Capitalul, Volumul I

Capitolul opt

Ziua de muncă

1. Limitele zilei de muncă

Am plecat de la ipoteza că forţa de muncă se cumpără şi se vinde la valoarea ei. Această valoare, ca şi valoarea oricărei alte mărfi, este determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea ei. Deci, dacă pentru producerea mijloacelor zilnice de subzistenţă necesare în medie muncitorului este nevoie de 6 ore, el trebuie să muncească în medie 6 ore pe zi pentru a produce zilnic forţa sa de muncă, sau, altfel spus, pentru a reproduce valoarea obţinută prin vînzarea ei. Şi atunci, partea necesară a zilei sale de muncă cuprinde 6 ore şi constituie deci, celelalte condiţii rămînînd neschimbate, o mărime dată. Dar în acest fel încă nu este dată mărimea zilei de muncă însăşi.

Să presupunem că linia a______b reprezintă durata sau lungimea timpului de muncă necesar, să zicem 6 ore. După cum munca va fi prelungită peste a b cu 1, 3, 6 ore etc., vom obţine următoarele 3 linii diferite:

Ziua de muncă I

Ziua de muncă II

 Ziua de muncă III

  a______b_c,

 a______b___c,

a______b______c,

care reprezintă trei zile de muncă deosebite, de 7, 9 şi 12 ore. Linia de prelungire b c reprezintă durata supramuncii. Întrucît ziua de muncă = a b + b c sau a c, ea variază o dată cu mărimea variabilă b c. Întrucît a b este dat, raportul dintre b c şi a b poate fi întotdeauna măsurat. Pentru ziua de muncă I el va reprezenta 1/6, pentru ziua de muncă II — 3/6 şi pentru ziua de muncă III — 6/6 din a b. Întrucît, pe de altă parte, raportul determină rata plusvalorii, aceasta din urmă este dată prin raportul de mai sus. În cele 3 zile de muncă diferite ea va fi respectiv de 162/3%, 50% şi 100%. Invers însă, rata plusvalorii singură nu ne-ar indica mărimea zilei de muncă. Dacă ea ar fi, de pildă, de 100%, ziua de muncă ar putea să comporte 8, 10, 12 ore etc. Ea ar arăta că cele două componente ale zilei de muncă, munca necesară şi supramunca, sînt de mărime egală, nu ar arăta însă cît de mare este fiecare componentă.

Ziua de muncă nu este deci o mărime constantă, ci o mărime variabilă. Ce-i drept, o parte a ei este determinată de timpul de muncă necesar pentru reproducerea continuă a muncitorului însuşi; mărimea ei totală variază însă în funcţie de lungimea sau durata supramuncii. Ziua de muncă este, aşadar, determinabilă, dar în sine şi pentru sine ea este o mărime nedeterminată35).

Pe de altă parte, cu toate că ziua de muncă nu este o mărime constantă, ci una variabilă, ea nu poate varia decît înăuntrul unor anumite limite. Limita ei minimă nu este însă determinabilă. Desigur, în ipoteza că linia de prelungire b c, adică supramunca, = zero, obţinem limita minimă, şi anume acea parte a zilei în cursul căreia muncitorul trebuie să muncească în mod necesar pentru propria sa întreţinere. Dar în condiţiile modului de producţie capitalist, munca necesară nu poate constitui decît o parte a zilei de muncă, cu alte cuvinte ziua de muncă nu se poate niciodată reduce la acest minim. În schimb, ziua de muncă cunoaşte o limită maximă. Ea nu poate fi prelungită dincolo de o anumită limită. Această limită maximă are o dublă determinare. În primul rînd, ea este determinată de limita fizică a forţei de muncă. În decursul zilei obişnuite de 24 de ore un om nu poate cheltui decît o anumită cantitate de forţă vitală. Un cal nu poate lucra zi de zi decît 8 ore. În timpul unei părţi din zi forţa trebuie să se odihnească, să doarmă, iar în timpul unei alte părţi omul trebuie să-şi satisfacă alte nevoi fizice, să se hrănească, să se spele, să se îmbrace etc. În afară de această limită pur fizică, prelungirea zilei de muncă se loveşte şi de limite de ordin moral. Muncitorul are nevoie de timp pentru satisfacerea trebuinţelor spirituale şi sociale, al căror volum şi număr sînt determinate de gradul general de civilizaţie. Aşadar, variaţiile zilei de muncă au loc înăuntrul unor limite de ordin fizic şi social. Ambele limite sînt însă foarte elastice, îngăduind cea mai mare libertate de mişcare. Găsim astfel zile de muncă de 8, 10, 12, 14, 16, 18 ore, deci de cele mai diverse durate.

Capitalistul a cumpărat forţa de muncă la valoarea ei pe o zi. Lui îi aparţine valoarea ei de întrebuinţare pe timpul unei zile de muncă. Prin urmare el a dobîndit dreptul de a-l pune pe muncitor să muncească pentru el timp de o zi. Dar ce este o zi de muncă?36) În orice caz, o zi mai scurtă decît o zi obişnuită de viaţă. Cu cît anume? Capitalistul are concepţia lui aparte despre limita necesară a zilei de muncă, această ultima Thule*2. În calitate de capitalist, el nu este nimic altceva decît capital personificat. Sufletul lui este sufletul capitalului. Capitalul are însă un singur instinct vital, instinctul de a se valorifica, de a crea plusvaloare, de a absorbi cu ajutorul părţii sale constante, cu ajutorul mijloacelor de producţie, o masă cît mai mare de supramuncă37). Capitalul este muncă defunctă, care, asemenea unui vampir, capătă viaţă numai absorbind muncă vie şi trăieşte cu atît mai mult, cu cît absoarbe mai mult. Timpul în decursul căruia muncitorul munceşte este timpul în decursul căruia capitalistul consumă forţa de muncă cumpărată de el38). Consumînd pentru sine timpul său disponibil, muncitorul îl fură pe capitalist39).

Capitalistul invocă deci legea schimbului de mărfuri. Ca orice alt cumpărător, el caută să obţină un folos cît mai mare din valoarea de întrebuinţare a mărfii sale. Deodată se face însă auzit glasul muncitorului, care, în Sturm und Drang al procesului de producţie fusese înăbuşit:

Marfa pe care ţi-am vîndut-o se deosebeşte de mărfurile de rînd prin faptul că întrebuinţarea ei creează valoare, şi anume o valoare mai mare decît costul ei. Acesta a fost motivul pentru care ai cumpărat-o. Ceea ce pentru tine apare drept valorificare a capitalului, pentru mine constituie cheltuire suplimentară de forţă de muncă. Noi, tu şi cu mine, cunoaştem pe piaţă doar o singură lege, aceea a schimbului de mărfuri. Şi nu vînzătorul, care înstrăinează marfa, o consumă, ci cumpărătorul, care o dobîndeşte. Prin urmare, ţie îţi aparţine uzul forţei mele de muncă zilnice. Dar cu ajutorul preţului ei zilnic de vînzare trebuie să pot să o reproduc zilnic ca să pot să o vînd din nou. Abstracţie făcînd de uzura normală din pricina vîrstei etc., mîine eu trebuie să fiu capabil să lucrez cu aceeaşi putere, sănătate şi vioiciune cu care am lucrat azi. Tu îmi predici mereu „spiritul de economie“ şi „abstinenţa“. Ei bine! Vreau să-mi administrez singura mea avere, forţa de muncă, ca un gospodar chibzuit şi econom, ferindu-mă de orice irosire nesăbuită a ei. Din această forţă de muncă vreau să cheltuiesc zilnic, să transform în mişcare, în muncă, doar o cantitate compatibilă cu o durată normală şi cu o dezvoltare sănătoasă a ei. Prelungind peste măsură durata zilei de muncă, tu poţi cheltui într-o singură zi o cantitate mai mare din forţa mea de muncă decît cea pe care o pot eu înlocui în trei zile. Munca cîştigată astfel de tine, eu o pierd din substanţa muncii. Folosirea forţei mele de muncă şi jefuirea ei sînt lucruri cu totul diferite. Dacă perioada pe care o poate trăi în medie un muncitor mediu, la o durată rezonabilă a muncii, este de 30 de ani, valoarea forţei mele de muncă pe care mi-o plăteşti zi de zi reprezintă sau 1/10950 din valoarea ei totală. Dar dacă tu o consumi în 10 ani atunci îmi plăteşti zilnic 1/10950 în loc de 1/3650 din valoarea ei totală, adică numai 1/3 din valoarea ei pe o zi, şi-mi furi astfel zilnic 2/3 din valoarea mărfii mele. Îmi plăteşti forţa de muncă pe o zi şi consumi forţa de muncă pe trei zile. Aceasta este în contradicţie cu contractul nostru şi cu legea schimbului de mărfuri. Cer, aşadar, o zi de muncă de o durată normală, şi o cer fără a face apel la inima ta, căci în chestiuni băneşti încetează orice sentimentalism. Poţi să fii cetăţean model, eventual membru al societăţii pentru protecţia animalelor, şi pe deasupra să ai reputaţie de sfînt, dar obiectul pe care îl reprezinţi pentru mine nu are o inimă care să-i bată în piept. Ceea ce pare să bată acolo e bătaia propriei mele inimi. Eu revendic o zi normală de muncă, pentru că revendic valoarea mărfii mele, ca orice alt vînzător40).

Este evident, aşadar, că, abstracţie făcînd de unele limite foarte elastice, din natura schimbului de mărfuri însuşi nu rezultă nici o limită pentru ziua de muncă, deci nici o limită pentru supramuncă. Atunci cînd încearcă să prelungească ziua de muncă cît mai mult posibil şi să facă, dacă se poate, dintr-o singură zi de muncă două, capitalistul invocă dreptul său de cumpărător. Pe de altă parte, natura specifică a mărfii vîndute implică o limită a consumării ei de către cumpărător, şi muncitorul îşi apără dreptul său de vînzător atunci cînd vrea să limiteze ziua de muncă la o anumită mărime normală. Aici avem deci o antinomie: drept contra drept, ambele în aceeaşi măsură consacrate prin legea schimbului de mărfuri. Între drepturi egale decide forţa. Şi astfel în istoria producţiei capitaliste reglementarea zilei de muncă se prezintă ca luptă pentru limitele zilei de muncă — o luptă între capitalistul colectiv, adică clasa capitaliştilor, şi muncitorul colectiv, adică clasa muncitoare.

 

2. Goana după supramuncă. Fabricant şi boier

Nu capitalul a inventat supramuncă. Pretutindeni unde o parte a societăţii deţine monopolul mijloacelor de producţie, muncitorul, liber sau neliber, trebuie să adauge timpului de muncă necesar pentru propria sa întreţinere un surplus de timp de muncă, ca să producă mijloacele de subzistenţă pentru proprietarul mijloacelor de producţie41), indiferent dacă acest proprietar este καλός κ'άγαθός*6 atenian, teocrat etrusc, civis romanus*7, baron normand, proprietar de sclavi american, boier valah, landlord modern sau capitalist42). Este însă limpede că dacă într-o formaţiune social-economică precumpăneşte nu valoarea de schimb, ci valoarea de întrebuinţare a produsului, supramunca este limitată de un cerc mai restrîns sau mai larg de trebuinţe, dar din însuşi caracterul producţiei nu rezultă o nevoie nelimitată de supramuncă. De aceea, munca excesivă devine îngrozitoare în antichitate atunci cînd e vorba să se obţină valoarea de schimb în forma sa independentă, de bani, adică în producţia de aur şi argint. Munca forţată, mergînd pînă la istovire totală, constituie aici forma oficială a muncii excesive. E de ajuns să-l citim pe Diodorus Siculus43) i). În lumea antică însă acestea sînt excepţii. Dar de îndată ce popoarele a căror producţie se desfăşoară încă în formele inferioare ale muncii de sclav, de clacă etc. sînt atrase în orbita pieţei mondiale dominate de modul de producţie capitalist, piaţă care face să primeze interesul pentru vînzarea în străinătate a produselor lor, la cruzimile barbare ale sclavajului, iobăgiei etc. se adaugă cruzimea civilizată a muncii excesive. Astfel, în statele sudice ale Uniunii Americane munca negrilor a păstrat un caracter patriarhal moderat atîta vreme cît scopul producţiei era mai cu seamă satisfacerea directă a trebuinţelor proprii. Dar în măsura în care exportul de bumbac a căpătat o importanţă vitală pentru aceste state, munca excesivă a negrilor, care pe alocuri ducea la consumarea vieţii lor în şapte ani de muncă, a devenit factorul unui sistem interesat şi calculat. Nu mai era vorba să se obţină de la ei o anumită cantitate de produse utile. Era vorba de însăşi producerea plusvalorii. Tot aşa stau lucrurile cu munca de clacă, de pildă în Principatele dunărene.

Compararea goanei după supramuncă din Principatele dunărene cu cea similară din fabricile engleze prezintă un interes deosebit, deoarece în munca de clacă supramunca posedă o formă de sine stătătoare, palpabilă.

Să presupunem că ziua de muncă comportă 6 ore de muncă necesară şi 6 ore de supramuncă. Atunci muncitorul liber îi furnizează capitalistului 6 x 6, adică 36 de ore de supramuncă pe săptămînă. Este ca şi cum ar lucra 3 zile pe săptămînă pentru sine şi 3 zile pe săptămînă gratuit pentru capitalist. Lucrul acesta însă nu este vizibil. Supramunca şi munca necesară se contopesc. Aş putea, prin urmare, să exprim acelaşi raport şi altfel, de pildă că muncitorul lucrează în fiecare minut 30 de secunde pentru sine şi 30 de secunde pentru capitalist etc. Altfel stau lucrurile cu munca de clacă. Munca necesară pe care, de pildă, ţăranul valah o depune pentru propria sa întreţinere este separată în spaţiu de supramunca prestată pentru boier. Pe prima o efectuează pe propriul său ogor, pe cea de-a doua pe moşia boierească. Cele două părţi ale timpului de muncă există deci în mod independent una lîngă alta. În forma muncii de clacă supramunca este delimitată distinct de munca necesară. Această formă deosebită de manifestare, evident, nu modifică cu nimic raportul cantitativ dintre supramuncă şi munca necesară. Trei zile de supramuncă pe săptămînă rămîn trei zile de muncă care nu creează nici un echivalent pentru muncitor, indiferent dacă ele poartă numele de muncă de clacă sau de muncă salariată. La capitalist însă, goana după supramuncă se exprimă în tendinţa de a prelungi peste măsură ziua de muncă; la boier ea se exprimă mai simplu, în goana directă după zile de clacă44).

În Principatele Dunărene claca se împletea cu renta în natură şi cu celelalte atribute ale iobăgiei; ea alcătuia însă tributul principal plătit clasei stăpînitoare. Oriunde găsim asemenea situaţie, rareori munca de clacă a rezultat din starea de iobăgie; dimpotrivă, de cele mai multe ori starea de iobăgie a rezultat din munca de clacă44a). La fel s-a întîmplat în Provinciile române. Modul lor de producţie iniţial era bazat pe proprietatea în obşte, dar nu pe proprietatea în obşte în forma ei slavă sau cea hindusă. O parte din pămînturi era gospodărită independent de către membrii obştii ca proprietate privată liberă, altă parte — ager publicus — era cultivată de ei în comun. Produsele acestei munci în comun serveau parte ca fond de rezervă pentru anii cu recoltă proastă sau pentru alte eventualităţi, parte ca fond public pentru acoperirea cheltuielilor de război şi bisericeşti, precum şi a altor cheltuieli ale obştii. Cu timpul, demnitarii militari şi capii bisericii au uzurpat, o dată cu proprietatea în obşte, şi servituţile legate de ea. Munca ţăranilor liberi pe pămîntul obştii s-a transformat în muncă de clacă în folosul celor care furaseră acest pămînt. Totodată se dezvoltă relaţii de iobăgie, dar numai de fapt, nu de drept, pînă ce Rusia, eliberatoarea lumii, sub pretextul desfiinţării iobăgiei, le-a dat putere de lege. Codicele muncii de clacă proclamat în 1831 de către generalul rus Kisseleffi) a fost, bineînţeles, dictat de boierii înşişi. Astfel dintr-o singură lovitură Rusia a cucerit şi pe magnaţii Principatelor dunărene şi aplauzele cretinilor liberali din întreaga Europă.

În conformitate cu „Règlement organique“79, cum e intitulat acel codice al muncii de clacă, fiecare ţăran valah datorează aşa-zisului proprietar funciar, în afară de o mulţime de prestaţii în natură specificate în amănunt, următoarele: 1. douăsprezece zile de muncă în general; 2. o zi de muncă la cîmp şi 3. o zi la căratul lemnelor. În total 14 zile pe an. Cu o profundă cunoaştere a economiei politice, ziua de muncă nu este luată însă în înţelesul ei obişnuit, ci ca zi de muncă necesară pentru obţinerea unui produs mediu zilnic, fixat, cu multă viclenie, la asemenea proporţii, încît chiar unui ciclopi) nu i-ar ajunge 24 de ore. În cuvinte lapidare, de o ironie specific rusească, însuşi „Règlement“ declară deci că prin 12 zile de muncă trebuie să se înţeleagă produsul unei munci manuale de 36 de zile, prin o zi de muncă la cîmp trei zile, iar prin o zi la căratul lemnelor de asemenea de trei ori pe atît. În total: 42 de zile de clacă. Mai trebuie adăugată şi aşa-zisa Jobagie, prestare de servicii, care i se cuvin moşierului pentru nevoile extraordinare ale producţiei. În raport cu mărimea populaţiei sale, fiecare sat trebuie să pună la dispoziţie, în fiecare an, un anumit număr de oameni pentru Jobagie. Această muncă de clacă suplimentară poate fi evaluată la 14 zile pentru fiecare ţăran valah. Astfel munca de clacă prescrisă se ridică la 56 de zile de muncă anual. Din cauza climei nefavorabile însă, anul agricol numără în Valahia numai 210 zile, din care se scad 40 de duminici şi sărbători şi în medie 30 de zile cu vreme neprielnică, în total 70 de zile. Rămîn 140 de zile de muncă. Raportul dintre munca de clacă şi munca necesară, , sau 662/3%, exprimă o rată a plusvalorii mult mai mică decît aceea care reglementează munca muncitorului agricol sau industrial englez. Aceasta nu reprezintă însă decît munca de clacă stipulată prin lege. Într-un spirit însă şi mai „liberal“ decît legislaţia engleză cu privire la reglementarea muncii în fabrici, „Règlement organique“ a ştiut să faciliteze eludarea propriilor sale dispoziţii. După ce din 12 zile a făcut 54*8, munca zilnică nominală pentru fiecare din cele 548 de zile de clacă a fost iarăşi astfel fixată, încît rămîne inevitabil un supliment de muncă pentru zilele următoare. Într-o zi, de pildă, trebuie plivită o porţiune de pămînt care cere pentru această operaţie, mai ales la lanurile de porumb, un timp de două ori mai lung. Pentru anumite munci agricole, o zi de muncă stabilită prin lege poate fi astfel interpretată, încît ea să înceapă în luna mai şi să se termine în luna octombrie. Pentru Moldova prevederile sînt şi mai aspre.

„Cele douăsprezece zile de clacă stabilite prin „Règlement organique“ —, exclama un boier îmbătat de victorie — însumează 365 de zile pe an!“45)

Dacă „Règlement organique“ al Principatelor dunărene constituia o expresie pozitivă a goanei după supramuncă, legalizată prin fiecare paragraf, Factory-Act-urile engleze reprezintă expresii negative ale aceleiaşi goane. Aceste legi frînează tendinţa capitalului de a stoarce peste măsură forţa de muncă printr-o limitare forţată a zilei de muncă de către stat, şi încă de către un stat în care domină capitalistul şi landlordul. Abstracţie făcînd de mişcarea muncitorească, care din zi în zi capătă proporţii tot mai ameninţătoare, limitarea muncii în fabrici era dictată de aceeaşi necesitate care a determinat împrăştierea guano-ului pe ogoarele Angliei. Aceeaşi rapacitate oarbă care într-un caz a secătuit pămîntul a subminat în celălalt caz pînă la rădăcină forţa vitală a naţiunii. Epidemiile periodice vorbeau aici un limbaj tot atît de elocvent ca şi diminuarea staturii soldaţilor în Germania şi în Franţa46).

