Capitalul, Volumul I

Capitolul douăzeci

Deosebiri naţionale între salarii

În capitolul cincisprezece am tratat diferitele combinaţii care pot provoca o schimbare a mărimii absolute sau relative (adică în comparaţie cu plusvaloarea) a valorii forţei de muncă, în timp ce, pe de altă parte, cantitatea de mijloace de subzistenţă în care se realizează preţul forţei de muncă poate să sufere schimbări independente sau diferite de variaţiile acestui preţ64). Aşa cum am mai arătat, prin simpla transformare a valorii, respectiv a preţului forţei de muncă în forma exoterică a salariului, toate legile menţionate se transformă în legi ale mişcării salariului. Ceea ce apare în cadrul acestei mişcări ca o alternare de combinaţii poate să apară ca deosebiri existente concomitent între salariile din diferite ţări. Prin urmare, cînd se compară salariile din diferite ţări trebuie luate în considerare toate momentele care determină schimbările mărimii valorii forţei de muncă: preţul şi volumul celor mai stringente trebuinţe naturale şi istoriceşte dezvoltate, cheltuielile pentru instruirea muncitorului, rolul muncii femeilor şi copiilor, productivitatea muncii, mărimea ei extensivă şi intensivă. Chiar şi o comparaţie oricît de superficială cere ca în primul rînd salariul mediu pe zi în aceleaşi ramuri de activitate din diferite ţări să fie redus la ziua de muncă de aceeaşi durată. Odată făcut acest lucru, trebuie ca, la rîndul lui, salariul pe unitatea de timp să fie transformat în salariu cu bucata, întrucît numai salariul cu bucata este unitatea de măsură atît pentru productivitatea, cît şi pentru intensitatea muncii.

În fiecare ţară există o anumită intensitate medie a muncii; dacă intensitatea este mai mică decît această medie, munca cheltuită pentru producerea unei mărfi depăşeşte timpul socialmente necesar, nefiind, prin urmare, considerată muncă de calitate normală. Numai un grad de intensitate care se ridică peste media naţională modifică, în ţara respectivă, măsura valorii prin simpla durată a timpului de muncă. Altfel stau lucrurile pe piaţa mondială, ale cărei părţi componente sînt diferitele ţări. Intensitatea medie a muncii variază de la o ţară la alta; într-o ţară ea este mai mare, în alta mai mică. Aceste medii naţionale formează deci o scară a cărei unitate de măsură este unitatea medie a muncii universale. Comparată cu munca naţională mai puţin intensivă, munca naţională mai intensivă produce deci în aceeaşi durată de timp mai multă valoare, care se exprimă în bani mai mulţi.

Aplicată pe scară internaţională însă, legea valorii suferă modificări şi mai mari prin faptul că pe piaţa mondială munca naţională mai productivă este considerată de asemenea ca fiind mai intensivă, afară de cazul cînd concurenţa sileşte naţiunea mai productivă să reducă preţul de vînzare al mărfii pe care o produce la valoarea ei.

În măsura în care, într-o ţară dată, producţia capitalistă se dezvoltă, în aceeaşi măsură intensitatea şi productivitatea muncii naţionale se ridică peste nivelul internaţional64a). Diferitele cantităţi de mărfuri de acelaşi fel care, în diferite ţări, sînt produse în acelaşi timp de muncă au, aşadar, valori internaţionale diferite, care se exprimă în preţuri diferite, adică în sume de bani care variază în funcţie de valorile internaţionale. Valoarea relativă a banilor va fi deci mai mică la o naţiune cu un mod de producţie capitalist mai dezvoltat decît la o naţiune cu un mod de producţie capitalist mai puţin dezvoltat. Rezultă, prin urmare, că salariul nominal, echivalentul forţei de muncă exprimat în bani, va fi de asemenea mai ridicat la prima naţiune decît la cea de-a doua; ceea ce nu înseamnă nicidecum că lucrurile stau aşa şi în ceea ce priveşte salariul real, cu alte cuvinte în ceea ce priveşte mijloacele de subzistenţă aflate la dispoziţia muncitorului.

Dar chiar dacă se face abstracţie de această inegalitate relativă a valorii banilor în diferite ţări, se constată adesea că salariul pe zi, pe săptămînă etc. este mai ridicat la prima naţiune decît la cea de-a doua, în timp ce preţul relativ al muncii, adică preţul muncii în raport cu plusvaloarea şi cu valoarea produsului, este mai ridicat la a doua naţiune decît la prima65).

J. W. Cowell, în 1833 membru al comisiei pentru cercetarea muncii în fabrici, după ce a analizat amănunţit situaţia din filaturi a ajuns la concluzia că,

„în fond, pentru fabricant salariile sînt mai scăzute în Anglia decît pe continent, deşi pentru muncitor ele sînt poate mai ridicate“. (Urei), p. 314.)

