sub forma cea mai simplistă; ea a căpătat trăinicia unei prejudecăţi. Iar concluzia îndreptată împotriva oportuniştilor a fost estompată şi „uitată“!
„Statul popular liber“ a constituit o revendicare programatică şi o lozincă curentă a social-democraţilor germani din perioada 1870-1880. În afara unei prezentări bombastice mic-burgheze a noţiunii de democraţie, această lozincă nu are nici un conţinut politic. În măsura în care prin această lozincă se putea face în mod legal aluzie la republica democratică, Engels era gata „să îndreptăţească“ „temporar“ folosirea acestei lozinci din punct de vedere agitatoric. Dar această lozincă era oportunistă, căci ea reflecta nu numai tendinţa de a prezenta în culori trandafirii democraţia burgheză, ci şi neînţelegerea criticii făcute de pe poziţii socialiste a oricărui stat în general. Noi sîntem pentru republica democratică, deoarece în capitalism ea reprezintă pentru proletariat cea mai bună formă de stat, dar nu ne este permis să uităm că şi în cea mai democratică republică burgheză soarta poporului este robia salariată. Mai departe. Orice stat este „o forţă specială de reprimare“ a unei clase asuprite. De aceea, nici un fel de stat nu este liber şi nu este popular. În perioada 1870-1880, Marx şi Engels au explicat tovarăşilor lor de partid de nenumărate ori acest lucru[15].
În al cincilea rînd. Aceeaşi lucrare a lui Engels, din care toată lumea îşi aminteşte raţionamentul privitor la dispariţia treptată a statului, conţine un raţionament privitor la însemnătatea revoluţiei violente. Aprecierea din punct de vedere istoric a rolului acesteia din urmă devine sub pana lui Engels un adevărat panegiric al revoluţiei violente. De acest lucru „nu-şi aduce nimeni aminte“, semnificaţia acestei idei nu constituie un subiect de discuţii şi nici măcar de reflecţie în rîndurile partidelor socialiste de astăzi; în propaganda şi agitaţia de toate zilele în rîndurile maselor, aceste idei nu joacă nici un rol. Şi cu toate acestea, ele sînt indisolubil legate într-un tot armonios de „dispariţia treptată“ a statului.
Iată acest raţionament al lui Engels:
„...Că violenţa mai joacă însă şi alt rol în istorie“ (afară de rolul de forţă a răului), „şi anume un rol revoluţionar, că ea este, cum spune Marx, moaşa oricărei societăţi vechi care poartă în pîntecele ei o societate nouă[16], că violenţa este instrumentul cu ajutorul căruia mişcarea socială îşi croieşte drum sfărîmînd formele politice încremenite şi moarte, - despre toate acestea nu găsim nici un cuvînt la d-l Dühring. Numai suspinînd şi văitîndu-se admite el posibilitatea că pentru răsturnarea economiei bazate pe exploatare va fi, poate, nevoie de violenţă - din păcate! căci orice folosire a violenţei ar demoraliza pe cel care face uz de ea. Şi acest lucru îl spune în ciuda marelui avînt moral şi spiritual care a urmat oricărei revoluţii victorioase! Şi îl spune în Germania, unde o ciocnire violentă care ar putea fi impusă poporului ar avea cel puţin avantajul de a stîrpi servilismul intrat în conştiinţa naţională ca rezultat al umilirii provocate de războiul de 30 de ani. Şi această searbădă mentalitate de predicator, lipsită de sevă şi vlagă, are pretenţia să se impună partidului celui mai revoluţionar pe care îl cunoaşte istoria?“ (p. 193, ed. a 3-a germ., sfîrşitul capitolului al patrulea, secţiunea a II-a)[17].
Cum poate fi îmbinat în cadrul aceleiaşi doctrine acest panegiric al revoluţiei violente, prezentat cu stăruinţă de Engels social-democraţilor germani din 1878 pînă în 1894, adică pînă la moartea sa, cu teoria „dispariţiei treptate“ a statului?
Pentru a le îmbina se recurge de obicei la eclectism, la scoaterea în evidenţă în mod neprincipial sau în mod sofistic a unuia sau altuia din raţionamente, în chip arbitrar (sau pentru a fi pe placul celor ce deţin puterea), iar în 99 de cazuri din 100, dacă nu şi mai des, este împinsă pe primul plan tocmai „dispariţia treptată“. Dialecticii îi este substituit eclectismul: acesta este, în ceea ce priveşte marxismul, fenomenul cel mai obişnuit, cel mai răspîndit în literatura social-democrată oficială din zilele noastre. Această substituire nu constituie, fireşte, o noutate; ea se practică chiar şi în istoria filozofiei clasice greceşti. La falsificarea marxismului în spiritul oportunismului, strecurarea eclecticii sub mantia dialecticii înşală în modul cel mai uşor masele, dă o satisfacţie aparentă, creează impresia că ar ţine seama de toate laturile procesului, de toate tendinţele de dezvoltare, de toarte influenţele contradictorii etc.; în realitate însă, ea nu oferă în nici un caz o concepţie unitară şi revoluţionară despre procesul dezvoltării sociale.