Factory-Act-ul din 1850, în vigoare acum (1867), îngăduie o durată de 10 ore pentru ziua de lucru medie, şi anume 12 ore pentru primele 5 zile ale săptămînii, de la 6 dimineaţa pînă la 6 seara, din care se scad însă, conform legii, 1/2 de oră pentru micul dejun şi o oră pentru masa de prînz, rămînînd astfel 101/2 ore de muncă; iar pentru ziua de sîmbătă 8 ore, de la 6 dimineaţa pînă la 2 după-amiază, din care se scade 1/2 de oră pentru micul dejun. Rămîn 60 de ore de muncă, 101/2 pentru primele 5 zile ale săptămînii, 71/2 pentru ultima zi a săptămînii47). Au fost instituiţi controlori speciali însărcinaţi să vegheze la aplicarea legii, anume inspectorii de fabrici, subordonaţi direct Ministerului de Interne, ale căror rapoarte sînt publicate semestrial de către parlament. Aceste rapoarte furnizează, aşadar, o statistică oficială continuă în ceea ce priveşte goana capitaliştilor după supramuncă.

Să-i ascultăm pentru o clipă pe inspectorii de fabrici48)

„Fabricantul perfid începe lucrul cu un sfert de ceas, uneori cu mai mult, alteori cu mai puţin, înainte de ora 6 dimineaţa şi îl încheie cu un sfert de ceas, uneori cu mai mult, alteori cu mai puţin, după ora 6 seara. El ciupeşte cîte 5 minute la începutul şi la sfîrşitul jumătăţii de oră destinate nominal micului dejun şi cîte 10 minute la începutul şi la sfîrşitul orei destinate prînzului. Sîmbăta el prelungeşte lucrul peste ora 2 d. a. cu un sfert de oră, uneori cu mai mult, alteori cu mai puţin. El se alege prin urmare cu un cîştig de:

Înainte de ora 6 dimineaţa .....

15 minute

   Total în 5 zile: 300 de minute


După ora 6 d.a. .......................

15    „

La micul dejun .......................

10    „

La prînz ..................................

20    „

 

60 minute

 

Sîmbătă                       

 

Înainte de ora 6 dimineaţa .....

15 minute

   Cîştig săptămînal total: 340 de minute

La micul dejun .......................

10    „

După ora 2 d.a. .......................

15    „

Adică 5 ore şi 40 de minute pe săptămînă, ceea ce înmulţit cu 50 de săptămîni de muncă, după scăderea a două săptămîni pentru zile de sărbătoare şi întreruperi incidentale, însumează 27 de zile de muncă“49).

„Dacă ziua de muncă este prelungită zilnic cu 5 minute peste durata normală, rezultă 21/2 zile de muncă pe an“50). „O oră în plus pe zi, cîştigată prin înhăţarea cîte unei frînturi de timp ba de ici, ba de dincolo, face din cele 12 luni ale anului 13“51).

Crizele, în decursul cărora producţia se întrerupe şi se lucrează doar „timp redus“, respectiv cîteva zile pe săptămînă, nu schimbă, bineînţeles, nimic din tendinţa de a prelungi ziua de muncă. Cu cît se încheie mai puţine afaceri, cu atît trebuie să fie mai mare cîştigul din afacerea încheiată. Cu cît timpul în care se poate lucra e mai scurt, cu atît trebuie să fie mai lung timpul de supramuncă. Astfel, inspectorii de fabrici spun în rapoartele lor despre perioada de criză dintre anii 1857 şi 1858 următoarele:

„Faptul că, într-o perioadă în care afacerile merg atît de prost, se pretinde o muncă excesivă poate fi taxat de aberant, dar starea aceasta proastă a afacerilor îi împinge pe cei lipsiţi de scrupule la abuzuri; ei îşi asigură astfel un profit suplimentar...“ „În timp ce 122 de fabrici din circumscripţia mea — spune Leonard Horneri) — au fost definitiv închise, 143 nu lucrează de loc, iar toate celelalte lucrează doar timp redus, practica muncii excesive peste timpul fixat de lege continuă“52). „Cu toate că — spune d-l Howelli) — în majoritatea fabricilor nu se lucrează decît jumătate din timp, pentru că afacerile merg prost, eu continui să primesc tot atîtea plîngeri că lucrătorilor li se ciupeşte (snatched) o jumătate de oră sau 3/4 de oră pe zi prin scurtarea răgazului asigurat de lege pentru masă şi repaus“53).

Acelaşi fenomen s-a repetat pe scară mai mică în timpul teribilei crize a bumbacului dintre anii 1861 şi 186554)

„Atunci cînd îi surprindem pe muncitori la lucru în timpul orelor de masă sau în alte ore nereglementare, uneori se pretextează că ei nu vor cu nici un chip să părăsească fabrica şi că trebuie siliţi să-şi întrerupă munca“ (curăţitul maşinilor etc.), „îndeosebi sîmbăta după-amiază. Dar dacă «braţele» mai rămîn în fabrică după oprirea maşinilor, aceasta se întîmplă numai pentru că între orele 6 dimineaţa şi 6 seara, în orele reglementare de muncă nu li s-a acordat răgazul necesar pentru efectuarea acestor treburi“55).

„Profitul suplimentar care poate fi obţinut prin muncă excesivă, peste timpul reglementar, pare să constituie pentru mulţi fabricanţi o ispită prea puternică pentru a-i putea rezista. Ei speră să nu fie descoperiţi şi îşi fac socoteala că şi în cazul cînd ar fi descoperiţi, cuantumul derizoriu al amenzilor şi al cheltuielilor de judecată tot le-ar asigura un profit“56). „Acolo unde surplusul de timp se obţine prin înmulţirea micilor furtişaguri („a multiplication of small thefts“) realizate în decursul zilei, inspectorii întîmpină dificultăţi aproape de neînvins în a le dovedi“57).

Aceste „mici furtişaguri“ ale capitalului, pe seama timpului acordat muncitorilor pentru masă şi pentru repaus, inspectorii de fabrici le numesc „petty pilferings of minutes“, şterpeliri de minute58), „snatching a few minutes“, ciupiri de minute59), sau, cum le spun muncitorii cu un termen tehnic, „nibbling and cribbling at meal times“*11 60).

După cum se vede, în această atmosferă formarea plusvalorii prin supramuncă nu constituie nici un secret.

„Dacă îmi permiteţi — mi-a spus un foarte respectabil proprietar de fabrică — să-i pun pe muncitori să muncească numai cu 10 minute mai mult pe zi, îmi băgaţi în buzunar cîte 1.000 de l. st. pe an“61). „Fracţiunile de timp sînt elementele profitului“62).

Nimic mai caracteristic, în această privinţă, decît denumirea de „full times“ dată muncitorilor care lucrează săptămîna completă de lucru şi de „half times“ dată copiilor sub 13 ani, care n-au voie să lucreze decît 6 ore63). Aici muncitorul nu mai e decît timp de muncă personificat. Toate deosebirile individuale se reduc la deosebirea dintre „Vollzeitler“, muncitori care lucrează săptămîna completă de lucru, şi „Halbzeitler“, muncitori care lucrează săptămîna incompletă de lucru.

 

3. Ramuri din industria engleză fără limită legală a exploatării

Pînă acum am cercetat tendinţa de a prelungi ziua de muncă, goana nesăţioasă după supramuncă, pe un tărîm unde excesele neînfrînate, care, după expresia unui economist burghez din Anglia, nu au fost întrecute nici de cruzimile spaniolilor faţă de pieile roşii din America64), au determinat în cele din urmă încătuşarea capitalului în lanţurile reglementării prin lege. Să aruncăm acum o privire asupra cîtorva ramuri de producţie în care stoarcerea forţei de muncă este pînă astăzi, sau a fost pînă mai ieri, liberă de îngrădiri.

„D-l Broughton, un county magistrate*12, a declarat, în calitate de preşedinte al unei întruniri ţinute în sala primăriei din Nottingham la 14 ianuarie 1860, că în rîndurile acelei părţi din populaţia oraşului care se ocupă cu confecţionarea dantelelor mizeria şi privaţiunile au atins un grad necunoscut în tot restul lumii civilizate... La orele 2, 3, 4 dimineaţa, copii de 9—10 ani sînt smulşi din paturile lor murdare şi siliţi să lucreze pînă la orele 10, 11, 12 noaptea pentru a cîştiga atît cît să-şi ducă zilele; în acest timp, membrele li se atrofiază, corpul li se închirceşte, trăsăturile feţei li se abrutizează şi întreaga lor fiinţă cade într-o toropeală încremenită, îngrozitoare la vedere. Nu ne surprinde faptul că d-l Mallett şi alţi fabricanţi au intervenit pentru a protesta împotriva oricărei discuţii... Sistemul, aşa cum l-a descris reverendul Montagu Valpy, este un sistem de sclavie nelimitată, sclavie sub raport social, fizic, moral şi intelectual... Ce să spunem despre un oraş care convoacă un miting public spre a cere limitarea timpului de muncă pentru bărbaţi la 18 ore pe zi!... Noi perorăm împotriva plantatorilor din Virginia şi din Carolina. Dar tîrgul lor de negri, cu toate grozăviile biciului şi ale comerţului cu carne de om, este oare mai dezgustător decît această asasinare lentă a oamenilor care se săvîrşeşte pentru fabricarea voalurilor şi gulerelor spre profitul capitaliştilor?“65)

Olăria (pottery) din Staffordshire a făcut, în decursul ultimilor 22 de ani, obiectul a trei anchete parlamentare. Rezultatele sînt cuprinse în raportul din 1841 al d-lui Scriven pentru „Children's Employment Commissioners“, în raportul din 1860 al doctorului Greenhowi), publicat din ordinul şefului secţiei sanitare din Privy Council („Public Health, 3rd. Report“, I, 102—113), în sfîrşit, în raportul din 1863 al d-lui Longe, publicat în „First Report of the Children's Employment Commission“ din 13 iunie 1863. Pentru ceea ce mi-am propus, e suficient să reproduc din rapoartele din 1860 şi 1863 unele depoziţii ale înşişi copiilor exploataţi. Din situaţia copiilor se va putea conchide şi deduce care era situaţia adulţilor, mai ales cea a fetelor şi a femeilor, şi anume într-o ramură a industriei care, în comparaţie cu filaturile de bumbac şi cu alte întreprinderi asemănătoare, pare foarte plăcută şi sănătoasă66).

William Wood, de 9 ani, „avea 7 ani şi 10 luni cînd a început să muncească“. De la început el „ran moulds“ (ducea marfa gata modelată la uscătorie şi revenea cu tiparele goale). În fiecare zi a săptămînii vine la 6 dimineaţa şi termină pe la 9 seara. „În fiecare zi din săptămînă muncesc pînă la 9 seara. Aşa s-a întîmplat, de pildă, în ultimele 7—8 săptămîni“. Prin urmare, muncă de cincisprezece ore pentru un copil de 7 ani! J. Murray, un băiat de 12 ani, declară:

„I run moulds and turn jigger (învîrtesc roata). Vin la ora 6, cîteodată la ora 4 dimineaţa. Am lucrat toată noaptea trecută pînă azi-dimineaţă la ora 6. Nu m-am culcat de atunci. În afară de mine au mai lucrat toată noaptea trecută alţi 8 sau 9 băieţi. Toţi, afară de unul, au revenit azi-dimineaţă. Primesc pe săptămînă 3 şilingi şi 6 pence“ (1 taler şi 5 groşi). „Nu primesc mai mult dacă lucrez toată noaptea. În ultima săptămînă am lucrat două nopţi întregi“.

Fernyhough, un băiat de 10 ani:

„Nu întotdeauna am o oră întreagă pentru masa de prînz; adesea doar o jumătate de oră; anume în fiecare joi, vineri şi sîmbăta“67).

Potrivit declaraţiilor doctorului Greenhow durata vieţii în districtele din Stoke-upon-Trent şi Wolstanton în care se practică olăritul este extraordinar de scurtă. Cu toate că în districtul Stoke numai 36,6% şi în Wolstanton numai 30,4% din populaţia bărbătească în vîrstă de peste 20 de ani munceşte în olării, în primul district mai mult de jumătate din decesele pricinuite de bolile pulmonare în rîndurile bărbaţilor din această categorie şi aproximativ 2/5 în al doilea district lovesc pe olari. Doctorul Boothroyd, medic practician din Hanley, declară:

„Fiecare generaţie nouă de olari este mai pipernicită şi mai debilă decît cea precedentă“.

Tot aşa un alt medic, d-l McBean:

„De cînd mi-am început, acum 25 de ani, practica printre olari, izbitoarea degenerare a acestei categorii s-a manifestat progresiv printr-o diminuare a staturii şi a greutăţii“.

Aceste declaraţii sînt luate din raportul doctorului Greenhow din 186068).

Din raportul membrilor comisiei întocmit în 1863 extragem următoarele: Doctorul J. T. Arledge, medic-şef al spitalului din North Staffordshire, spune:

„Ca clasă, olarii, bărbaţi şi femei, reprezintă... o populaţie degenerată atît din punct de vedere fizic, cît şi moral. De regulă, ei sînt piperniciţi, au o conformaţie proastă şi coşul pieptului adesea deformat. Îmbătrînesc prematur şi trăiesc puţin; placizi şi anemici, ei îşi trădează slăbiciunea constituţiei fizice prin crize rebele de dispepsie, prin afecţiuni ale ficatului şi rinichilor şi reumatism. Dar înainte de toate suferă de boli de piept, de pneumonie, ftizie, bronşită şi astmă. O formă a acesteia din urmă, cunoscută sub numele de astma olarilor sau oftica olarilor, le este specifică. Mai mult de două treimi din olari suferă de scrofuloză, care atacă amigdalele, oasele şi alte părţi ale corpului. Faptul că degenerarea (degenerescence) populaţiei acestui district nu este încă şi mai mare se datoreşte exclusiv recrutării populaţiei din districtele agricole din împrejurimi şi căsătoriilor cu populaţii mai sănătoase“.

D-l Charles Parsons, care a fost pînă nu de mult house surgeon*13 la acelaşi spital, scrie, într-o scrisoare adresată lui Longe membru al comisiei, printre altele:

„Nu pot vorbi decît pe baza propriilor mele observaţii, fără a mă referi la date statistice, dar nu ezit să vă asigur că indignarea mea izbucnea mereu la vederea acestor bieţi copii, a căror sănătate era jertfită pentru a satisface lăcomia părinţilor şi a patronilor lor“.

El enumeră cauzele bolilor care bîntuie printre olari şi încheie cu cea mai gravă dintre ele, cu „long hours“ („îndelungatele ore de muncă“). Raportul comisiei îşi exprimă speranţa că

„o manufactură cu o poziţie atît de apreciată în ochii lumii nu va mai purta multă vreme stigmatul că marele ei succes este însoţit de o degenerare fizică, de suferinţe trupeşti multiple şi de moartea timpurie a populaţiei muncitoare, prin munca şi iscusinţa căreia au fost obţinute rezultate atît de remarcabile“69).

Ceea ce e valabil pentru olăriile din Anglia e valabil şi pentru cele din Scoţia70).

Manufactura de chibrituri datează din 1833, cînd s-a inventat aplicarea fosforului chiar pe beţişorul chibritului. Începînd din 1845, în Anglia această manufactură s-a dezvoltat repede şi s-a răspîndit din cartierele dens populate ale Londrei în special la Manchester, Birmingham, Liverpool, Bristol, Norwich, Newcastle, Glasgow, propagînd totodată şi fălcariţa, boală descoperită încă în 1845 de către un medic vienez ca fiind specifică muncitorilor din fabricile de chibrituri. Jumătate din muncitori sînt copii sub 13 ani şi tineri sub 18 ani. Manufactura aceasta este atît de rău famată din cauza condiţiilor de muncă nesănătoase şi respingătoare, încît numai partea cea mai mizeră a clasei muncitoare, văduvele muritoare de foame etc., îşi trimite aici copiii, „copii în zdrenţe, pe jumătate lihniţi de foame, într-un hal fără hal şi fără nici o educaţie“71). Dintre martorii audiaţi de către White, membru al comisiei (1863), 270 erau sub 18 ani, 40 sub 10 ani, 10 aveau numai 8 ani şi 5 numai 6 ani. Durata zilei de muncă variază între 12, 14 şi 15 ore, muncă de noapte, ore neregulate de masă, mesele luate de cele mai multe ori chiar în ateliere, al căror aer e viciat din cauza fosforului. În această manufactură, Dantei) şi-ar găsi depăşite cele mai crunte chinuri ale infernului plăsmuite de fantezia sa.

La fabrica de tapete, sorturile mai proaste se imprimă cu maşina, cele fine manual (block printing). Lunile de activitate intensă se situează între începutul lui octombrie şi sfîrşitul lui aprilie. În cursul perioadei respective, adeseori această muncă durează aproape fără întrerupere de la 6 dimineaţa la 10 seara şi chiar pînă noaptea tîrziu.

J. Leach declară:

„Iarna trecută“ (1862), „din 19 fete 6 au încetat să vină la muncă din cauza bolilor contractate în urma extenuării. Ca să nu adoarmă ţip la ele“. W. Duffy: „De multe ori din cauza oboselii copiii nu puteau să ţină ochii deschişi; de fapt, adesea nici noi nu putem“. J. Lightbourne: „Am 13 ani... Iarna trecută am lucrat pînă la 9 seara, iar cu o iarnă mai înainte — pînă la 10. Iarna trecută aproape în fiecare seară plîngeam din cauza durerilor de picioare“. G. Aspden: „Pe acest băiat al meu, cînd avea 7 ani, îl duceam în spinare, prin zăpadă, la fabrică şi înapoi: lucra de obicei 16 ore!... Adeseori mă aşezam în genunchi în faţa lui pentru a-i da de mîncare în timp ce stătea lîngă maşină, căci nu-i era îngăduit s-o părăsească sau s-o oprească“. Smith, coproprietarul unei fabrici din Manchester şi administrator al ei: „Noi“ (e vorba de „braţele“ din întreprindere care muncesc pentru „noi“) „lucrăm fără întreruperi pentru masă, aşa că munca zilnică de 101/2 ore se încheie la 41/2 d.a., restul reprezentînd timp suplimentar“72). (Să fie oare adevărat că acest domn Smith nu mănîncă în decursul celor 101/2 ore?) „Doar rareori noi“ (acelaşi Smith) „încetăm înainte de ora 6 seara“ (cu consumarea, vrea să spună, a maşinilor „noastre“ — forţă de muncă), „astfel că noi“ (iterum Crispinus81) „lucrăm de fapt în tot cursul anului timp suplimentar... În medie, copiii şi adulţii“ (152 de copii şi tineri sub 18 ani, precum şi 140 de adulţi) „au lucrat deopotrivă în cursul ultimelor 18 luni cel puţin cîte 7 zile şi 5 ore pe săptămînă, adică 781/2 ore săptămînal. Pentru cele 6 săptămîni încheiate la 2 mai a.c.“ (1863), „media a fost mai mare — 8 zile, adică 84 de ore pe săptămînă!“

Dar acelaşi domn Smith, care ţine atît de mult la pluralis majestatis*14, adaugă zîmbind: „Munca la maşini este uşoară“. Iar fabricanţii care utilizează block printing declară: „Munca manuală este mai sănătoasă decît munca la maşini“. În general, domnii fabricanţi protestează vehement împotriva propunerii de „a opri maşinile cel puţin în timpul orelor de masă“.

D-l Otley, directorul unei fabrici de tapete din Borough (Londra), declară: „O lege care ar permite să se lucreze de la 6 dimineaţa pînă la 9 seara ar găsi tot asentimentul nostru (!), dar un program de muncă de la 6 dimineaţa pînă la 6 seara, cum îl înţelege Factory Act, nu ne (!) convine... Maşina noastră este oprită în timpul prînzului“ (ce mărinimie). „Oprirea nu pricinuieşte o pierdere prea mare de hîrtie şi vopsea“. „Dar — adaugă el cu un aer de compătimire — pot să înţeleg cît de dezagreabilă e pierderea pricinuită în felul acesta“.

Raportul comisiei îşi exprimă cu naivitate părerea că teama unor „firme importante“ de a-şi pierde timpul, adică timpul în care îşi însuşesc munca altuia, şi deci „de a pierde profit“, n-ar fi un „motiv suficient“ pentru a-i sili pe copiii sub 13 ani şi pe tinerii sub 18 ani „să-şi piardă“ masa de prînz în decurs de 12—16 ore sau pentru a-i alimenta aşa cum e alimentată cu apă şi cărbuni maşina cu abur, cu unsoare roata, cum se adaugă lînii săpunul etc. — chiar în cursul procesului de producţie, prînzul fiind considerat un simplu material auxiliar al mijlocului de muncă73).

Nici o ramură industrială din Anglia (facem abstracţie de fabricile de pîine, care şi-au croit drum abia în ultima vreme) nu a păstrat pînă astăzi un mod de producţie atît de învechit şi — cum se poate vedea la poeţii epocii Imperiului roman — atît de asemănător celui din perioada precreştină ca brutăriile. Dar, după cum am arătat mai înainte, la început capitalul rămîne indiferent faţă de caracterul tehnic al procesului de muncă pe care pune stăpînire. La început îl preia aşa cum îl găseşte.