În raportul său din 31 octombrie 1866, Alexander Redgravei), inspector de fabrici englez, demonstrează, pe baza comparării datelor statistice din Anglia cu cele de pe continent, că, în pofida salariului mai scăzut şi a timpului de muncă mult mai lung, în ţările de pe continent munca este, în raport cu produsul, mai scumpă decît în Anglia. Un director englez (manager) al unei fabrici de bumbac din Oldenburg declară că acolo timpul de muncă durează de la 5,30 dimineaţa pînă la 8 seara, inclusiv sîmbăta, şi că muncitorii, chiar dacă lucrează sub controlul unor supraveghetori englezi, produc în aceste ore mai puţine produse decît produc englezii în 10 ore, iar dacă supraveghetorii sînt germani, produc şi mai puţin. Salariul este cu mult mai scăzut decît în Anglia, în multe cazuri cu 50%, dar în raport cu numărul maşinilor, numărul braţelor de muncă este cu mult mai mare, în unele sectoare reprezentînd 5:3 în comparaţie cu Anglia. D-l Redgrave dă amănunte foarte exacte asupra filaturilor de bumbac din Rusia. Datele i-au fost furnizate de un manager englez care a lucrat acolo pînă nu de mult. Pe acest teren rusesc, atît de bogat în infamii de tot felul, sînt în floare şi vechile orori din perioada de copilărie a factories*1 engleze. Directorii sînt, bineînţeles, englezi, întrucît capitalistul autohton rus nu ştie să-şi conducă fabrica. Deşi munca este excesivă, deşi se munceşte zi şi noapte fără întrerupere, deşi muncitorii primesc un salariu de mizerie, producţia de fabrică din Rusia vegetează, numai din cauză că produsele străine sînt prohibite. — Voi reproduce, în încheiere, un tabel comparativ al d-lui Redgrave cu numărul mediu de fusuri, pe fabrică şi pe filator, în diferite ţări ale Europei. D-l Redgrave menţionează el însuşi că a cules aceste cifre cu cîţiva ani în urmă şi că de atunci proporţiile fabricilor şi numărul fusurilor pe cap de muncitor au crescut în Anglia. El presupune însă că în ţările de pe continent enumerate, progresul a fost relativ acelaşi, astfel că cifrele şi-au păstrat valoarea lor comparativă.

Numărul mediu de fusuri pe fabrică

În Anglia

numărul

mediu

de fusuri

de fiecare

 fabrică

12.600

În Elveţia

8.000

În Austria

7.000

În Saxonia

4.500

În Belgia

4.000

În Franţa

1.500

În Prusia

1.500

 

Numărul mediu de fusuri pe cap de muncitor

În Franţa

o

persoană

la

14

fusuri

În Rusia

28

În Prusia

37

În Bavaria

46

În Austria

49

În Belgia

50

În Saxonia

50

În statele germane mai mici

55

În Elveţia

55

În Marea Britanie

74

„Abstracţie făcînd de alte împrejurări — spune d-l Redgrave —, comparaţia aceasta este defavorabilă pentru Marea Britanie, îndeosebi pentru faptul că în Marea Britanie există un mare număr de fabrici în care ţesătoria mecanizată este combinată cu filatura, iar muncitorii care lucrează la războaiele de țesut nu sînt excluşi din calcul. În străinătate, dimpotrivă, majoritatea fabricilor sînt simple filaturi. Dacă s-ar putea găsi date pe deplin comparabile, aş putea enumera multe filaturi de bumbac din districtul meu în care o maşină mule cu 2.200 de fusuri este supravegheată de un singur om (minder) ajutat de două femei şi care produc zilnic 220 de pfunzi de fire, în lungime de 400 de mile (engleze)“. („Reports of Insp. of. Fact., 31st Oct. 1866“, p. 31—37 passim.)

Se ştie că în răsăritul Europei, ca şi în Asia, anumite companii engleze au preluat construcţia de căi ferate şi că ele folosesc la aceste lucrări, pe lîngă muncitori autohtoni, şi un anumit număr de muncitori englezi. Astfel necesitatea practică le-a impus să ţină seama de deosebirile naţionale în ceea ce priveşte intensitatea muncii, şi faptul acesta nu le-a pricinuit pagube. Experienţa lor ne învaţă că, chiar dacă nivelul salariului corespunde mai mult sau mai puţin intensităţii medii a muncii, preţul relativ al muncii (în raport cu produsul) se schimbă în general în sens invers.

