În Rusia venise toamna şi se resimţea prin parcuri aşternîndu-se tăcută, cu adieri de vînt dinspre nord, cu soare care se mototolea.
Moscova, răvăşită ca un imens şantier, cu amestec de coşuri de fabrici, steaguri roşii, îşi întindea braţele puternice sub acest soare, care nu mai voia să ardă.
Atunci, în inima lui octombrie, parcurile moscovite deveneau dinamice, sterpe de melancolie. În ele năvăleau armatele copiilor sovietici, de toate vîrstele, jucîndu-se în nisipul galben, alergînd în automobile jucării, căruţaţi de cămilă, călărind măgăruşi sau zvîrlindu-se cu paraşuta.
Toamna se lăsa alăturea bogată şi domoală peste oameni, peste lucruri, peste cîmpurile şi pădurile imensei Rusii. Cîrduri de tineri, cu armonici în frunte, măreau animaţia parcurilor.
În parcul "Maxim Gorki", am întîlnit, într-o dimineaţă, silueta înaltă şi uscată a scriitorului Henri Barbusse, luptătorul păcii şi-al marei dreptăţi. Îmbrăcat într-un pardesiu de piele neîncheiat, cu fular cafeniu înfăşurat în neregulă la gît şi şapcă de proletar pe cap, trupul obosit de boală şi muncă al acestui om înainta cercetător prin lumea de copii, cea mai crudă generaţie sovietică.
Adeseori întreba pe cei din jurul lui sau răspundea cu gesturi largi la salutul trecătorilor.
Figura lui Barbusse era extrem de cunoscută la Moscova, atît în rîndurile muncitorilor, cît şi ale intelectualilor.
În urmă s-a aşezat pe o bancă. Cu mîinile întinse de-a lungul spetezei băncii şi cu capul lăsat pe spate părea un răstignit în toamna Rusiei. A venit o adiere umedă, cu frunze şi boabe de nisip. Sus, în albăstrimea cerului, ultimile păsări punctau înălţimile. Se întindeau apoi fîşiile de fum, ale gurilor de fabrici, în plină activitate. Se auzeau ţipetele uzinelor, zgomotul motoarelor ce scobeau pămîntul pentru şanţul metroului, zbîrnîit de avion şi larma străzilor din jurul parcului. Scriitorul umanităţii asculta cu inima şi mintea larma lumii celei noi, pentru care viaţa lui se fărîmase fibră cu fibră. Aerul toamnei însă îi spărgea pieptul şi inima încălzită de sîngele emoţiei îi înfunda respiraţia.
A doua zi i-am dat lui Barbusse un telefon. Locuia la hotel "Savoy". Două ore mai tîrziu mă găseam în apartamentul lui. Mi-a întins o mînă uscată şi aprinsă de febră, fără să se ridice din fotoliu, scuzîndu-se:
- Nu te supăra că te primesc aşa, însă am febră. O răceală uşoară.
Ochii lui aveau un joc straniu, expresia unor dureri fizice de fiecare clipă. Fuma.
- Mă bucură să văd un român după atîţia ani. Amintirea ţării dumneavoastră mă mai stăpîneşte şi astăzi. Am întîlnit în România un proletariat demn, o ţărănime vioaie, inteligentă, căreia îi sînt recunoscător, pentru că m-a apărat.
- Aţi rămas mult timp atunci în România?
- Cîteva zile numai. Dumneata cred că nu îţi aminteşti de mine. Erai prea tînăr.
- Atît de tînăr, nu. Eram în clasa a IV-a de liceu, însă într-un liceu militar, a cărui educaţie te ţine departe de frămîntările sociale.
Barbusse zîmbeşte, aprinde o altă ţigară şi mă îndeamnă să beau ceai.
Cuvîntul liber, II, nr. 46, 21 sept. 1935