Inimaginabila falsificare a pîinii, mai ales la Londra, a fost dată pentru prima oară în vileag de Comisia Camerei comunelor „pentru constatarea falsificării de alimente“ (1855—1856) şi prin lucrarea doctorului Hassalli): „Adulterations detected“74). Urmarea acestor dezvăluiri a fost legea din 6 august 1860: „for preventing the adulteration of articles of food and drink“*16, o lege rămasă fără efect pentru că manifesta, bineînţeles, o delicateţă extremă faţă de orice freetrader*17 care îşi propunea „to turn an honest penny*18 prin cumpărarea şi vînzarea de mărfuri falsificate75). Însăşi comisia şi-a exprimat, într-un mod mai mult sau mai puţin naiv, convingerea că liberul schimb înseamnă în esenţă un comerţ cu substanţe falsificate, sau, cum le spune spiritual englezul, cu „substanţe sofisticate“. Într-adevăr, acest gen de „sofistică“ ştie mai bine decît Protagorasi) să facă din alb negru şi din negru alb şi mai bine decît eleaţii82 să demonstreze ad oculos caracterul pur aparent a tot ce este real76).

În orice caz, comisia atrăsese atenţia publicului asupra „pîinii sale cea de toate zilele“ şi implicit asupra brutăriilor. În acelaşi timp, în mitinguri publice şi în petiţii adresate parlamentului a răsunat strigătul calfelor de brutari din Londra împotriva muncii excesive etc. Strigătul a devenit atît de stăruitor, încît s-a procedat la numirea, în calitate de comisar regal anchetator, a d-lui H. S. Tremenheerei), fost membru al comisiei din 1863, menţionate de noi în repetate rînduri. Raportul său77), împreună cu depoziţiile martorilor, au consternat publicul şi i-a atins nu inima, ci stomacul. Englezul, atît de bun cunoscător al bibliei, ştia că omul dacă nu e ales de ursită să fie capitalist, landlord sau sinecurist, este sortit să-şi mănînce pîinea în sudoarea frunţii, dar nu ştia că în pîinea sa el trebuie să mănînce zilnic o cantitate anumită de sudoare omenească amestecată cu puroi scurs din răni, cu pînze de păianjen, cu gîndaci şi cu drojdie nemţească putredă, ca să nu mai vorbim de piatră acră, nisip şi alte agreabile ingrediente minerale. De aceea, fără nici o consideraţie (pentru sanctitatea sa „freetrade“-ul, fabricarea pîinii, pînă atunci „liberă“, a fost supusă controlului unor inspectori de stat (sfîrşitul sesiunii parlamentare din 1863), prin aceeaşi lege interzicîndu-se pentru calfele de brutar sub 18 ani munca între orele 9 seara şi 5 dimineaţa. Această ultimă prevedere este deosebit de elocventă în privinţa muncii excesive din această ramură de activitate, atît de patriarhală în aparenţă.

„Munca unei calfe de brutar, la Londra, începe de regulă la ora 11 noaptea. La această oră el pregăteşte aluatul, muncă foarte anevoioasă, care durează 1/2 pînă la 3/4 de oră, în funcţie de cantitatea şi calitatea aluatului. El se culcă apoi pe scîndura de frămîntat, care în acelaşi timp serveşte şi de capac al covatei în care se face aluatul, şi doarme cîteva ore cu un sac sub căpătîi şi acoperit cu alt sac. Apoi începe o muncă intensă şi neîntreruptă de 5 ore: aluatul e frămîntat, cîntărit, modelat, băgat în cuptor, scos din cuptor etc. Temperatura dintr-o brutărie atinge 75—90 de grade*21, în brutăriile mici fiind mai degrabă mai ridicată decît mai scăzută. Cînd pîinea, franzelele etc. sînt gata, începe distribuirea, şi o mare parte a muncitorilor zileri, după ce au îndeplinit anevoioasa muncă de noapte descrisă mai sus, duc în cursul zilei pîinea din casă în casă, în coşuri sau în cărucioare, lucrînd cîteodată, în intervaluri, şi la brutărie. În funcţie de anotimp şi de mărimea întreprinderii, munca se termină între orele 1 şi 6 p.m., în vreme ce altă parte a calfelor lucrează în brutărie pînă seara tîrziu“78). „În timpul sezonului londonez, calfele acelor brutari din Weslend care vînd pîinea la preţul «integral» îşi încep lucrul în mod regulat la ora 11 noaptea şi sînt ocupate cu coptul pîinii pînă la orele 8 ale dimineţii următoare, cu una sau două întreruperi foarte scurte. Pe urmă sînt folosite pînă la orele 4, 5, 6 sau chiar 7 la distribuirea pîinii sau cîteodată în brutărie, la fabricarea biscuiţilor. După terminarea muncii, ele pot dormi 6 ore, de multe ori numai 5 sau 4. Vinerea, munca începe întotdeauna mai devreme, adică seara la ora 10, şi continuă fără întrerupere fie la prepararea pîinii, fie la distribuirea ei, pînă a doua zi, sîmbăta, la orele 8 seara, dar de cele mai multe ori pînă la orele 4 sau 5 din noaptea spre duminică. Şi în brutăriile de lux, care vînd pîinea la «preţul integral», mai trebuie prestată apoi, în cursul duminicii, o muncă pregătitoare de 4 pînă la 5 ore pentru ziua următoare... Calfele de brutari care lucrează la «underselling masters»“ (patroni care vînd pîinea sub preţul integral) „şi care, după cum am spus mai înainte, alcătuiesc peste 3/4 din numărul brutarilor din Londra, au ore de muncă şi mai îndelungate, dar munca lor se mărgineşte aproape numai la brutărie întrucît, exceptînd pîinea livrată unor băcănii mărunte, patronii lor îşi vînd marfa numai în propria lor prăvălie. Către sfîrşitul săptămînii..., adică joia, munca începe aici la ora 10 noaptea şi durează, cu mici întreruperi, pînă sîmbăta noaptea tîrziu“79).

Cît despre „underselling masters“, chiar şi punctul de vedere burghez îşi dă seama că „baza concurenţei lor o formează munca neplătită a calfelor (the unpaid labour of the men)80). Iar „full priced baker“-ul îi denunţă comisiei de anchetă pe concurenţii săi „underselling“ ca jefuitori ai muncii altora şi ca falsificatori.

„Ei reuşesc numai înşelînd publicul şi storcînd de la calfele lor cîte 18 ore pentru o plată de 12 ore“81).

Falsificarea pîinii şi formarea unei categorii de brutari care vînd pîinea sub preţul integral s-au dezvoltat în Anglia de la începutul secolului al XVII-lea, după ce această meserie şi-a pierdut caracterul de breaslă şi după ce, în spatele meşterului brutar nominal, a apărut capitalistul, în persoana morarului sau a negustorului de făină82). Astfel a fost pusă baza producţiei capitaliste, a prelungirii peste măsură a zilei de muncă şi a muncii de noapte, cu toate că aceasta din urmă s-a înrădăcinat de-a binelea, chiar şi la Londra, abia în anul 182483).

După cele de mai sus, se înţelege de ce raportul comisiei situează calfele de brutari printre muncitorii cu durată scurtă de viaţă, care, după ce au avut norocul să nu cadă victimă mortalităţii infantile, obişnuită la toate păturile clasei muncitoare, ating rareori vîrsta de 42 de ani. Şi cu toate acestea meseria de brutar e întotdeauna suprasolicitată de candidaţi. Regiunile care furnizează aceste „forţe de muncă“ pentru Londra sînt Scoţia, districtele agricole din vestul Angliei şi Germania.

În 1858—1860 calfele de brutari din Irlanda au organizat pe cheltuială proprie mari mitinguri de agitaţie împotriva muncii de duminică şi de noapte. Cu o căldură specific irlandeză publicul le-a luat apărarea, cum s-a întîmplat, de pildă, la mitingul ţinut în mai 1860 la Dublin. Această mişcare a reuşit într-adevăr să impună în exclusivitate munca de zi la Wexford, Kilkenny, Clonmel, Waterford etc.

 „La Limerick, unde suferinţele calfelor salariate întreceau, precum se ştie, orice măsură, mişcarea a eşuat din pricina opoziţiei meşterilor brutari, mai ales a brutarilor-morari. Exemplul din Limerick a provocat o retragere la Ennis şi Tipperary. La Cork, unde indignarea publică s-a manifestat într-o formă deosebit de vie, meşterii au împiedicat mişcarea, folosindu-se de latitudinea pe care o aveau de a da afară calfele. La Dublin meşterii au opus rezistenţa cea mai dîrză, şi prin persecutarea calfelor care se aflau în fruntea mişcăriii i-au determinat pe ceilalţi să cedeze şi să accepte munca de noapte şi de duminică“84).

Comisia guvernului englez, care în Irlanda e înarmat pînă în dinţi, protestează, cică, cu mare amărăciune împotriva necruţătorilor meşteri brutari din Dublin, Limerick, Cork etc.:

„Comisia consideră că orele de muncă sînt limitate prin legi naturale, a căror încălcare nu poate rămîne nepedepsită. Silindu-i pe muncitorii lor, sub ameninţarea de a-i alunga, să-şi calce convingerile religioase, să violeze legile ţării şi să nesocotească opinia publică“ (toate acestea se referă la munca de duminică), „meşterii bagă zîzanie între capital şi muncă şi dau un exemplu periculos pentru religie, morală şi ordinea publică... Comisia consideră că prelungirea zilei de muncă peste 12 ore constituie o încălcare uzurpatoare a vieţii casnice şi private a muncitorului şi duce la rezultate morale dezastruoase, prin imixtiunea în căsnicia unui om şi în îndatoririle sale familiale de fiu, frate, soţ şi tată. O muncă prelungită peste 12 ore tinde să submineze sănătatea muncitorului, duce la îmbătrînire prematură şi la moarte timpurie, şi deci la nenorocirea familiilor de muncitori, care sînt lipsite“ („are deprived“) „de sprijinul şi de grija capului de familie tocmai în momentul cînd acestea sînt mai necesare“85).

Ne-am ocupat pînă acum de Irlanda. De cealaltă parte a canalului, în Scoţia, muncitorul agricol, omul de la plug, se plînge de munca sa de 13 şi 14 ore, în clima cea mai aspră, cu 4 ore de muncă suplimentară duminica (în această ţară unde duminica e sărbătorită cu atîta sfinţenie!)86), în timp ce, concomitent, trei muncitori de la căile ferate, un şef de tren, un mecanic de locomotivă şi un semnalizator, sînt deferiţi unei grand Jury din Londra. O mare catastrofă feroviară a trimis sute de pasageri pe lumea cealaltă. Cauza accidentului: neglijenţa muncitorilor feroviari. În faţa juraţilor ei declară unanim că acum 10 sau 12 ani munca lor nu dura decît 8 ore pe zi. În cursul ultimilor 5—6 ani ea a fost majorată pînă la 14, 18 şi 20 de ore, iar în perioadele de mare trafic, cînd circulă trenurile de excursii de pildă, munca lor durează adesea 40—50 de ore fără întrerupere. Ei sînt simpli muritori, şi nu ciclopi. La un moment dat puterea de muncă îi părăseşte. Îi cuprinde toropeala. Creierul încetează să mai gîndească, ochiul să mai vadă. Prea „respectable British Juryman“*24 răspunde printr-un verdict care îi trimite pe acuzaţi în faţa juraţilor pentru „manslaughter“*25, exprimîndu-şi, într-o anexă blajină, piosul deziderat ca domnii magnaţi ai capitalului de la căile ferate să se arate pe viitor mai largi în achiziţionarea numărului necesar de „forţe de muncă“ şi mai „cumpătaţi“, sau mai „sobri“, sau mai „economi“ în stoarcerea forţei de muncă plătite87).

Din mulţimea pestriţă de muncitori de toate profesiunile, vîrstele, sexele, care ne asaltează mai stăruitor decît l-au asaltat pe Odiseui) sufletele celor ucişi şi cărora munca excesivă li se citeşte pe faţă de la prima vedere, fără să mai fie nevoie de Cărţile Albastre ţinute la subţioară, desprindem încă două figuri, contrastînd izbitor una cu alta şi dovedind astfel că pentru capital toţi oamenii sînt egali — o modistă şi un fierar.

În ultimele săptămîni ale lunii iunie 1863, toate cotidienele londoneze au publicat o informaţie sub titlul „senzaţional“: „Death from simple Overwork“ (Moarte provocată de muncă excesivă). Era vorba de moartea modistei Mary Anne Walkley, de douăzeci de ani, angajată la o foarte respectabilă manufactură de mode, furnizoare a curţii, condusă de o doamnă cu inocentul nume de Elise. A fost redescoperită vechea poveste de atîtea ori repetată88) că fetele acestea lucrează în medie 161/2 ore, iar în timpul sezonului adesea chiar 30 de ore neîntrerupt, stimulîndu-li-se uneori „forţa de muncă“ epuizată prin mici cantităţi de sherry, vin sau cafea. Şi era tocmai în toiul sezonului. Trebuiau confecţionate cît ai bate din palme luxoasele rochii ale nobilelor ladies pentru balul dat în onoarea principesei de Wales, proaspăt importată din străinătate. Mary Anne Walkley lucrase 261/2 ore fără întrerupere împreună cu alte 60 de fete, cîte 30 într-o încăpere care nu asigura nici 1/3 din volumul de aer necesar şi dormind noaptea cîte două într-un pat în acele boxe înăbuşitoare obţinute prin împărţirea unui dormitor cu ajutorul unor pereţi de scîndură89). Şi aceasta era una din casele de modă mai bune din Londra. Mary Anne Walkley s-a îmbolnăvit vineri şi a murit duminică, fără să fi apucat, spre uimirea doamnei Elise, să termine ultima rochie de bal. D-l Keys, medicul, chemat prea tîrziu la patul muribundei, a făcut în faţa „Coroner's Jury“*30-ului o depoziţie lapidară:

„Mary Anne Walkley a murit din cauza orelor îndelungate de muncă într-un atelier supraaglomerat şi din cauza dormitorului ei mult prea neîncăpător şi neaerisit“.

 Pentru a-i servi medicului o lecţie de bună-cuviinţă, „Coroner's Jury“, dimpotrivă, a stabilit că:

„Ea a murit de apoplexie, dar există motive de a ne teme că moartea ei ar fi fost grăbită de munca excesivă într-un atelier supraaglomerat“.

„Sclavii albi“ de la noi, exclamă „Morning Star“, organul de presă al liber-schimbiştilor Cobdeni) şi Brighti), „sclavii albi de la noi sînt băgaţi în mormînt de atîta muncă: ei se distrug şi pier fără surle şi trîmbiţe“90).

 „Istovirea totală prin muncă este la ordinea zilei nu numai în atelierele modistelor, dar şi într-o mie de alte locuri, ba în orice loc unde afacerile merg bine... Să-l luăm de pildă pe fierar. De-ar fi să dăm crezare poeţilor, nu există om mai viguros şi mai vesel decît fierarul. El se scoală în zori şi face să scapere fierul înainte de a străluci soarele pe cer; mănîncă, bea şi doarme ca nimeni altul. Sub raport exclusiv fizic, el se găseşte într-adevăr, cînd munceşte cumpătat, în una din cele mai bune condiţii umane. Dar îl urmăm la oraş şi vedem cu ce muncă este împovărat acest voinic; şi ce loc ocupă el în statisticile de mortalitate ale ţării noastre? În Marylebone“ (unul din cele mai mari cartiere ale Londrei), „fierarii mor pe an în proporţie de 31 la mie, întrecînd cu 11 media de mortalitate la bărbaţii adulţi din Anglia. Ocupaţia lor, această artă aproape instinctivă a omenirii, în sine ireproşabilă, prin simplul exces de muncă îl extermină pe om. El poate să dea un anumit număr de lovituri de ciocan pe zi, să meargă un anumit număr de paşi, să facă un anumit număr de mişcări respiratorii, să presteze o anumită cantitate de muncă şi să trăiască în medie, să zicem, 50 de ani. El este însă silit să dea atîtea lovituri de ciocan mai mult, să meargă atîţia paşi mai mult, să respire de atîtea ori mai mult pe zi şi, una peste alta, să cheltuiască zilnic cu un sfert mai multă forţă vitală. El încearcă, iar rezultatul e că, într-o perioadă de timp limitată, el prestează cu un sfert mai multă muncă şi moare la 37 de ani în loc să moară la 50“91).

 

 4. Munca de zi şi munca de noapte. Sistemul schimburilor

Din punctul de vedere al procesului de valorificare, capitalul constant, mijloacele de producţie, există doar pentru a absorbi muncă şi, cu fiecare picătură de muncă, o cantitate proporţională de supramuncă. În măsura în care nu fac acest lucru, simpla lor existenţă înseamnă o pierdere negativă pentru capitalist, căci în timpul cît stau inactive ele reprezintă o avansare inutilă de capital; această pierdere devine pozitivă de îndată ce întreruperea face necesare cheltuieli suplimentare pentru reînceperea lucrului. Prelungirea zilei de muncă peste limitele ei naturale, pînă în toiul nopţii, are doar efect paliativ şi nu potoleşte decît în mod aproximativ setea de vampir după sîngele viu al muncii. A-şi însuşi muncă în decursul tuturor celor 24 de ore ale zilei constituie deci tendinţa imanentă a producţiei capitaliste. Întrucît lucrul acesta se dovedeşte fizic imposibil, presupunînd că aceiaşi purtători ai forţei de muncă ar fi exploataţi neîntrerupt zi şi noapte, este nevoie, pentru înlăturarea acestui obstacol fizic, de o alternare a forţelor de muncă consumate ziua cu cele consumate noaptea, alternare care permite să se aplice diferite metode, şi poate fi, de pildă, astfel orînduită, încît o parte a personalului să lucreze o săptămînă ziua, a doua săptămînă noaptea etc. Se ştie că acest sistem al schimburilor, acest sistem al muncii în ture a predominat în perioada de înflorire de la începuturile industriei engleze a bumbacului etc. şi că mai e în floare şi în prezent în filaturile de bumbac din gubernia Moscova. Şi astăzi încă acest proces de producţie de 24 de ore există ca sistem în multe ramuri industriale ale Marii Britanii, rămase pînă în prezent „libere“, printre altele la furnale, la forje, la laminoare şi la alte manufacturi de metal din Anglia, Wales şi Scoţia. În afară de cele 24 de ore ale celor 6 zile lucrătoare, aici procesul de producţie cuprinde în majoritatea cazurilor şi cele 24 de ore ale duminicii. Muncitorii sînt bărbaţi şi femei adulţi şi copii de ambele sexe. Vîrsta copiilor şi a adolescenţilor cuprinde toate treptele intermediare între 8 (în unele cazuri 6) şi 18 ani92). În unele ramuri, laolaltă cu bărbaţii lucrează noaptea şi fetele şi femeile93).

Abstracţie făcînd de efectele în genere vătămătoare ale muncii de noapte94), durata neîntreruptă, de 24 de ore, a procesului de producţie oferă un prilej foarte bine venit de a depăşi limitele zilei nominale de muncă. Astfel în ramurile industriale foarte obositoare, menţionate mai sus, ziua oficială de muncă cuprinde în majoritatea cazurilor 12 ore pentru fiecare muncitor; ore de zi sau ore de noapte. Dar munca excesivă prestată peste această limită este în multe cazuri, ca să folosim cuvintele raportului oficial englez, „într-adevăr groaznică“ („truly fearful“)95).

„Nici o fiinţă omenească — se spune în raport — nu poate să-şi imagineze masa de muncă prestată, după declaraţiile martorilor, de băieţi între 9 şi 12 ani, fără a ajunge inevitabil la concluzia că acest abuz de putere al părinţilor şi al patronilor nu mai trebuie tolerat“96).

„În genere, metoda de a pune băieţi tineri să lucreze alternativ, ziua şi noaptea, duce atît în perioadele de vîrf, cît şi în timpul cît lucrurile merg normal la o prelungire infamă a zilei de muncă. În multe cazuri această prelungire e nu numai îngrozitoare, ci de-a dreptul inimaginabilă. Inevitabil se întîmplă ca, dintr-un motiv sau altul, unul dintre băieţii din echipele de schimb să lipsească din cînd în cînd. Şi atunci unul sau mai mulţi dintre băieţii prezenţi care şi-au încheiat ziua de muncă trebuie să umple golul. Sistemul acesta este atît de cunoscut, încît la întrebarea cum se completează în echipele de schimb locurile băieţilor absenţi, directorul unei uzine de laminat mi-a răspuns: sînt convins că ştiţi acest lucru tot atît de bine ca şi mine, şi nu s-a sfiit să recunoască faptul“97).