În una din primele sale lucrări economice, intitulată „Studiu asupra nivelului salariului“66), H. Careyi) încearcă să demonstreze că diferitele salarii naţionale sînt direct proporţionale cu gradele de productivitate ale zilelor naţionale de muncă, pentru a trage concluzia, din acest raport internaţional, că, în general, salariul creşte şi scade proporţional cu productivitatea muncii. Întreaga analiză făcută de noi producţiei plusvalorii arată că această concluzie ar fi absurdă, chiar dacă Carey şi-ar fi fundamentat premisele, în loc să prezinte, potrivit obiceiului său, un noian de date statistice, adunate în mod necritic şi superficial. Este însă interesant că el însuşi recunoaşte că, în realitate, lucrurile nu se petrec aşa cum prevede teoria. Căci amestecul statului denaturează această relaţie economică naturală. Salariile naţionale trebuie deci calculate ca şi cum partea din ele care îi revine statului sub formă de impozite i-ar reveni muncitorului însuşi. Nu ar fi rău ca d-l Carey să se gîndească dacă aceste „cheltuieli ale statului“ nu sînt şi ele „roade naturale“ ale dezvoltării capitaliste? Raţionamentul de mai sus este întru totul demn de omul care a declarat mai întîi că relaţiile de producţie capitaliste sînt legi eterne ale naturii şi ale raţiunii, al căror joc liber şi armonios este perturbat de amestecul statului, pentru a descoperi apoi că influenţa diabolică a Angliei pe piaţa mondială, influenţă care, după cum se pare, nu decurge din legile naturale ale producţiei capitaliste, face necesar amestecul statului, şi anume apărarea de către stat a acestor legi ale naturii şi raţiunii, alias*2 necesitatea sistemului protecţionist. El a descoperit, de asemenea, că teoremele lui Ricardoi) etc., în care sînt formulate opoziţii şi contradicţii sociale existente, nu sînt produsul ideal al dezvoltării economice reale, ci că, dimpotrivă, contradicţiile reale ale producţiei capitaliste sînt, în Anglia şi în alte ţări, rezultatul teoriei lui Ricardo etc.! El a descoperit, în sfîrşit, că, în ultimă analiză, comerţul este acela care distruge frumuseţea şi armonia înnăscută a modului de producţie capitalist. Încă un pas, şi el va descoperi, poate, că singurul neajuns al producţiei capitaliste este însuşi capitalul. Numai un om cu o atît de îngrozitoare lipsă de simţ critic şi cu o asemenea pseudoerudiţie ca a lui a meritat ca, în pofida ereziei sale protecţioniste, să devină sursa secretă a înţelepciunii armonioase a unui Bastiati) şi a tuturor celorlalţi optimişti adepţi al liberului schimb din zilele noastre.

 

 

 


 

64) „Nu este exact dacă se spune că salariile“ (este vorba de expresia lor în bani) „au crescut pentru că se poate cumpăra cu ele o cantitate mai mare dintr-un produs mai ieftin“. (David Buchanani), într-o notă la lucrarea: A. Smithi) „Wealth etc.“, .1814, v. I, p. 417, editată de el.)

64a) În altă parte vom cerceta împrejurările care pot modifica această lege, sub aspectul productivității, în anumite ramuri de producție.

65) Polemizînd cu A. Smith, James Andersoni) observă: „Merită de asemenea relevat faptul că, deşi de obicei preţul muncii este aparent mai scăzut în ţările sărace, în care produsele pămîntului şi îndeosebi cerealele sînt mai ieftine, în realitate acest preţ este de obicei mai ridicat în aceste ţări decît în alteia. Căci nu salariul pe care muncitorul îl primeşte pentru o zi de muncă reprezintă adevăratul preţ al muncii, deşi el este preţul ei aparent. Preţul real este ceea ce o anumită cantitate de muncă efectuată îl costă efectiv pe întreprinzător; privită prin această prismă, munca este aproape în toate cazurile mai ieftină în ţările bogate decît în cele mai sărace, cu toate că preţul cerealelor şi altor mijloace de subzistenţă este de obicei mult mal scăzut în acestea din urmă decît în cele dintîi... Munca plătită cu ziua este mai ieftină în Scoţia decît în Anglia... Munca plătită cu bucata este, în general, mai ieftină în Anglia“. (James Anderson, „Observations on the means of exciting a spirit of National Industry etc.“, Edinb. 1777, p. 350, 351.) — Dimpotrivă, nivelul scăzut al salariului provoacă la rîndul său o scumpire a muncii. „Munca este mai scumpă în Irlanda decît în Anglia... pentru că acolo salariile sînt mai scăzute“. (Nr. 2 074, în „Royal Commission on Railways, Minutes“, 1867.)

66) „Essay on the Rate of Wages: with an Examination of the Causes of the Differences in the Conditions of the Labouring Population throughout the World“, Philadelphia 1835.

 

 


 

*1 — fabricilor. — Nota trad.

*2 — cu alte cuvinte. — Nota trad.