Am spus mai sus şi vom arăta în mod mai amănunţit în expunerea noastră ulterioară că doctrina lui Marx şi Engels cu privire la caracterul inevitabil al revoluţiei violente se referă la statul burghez. Acesta nu poate fi înlocuit prin statul proletar (prin dictatura proletariatului) pe calea „dispariţiei treptate“, ci, de regulă generală, numai pe calea revoluţiei violente. Panegiricul făcut de Engels revoluţiei violente şi care concordă întru totul cu numeroasele declaraţii ale lui Marx (să ne amintim de concluzia din „Mizeria filozofiei“[18] şi de cea a „Manifestului Comunist“[19], care conţin declaraţia făţişă şi plină de mîndrie că revoluţia violentă este inevitabilă; să ne amintim de critica Programului de la Gotha din 1875, critică în care Marx - aproape cu 30 de ani mai tîrziu - a biciuit fără cruţare oportunismul acestui program[20]), acest panegiric nu constituie de loc „o exaltare“, nu constituie de loc o declamaţie sau o extravaganţă polemică. Necesitatea educării sistematice a maselor în spiritul acestei şi tocmai al acestei concepţii asupra revoluţiei violente stă la baza întregii doctrine a lui Marx şi Engels. Trădarea învăţăturii lor de către curentele social-şovinist şi kautskist, dominante acum, îşi găseşte o expresie deosebit de pregnantă în faptul că atît unii cît şi ceilalţi au dat uitării această propagandă, această agitaţie.
Înlocuirea statului burghez prin cel proletar este cu neputinţă fără revoluţie violentă. Desfiinţarea statul proletar, adică desfiinţarea oricărui fel de stat, nu este posibilă altfel decît pe calea „dispariţiei treptate“.
Marx şi Engels au dezvoltat amănunţit şi concret aceste concepţii, studiind în mod special fiecare situaţie revoluţionară, analizînd în mod special învăţămintele experienţei fiecărei revoluţii. Trecem acum la această parte a învăţăturii lor, indiscutabil cea mai importantă.
[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965.- Nota red. Editurii Politice
[4]. Hegel şi-a expus teoria asupra statului în partea finală a cărţii sale „Grundlinien der Philosophie des Rechts“, publicată în 1821. Această carte (§ 261-313, în care este tratată problema statului) a fost amplu analizată de Marx în lucrarea sa „Contribuţii la critica filozofiei hegeliene a dreptului“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a, p. 225-367 şi 413-427). - Nota red. Editurii Politice
[5]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 165. - Nota red. Editurii Politice
[6]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 165-166. - Nota red. Editurii Politice
[7]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 166. - Nota red. Editurii Politice
[8]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 205-216. - Nota red. Editurii Politice
[9]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 166. - Nota red. Editurii Politice
[10]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 167. - Nota red. Editurii Politice
[11]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 168. - Nota red. Editurii Politice
[12]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 168. - Nota red. Editurii Politice
[13]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 168-169. - Nota red. Editurii Politice
[14]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 277-278. - Nota red. Editurii Politice
[15]. Este vorba de lucrările: K. Marx. „Critica Programului de la Gotha“ (secţiunea a IV-a), F. Engels, „Anti-Dühring“, precum şi de scrisoarea lui F. Engels din 18-28 martie 1875, adresată lui A. Bebel (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 28-34; vol. 20, p. 277; vol. 19, p. 3-10). - Nota red. Editurii Politice
[16]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 755. - Nota red. Editurii Politice
[17]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti. Editura politică, 1964, p. 179. - Nota red. Editurii Politice
[18]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a Il-a, p. 178-179. - Nota red. Editurii Politice
[19]. Vezi K. Marx şi F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“, Bucureşti, Editura politică, 1969, ed. a IX-a. p. 72. - Nota red. Editurii Politice
[20]. Programul de la Gotha - programul Partidului muncitoresc socialist din Germania, adoptat în 1875 la Congresul de la Gotha, cu prilejul fuzionării celor două partide socialiste germane, care pînă atunci fiinţaseră în mod separat: eisenachienii (care erau conduşi de A. Bebel şi W. Liebknecht şi se aflau sub influenţa ideologică a lui Marx şi Engels) şi lassalleenii. - Nota red. Editurii Politice