„Într-o uzină de laminat în care ziua nominală de muncă dura de la 6 dimineaţa pînă la 51/2 seara, un băiat a lucrat în fiecare săptămînă cîte patru nopţi pînă cel puţin la 81/2 seara din ziua următoare... şi asta timp de 6 luni“. „Altul cînd avea 9 ani a lucrat uneori cîte trei schimburi de 12 ore la rînd, iar la vîrsta de 10 ani — două zile şi două nopţi în şir“. „Un al treilea, astăzi de 10 ani, a lucrat de la 6 dimineaţa pînă la 12 noaptea trei nopţi de-a rîndul, şi pînă la 9 seara în celelalte nopţi“. „Un al patrulea, astăzi de 13 ani, a lucrat de la 6 d.a. pînă a doua zi la amiază timp de o săptămînă întreagă şi uneori trei schimburi la rînd, de pildă de luni dimineaţa pînă marţi noaptea“. „Un al cincilea, astăzi de 12 ani, care a lucrat într-o turnătorie de fontă la Stavely de la 6 dimineaţa pînă la 12 noaptea timp de 14 zile nu mai e în stare să continue“. George Allinsworth, de 9 ani: „Am sosit aici vinerea trecută. Trebuia să începem a doua zi la ora 3 dimineaţa. Am rămas deci toată noaptea aici. Locuiesc la o depărtare de 5 mile. Am dormit pe podea, cu un şorţ de piele sub mine şi acoperit cu o jachetă scurtă. În următoarele două zile am fost aici la 6 dimineaţa. Da! Aici te trec sudorile! Înainte de a veni încoace am lucrat un an întreg tot la un furnal. Era o uzină foarte mare la ţară. Începeam tot sîmbăta dimineaţa la 3, dar puteam cel puţin să mă duc acasă să mă culc, pentru că era aproape. În alte zile începeam la 6 dimineaţa şi terminam la 6 sau 7 seara“ etc.98)

Să vedem acum cum priveşte capitalul însuşi acest sistem de 24 de ore. Exagerările sistemului, folosirea sa abuzivă în scopul prelungirii „îngrozitoare şi inimaginabile“ a zilei de muncă sînt, fireşte, trecute sub tăcere. Se vorbeşte numai de sistem în forma lui „normală“.

Iată ce spun d-nii Naylor şi Vickers, fabricanţi de oţel, care folosesc între 600 şi 700 de persoane, dintre care numai 10% sub 18 ani, iar printre aceştia numai 20 de băieţi pentru munca de noapte.

„Băieţii nu suferă de loc din cauza căldurii. Temperatura este probabil de 86°—90°*32... În forje şi laminoare braţele lucrează ziua şi noaptea în schimburi, dar în toate celelalte secţii se lucrează exclusiv ziua de la 6 dimineaţa pînă la 6 seara. În forjă se lucrează de la 12 pînă la 12. Unii muncitori nu lucrează alternativ în echipe de zi şi de noapte, ci în mod constant numai noaptea... Nu sîntem de părere că munca de zi şi cea de noapte ar influenţa în mod diferit sănătatea“ (a domnilor Naylor şi Vickers?), „şi oamenii dorm probabil mai bine dacă au mereu aceeaşi perioadă de repaus decît dacă aceasta alternează... În echipa de noapte lucrează aproximativ 20 de băieţi sub 18 ani. Nu am putea s-o scoatem la capăt (not well do) fără munca de noapte a băieţilor sub 18 ani. Obiecţia noastră este sporirea cheltuielilor de producţie. Mîini iscusite şi şefi de secţii se găsesc greu, dar băieţi — oricît de mulţi... Fireşte, ţinînd seama de proporţia redusă în care folosim băieţi, o limitare a muncii de noapte ar prezenta pentru noi o importanţă sau un interes redus“99).

D-l J. Ellis, de la firma d-lor John Brown et Co., uzine de oţel şi fier, care folosesc 3.000 de bărbaţi şi băieţi, „în schimburi de zi şi de noapte“, şi anume pentru o parte din muncile grele la oţel şi fier, declară că, în procesul greu de producţie a oţelului, la doi bărbaţi revin unul sau doi băieţi. Întreprinderea numără 500 de băieţi sub 18 ani, dintre care aproximativ 1/3, adică 170, sub 13 ani. Cu privire la propunerea de modificare a legii, d-l Ellis spune:

„Nu cred că ar fi prea multe de obiectat (very objectionable) dacă s-ar interzice să fie folosiţi la muncă mai mult de 12 ore din 24 tinerii sub 18 ani. Dar nu cred că s-ar putea fixa o limită în ceea ce priveşte indisponibilitatea pentru munca de noapte a băieţilor de peste 12 ani. Am accepta mai degrabă o lege care să interzică cu totul folosirea băieţilor sub 13 ani, sau chiar sub 15 ani, decît o interdicţie de a-i folosi în cursul nopţii pe băieţii pe care îi avem. Băieţii din echipa de zi trebuie să lucreze alternativ şi în echipa de noapte, deoarece bărbaţii nu pot să facă necontenit muncă de noapte; aceasta le-ar distruge sănătatea. Credem totuşi că munca de noapte nu dăunează sănătăţii dacă alternează săptămînal“. 

(Dimpotrivă, d-nii Naylor şi Vickers, în conformitate cu interesele întreprinderii lor, erau de părere că nu munca de noapte continuă, ci tocmai munca de noapte alternată periodic ar putea fi dăunătoare.)

„Vedem că oamenii care prestează alternativ muncă de noapte sînt tot atît de sănătoşi ca cei care lucrează numai ziua... Obiecţiile noastre împotriva interzicerii de a se folosi băieţi sub 18 ani pentru munca de noapte ar fi determinate de sporirea cheltuielilor, dar acesta ar fi şi singurul motiv“. (Ce naivitate cinică!) „Considerăm că această sporire a cheltuielilor ar întrece ceea ce ar putea suporta, în mod echitabil, întreprinderea (the trade), fără ca rentabilitatea ei să fie prejudiciată. (As the trade with due regard to etc. could fairly bear!)“ (Ce frazeologie umflată!) „Aici braţele de muncă sînt rare şi ar putea deveni insuficiente în urma unei asemenea reglementări“

(adică Ellis, Brown et Co. s-ar putea trezi în situaţia extrem de neplăcută de a fi nevoiţi să plătească integral valoarea forţei de muncă)100).

„Uzinele de oţel şi fier Cyclope“, ale d-lor Cammell et Co., lucrează pe aceeaşi scară mare ca şi cele ale numiţilor John Brown et Co. Directorul girant i-a înmînat comisarului guvernamental White depoziţia sa de martor; mai tîrziu a găsit însă de cuviinţă să sustragă manuscrisul ce-i fusese restituit pentru revizuire. D-l White are însă o memorie excelentă. El îşi aminteşte perfect de bine că pentru aceşti domni ciclopi interzicerea muncii de noapte pentru copii şi adolescenţi constituia „ceva imposibil, ceva ce ar echivala cu închiderea uzinelor“, şi totuşi întreprinderea lor nu avea decît cu puţin mai mult de 6% băieţi sub 18 ani şi doar 1% sub 13 ani!101)

Referitor la aceeaşi temă d-l E. F. Sanderson, de la firma „Fraţii Sanderson et Co.“, uzine de oţel, laminare şi forjare din Attercliffe, declară:

„Interzicerea de a folosi munca de noapte a băieţilor sub 18 ani ar aduce după sine mari dificultăţi, cea mai de seamă dintre ele rezultînd din sporirea cheltuielilor care ar decurge în mod necesar din înlocuirea muncii băieţilor cu cea a bărbaţilor. N-aş putea spune la cît anume s-ar cifra această sporire a cheltuielilor, dar ea nu ar fi probabil atît de mare încît fabricantul să poată urca preţul oţelului, şi, prin urmare, el ar trebui să suporte singur pierderea, întrucît muncitorii adulţi“ (ce oameni refractari!) „ar refuza, bineînţeles, s-o suporte“.

D-l Sanderson nu ştie cît plăteşte copiilor, dar

„ar putea fi vorba de 4 pînă la 5 şilingi pe săptămînă de fiecare... Munca băieţilor este de aşa natură, încît forţa copiilor se dovedeşte a fi în general“ („generally“, bineînţeles nu totdeauna şi „în particular“) „tocmai suficientă, astfel că din forţa mai mare a adulţilor nu ar rezulta nici un cîştig pentru a compensa pierderea decît cel mult în puţinele cazuri cînd metalul cîntăreşte foarte greu. De asemenea, muncitorii adulţi ar regreta să nu aibă băieţi în echipa lor, fiindcă adulţii sînt mai puţin ascultători. Şi apoi, pentru a învăţa meseria, băieţii trebuie să înceapă de tineri. Limitîndu-i numai la munca de zi, scopul acesta nu ar putea fi atins“.

Şi de ce nu? De ce n-ar putea băieţii să înveţe meseria în cursul zilei? Motivul?

„Pentru că muncitorii adulţi care lucrează în schimburi săptămînale alternative, cînd ziua, cînd noaptea, ar fi în aceste intervale despărţiţi de băieţii din echipa lor şi ar pierde jumătate din cîştigul pe care îl au de pe urma lor. Fiindcă îndrumările pe care ei le dau băieţilor sînt socotite ca parte a salariului acestor băieţi, îngăduind astfel muncitorilor adulţi să ieftinească munca băieţilor. Fiecare muncitor adult ar pierde jumătate din acest cîştig“.

Cu alte cuvinte, d-nii Sanderson ar fi nevoiţi să plătească parte a salariului muncitorilor adulţi din propriul lor buzunar, în loc să-i plătească cu munca de noapte a băieţilor. Cu acest prilej profitul d-lor Sandersoni ar scădea întrucîtva; iată deci binecuvîntatul motiv al Saniderson-ilor pentru care băieţii nu pot învăţa meseria în cursul zilei102). Şi apoi munca de noapte regulată ar fi aruncată pe umerii adulţilor, care n-ar suporta să nu mai fi schimbaţi de băieţi, ca în prezent. Pe scurt, dificultăţile ar fi atît de mari, încît ar duce probabil la desfiinţarea completă a muncii de noapte. „În ceea ce priveşte producţia de oţel ca atare“, spune E. F. Sanderson, „n-ar exista nici o deosebire, dar!“ Dar ceea ce le stă la inimă d-lor Sanderson nu e să producă oţel. Producţia oţelului constituie doar un pretext pentru producţia de plusvaloare. Furnalele, laminoarele etc., clădirile, maşinile, fierul, cărbunele etc. nu au numai menirea să se transforme în oţel. Menirea lor este să absoarbă supramuncă, şi în 24 de ore ele absorb, bineînţeles, mai mult decît în 12. Ele dau de fapt d-lor Sanderson, în faţa lui dumnezeu şi a legii, o poliţă asupra timpului de muncă al unui număr anumit de braţe pentru toate cele 24 de ore ale zilei şi-şi pierd caracterul de capital, constituind deci pentru d-nii Sandersoni o curată pierdere de îndată ce funcţia lor de a absorbi munca este întreruptă.

„Dar în acest caz s-ar înregistra o pierdere, aceea a numeroaselor instalaţii costisitoare care ar rămîne nefolosite jumătate din timp; iar pentru a obţine cantitatea de produse pe care sîntem în stare să o dăm folosind sistemul actual, am fi nevoiţi să dublăm numărul clădirilor şi instalaţiilor, ceea ce ar dubla cheltuielile“.

Dar de ce revendică tocmai aceşti Sandersoni un privilegiu faţă de ceilalţi capitalişti care nu au voie să pună muncitorii la lucru decît ziua şi ale căror clădiri, instalaţii şi materii prime stau, în consecinţă, „nefolosite“ în cursul nopţii?

„Este adevărat — răspunde E. F. Sanderson în numele tuturor Sandersonilor —, este adevărat că această pierdere ca urmare a instalaţiilor nefolosite loveşte toate manufacturile în care se lucrează numai ziua. Dar folosirea furnalelor ar pricinui, în cazul nostru, o pierdere suplimentară. Dacă le menţinem în funcţiune, se prăpădeşte combustibil“ (în loc să se prăpădească, ca acum, viaţa muncitorilor), „iar dacă nu le menţinem în funcţiune, se provoacă o pierdere de timp cu reaprinderea focului şi cu ridicarea temperaturii pînă la punctul necesar (în timp ce pierderea orelor de somn, chiar la copii de 8 ani, înseamnă cîştig de timp de muncă pentru clanul Sandersonilor), „înseşi furnalele avînd de suferit din cauza schimbărilor de temperatură“ (în timp ce aceleaşi furnale nu au nimic de suferit de pe urma alternării muncii de zi cu cea de noapte)103).

 

5. Lupta pentru ziua normală de muncă. Legi coercitive pentru prelungirea zilei de muncă, de la mijlocul secolului al XIV-lea pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea

„Ce este o zi de muncă?“ Cît de mare este timpul în cursul căruia capitalul are voie să consume forţa de muncă a cărei valoare pe o zi o plăteşte? Cît de mult poate fi prelungită ziua de muncă peste timpul de muncă necesar pentru reproducerea forţei de muncă însăşi? La aceste întrebări, după cum s-a văzut, capitalul răspunde: ziua de muncă numără în fiecare zi 24 de ore pline minus cele cîteva ore de repaus, fără de care forţei de muncă îi este absolut imposibil să-şi reînceapă activitatea. În primul rînd, se înţelege de la sine că toată viaţa sa muncitorul nu este nimic altceva decît forţă de muncă, că, prin urmare, tot timpul său disponibil reprezintă în mod natural şi de drept timp de muncă, aparţine, aşadar, autovalorificării capitalului. Timpul necesar omului pentru cultură, dezvoltare spirituală, îndeplinirea unor funcţii sociale, pentru relaţii sociale, jocul liber al forţelor vitale fizice şi intelectuale, repausul de duminică — chiar dacă e vorba de ţara celor care ţin cu sfinţenie duminica104) — nu-i decît aiureală curată! Dar în goana sa oarbă şi nesăţioasă după supramuncă, capitalul depăşeşte nu numai limitele maxime morale, dar şi pe cele pur fizice ale zilei de muncă. El uzurpă timpul necesar pentru creşterea, dezvoltarea şi conservarea sănătăţii corpului. El fură timpul destinat asimilării de aer curat şi de lumină solară. El ciupeşte din timpul pentru masă şi, dacă se poate, înglobează masa în însuşi procesul de producţie, încît muncitorul, simplu mijloc de producţie, este alimentat cu mîncare la fel cum cazanul este alimentat cu cărbune sau maşinile cu seu ori ulei. Somnul sănătos, necesar pentru acumularea, reînnoirea şi împrospătarea forţei vitale, capitalul îl reduce la atîtea ore de amorţire cîte sînt indispensabile pentru reanimarea unui organism complet epuizat. În loc ca menţinerea în stare normală a forţei de muncă să determine limita zilei de muncă, dimpotrivă, maxima cheltuire posibilă de forţă de muncă în decursul unei zile este aceea care determină limita timpului de repaus al muncitorului, oricît de nesănătoasă, de forţată şi de chinuitoare ar fi această cheltuire. Capitalul nu se sinchiseşte de durata vieţii forţei de muncă. Ceea ce îl interesează este numai şi numai maximul de forţă de muncă susceptibil de a fi pus în funcţiune într-o zi de muncă. Această ţintă el şi-o atinge prin reducerea duratei forţei de muncă, aşa cum un agricultor hrăpăreţ obţine o recoltă mai bogată sleind fertilitatea solului.

Producţia capitalistă, care, în esenţă, constituie producţie de plusvaloare, absorbire de supramuncă, produce deci, prin prelungirea zilei de muncă, nu numai degenerarea forţei de muncă omeneşti, căreia i se răpesc condiţiile normale de dezvoltare şi de activitate atît morale cît şi fizice. Ea produce epuizarea şi nimicirea timpurie a însăşi forţei de muncă105). Ea prelungeşte timpul de producţie al muncitorului înăuntrul unui termen dat, scurtîndu-i durata vieţii.

Dar valoarea forţei de muncă cuprinde valoarea mărfurilor necesare pentru reproducerea muncitorului, sau pentru perpetuarea clasei muncitoare. Prin urmare, dacă prelungirea nefirească a zilei de muncă, către care tinde în mod necesar capitalul în pofta sa nesăţioasă de autovalorificare, scurtează durata vieţii fiecărui muncitor în parte şi deci durata forţei lor de muncă, se impune necesitatea unei înlocuiri mai rapide a forţei de muncă uzate; în reproducerea forţei de muncă vor intra deci cheltuieli de uzură mai mari, aşa cum la maşină partea de valoare care urmează a fi reprodusă zilnic este cu atît mai mare cu cît maşina se uzează mai repede. Se pare, în consecinţă, că propriul interes al capitalului reclamă o zi de muncă normală.

Proprietarul de sclavi îşi cumpără muncitorul aşa cum şi-ar cumpăra un cal. Pierzîndu-şi sclavul, el pierde un capital, care trebuie înlocuit printr-o nouă cheltuială la tîrgul de sclavi. Dar

„oricît de distrugătoare şi de funeste ar fi lanurile de orez din Georgia şi mlaştinile Mississippi-ului pentru organismul omenesc, această distrugere de vieţi omeneşti nu este totuşi atît de mare încît să nu poată fi compensată de rezervaţiile suprapopulate din Virginia şi Kentucky. Considerentele economice care ar putea prezenta un fel de garanţie pentru un tratament omenesc al sclavilor, în măsura în care ele identifică interesul stăpînului cu conservarea sclavului, se transformă o dată cu introducerea comerţului cu sclavi, dimpotrivă, în pricini pentru o totală distrugere a sclavului, căci din moment ce locul său poate fi completat prin import din rezervaţiile de negri de prin alte locuri, durata vieţii sale devine mai puţin importantă decît productivitatea lui în timpul vieţii. Politica economică cea mai eficientă constă în a stoarce din aceşti oameni-vite de povară (human chattle) o cantitate de muncă cît mai mare cu putinţă într-un timp cît mai scurt, iată deviza economiei sclavagiste din ţările importatoare de sclavi. Şi tocmai în exploatările din regiunile tropicale, unde profiturile anuale adeseori egalează întregul capital al plantaţiilor, viaţa negrilor este sacrificată fără nici un fel de scrupule. Tocmai agricultura Indiilor occidentale, leagăn secular al unor bogăţii fabuloase, a înghiţit milioane de oameni de rasă africană. Astăzi în Cuba, ale cărei venituri se numără cu milioanele şi ai cărei plantatori sînt adevăraţi principi, găsim o clasă de sclavi nu numai hrănită mizerabil şi sleită de muncă, dar în mare parte pur şi simplu distrusă an de an prin chinurile lente ale muncii excesive şi prin lipsa de somn şi de odihnă“106).

Mutato nomine de te fabula narratur!88 Citeşte, în loc de comerţ cu sclavi, piaţa muncii, în loc de Kentucky şi Virginia, Irlanda şi districtele agricole din Anglia, Scoţia şi Wales, în loc de Africa, Germania! Am văzut ce ravagii face munca excesivă printre brutarii din Londra, şi totuşi piaţa muncii din Londra este în permanenţă supraaglomerată de candidaţi la moarte pentru brutării, veniţi din Germania şi din alte părţi. Olăritul reprezintă, după cum am văzut, una din ramurile industriale în care muncitorii au viaţa cea mai scurtă. E oare lipsă de olari din această cauză? Josiah Wedgwoodi), inventatorul olăriei moderne, la început el însuşi un simplu muncitor, a declarat în 1785, în faţa Camerei comunelor, că întreagă această producţie cuprinde 15.000 pînă la 20.000 de persoane107). În 1861, în Marea Britanie numai populaţia centrelor urbane ale acestei industrii era de 101.302 persoane.

„Industria bumbacului are o vechime de 90 de ani... În decursul a trei generaţii ale poporului englez ea a devorat nouă generaţii de muncitori din această ramură“108).

Ce-i drept, în unele perioade de activitate febrilă, piaţa muncii a prezentat goluri îngrijorătoare, ca, de pildă, în 1834. Dar domnii fabricanţi au propus atunci aşa-numiţilor Poor Law Commissioners*36 să trimită „suprapopulaţia“ districtelor agricole în nordul ţării, arătînd că „fabricanţii o vor absorbi şi consuma“109). Acestea au fost propriile lor cuvinte.

 „Au fost numiţi agenţi la Manchester cu încuviinţarea comisarilor pentru asistenţa săracilor. Au fost întocmite liste de muncitori agricoli şi predate acestor agenţi. Fabricanţii au dat buzna în birourile agenţilor şi, după ce au ales ceea ce le convenea, familiile respective au fost expediate din sudul Angliei. Aceste pachete de oameni erau livrate cu etichete, ca baloturile de marfă, pe calea apei şi în camioane, — alţii pribegeau pe jos, şi mulţi dintre ei rătăceau pierduţi şi înfometaţi prin districtele industriale. Această practică a căpătat proporţiile unei adevărate ramuri comerciale. Camerei comunelor nici nu-i va veni să creadă că acest comerţ regulat, acest trafic cu carne vie a continuat, că oamenii erau sistematic cumpăraţi şi vînduţi de agenţii din Manchester fabricanţilor din Manchester tot aşa cum negrii sînt vînduţi plantatorilor de bumbac din statele din sud... Anul 1860 marchează apogeul industriei bumbacului... Din nou era lipsă de braţe de muncă. Fabricanţii s-au adresat din nou agenţilor de carne vie... şi aceştia au pornit să cotrobăiască dunele de la Dorset, colinele din Devon şi cîmpiile din Wilts, dar suprapopulaţia fusese înghiţită“.

Ziarul „Buxy Guardian“ se lamenta că după încheierea tratatului comercial anglo-francez ar mai putea fi absorbite încă 10.000 de braţe de muncă şi că va fi nevoie în curînd de alte 30.000 sau 40.000. După ce, în 1860, agenţii şi subagenţii comerţului de carne vie scotociseră prin districtele agricole fără vreun rezultat apreciabil,

„o delegaţie de fabricanţi s-a adresat d-lui Villiersi), preşedintele lui Poor Law Board*37, cu cererea de a se permite din nou folosirea în fabrică a copiilor săraci şi a orfanilor din workhouses*38110).

În general, experienţa îi arată capitalistului că există o suprapopulaţie constantă, adică o suprapopulaţie în raport cu nevoile imediate de valorificare a capitalului, cu toate că rîndurile acestei suprapopulaţii sînt formate din generaţii de oameni prăpădiţi, care se uzează repede şi se succed repede, generaţii culese, ca să zicem aşa, înainte de a se fi copt111). Dar, pe de altă parte, observatorul avizat ştie din experienţă cît de repede şi cît de adînc a subminat producţia capitalistă, care istoriceşte vorbind nu datează decît de ieri, însăşi rădăcina forţei vitale a poporului; ştie că degenerarea populaţiei industriale este încetinită numai prin absorbirea permanentă a unor elemente proaspete de la ţară şi că înşişi muncitorii de la ţară au şi început să se ofilească, în pofida aerului curat în care trăiesc şi în pofida acelui principle of natural selection*39, a cărui acţiune este atît de puternică în rîndurile lor şi în virtutea căreia doar indivizii cei mai puternici rămîn în viaţă112). În activitatea sa practică, capitalul, care are atîtea „motive întemeiate“ să tăgăduiască suferinţele generaţiei de municitori de care este înconjurat, se sinchiseşte tot atît de puţin de perspectiva unei viitoare degenerări a omenirii şi, în cele din urmă, de o inevitabilă depopulare, pe cît se sinchiseşte de o eventuală prăbuşire a Pămîntului pe Soare. Ori de cîte ori este vorba de speculă cu acţiuni, fiecare ştie că furtuna se va dezlănţui cîndva, dar fiecare speră că trăsnetele vor cădea pe capul vecinului, după ce ploaia de aur se va fi revărsat asupra lui şi el şi-o va fi pus-o în siguranţă. Après moi le déluge!89 este deviza fiecărui capitalist şi a fiecărei naţiuni de capitalişti. De aceea capitalul nu cunoaşte nici un fel de scrupule în ceea ce priveşte sănătatea şi durata vieţii muncitorului afară doar dacă societatea îl sileşte să ţină seama de ele113). La plîngerile privitoare la degenerarea fizică şi intelectuală, la moartea prematură, la tortura muncii excesive, el răspunde: chinul acesta în cleşti ne strînge, bucuria (profitul) s-o sporească. În genere însă, lucrul acesta nici nu depinde de buna sau reaua voinţă a capitalistului individual. Libera concurenţă impune capitalistului individual legile imanente ale producţiei capitaliste ca lege coercitivă exterioară114).

Stabilirea unei zile normale de muncă este rezultatul unei lupte seculare între capitalist şi muncitor. Dar istoria acestei lupte prezintă două curente opuse. Să comparăm, de pildă, legislaţia engleză cu privire la reglementarea muncii în fabrici din zilele noastre cu statutele muncii din Anglia din secolul al XIV-lea pînă tîrziu în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea115). În timp ce legea modernă cu privire la reglementarea muncii în fabrici reduce forţat ziua de muncă, acele statute tindeau să o prelungească forţat. Fireşte că pretenţiile pe care le avea capitalul atunci cînd se afla în stadiul embrionar, atunci cînd se afla abia în devenire, adică atunci cînd îşi asigura dreptul de a absorbi o cantitate suficientă de supramuncă nu numai prin simpla forţă a relaţiilor economice, ci şi cu ajutorul puterii de stat apar cu totul modeste dacă le comparăm cu concesiile pe care trebuie să le facă, mîrîind şi de nevoie, odată ajuns la maturitate. A trebuit să treacă secole pînă ce, ca urmare a modului de producţie capitalist dezvoltat, muncitorul „liber“ a consimţit de bunăvoie, adică a fost silit de condiţiile sociale, să vîndă în schimbul mijloacelor sale obişnuite de subzistenţă tot timpul activ al vieţii sale, ba chiar însăşi capacitatea sa de muncă, să-şi vîndă dreptul de întîi născut pentru un blid de fiertură90. E deci firesc ca prelungirea zilei de muncă, pe care, de la mijlocul secolului al XIV-lea pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, capitalul a încercat să o impună prin puterea de stat muncitorilor adulţi, să coincidă în mod aproximativ cu timpul de muncă fixat pe alocuri de către stat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca limită a transformării sîngelui copiilor în capital. Ceea ce astăzi este proclamat ca limită oficială a muncii copiilor sub 12 ani, de pildă în statul Massachusetts — pînă de curînd statul cel mai liber al republicii nord-americane —, era în Anglia încă la mijlocul secolului al XVII-lea ziua normală de muncă a unor meseriaşi viguroşi, a unor argaţi robuşti şi a unor fierari atletici116).

Primul „Statute of Labourers“*42 (promulgat în al 23-lea an de domnie al lui Eduard al III-lea, 1349) şi-a găsit un pretext direct (nu cauza, fiindcă legislaţia de acest fel va dura secole de-a rîndul şi fără acest pretext) în marea ciumă91, care a decimat populaţia astfel încît, după cum se exprimă un scriitor al toryilor, „dificultatea de a angaja muncitori la preţuri rezonabile“ (adică la preţuri care să lase celor care-i foloseau o cantitate rezonabilă de supramuncă) devenise într-adevăr insuportabilă“117). De aceea au fost impuse prin lege salarii rezonabile, precum şi o limită a zilei de muncă. Acest din urmă punct, singurul care ne interesează aici, este reluat în statutul din 1496 (sub Henric al VII-lea). Ziua de muncă pentru toţi meseriaşii (artificers) şi muncitorii agricoli trebuia să dureze, din martie pînă în septembrie, de la ora 5 dimineaţa pînă la orele 7—8 seara, ceea ce nu s-a realizat însă niciodată, dar orele pentru masă erau: 1 oră pentru micul dejun, 11/2 ore pentru prînz şi 1/2 oră pentru gustarea de la ora 4, adică de două ori mai mult decît se prevede prin legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici actualmente în vigoare118). Iarna, munca trebuia să dureze de la 5 dimineaţa pînă la căderea întunericului, cu aceleaşi întreruperi. Un statut din 1562 al reginei Elisabeta lasă neatinsă durata zilei de muncă pentru toţi muncitorii „angajaţi cu leafă, cu ziua sau cu săptămînă“, dar încearcă să reducă pauzele la 21/2 ore vara şi 2 ore iarna. Prînzul trebuia să dureze numai o oră, iar „somnul de după-masă de 1/2 oră“ era îngăduit numai de la mijlocul lunii mai pînă la mijlocul lunii august. Pentru fiecare oră de absenţă urma să se reţină 1 penny (vreo 8 pfenigi) din leafă. În practică însă, condiţiile erau cu mult mai favorabile pentru muncitori decît în statute. William Pettyi), părintele economiei politice şi într-o oarecare măsură inventatorul statisticii, spune într-o scriere publicată în ultima treime a secolului al XVII-lea:

„Muncitorii“ (labouring men, de fapt pe atunci muncitori agricoli) „lucrează zilnic cîte 10 ore şi iau masa de 20 de ori pe săptămînă, anume în zilele de muncă cîte trei pe zi, iar duminica două; de unde rezultă clar că dacă ar vrea să postească în serile de vineri şi să prînzească doar o oră şi jumătate în loc de două, de la 11 la 1, cum fac acum, dacă ar lucra, aşadar, cu 1/20 mai mult şi ar consuma cu 1/20 mai puţin, ar acoperi 1/10 din impozitul sus-amintit“119).

Nu avea oare dreptate doctorul Andrew Ure cînd denunţa bill-ul cu privire la ziua de muncă de 12 ore din 1833 drept o întoarcere la vremurile întunericului? Desigur, dispoziţiile din statute şi cele menţionate de Petty se refereau şi la „apprentices“ (ucenici). Cum stăteau lucrurile cu munca copiilor încă la sfîrşitul secolului al XVII-lea reiese din următoarea plîngere:

„Tinerii noştri, aici în Anglia, nu se ocupă cu absolut nimic pînă în momentul cînd devin ucenici, iar apoi au nevoie, bineînţeles, de mult timp — şapte ani — pentru a deveni meseriaşi buni“.

Germania, în schimb, are parte de laude pentru că acolo copiii sînt deprinşi din leagăn „să se ocupe cît de cît de ceva“120).

În cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea, pînă în epoca marii industrii, în Anglia capitalul încă nu reuşise ca, plătind valoarea pe o săptămînă a forţei de muncă, să pună stăpînire pe întreaga săptămînă a muncitorului; excepţie fac muncitorii agricoli. Faptul că puteau trăi o săptămînă întreagă cu leafa pe 4 zile nu li se părea muncitorilor un motiv suficient ca să muncească şi în celelalte două zile pentru capitalist. O parte din economiştii englezi, slujind interesele capitalului, au înfierat cu vehemenţă această îndărătnicie, altă parte au luat apărarea muncitorilor. Să auzim, de pildă, polemica dintre Postlethwayti), al cărui dicţionar comercial se bucura pe atunci de aceeaşi faimă pe care o au astăzi lucrările asemănătoare ale lui MacCullochi) şi MacGregori), şi autorul, citat mai sus, al lucrării „Essay on Trade and Commerce“121). Postlethwayt spune, printre altele:

„Nu pot încheia aceste cîteva observaţii fără a menţiona frazeologia răsuflată, atît de răspîndită, după care muncitorul (industrious poor) nu vrea să muncească 6 zile pline dacă poate primi în 5 zile atît cît îi trebuie pentru a trăi. De aici se conchide asupra necesităţii de a scumpi chiar mijloacele de subzistenţă necesare, prin impozite sau alte mijloace, pentru a-i sili pe meseriaşul şi pe muncitorul din manufactură să muncească fără întrerupere 6 zile pe săptămînă. Cu voia acestor mari politicieni, care luptă pentru sclavia permanentă a populaţiei muncitoare din acest regat (the perpetual slavery of the working people), eu sînt de altă părere; ei uită zicala: «all work and no play» (munca fără distracţie) prosteşte. Nu se fălesc oare englezii cu genialitatea şi îndemînarea meseriaşilor şi muncitorilor lor din manufacturi, însuşiri care pînă astăzi au adus peste tot faimă mărfurilor britanice şi le-au făcut să se bucure de credit? Cărei împrejurări i se datoreşte acest lucru? Probabil numai şi numai felului original in care populaţia noastră muncitorească ştie să se distreze. Dacă muncitorii ar fi siliţi să lucreze tot anul în toate cele 6 zile ale săptămînii repetînd mereu aceeaşi operaţie, nu le-ar toci oare asta genialitatea, făcîndu-i proşti şi placizi, în loc de veseli şi îndemînatici? Şi ca urmare a acestei sclavii veşnice, muncitorii noştri nu şi-ar pierde oare faima, în loc să şi-o păstreze?... La ce măiestrie ne-am putea aştepta de la nişte animale atît de chinuite (hard driven animals)?... Mulţi dintre ei fac în 4 zile munca pe care un francez o face în 5 sau 6. Dar dacă englezii ar fi condamnaţi să robotească la nesfîrşit, am avea motive să ne temem că ar degenera (degenerate) mai rău decît francezii. Dacă poporul nostru este vestit pentru vitejia sa în război, nu spunem oare că asta se datoreşte, pe de o parte, excelentului roastbeef şi puddingului cu care se hrăneşte, şi pe de altă parte, nu mai puţin, constituţionalului nostru spirit de libertate? Şi de ce oare nu s-ar datora genialitatea, energia şi iscusinţa mai mare a meseriaşilor şi muncitorilor noştri din manufacturi libertăţii cu care înţeleg să se distreze în maniera lor? Sper că nu-şi vor pierde niciodată aceste privilegii, nici viaţa bună din care izvorăsc, în egală măsură, destoinicia lor în muncă şi curajul lor!“122)

La acestea autorul lui „Essay on Trade and Commerce“ răspunde:

„Dacă se consideră drept rînduială divină sărbătorirea zilei a şaptea a săptămînii, aceasta înseamnă că celelalte zile ale săptămînii aparţin muncii“ (capitalului, vrea să spună autorul, după cum vom vedea imediat), „şi nu poate fi calificată drept cruzime încercarea de a impune cu forţa respectarea acestei porunci a lui dumnezeu... Că, în genere, omenirea înclină prin natura ei spre comoditate şi trîndăvie, asta o ştim, din păcate, din comportarea plebei noastre manufacturiere, care, în medie, nu lucrează mai mult de 4 zile pe săptămînă, afară de cazul unei scumpiri a mijloacelor de subzistenţă... Să presupunem că un bushel de grîu ar reprezenta toate mijloacele de subzistenţă ale unui muncitor, că acest bushel ar costa 5 şilingi şi că muncitorul ar cîştiga cu munca sa cîte un şiling pe zi. El va trebui atunci să lucreze numai 5 zile pe săptămînă sau numai 4 dacă bushelul ar costa 4 şilingi... Deoarece însă, în cuprinsul acestui regat, salariul este mult mai mare în comparaţie cu preţurile mijloacelor de subzistenţă, muncitorul din manufacturi care lucrează 4 zile mai dispune de un surplus de bani cu care trăieşte restul săptămînii în trîndăvie... Sper că cele spuse sînt destul de concludente pentru a demonstra că o muncă moderată timp de 6 zile pe săptămînă nu înseamnă sclavie. Aşa lucrează muncitorii noştri agricoli şi, după toate aparenţele, ei sînt cei mai fericiţi dintre muncitori (labouring poor)123), iar olandezii lucrează aşa în manufacturi şi par a fi un popor foarte fericit. Aşa lucrează francezii, în măsura în care nu intervin numeroasele sărbători124)... Dar plebea noastră şi-a vîrît în cap ideea fixă că englezul are prin naştere privilegiul de a fi mai liber şi mai independent decît“ (muncitorul) „din oricare altă ţară a Europei. Ei bine, în măsura în care are o influenţă asupra vitejiei soldaţilor noştri, această idee poate fi de oarecare folos; dar cu cît sînt mai puţin pătrunşi de ea muncitorii din manufacturi, cu atît e mai bine pentru ei înşişi şi pentru stat. Muncitorii n-ar trebui niciodată să se socotească independenţi de superiorii lor (independent of their superiors)... într-un stat comercial ca al nostru, în care probabil 7 părţi din cele 8 ale întregii populaţii se compun din oameni cu puţină avere sau fără avere, încurajarea plebei este extrem de primejdioasă125)... Îndreptarea nu va fi deplină pînă ce sărăcimea noastră industrială nu se va resemna să lucreze 6 zile in schimbul aceleiaşi sume pe care acum o cîştigă în 4 zile“126).

În acest scop, precum şi pentru „stîrpirea leneviei, a desfrîului şi a aiurelilor romantice despre libertate“, şi de asemenea „pentru reducerea taxei pentru asistenţa săracilor, pentru emularea spiritului industrial şi pentru coborîrea preţului muncii în manufacturi“, acest înger păzitor al capitalului propune un mijloc sigur, anume de a-i închide pe muncitorii care cad în sarcina asistenţei publice, cu un cuvînt pe pauperi, într-o „casă ideală de muncă“ (an ideal Workhouse). „O asemenea casă trebuie transformată într-o «casă a groazei» (House of Terror)“127). În această „casă a groazei“, în acest „ideal de Workhouse“, ar urma să se muncească „14 ore zilnic, incluzînd însă orele de masă potrivite, astfel ca să rămînă 12 ore întregi de muncă“128).

Douăsprezece ore de muncă pe zi în „Workhouse-ul ideal“, în casa groazei de la 1770! Şaizeci şi trei de ani mai tîrziu, în 1833, cînd parlamentul englez reducea, în patru ramuri ale industriei, ziua de muncă pentru copiii între 13 şi 18 ani la 12 ore întregi de muncă, se părea că industriei engleze îi bate ceasul din urmă. În 1852, cînd L. Bonapartei), în strădania lui de a-şi asigura concursul burgheziei, a încercat să se atingă de ziua de muncă legală, muncitorimea franceză*45 a strigat într-un singur glas: „Legea care reduce ziua de muncă la 12 ore este singurul bun care ne-a rămas din legislaţia republicii!“129) La Zürich munca copiilor trecuţi de 10 ani este limitată la 12 ore; în Aargau munca copiilor între 13 şi 16 ani a fost redusă, în 1862, de la 121/2 la 12 ore; în Austria, în 1860, tot la 12 ore pentru copiii între 14 şi 16 ani130). Ce „progres faţă de 1770“, ar fi jubilat cu „exultation“ Macaulay!

„Casa groazei“ pentru pauperi, pe care, în 1770, sufletul capitalului o visa doar, se va înălţa peste cîţiva ani ca uriaşă „casă de muncă“ pentru înşişi muncitorii din manufacturi. Ea s-a numit fabrică. De astă dată idealul a pălit în faţa realităţii.

 

6. Lupta pentru ziua normală de muncă. Limitarea timpului de muncă prin legi coercitive. Legislaţia engleză cu privire la reglementarea muncii în fabrici între 1833 şi 1864

După ce capitalul a reuşit, prin eforturi de secole, să prelungească ziua de muncă pînă la limitele sale normale maxime şi apoi dincolo de ele, pînă la limitele zilei naturale de 12 ore131), începînd cu ultima treime a secolului al XVIII-lea, o dată cu apariţia marii industrii, a intervenit, asemenea unei avalanşe, o perturbare violentă şi de nezăgăzuit. A fost sfărîmată orice barieră impusă de obiceiuri şi de natură, de vîrstă şi de sex, de zi şi de noapte. Chiar noţiunile zi şi noapte, folosite cu o rustică simplitate în vechile statute, au devenit atît de confuze, încît un judecător englez a fost nevoit încă în 1860 să dea dovadă de o înţelepciune cu adevărat talmudică pentru a lămuri „peremptoriu“ ce este ziua şi ce este noaptea132). Capitalul se dezlănţuia în orgii.

De îndată ce clasa muncitoare, buimăcită de vacarmul producţiei, şi-a revenit oarecum în fire, ea a început să cpună rezistenţă, şi anume mai întîi în Anglia, ţara de baştină a marii industrii. Dar timp de trei decenii concesiile pe care a reuşit să le smulgă au rămas pur nominale. Între 1802 şi 1833 parlamentul a promulgat 5 legi cu privire la reglementarea muncii, dar a fost destul de şiret pentru a nu vota nici o para pentru aplioarea lor obligatorie, pentru aparatul necesar etc.133) Ele au rămas literă moartă.

 „Fapt este că înainte de legea din 1833 copiii şi adolescenţii erau puşi să muncească (were worked) toată noaptea, toată ziua, sau atît ziua cît şi noaptea ad libitum*48134).

Abia începînd cu legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1833 — care priveşte fabricile de bumbac, lînă, in şi mătase — există pentru industria modernă o zi normală de muncă. Nimic nu caracterizează mai bine spiritul capitalului decît istoria legislaţiei engleze cu privire la reglementarea muncii în fabrici între 1833 şi 1864!

Legea din 1833 stipulează că ziua obişnuită de muncă în fabrică începe la 5 şi jumătate dimineaţa şi se termină la 8 şi jumătate seara, iar înăuntrul acestor limite, deci pentru un răstimp de 15 ore, legea permite să se folosească adolescenţi (adică tineri între 13 şi 18 ani) la orice oră din zi, cu condiţia ca unul şi acelaşi adolescent să nu lucreze mai mult de 12 ore în cursul unei zile, cu excepţia anumitor cazuri prevăzute în mod special. Secţiunea a 6-a a legii statorniceşte „că în decursul fiecărei zile trebuie să i se acorde fiecăreia din aceste persoane cu timp de muncă redus cel puţin 11/2 ore pentru masă“. Folosirea copiilor sub 9 ani, cu excepţia pe care o vom arăta mai jos, a fost interzisă, iar munca copiilor între 9 şi 13 ani a fost redusă la 8 ore pe zi. Munca de noapte, adică în conformitate cu această lege, munca între 8 şi jumătate seara şi 5 şi jumătate dimineaţa, a fost interzisă pentru toate persoanele între 9 şi 18 ani.

Legiuitorilor le era atît de străină intenţia de a prejudicia libertatea capitalului în a stoarce forţa de muncă a adulţilor, sau, cum o numeau ei, „libertatea muncii“, încît au născocit un sistem special pentru a evita o asemenea înfricoşătoare consecinţă a legii pentru reglementarea muncii în fabrici.

„Marele inconvenient al sistemului de fabrică în actuala lui organizare — se spune în primul raport din 25 iunie 1833 al consiliului central al comisiei — constă în necesitatea pe care o implică de a prelungi munca copiilor pînă la durata maximă a zilei de muracă a adulţilor. Singurul remediu pentru acest inconvenient, fără a proceda la o limitare a muncii adulţilor, limitare care ar putea da loc la un inconvenient şi mai mare decît cel care trebuie înlăturat, pare a fi planul de a introduce două schimburi de copii“93.

Sub denumirea de sistem de releuri („system of relays“; relay înseamnă în englezeşte, ca şi în franţuzeşte, schimbarea cailor de poştă la diferite staţii), acest „plan“ a fost deci pus în aplicare, aşa încît, de pildă, de la 5 şi jumătate dimineaţa pînă la 1 şi jumătate d.a. este înhămată o serie de copii între 9 şi 13 ani, iar de la 1 şi jumătate d.a. pînă la 8 şi jumătate seara, altă serie etc.

Drept recompensă pentru faptul că toţi domnii fabricanţi au ignorat cu extremă impertinenţă toate legile privitoare la munca copiilor promulgate în ultimii 22 de ani, li s-a aurit acum hapul. Parlamentul a hotărît ca după 1 martie 1834 nici un copil sub 11 ani, după 1 martie 1835 mici un copil sub 12 ani şi după 1 martie 1836 nici un copil sub 13 ani să nu lucreze în fabrică mai mult de 8 ore! Acest „liberalism“, atît de plin de menajamente pentru „capital“, era cu atît mai lăudabil cu cît doctorul Farrei), sir A. Carlislei), sir B. Brodiei), sir C. Belli), d-l Guthriei) etc., într-un cuvînt cei mai de seamă physicians şi surgeons*49 din Londra, declaraseră în mărturiile lor depuse în faţa Camerei comunelor că periculum in mora!94 Doctorul Farre se exprimase chiar ceva mai drastic:

„Legiferarea este de asemenea necesară pentru a preveni moartea sub toate formele în care poate fi ea pricinuită înainte de vreme, şi, fără îndoială, forma respectivă“ (metoda folosită în fabrică) „trebuie considerată drept una din cele mai crude metode de a o pricinui“135).

Acelaşi parlament „reformat“, care, din delicateţe pentru domnii fabricanţi, a mai menţinut încă ani de-a rîndul copii sub 13 ani în infernul unei munci de 72 de ore pe săptămînă în fabrică, pe de altă parte a interzis plantatorilor, din capul locului, prin legea cu privire la eliberare, care administrează şi ea libertatea cu linguriţa, să silească vreun sclav negru să muncească mai mult de 45 de ore pe săptămînă!

Dar capitalul, de loc îmbunat, a pornit de îndată o agitaţie zgomotoasă, care avea să dureze mulţi ani. Ea avea în special în vedere vîrsta acelor categorii care, sub denumirea de copii, nu aveau voie să muncească decît 8 ore şi erau întrucîtva obligaţi să urmeze cursuri şcolare. După antropologia capitalistă, vîrstă copilăriei înceta la 10 ani, sau, la rigoare, la 11 ani. Cu cît se apropia mai mult termenul de executare integrală a legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici, adică anul fatal 1836, cu atît turba mai rău gloata fabricanţilor. Şi au reuşit, într-adevăr, să intimideze guvernul într-atîta, încît acesta a propus, în 1835, reducerea limitei de vîrstă pentru copii de la 13 la 12 ani. Între timp însă pressure from without*50 creştea în mod ameninţător. Camera comunelor îşi pierduse curajul. Ea a refuzat să arunce pe copiii de 13 ani mai mult de 8 ore din zi sub roţile acestui car al lui Juggernaut96, care este capitalul, şi astfel legea din 1833 a intrat pe deplin în vigoare. Ea a rămas neschimbată pînă în iunie 1844.

În decursul deceniului în care această lege a reglementat, la început parţial, apoi integral, munca în fabrici, rapoartele oficiale ale inspectorilor de fabrici clamează pe întrecute asupra imposibilităţii de a o aplica. Întrucît legea din 1833 dădea stăpînilor capitalului latitudinea de a fixa începutul, întreruperile şi sfîrşitul muncii de 8, respectiv de 12 ore pentru fiecare „adolescent“ şi pentru fiecare „copil“ în parte, la orice oră le-ar fi convenit în cadrul celor 15 ore, de la 5 şi jumătate dimineaţa pînă la 8 şi jumătate seara, precum şi de a fixa diferitelor persoane ore diferite de masă, domnii au născocit curînd un nou „sistem de releuri“, după care caii de povară nu sînt schimbaţi la anumite staţii, ci sînt mereu reînhămaţi la staţii alternative. Nu vom mai insista asupra frumuseţilor acestui sistem, deoarece va trebui să ne ocupăm de el mai tîrziu. Dar chiar de la prima privire este limpede că acest sistem a anulat întreaga lege pentru reglementarea muncii în fabrici şi nu numai spiritul, ci şi litera ei. Cum ar fi putut inspectorii de fabrici să impună timpul de muncă fixat prin lege şi acordarea orelor de masă legale în condiţiile unei contabilităţi atît de complicate pentru fiecare copil şi pentru fiecare adolescent în parte? Curînd, într-un mare număr de fabrici, abuzul brutal de mai înainte a înflorit din nou nestingherit. Cu prilejul unei întrevederi cu ministrul de interne (1844), inspectorii de fabrici au demonstrat imposibilitatea oricărui control în condiţiile sistemului de releuri de curînd născocit136). Între timp însă împrejurările evoluaseră foarte mult. Muncitorii de fabrică făcuseră, mai ales după 1838, din bill-ul cu privire la ziua de muncă de zece ore lozinca lor electorală în domeniul economic, aşa cum Carta97 devenise lozinca lor în domeniul politic. Dar chiar o parte a fabricanţilor înşişi, anume aceia care îşi organizaseră activitatea în întreprinderi în conformitate cu legea din 1833, au copleşit parlamentul cu memorii peste memorii în care se protesta limpotriva „concurenţei“ imorale a „fraţilor ipocriţi“, cărora obrăznicia mai mare sau condiţiile locale mai favorabile le îngăduiau o încălcare a legii. Şi-apoi oricît ar fi căutat fabricantul ca individ să dea frîu liber vechii rapacităţi, purtătorii de cuvînt şi conducătorii politici ai clasei fabricanţilor îi impuneau o altă atitudine şi un alt limbaj faţă de muncitori. Ei porniseră campania pentru abrogarea legilor cerealelor şi, pentru a învinge, aveau nevoie de ajutorul muncitorilor! Ei au făgăduit deci nu numai o pîine de două ori mai mare98, ci şi adoptarea bill-ului cu privire la ziua de muncă de zece ore în împărăţia de o mie de ani a free trade-ului137). Cu atît mai puţin puteau ei combate o măsură care nu urmărea decît să transforme legea din 1833 în realitate. În sfîrşit, toryi, văzîndu-şi periclitate cele mai scumpe interese ale lor, renta funciară, tunau şi fulgerau cu filantropică indignare împotriva „practicilor infame“138) ale adversarilor lor.

Aşa s-a născut legea adiţională cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 7 iunie 1844, intrată în vigoare la 10 septembrie 1844. Ea pune sub protecţia legii o nouă categorie de muncitori, şi anume femeile peste 18 ani. Ele erau în toate privinţele asimilate cu adolescenţii, reducîndu-li-se timpul de muncă la 12 ore, interzicîndu-li-se munca de noapte etc. Pentru prima oară legea s-a văzut constrînsă să controleze în mod direct şi oficial şi munca unor adulţi. În raportul cu privire la situaţia din fabrici în 1844— 1845 se spune cu ironie:

„Nu ni s-a adus la cunoştinţă nici un singur caz în care femei adulte să fi protestat împotriva acestei imixtiuni in drepturile lor“139).

Munca copiilor sub 13 ani a fost redusă la 61/2 ore, şi în anumite condiţii la 7 ore pe zi140).

Pentru a înlătura abuzurile falsului „sistem de releuri“, legea cuprindea, între altele, următoarele importante dispoziţii de amănunt:

„Pentru copii şi adolescenţi, ziua de muncă va fi considerată ca începută din momentul în care vreun copil sau vreun adolescent începe să lucreze dimineaţa in fabrică“.

Astfel încît dacă A începe, de pildă, munca la 8 dimineaţa, iar B la 10, ziua de muncă se va termina şi pentru B la aceeaşi oră ca şi pentru A. Începutul zilei de muncă va fi indicat de un ceas public, de pildă ceasul de la cea mai apropiată staţie de cale ferată, după care se va orienta clopotul fabricii. Fabricantul este obligat să afişeze în fabrică un anunţ cu litere mari care să indice începutul, sfîrşitul şi pauzele zilei de muncă. Copiii care-şi încep munca dimineaţa înainte de ora 12 nu mai pot fi folosiţi după ora 1 d.a. Echipa de după-masă trebuie deci să fie alcătuită din alţi copii decît cei din echipa de dimineaţă. Pauza de 11/2 ore pentru masă va fi acordată tuturor muncitorilor care cad sub prevederile legii la aceeaşi oră din zi, cel puţin cu o oră înainte de 3 d.a. Copiii şi adolescenţii nu pot fi folosiţi mai mult de 5 ore înainte de ora 1 d.a. dacă nu li se acordă o pauză de cel puţin o jumătate de oră pentru masă. Copiii, adolescenţii şi femeile nu au voie să rămînă în timpul meselor în nici una din încăperile fabricii în care se desfăşoară vreun proces de muncă etc.

S-a văzut că aceste dispoziţii minuţioase, care reglementează perioadele, limitele şi pauzele muncii atît de uniform, după sunetul clopotului, ca la armată, n-au fost nicidecum rodul vreunei fantezii parlamentare. Ele au luat naştere treptat din relaţiile existente, ca legi naturale ale modului de producţie modern. Ele au fost formulate, recunoscute oficial şi proclamate de către stat ca rezultat al unor îndelungate lupte de clasă. Una din primele lor consecinţe a fost aceea că practica a supus aceloraşi limitări şi ziua de muncă a muncitorilor adulţi de sex bărbătesc, întrucît în majoritatea proceselor de producţie cooperarea copiilor, a adolescenţilor şi a femeilor este indispensabilă. În linii mari deci, în perioada 1844—1847 peste tot şi în mod uniform era în vigoare ziua de muncă de 12 ore în toate ramurile industriale supuse legislaţiei cu privire la reglementarea muncii în fabrici.

Fabricanţii m-au admis însă acest „progres“ fără ca el să fie compensat printr-un „regres“. La insistenţele lor, Camera comunelor a redus vîrstă minimă a copiilor care muncesc în fabrici de la 9 la 8 ani, pentru a asigura capitalului „aprovizionarea adiţională cu copii de fabrică“, la care avea dreptul în numele lui dumnezeu şi al legii141).

Anii 1846—1847 fac epocă în istoria economică a Angliei. Abrogarea legilor cerealelor, desfiinţarea taxelor de import la bumbac şi la alte materii prime, liberul schimb declarat stea călăuzitoare a legislaţiei! Într-un cuvînt, se iveau zorile împărăţiei de o mie de ani. Pe de altă parte, în acei ani mişcarea cartiştilor şi agitaţia pentru ziua de muncă de 10 ore ajunseseră la apogeu. Ele au găsit aliaţi în toryi setoşi de răzbunare. Cu toată opoziţia fanatică făcută, sub conducerea lui Bright şi Cobden, de armata liberului schimb, care îşi călcase cuvîntul, mult disputatul bill cu privire la ziua de muncă de 10 ore a trecut prin parlament.

Noua lege cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 8 iunie 1847 a stabilit că la 1 iulie 1847 avea să intre în vigoare o reducere provizorie a zilei de muncă la 11 ore pentru „adolescenţi“ (de la 13 pînă la 18 ani) şi pentru toate muncitoarele, la 1 mai 1848 urmînd să se introducă limitarea definitivă la 10 ore. De altfel, legea nu constituia decît o completare cu caracter de amendament a legilor din 1833 şi 1844.

Capitalul a întreprins o campanie preliminară pentru a împiedica aplicarea integrală a legii la 1 mai 1848. Şi anume muncitorii înşişi, cică învăţaţi minte de experienţă, urmau să fie aceia care să dea o mînă de ajutor la distrugerea propriei lor opere. Momentul era ales cu abilitate.

„Trebuie să ne amintim că în urma crizei îngrozitoare din 1846—1847, printre muncitorii de fabrică a bîntuit o mizerie extraordinară, deoarece multe fabrici nu lucrau decît un timp redus, iar altele de loc. Din această pricină, un număr considerabil de muncitori se găseau într-o situaţie dintre cele mai precare, mulţi aveau datorii. Se putea deci presupune cu destulă certitudine că vor prefera timpul mai îndelungat de muncă pentru a compensa pierderile suferite fie plătindu-şi datoriile, fie scoţîndu-şi mobila de la casa de amanet, fie înlocuind obiectele vîndute cu altele noi sau cumpărînd îmbrăcăminte nouă pentru ei şi familiile lor“142).

Domnii fabricanţi au încercat să sporească efectul firesc al acestei situaţii printr-o scădere generală a salariilor cu 10%. Aceasta a fost, ca să zicem aşa, inaugurarea noii ere a liberului schimb. A urmat apoi, o dată cu reducerea zilei de muncă la 11 ore, o altă scădere, cu 81/3%, şi cu dublul acestui procent atunci cînd ziua a fost definitiv redusă la 10 ore. Prin urmare, oriunde împrejurările o permiteau, salariile au fost scăzute cu cel puţin 25%143). Sub auspicii atît de favorabile a început agitaţia printre muncitori pentru abrogarea legii din 1847. Nici un mijloc din arsenalul înşelăciunii, ademenirii sau ameninţării n-a rămas neîncercat; zadarnic. Cît priveşte cele cîteva petiţii în care muncitorii erau puşi să se plîngă „de oprimarea adusă de această lege“, înşişi petiţionarii, interogaţi personal, au declarat că semnăturile le-au fost luate prin presiuni. „Sîntem oprimaţi însă de alţii, nu de legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici“144). Dacă fabricanţii nu au izbutit să-i facă pe muncitori să vorbească în sensul dorit de ei, în schimb cu atît mai tare au vociferat ei înşişi în presă şi în parlament, în numele muncitorilor. Ei i-au denunţat pe inspectorii de fabrici ca pe un soi de comisari ai Convenţiei99, care sacrifică fără milă pe nefericiţii muncitori marotei lor de îndreptare a lumii. Şi această manevră a dat greş. Inspectorul de fabrici Leonard Horner a audiat atît personal, cît şi prin sub inspectorii săi un mare număr de martori în fabricile din Lancashire. Aproximativ 70% din muncitorii interogaţi s-au pronunţat pentru ziua de muncă de 10 ore, un procent cu mult mai mic pentru 11 ore şi o minoritate cu totul neînsemnată pentru vechile 12 ore145).

O altă manevră „amiabilă“ a fost aceea de a pune pe muncitorii adulţi de sex bărbătesc la o muncă de 12 pînă la 15 ore şi de a înfăţişa apoi acest fapt drept expresia cea mai fidelă a dorinţelor izvorîte din inima proletariatului. Dar Leonard Horner, „necruţătorul“ inspector de fabrici, a fost din nou prezent. Majoritatea celor ce lucrau „peste timpul legal“ au declarat că

„ar prefera, fără îndoială, să muncească 10 ore în schimbul unui salariu mai mic, dar că acest lucru nu depinde de ei; atîţia dintre ei sînt şomeri şi atîţi filatori sînt nevoiţi să lucreze ca simpli piecers*51, încît dacă ar refuza să lucreze un timp de muncă mai lung, alţii le-ar lua imediat locul, aşa că pentru ei dilema e următoarea: sau să lucreze peste timpul legal, sau să rămînă pe drumuri“146)

Campania preliminară a capitalului eşuase, şi legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore a intrat în vigoare la 1 mai 1848. Între timp însă, eşecul partidului cartiştilor, ai cărui conducători fuseseră întemniţaţi şi a cărui organizaţie fusese dizolvată, zdruncinase în rîndurile clasei muncitoare din Anglia încrederea în propriile ei forţe. Scurt timp după aceea, insurecţia din iunie de la Paris şi înăbuşirea ei sîngeroasă au unit, în Anglia ca şi în Europa continentală, toate fracţiunile claselor stăpînitoare, proprietari funciari şi capitalişti, rechini de bursă şi dughengii, protecţionişti şi adepţi ai liberului schimb, guvern şi opoziţie, popi şi liber-cugetători, tinere prostituate şi călugăriţe bătrîne într-o singură chemare pentru salvarea proprietăţii, a religiei, a familiei, a societăţii! Pretutindeni clasa muncitoare a fost proscrisă, anatemizată, supusă lui „loi des suspecte“100. Domnii fabricanţi nu aveau deci de ce să se jeneze. Ei au pornit o rebeliune făţişă nu numai împotriva legii cu privire la ziua de muncă de 10 ore, ci şi împotriva întregii legislaţii, care, începînd din 1833, încerca să frîneze întrucîtva stoarcerea „liberă“ a forţei de muncă. Era o Proslavery Rebelllion101 în miniatură, dusă, timp de mai bine de doi ani, cu cinică lipsă de scrupule şi cu energie teroristă, ambele cu atît mai la îndemînă cu cît capitalistul rebel nu risca nimic în afară de pielea muncitorilor săi.

Pentru a înţelege cele ce urmează, trebuie să reamintim că legile pentru reglementarea muncii în fabrici din 1833, 1844 şi 1847 erau toate trei în vigoare în măsura în care una nu o amenda pe cealaltă; că nici una dintre ele nu limita ziua de muncă a muncitorului de sex bărbătesc în vîrstă de peste 18 ani şi că, din 1833, durata de 15 ore, de la 5 şi jumătate dimineaţa pînă la 8 şi jumătate seara, a rămas „ziua“ legală, în limitele căreia abia urma să fie prestată în condiţiile prescrise munca, la început de 12 ore, iar mai tîrziu de 10 ore, a adolescenţilor şi a femeilor.

Pe alocuri, fabricanţii au început să concedieze o parte, uneori jumătate, din adolescenţii şi din muncitoarele folosite de ei şi au restabilit în schimb pentru muncitorii adulţi de sex bărbătesc munca de noapte aproape dispărută. Legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore, strigau ei, nu le lasă altă alternativă!147)

A doua măsură se referea la pauzele legale pentru masă. Să-i ascultăm pe inspectorii de fabrici.

„De cînd numărul orelor de muncă a fost redus la 10, fabricanţii susţin, cu toate că în practică ei nu aplică încă întru totul punctul lor de vedere, că atunci cînd se lucrează, de pildă, de la 9 dimineaţa pînă 1a 7 seara, prevederile legii sînt respectate dacă se acordă o oră pentru masă înainte de ora 9 dimineaţa şi o jumătate de oră după ora 7 seara, adică 11/2 ore pentru masă. În prezent ei acordă în unele cazuri o jumătate de oră sau o oră întreagă pentru masa de prînz, dar în acelaşi timp subliniază că nu sînt nicidecum obligaţi să acorde vreo parte oarecare din cele 11/2 ore în răstimpul celor 10 ore ale zilei de muncă“148).

Domnii fabricanţi susţineau deci că dispoziţiile extrem de minuţioase ale legii din 1844 cu privire la timpul pentru masă nu le-ar acorda muncitorilor decît permisiunea de a mînca şi de a bea înainte de intrarea lor în fabrică şi după ieşirea lor din fabrică, adică la ei acasă! Şi de ce oare nu şi-ar lua muncitorii masa de prînz înainte de ora 9 dimineaţa? Juriştii coroanei au hotărît însă că orele de masă prescrise

„trebuie respectate acordîndu-se pauze în timpul zilei reale de muncă şi că este ilegal să se pretindă o muncă de 10 ore în şir, de la 9 dimineaţa pînă la 7 seara fără nici o întrerupere“149).

După aceste demonstraţii paşnice, capitalul, ca preludiu la rebeliune, a pornit o acţiune care se încadra în litera legii din 1844, şi care era deci legală.

Legea din 1844, ce-i drept, interzicea folosirea, după ora 1 d.a., a copiilor între 8 şi 13 ani care fuseseră folosiţi şi înainte de ora 12. Dar ea nu reglementa în nici un fel munca de 61/2 ore a copiilor al căror timp de muncă începea la ora 12 sau mai tîrziu! Dacă munca lor începea la ora 12 din zi, copiii de 8 ani puteau deci să fie folosiţi de la 12 pînă la 1, o oră, de la 2 pînă la 4 d.a., 2 ore, şi de la 5 pînă la 8 şi jumătate seara, 31/2 ore, în total deci cele 61/2 ore legale! Sau şi mai bine. Pentru a combina folosirea muncii lor cu munca muncitorilor adulţi de sex bărbătesc, care lucrau pînă la 8 şi jumătate seara, fabricanţii nu aveau decît să nu le dea de lucru înainte de ora 2 d.a., şi puteau să-i ţină apoi în fabrică fără întrerupere pînă la 8 şi jumătate seara!

„Se recunoaşte astăzi deschis că din cauza lăcomiei fabricanţilor, care vor ca maşinile lor să funcţioneze mai mult de 10 ore, în Anglia s-a încetăţenit recent practica de a pune să muncească, după plecarea din fabrică a tuturor adolescenţilor şi a femeilor, copii de 8 pînă la 13 ani, de ambele sexe, alături de bărbaţii adulţi, pînă la 8 şi jumătate seara“150).

Muncitorii şi inspectorii de fabrici au protestat din motive de igienă şi de morală. Dar capitalul a răspuns:

„Asupra mea să cadă fapta mea!

Cer drept şi cer ispaşă, după zapis!“102

Într-adevăr, potrivit datelor statistice prezentate la 26 iulie 1850 Camerei comunelor, la 15 iulie 1850, în pofida tuturor protestelor, 3.742 de copii erau supuşi acestei „practici“ în 257 de fabrici151). Dar nici aceasta nu era destul! Ochiul ager al capitalului a descoperit că dacă legea din 1844 prevede pentru munca de dimineaţă de 5 ore o pauză obligatorie de cel puţin 30 de minute, pentru înviorare, ea nu prevede nimic similar pentru munca de după-amiază. De aceea capitalul a cerut şi a obţinut satisfacţia nu numai de a pune copii de 8 ani să robească de la 2 pînă la 8 şi jumătate seara, fără întrerupere, dar şi de a-i ţine nemîncaţi! 

„Pieptul! Da!

Cum zice-n zapis“152) 103

Această cramponare shylockianăi) de litera legii din 1844, ca act de reglementare a muncii copiilor, era menită doar să pregătească rebeliunea făţişă împotriva acestei legi ca act de reglementare a muncii „adolescenţilor şi a femeilor“. Ne amintim că scopul şi conţinutul principal al acestei legi fusese desfiinţarea „falsului sistem de releuri“. Fabricanţii au pornit rebeliunea cu simpla declaraţie că acele articole ale legii din 1844 care interzic libera folosire a adolescenţilor şi a femeilor în decursul unor intervale de timp mai scurte, alese de fabricant, din ziua de muncă de cincisprezece ore ar fi

„rămas relativ inofensive (comparatively harmless) atîta vreme cît timpul de muncă era limitat la 12 ore. Sub imperiul legii cu privire la ziua de muncă de 10 ore, ele ar reprezenta însă o insuportabilă nedreptate (hardship)“153).

Şi ca urmare i-au avizat imperturbabili pe inspectori că vor trece peste litera legii şi vor reintroduce cu de la sine putere vechiul sistem154). Acest lucru ar fi în însuşi interesul muncitorilor rău sfătuiţi, pentru că

„ar permite să li se plătească salarii mai mari“. „Totodată ar reprezenta singurul mijloc care ar permite menţinerea supremaţiei industriale a Marii Britanii în condiţiile legii cu privire la ziua de muncă de 10 ore“155). „S-ar putea ca descoperirea infracţiunilor să fie oarecum dificilă în sistemul de releuri; dar ce înseamnă aceasta? (what of that?) Să fie oare tratate marile interese industriale ale ţării ca un lucru secundar numai pentru a-i scuti pe inspectorii şi subinspectorii de fabrici de un pic de osteneală (some little trouble) în plus?“156)

Toate aceste baliverne n-au folosit, bineînţeles, la nimic. Inspectorii de fabrici au acţionat pe calea justiţiei. Dar în curînd asupra ministrului de interne, sir George Greyi), s-a abătut o asemenea avalanşă de petiţii ale fabricanţilor, încît acesta, prin circulara din 5 august 1848, a dat indicaţii inspectorilor

„în general să nu intenteze acţiune pentru violarea literei legii decît atunci cînd se dovedeşte că s-a făcut abuz de sistemul de releuri pentru a pune la muncă mai mult de 10 ore adolescenţi şi femei“.

În consecinţă, inspectorul de fabrici J. Stuarti) a permis aşa-zisul sistem de schimburi în cursul celor 15 ore a zilei de muncă în fabrică în întreaga Scoţie, unde curînd sistemul a reînviat. Inspectorii de fabrici din Anglia, în schimb, au declarat că ministrul nu are putere dictatorială pentru a suspenda legile şi au continuat să intervină pe cale judiciară împotriva Proslavery Rebells.

La ce foloseau însă acţiunile în justiţie dacă tribunalele, dacă aşa-numiţii county magistrates157) pronunţau verdicte de achitare? În aceste tribunale domnii fabricanţi erau propriii lor judecători. Iată un exemplu. Un oarecare Eskrigge, filator de bumbac de la firma „Kershaw, Leese et Co.“, înaintase inspectorului de fabrici al districtului respectiv schema unui sistem de releuri proiectat pentru fabrica sa. Propunerea lui fiind respinsă, el a rămas pentru un timp pasiv. Cîteva luni mai tîrziu, un individ cu numele de Robinson, filator de bumbac şi el, care, dacă nu era un „Vinerii)“ al lui Eskrigge, era în orice caz rudă a lui, a fost trimis în faţa judecătorilor de pace (Borough Justices) ai oraşului Stockport pentru delictul de a fi introdus un plan de releuri identic cu cel născocit de Eskrigge. Completul de judecată era format din 4 judecători, dintre care 3 erau filatori de bumbac, şi prezidat de inevitabilul Eskrigge. Eskrigge l-a achitat pe Robinson şi a declarat de îndată că ce-i drept pentru Robinson e drept şi pentru Eskrigge. Bazat pe propria lui hotărîre, învestită cu putere de lege, el a introdus imediat sistemul în propria sa fabrică158). De fapt, chiar şi componenţa acestor instanţe judecătoreşti constituia o violare flagrantă a legii159).

„Acest gen de farse judiciare — exclamă inspectorul Howell — reclamă imperios un remediu...“ Sau puneţi de acord legea cu aceste verdicte, sau încredinţaţi-o unui tribunal mai integru, care să-şi pună de acord sentinţele cu legea... în toate cazurile de acest fel. Cît de mult ar fi de dorit un judecător plătit!“160)

Juriştii coroanei au declarat că interpretarea dată de fabricanţi legii din 1848 este absurdă, dar salvatorii societăţii nu s-au lăsat intimidaţi.

„După ce am încercat — raportează Leonard Horner — să obţin aplicarea legii intentînd 10 urmăriri în 7 districte judecătoreşti diferite, găsind sprijin din partea magistraţilor numai într-un singur caz..., socotesc inutilă orice altă urmărire pentru eludarea acestei legi. Acea parte a legii care a avut drept scop uniformizarea orelor de muncă... nu mai există în Lancashire. Nici eu, nici agenţii din subordinea mea nu dispunem de nici un mijloc pentru a ne încredinţa că, în fabricile unde funcţionează aşa-zisul sistem de releuri, adolescenţii şi femeile nu lucrează mai mult de 10 ore... La sfîrşitul lunii aprilie 1849, 114 fabrici din districtul meu lucrau deja după această metodă, şi în ultimul timp numărul lor creşte rapid. În genere, ele lucrează actualmente 131/2 ore, de la 6 dimineaţa pînă la 7 şi jumătate seara; în unele cazuri 15 ore, de la 5 şi jumătate dimineaţa pînă la 8 şi jumătate seara“161).

Încă în decembrie 1848, Leonard Horner se afla în posesia unei liste de 65 de fabricanţi şi 29 de supraveghetori de fabrici care declarau unanim că nici un sistem de supraveghere n-ar putea împiedica în condiţiile acestui sistem de releuri o muncă excesivă162). Aceiaşi copii şi aceiaşi adolescenţi erau mutaţi (shifted) cînd din atelierul de filatură în cel de ţesătorie etc., cînd, în decursul aceloraşi 15 ore, dintr-o fabrică într-alta163). Cum să controlezi un sistem

„care abuzează de cuvîntul schimburi pentru a amesteca braţele de muncă, asemenea cărţilor de joc, într-o serie nesfîrşită de combinaţii şi pentru a modifica zilnic orele de muncă şi de odihnă ale diferiţilor indivizi în aşa fel încît aceeaşi echipă completă să nu lucreze niciodată în acelaşi loc şi în acelaşi timp!“164)

Dar făcînd cu totul abstracţie de surmenarea reală, acest aşa-zis sistem de releuri constituia o elucubraţie a fanteziei capitalului, pe care nici Fourieri) în schiţele sale umoristice despre „courtes séances“107 nu a întrecut-o; atîta doar că aici atracţia muncii a fost transformată în atracţia capitalului. Nu avem decît să aruncăm o privire asupra acelor scheme născocite de fabricanţi pe care presa respectabilă le elogia ca model de „ceea ce poate realiza un grad rezonabil de solicitudine şi de metodă“ („what a reasonable degree of care and method can accomplish“). Muncitorii erau împărţiţi uneori în 12 pînă la 15 categorii, care la rîndul lor îşi schimbau mereu elementele componente. În decursul celor 15 ore ale zilei de muncă din fabrică, capitalul îl atrăgea pe muncitor ba pentru o jumătate de oră, ba pentru o oră, apoi îl respingea, pentru ca după aceea să-l atragă din nou în fabrică şi să-l respingă din nou din ea, hărţuindu-l încoace şi încolo în frînturi răzleţe de timp, fără a-l pierde din mînă, pînă ce munca de 10 ore era îndeplinită. Ca pe o scenă de teatru, aceleaşi persoane trebuiau să-şi facă apariţia pe rînd în scene diferite din acte diferite. Dar aşa cum actorul aparţine scenei pentru toate durata piesei, tot aşa şi muncitorii aparţineau acum fabricii timp de 15 ore, fără a mai pune la socoteală timpul pentru deplasarea spre fabrică şi spre casă. Orele de repaus se transformau astfel în ore de trîndăvie forţată care-l mînau pe tînărul muncitor la circiumă şi pe tînăra muncitoare la bordel. La fiecare născocire — şi capitalistul era zilnic inspirat — menită să îngăduie funcţionarea neîntreruptă a maşinilor 12 sau 15 ore fără a spori numeric personalul, muncitorul trebuia să-şi înghită mîncarea ba în cutare frîntură de timp, ba în alta. Pe vremea agitaţiei pentri ziua de muncă de 10 ore, fabricanţii ţipaseră că bandiţii de muncitori petiţionează în speranţa de a obţine salariul a 12 ore pentru o muncă de 10 ore. Acum ei întorceau medalia. Plăteau salariu pentru 10 ore de muncă, dispunînd de forţele de muncă timp de 12 şi 15 ore!165) Iată care era problema, iată care era legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore în ediţia fabricanţilor! Erau aceiaşi adepţi ai liberului schimb, onctuoşi şi filantropi, care timp de 10 ani, cît durase agitaţia împotriva legilor cerealelor, le demonstraseră muncitorilor, calculînd pînă la centimă, că dacă importul de cereale va fi liber, avînd în vedere resursele industriei engleze, o muncă de 10 ore va fi cu totul suficientă pentru a-i îmbogăţi pe capitalişti166).

Rebeliunea capitalului, care a durat doi ani, a fost în cele din urmă încununată prin decizia uneia din cele patru curţi supreme ale Angliei, Court of Exchequer, care în unul din cazurile aduse în faţa ei a hotărît, la 8 februarie 1850, că fabricanţii au procedat într-adevăr împotriva sensului legii din 1844, dar că această lege însăşi conţine anumite cuvinte care o fac lipsită de sens. „Prin această hotărîre legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore a fost abrogată“167). Un mare număr de fabricanţi care pînă atunci nu se încumetaseră să aplice sistemul de releuri adolescenţilor şi muncitoarelor s-au năpustit asupra lui168).

Dar imediat după această victorie a capitalului, aparent definitivă, a intervenit un reviriment. Pînă atunci muncitorii opuseseră o rezistenţă pasivă, ce-i drept dîrză şi reluată zi de zi. De astă dată au protestat, lîn Lancashire şi Yorkshire, în cadrul unor mitinguri tot mai ameninţătoare. Pretinsa lege cu privire la ziua de muncă de 10 ore nu reprezintă deci, spuneau ei, decît o simplă farsă, o înşelătorie parlamentară şi n-a existat niciodată! Inspectorii de fabrici avertizau insistent guvernul, arătînd că antagonismul de clasă a ajuns la o tensiune de neînchipuit. Chiar şi o parte din fabricanţi murmurau:

„Din pricina hotărîrilor contradictorii ale magistraţilor domneşte o situaţie cu totul anormală şi anarhică. Una e legea în Yorkshire, alta în Lancashire, alta într-o parohie din Lancashire şi iarăşi alta în cea imediat vecină. Fabricantul din oraşele mari poate să ocolească legea, cel de la ţară însă nu găseşte personalul necesar pentru sistemul de releuri, şi cu atît mai puţin pentru deplasarea muncitorilor dintr-o fabrică în alta etc.“

Şi doar exploatarea egală a forţei de muncă constituie pentru capital primul dintre drepturile omului.

În aceste împrejurări s-a ajuns la un compromis între fabricanţi şi muncitori, consfinţit de parlament prin noua lege adiţională cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 5 august 1850. Pentru „adolescenţi şi pentru femei“ ziua de muncă a fost mărită, în primele 5 zile ale săptămînii, de la 10 ore la 101/2 ore, iar pentru ziua de sîmbăta a fost redusă la 71/2 ore. Munca urma să fie prestată în răstimpul de la 6 dimineaţa la 6 seara169), cu întreruperi de 11/2 oră pentru mese, acordate concomitent tuturor muncitorilor şi în conformitate cu dispoziţiile din 1844 etc. Prin aceasta s-a pus o dată pentru totdeauna capăt sistemului de releuri170). În ceea ce priveşte munca copiilor rămînea în vigoare legea din 1844.

O categorie de fabricanţi şi-a asigurat şi de astă dată ca şi înainte, drepturi senioriale speciale asupra copiilor de proletari. Aceştia au fost fabricanţii de mătase. În 1833 ei urlaseră ameninţător că, „răpindu-li-se libertatea de a pune să robotească copii de orice vîrstă timp de zece ore pe zi, li se opresc fabricile“ („if the liberty of working children of any age for 10 hours a day was taken away, it would stop their works“). Le-ar fi imposibil, spuneau ei, să cumpere un număr suficient de copii peste 13 ani. Şi astfel au dobîndit privilegiul dorit. O cercetare ulterioară a dovedit că pretextul invocat nu fusese decît minciună sfruntată171), ceea ce nu i-a împiedicat însă de a-şi ţese mătasea vreme de un deceniu, cîte 10 ore pe zi, din sîngele copiilor nevîrstnici, care, pentru a-şi putea îndeplini munca, trebuiau urcaţi pe scaune172). Legea din 1844 le „răpea“, ce-i drept, „libertatea“ de a folosi copii sub 11 ani mai mult de 61/2 ore pe zi, dar le asigura în schimb privilegiul de a folosi copii între 11 şi 13 ani timp de 10 ore pe zi şi suspenda obligativitatea de a urma un curs şcolar prevăzută pentru ceilalţi copii din fabrici. De astă dată ei au invocat drept pretext că:

„Fineţea ţesăturii reclamă degete delicate, ceea ce se poate obţine numai printr-o încadrare timpurie a copiilor în fabrică“173).

De dragul degetelor delicate, copiii erau jertfiţi cu totul, aşa cum în sudul Rusiei sînt căsăpite vitele cornute exclusiv pentru pielea şi seul lor. În sfîrşit, în 1850 privilegiul acordat în 1844 a fost limitat la secţiile de răsucit şi de depănat firele de mătase, dar pentru a despăgubi capitalul pentru faptul că i se răpise „libertatea“, timpul de muncă al copiilor între 11 şi 13 ani a fost mărit de la 10 ore la 101/2 ore. Pretextul: „Munca în fabricile de mătase ar fi mai uşoară decît în celelalte fabrici şi nicidecum atît de vătămătoare sănătăţii“174). O anchetă medicală oficială a dovedit ulterior că, dimpotrivă,

„indicele mediu de mortalitate este excepţional de mare în districtele industriei mătăsii, iar în rîndurile populaţiei feminine, mai ridicat chiar decît în districtele industriei bumbacului din Lancashire“175).

În ciuda protestelor inspectorilor de fabrică, repetate din jumătate în jumătate de an, abuzul s-a perpetuat pînă în prezent176).

Legea din 1850 a transformat intervalul de 15 ore, de la 5 şi jumătate dimineaţa pînă la 8 şi jumătate seara, într-unul de 12 ore, de la 6 dimineaţa pînă la 6 seara, însă numai pentru „adolescenţi şi femei“. Aşadar, nu şi pentru copii, care tot mai puteau fi folosiţi o jumătate de oră înainte de începerea lucrului şi 21/2 ore după terminarea lui, chiar dacă durata totală a muncii lor nu putea să depăşească 61/2 ore. În timpul dezbaterilor în jurul legii, inspectorii de fabrici au înaintat parlamentului o statistică cu privire la abuzurile infame cărora le dădea loc această anomalie. Zadarnic însă. Exista intenţia nemărturisită de a mări din nou, în anii de prosperitate, folosind munca copiilor, ziua de muncă a muncitorilor adulţi la 15 ore. Experienţa următorilor 3 ani a arătat că o asemenea tentativă trebuia să eşueze din cauza rezistenţei muncitorilor adulţi de sex bărbătesc177). De aceea, legii din 1850 i s-a adus în cele din urmă în 1853 o completare prin care se interzicea „folosirea muncii copiilor dimineaţa înaintea adolescenţilor şi a femeilor, şi seara după aceştia“. Începînd de atunci, legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1850 a reglementat, cu puţine excepţii, ziua de muncă a tuturor muncitorilor din ramurile industriale care intrau în prevederile ei178). De la promulgarea primei legi pentru reglementarea muncii în fabrici trecuse jumătate de secol179).

Prin „Printworks' Act“ (legea cu privire la imprimeriile de stambă etc.) din 1845, legislaţia a trecut pentru prima oară dincolo de sfera sa iniţială. Din fiecare rînd al textului legii se vede cu cîtă neplăcere a consimţit capitalul la această nouă „extravaganţă“! Legea limitează ziua de muncă pentru copiii între 8 şi 13 ani şi pentru femei la 16 ore, între orele 6 dimineaţa şi 10 seara, fără nici o întrerupere legală pentru masă. Această lege permite astfel folosirea muncitorilor de sex bărbătesc trecuţi de 13 ani, după bunul plac, zi şi noapte180). Ea constituie un avorton parlamentar181).

Cu toate acestea, principiul triumfase prin victoria repurtată în ramurile importante ale industriei, care sînt creaţia cea mai caracteristică a modului de producţie modern. Miraculoasa lor dezvoltare din anii 1853-l860, care mergea mînă în mînă cu renaşterea fizică şi morală a muncitorilor din fabrici, izbea pînă şi privirea cea mai puţin ageră. Fabricanţii înşişi, cărora limitarea şi reglementarea prin lege a zilei de muncă le fusese smulsă pas cu pas printr-un război civil de o jumătate de veac, se făleau acum cu contrastul dintre aceste ramuri industriale şi ramurile de exploatare încă „libere“182). Fariseii „economiei politice“ proclamau acum recunoaşterea necesităţii unei reglementări prin lege a zilei de muncă drept o nouă şi caracteristică cucerire a „ştiinţei“ lor183). E lesne de înţeles că, după ce magnaţii industriei admiseseră inevitabilul şi se împăcaseră cu el, puterea de rezistenţă a capitalului a scăzut treptat, în timp ce puterea de atac a clasei muncitoare a crescut o dată cu numărul aliaţilor ei din straturile sociale care nu erau direct interesate. De aici progresul relativ rapid înregistrat de la 1860 încoace.

În 1860 boiangeriile şi albitoriile184) au intrat în prevederile legii pentru reglementarea muncii în fabrici din 1850, iar fabricile de dantele şi de ciorapi în 1861. În urma primului raport al „Comisiei pentru cercetarea muncii copiilor“ (1863), aceeaşi soartă au împărtăşit-o şi atelierele manufacturiere pentru toate articolele de ceramică (nu numai olăriile), fabricile de chibrituri, focoase, cartuşe, tapete, catifea din bumbac (fustian cutting) şi numeroase procese cuprinse sub denumirea de „finishing“ (ultima apretură). În 1863 „albitoriilor în aer liber“185) şi brutăriilor li s-au aplicat legi speciale, dintre care prima interzice, între altele, munca de noapte (de la ora 8 seara la 6 dimineaţa) pentru copii, adolescenţi şi femei, iar a doua — folosirea calfelor de brutari sub 18 ani între orele 9 seara şi 5 dimineaţa. Asupra propunerilor ulterioare ale comisiei amintite, care ameninţă să desfiinţeze „libertatea“ în toate ramurile importante ale industriei engleze, cu excepţia agriculturii, minelor şi transporturilor, vom mai reveni185a).

 

7. Lupta pentru ziua de muncă normală. Repercusiunile legislaţiei engleze cu privire la reglementarea muncii în fabrici asupra altor ţări

Cititorul îşi amiteşte că producerea de plusvaloare sau stoarcerea de supramuncă formează conţinutul şi scopul specific al producţiei capitaliste, abstracţie făcînd de orice eventuale schimbări care ar interveni în modul de producţie însuşi şi care ar rezulta din subordonarea muncii faţă de capital. El îşi mai aminteşte că, din punctul de vedere examinat pînă acum, numai muncitorul independent, şi deci, după lege, major, are, în calitate de vînzător de marfă, raporturi contractuale cu capitalistul. Dacă, aşadar, în schiţa noastră istorică rolul principal îl joacă, pe de o parte, industria modernă, pe de altă parte munca celor minori sub raport fizic şi juridic, pe cea dintîi am considerat-o doar ca o sferă specială a stoarcerii de muncă, iar pe cea de-a doua un exemplu deosebit de grăitor în acest sens. Fără a anticipa expunerile ulterioare, din simpla înlănţuire a faptelor istorice rezultă:

Întîi: în industriile care au fost cel dintîi revoluţionate de apă, abur şi maşini, în aceste prime creaţii ale modului de producţie modern, în filaturile şi în ţesătoriile de bumbac, de lînă, de in şi de mătase, tendinţa capitalului de a prelungi peste măsură şi fără scrupule ziua de muncă a fost la început satisfăcută. Modul material de producţie schimbat şi relaţiile sociale ale producătorilor, şi ele corespunzător schimbate186), dau naştere întîi unei prelungiri nelimitate a zilei de muncă şi provoacă apoi, ca o reacţie, controlul societăţii, care pe cale legislativă limitează, reglementează şi uniformizează ziua de muncă şi pauzele ei. De aceea acest control se stabileşte pe cale legislativă în cursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea doar în mod excepţional187). După cucerirea ţinutului de baştină al noului mod de producţie s-a văzut nu numai că multe alte ramuri de producţie au fost supuse între timp regimului de fabrică propriu-zis, dar şi că manufacturile cu metode de lucru mai mult sau mai puţin învechite, ca olăriile, sticlăriile etc., ca meseriile de modă veche, ca brutăriile, ba chiar, în cele din urmă, şi aşa-numita muncă la domiciliu, răzleţită, cum e confecţionarea cuielor etc.188), de mult căzuseră pradă exploatării capitaliste, ca şi fabrica. Legislaţia a fost astfel nevoită să renunţe treptat la caracterul ei de legislaţie excepţională sau, acolo unde procedează, ca în Anglia, după cazuistica romană, să considere, după bunul plac, drept fabrică (factory) orice casă în care se lucrează189).

Al doilea: istoria reglementării zilei de muncă în unele ramuri de producţie, lupta care se mai dă şi astăzi pentru această reglementare în alte ramuri dovedesc limpede că, pe o anumită treaptă de maturizare a producţiei capitaliste, muncitorul izolat, muncitorul ca vînzător „liber“ al forţei sale de muncă, e înfrînt fără putinţă de împotrivire. Instituirea unei zile de muncă normale constituie, prin urmare, produsul unui îndelungat război civil, mai mult sau mai puţin voalat, între clasa capitaliştilor şi clasa muncitoare. Întrucît lupta a pornit în sfera industriei moderne, ea a izbucnit mai întîi în patria acestei industrii, în Anglia190). Muncitorii de fabrică englezi au fost campionii, nu numai ai clasei muncitoare engleze, ci şi ai clasei muncitoare moderne în genere, după cum şi teoreticienii lor au fost primii care au aruncat teoriei capitalului mînuşa191). Iată de ce filozoful de fabrică Ure denunţă drept o ruşine de neşters a clasei muncitoare engleze faptul că şi-a înscris pe stindard „sclavia legilor cu privire la reglementarea muncii în fabrici“, în vreme ce capitalul luptă bărbăteşte pentru „deplina libertate a muncii“192).

Franţa şchioapătă încet în urma Angliei. Pentru naşterea legii zilei de muncă de douăsprezece ore193), mult mai imperfectă decît originalul ei englez, a fost necesară revoluţia din februarie. Cu toate acestea, metoda revoluţionară franceză îşi manifestă avantajele ei caracteristice. Dintr-o singură lovitură ea dictează tuturor atelierelor şi fabricilor, fără deosebire, aceeaşi limită a zilei de muncă, în timp ce legislaţia engleză cedează, împotriva voinţei ei, ba într-un punct, ba într-altul, presiunii împrejurărilor şi alege calea cea mai bună pentru a genera noi pricini de complicaţii juridice194). Pe de altă parte, legea franceză proclamă drept principiu ceea ce în Anglia s-a dobîndit prin luptă numai pentru copii, minori şi femei şi este revendicat abia acum ca drept general195).

În Statele Unite ale Americii de Nord, orice mişcare muncitorească independentă a rămas paralizată atîta timp cît sclavia întina o parte din republică. Munca în piele albă nu se poate emancipa acolo unde munca în piele neagră este stigmatizată. Dar din moartea sclaviei a răsărit de îndată o viaţă nouă, întinerită.

Primul rod al războiului civil a fost agitaţia pentru ziua de muncă de 8 ore, care s-a răspîndit vertiginos, cu paşii de şapte poşte ai locomotivei, de la Oceanul Atlantic la cel Pacific, din Noua Anglie pînă în California. Congresul general muncitoresc de la Baltimore108 (august 1866) declară:

„Primul şi marele imperativ al momentului de faţă pentru a elibera munca din această ţară de sclavia capitalistă este promulgarea unei legi prin care ziua de 8 ore să fie declarată zi de muncă normală pentru toate statele Uniunii americane. Sîntem hotărîţi să ne încordăm toate puterile pînă ce acest glorios rezultat va fi atins“196).

În acelaşi timp (începutul lunii septembrie 1866), „Congresul internaţional al muncitorilor“ de la Geneva a hotărît, la propunerea Consiliului General de la Londra: „Declarăm că o condiţie preliminară, fără de care toate încercările de eliberare sînt sortite eşecului, este limitarea zilei de muncă... Noi propunem limitarea prin lege a zilei de muncă la 8 ore109.

Mişcarea muncitorească, născută spontan de ambele părţi ale oceanului din înseşi relaţiile de producţie, confirmă cuvintele inspectorului de fabrici englez R. J. Saundersi):

„Nu se vor putea lua niciodată cu oarecare şanse de succes noi măsuri pentru reformarea societăţii dacă ziua de muncă nu va fi fost în prealabil limitată şi dacă nu va fi fost impusă respectarea strictă a limitei prescrise“197).

Trebuie să recunoaştem că muncitorul nostru iese din procesul de producţie altfel decît a intrat în el. Pe piaţă, în calitate de posesor al mărfii „forţă de muncă“, el se află faţă în faţă cu alţi posesori de marfă, adică ca posesor de marfă contra posesor de marfă. Contractul prin care îi vinde capitalistului forţa sa de muncă atestă, ca să zicem aşa, negru pe alb că el dispune liber de persoana sa. După ce tîrgul a fast încheiat, se dovedeşte că el n-a fost un „agent liber“, că durata de timp pentru care are libertatea să-şi vîndă forţa de muncă este timpul pentru care este silit să-şi vîndă forţa de muncă198), că de fapt vampirul care îl suge nu-i dă drumul „atîta timp cît se mai poate suge din ea o picătură de sînge, cît se mai poate stoarce din muşchii, din vinele ei un efort“199). Pentru „a se apăra“ de şarpele chinurilor lor110, muncitorii trebuie să-şi strîngă rîndurile şi să impună, ca clasă, statului, o lege, o stavilă socială puternică, care să-i împiedice pe ei înşişi de a se vinde pe sine împreună cu progenitura lor, printr-un contract încheiat de bunăvoie cu capitalul, hărăzindu-se morţii sigure şi sclaviei200). Locul pomposului catalog al „drepturilor inalienabile ale omului“ îl ia modesta Magna Charta111 a zilei de muncă limitate prin lege, care „precizează, în sfîrşit, cînd se termină timpul pe care muncitorul îl vinde şi cînd începe timpul care îi aparţine lui însuşi“201). Quantum mutatus ab illo!112

 

 

 


 

35) „O zi de muncă este o mărime nedeterminată; ea poate fi lungă sau scurtă“. („An Essay on Trade and Commerce, containing Observations on Taxation etc“, London 1770, p. 73.)

36) Iată o întrebare infinit mai însemnată decît celebra întrebare adresată de sir Robert Peeli) Camerei de comerţ din Birmingham: „What is a pound ?“*1, o întrebare care a putut fi pusă numai pentru că Peel ştia despre natura banilor tot atît de puţin ca şi „little shilling men“77 din Birmingham.

37) „Este menirea capitalistului de a obţine cu capitalul cheltuit o cantitate cît mai mare de muncă“. („D'obtenir du capital dépensé la plus forte somme de travail possible“.) (J. G. Courcelle-Seneuili), „Traité théorique et pratique des entreprises industrielles“, 2ème edit., Paris 1857, p. 62.)

38) „Pierderea unei ore de muncă pe zi reprezintă o daună enormă pentru un stat comercial“. „Consumul articolelor de lux este foarte mare la sărăcimea muncitoare din acest regat; mai ales la plebea din manufacturi; cu această ocazie însă, ea îşi consumă şi timpul, un consum mai funest decît oricare altul“. („An Essay on Trade and Commerce etc.“, p. 47 şi 153.)

39) „Dacă muncitorul liber se odihneşte un moment, economia meschină, care-l urmăreşte cu ochi neliniştiţi, pretinde că a fost furată“. (N. Lingueti), „Théorie des Loix Civiles etc.“, London 1767, t. II, p. 466.)

40) În timpul marii strike*3 din 1860—1861 a builder*4-ilor din Londra, care cereau reducerea zilei de muncă la 9 ore, comitetul lor a publicat o declaraţie foarte asemănătoare cu pledoaria muncitorului nostru. Declaraţia face o aluzie ironică la faptul că cel mai avid dintre „building masters“*5 — un oarecare sir M. Petoi) — ar avea „reputaţia de sfînt“. (Acest Peto a avut, după 1867, acelaşi sfîrşit ca şi Strousbergi)!)

41) „Cei care muncesc... hrănesc în realitate atît pe pensionarii, numiţi bogaţi, cît şi pe ei înşişi“. (Edmund Burkei), l. c., p. 2, 3.)

42) Cu foarte multă naivitate, Niebuhri) remarcă în lucrarea sa „Römische Geschichte“: „Nu putem tăgădui că opere de felul celor etrusce, ale căror ruine stîrnesc uimire, presupun, în statele mici (!), existenţa seniorilor şi a şerbilor“. Sismondii), mult mai profund, spunea că „dantelele de Bruxelles“ presupun existenţa patronilor şi a muncitorilor salariaţi.

43) „Nu-i poţi privi pe aceşti nenorociţi“ (din minele de aur situate între Egipt, Etiopia şi Arabia), „care nu au nici măcar putinţa să-şi cureţe trupul şi să-şi acopere goliciunea, fără a le deplînge soarta jalnică. Căci aici nu există nici milă şi nici cruţare pentru cei bolnavi, pentru cei nevolnici, pentru bătrîni, pentru slăbiciunea femeilor. Mînaţi cu bîta, toţi trebuie să muncească fără răgaz, pînă ce moartea pune capăt chinurilor şi mizeriei lor“. (Diod. Sic., „Historische Bibliothek“, Buch 3. c. 13, [p. 260].)

44) Cele ce urmează se referă la situaţia din Provinciile române, aşa cum se prezenta ea înainte de schimbările78 survenite în urma războiului Crimeii.

44a) {Notă la ediţia a 3-a. — Acest lucru este valabil şi pentru Germania, în special pentru Prusia de la răsărit de Elba. În secolul al XV-lea ţăranul german era aproape în tot locul supus anumitor servituţi în produse şi muncă, dar în rest rămînea, cel puţin în fapt, un om liber. Coloniştii germani din Brandenburg, Pomerania, Silezia şi Prusia Orientală erau recunoscuţi chiar de drept ca oameni liberi. Victoria nobilimii în războiul ţărănesc a pus capăt acestei situaţii. Au redevenit şerbi nu numai ţăranii învinşi din Germania de sud. Încă de pe la mijlocul secolului al XVI-lea ţăranii liberi din Prusia Orientală, Brandenburg, Pomerania, Silezia şi curînd şi cei din Schleswig-Holstein au fost reduşi la starea de şerbie. (Maureri), „Fronhöfe“, IV. Bd. — Meitzeni), „Der Boden des Pr. Staats“. — Hansseni), „Leibeigenschaft in Schleswig-Holstein“.) — F. E.}

45) Alte amănunte se găsesc la É. Regnaulti), „Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes“, Paris 1855, [p. 304 şi urm.] (Vezi K. Marx, „Însemnări despre români“, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1964. — Nota trad.)

46) „În genere, înăuntrul anumitor limite, pentru fiinţele organice depăşirea mărimii mijlocii a speciei lor constituie un semn de prosperitate. La om, dacă dezvoltarea sa este stînjenită de condiţii fie de ordin fizic, fie de ordin social, statura devine mai mică. În toate ţările europene unde subzistă sistemul conscripţiei, de la introducerea lui statura medie a bărbaţilor adulţi s-a micşorat şi în general ei sînt mai puţin apţi pentru serviciul militar. Înainte de revoluţie (1789), statura minimă pentru infanterişti era, în Franţa, de 165 de centimetri; în 1818 (legea din 10 martie) de 157, iar după legea din 21 martie 1832 de 156 de centimetri; în Franţa, în medie, din cauza staturii prea mici sau a unor defecte fizice, au fost găsiţi inapţi mai mult de jumătate din numărul celor prezentaţi la recrutare. În Saxonia statura reglementară pentru armată era, în 1780, de 178 de centimetri ; în prezent a coborît la 155. În Prusia ea este de 157. Din datele publicate de dr. Meyer în «Bayrische Zeitung» din 9 mai 1862 rezultă că, luînd ca medie o perioadă de 9 ani, în Prusia, din 1.000 de recruţi, 716 au fost inapţi pentru serviciul militar: 317 din cauza staturii prea mici şi 399 din cauza unor defecte fizice... În 1858, oraşul Berlin nu şi-a putut completa contingentul său pentru Ersatzreserve: lipseau 156 de oameni“. (J. v. Liebigi), „Die Chemie in ihrer Anwendung auf Agrikultur und Physiologie“, 1862, 7. Aufl. Baud I, p. 117, 118.)

47) Istoricul legii pentru reglementarea muncii în fabrici din 1850 este expus în cuprinsul acestui capitol.

48) Asupra perioadei cuprinse între începuturile marii industrii din Anglia şi 1845 mă opresc doar pe alocuri în expunerea mea, şi în această privinţă recomand cititorului cartea: „Die Lage der arbeitenden Klasse in England“, de Friedrich Engels, Leipzig, 1845. (Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică 1962, ed. a II-a, p. 239—532. — Nota trad.) Cît de profund a sesizat Engels spiritul modului de producţie capitalist, o arată aşa-numitele Factory Reports şi Reports on Mines etc., apărute de la 1845 încoace; iar cît de minunat a descris în toate amănuntele ei situaţia existentă o vădeşte chiar cea mai superficială comparaţie între lucrarea sa şi rapoartele oficiale, publicate 18—20 de ani mai tîrziu, ale lui Children's Employment Commission (1863—1867). Aceste rapoarte se ocupă anume de acele ramuri ale industriei în care legislaţia pentru reglementarea muncii în fabrici nu fusese încă introdusă pînă în 1862 şi, în parte, n-a fost introdusă nici pînă în prezent. Deci în aceste cazuri, starea de lucruri descrisă de Engels n-a suferit modificări, mai mari sau mai mici, impuse din afară. Exemplele mele au fost alese mai cu seamă din perioada de după 1848, perioada liberului schimb, acea epocă paradisiacă despre care comisvoiajorii liberului schimb, pe cît de guralivi, pe atît de ignoranţi, le tot îndrugă*9 germanilor atîtea minunăţii. — De altfel Anglia figurează aici pe primul plan numai fiindcă reprezintă în mod clasic producţia capitalistă şi fiindcă e singura ţară care dispune de o statistică oficială continuă în domeniul abordat.

49) „Suggestions etc. by Mr. L. Horner, Inspector of Factories“, în „Factories Regulation Act. Ordered by the House of Commons to be printed 9, Aug. 1859“, p. 4, 5.

50) „Reports of the Insp. of Fact. for the half year, Oct. 1856“, p. 35.

51) „Reports etc. 30th April 1858“, p. 9.

52) „Reports etc“, l. c., p. 10.

53) „Reports etc“, l.c., p. 25.

54) „Reports etc. for the half year ending 30th April 1861“. Vezi Appendix nr. 2; „Reports etc. 31st Octob. 1862“, p. 7, 52, 53. Abuzurile se înmulţesc din a doua jumătate a anului 1863. Comp. „Reports etc. ending 31st Oct. 1863“, p. 7.

55) „Reports etc. 31st Oct. 1860“, p. 23. Fanatismul cu care „braţele din fabrică“ se opun, după cum au declarat fabricanţii în faţa justiţiei, oricărei întreruperi a muncii în fabrică rezultă din următoarea întimplare ciudată: la începutul lunii iunie 1836 judecătorii de pace din Dewsbury (Yorkshire) au primit mai multe denunţuri potrivit cărora proprietarii a 8 fabrici mari din apropierea localităţii Batley ar fi violat legea pentru reglementarea muncii în fabrici. Cîţiva din aceşti domni erau acuzaţi de a fi pus să muncească 5 băieţi, între 12 şi 15 ani, începînd de vineri ora 6 dimineaţa pînă a doua zi, sîmbăta, la ora 4 d.m., fără a le acorda alt repaus decît cel pentru masă şi o oră de somn la miezul nopţii. Copiii aceştia aveau de robotit fără odihnă timp de 30 de ore în aşa-numitul „shoddy-hole“*10, cum i se spune magherniţei în care se scarmănă zdrenţele de lînă şi în care un nor des de praf, de scamă etc. sileşte chiar şi pe lucrătorul adult să-şi lege mereu gura cu batista pentru a-şi apăra plămînii! Domnii acuzaţi au dat asigurări — fiind quakeri, aveau prea multe scrupule religioase pentru a depune jurămint — că, în marea lor bunătate, le-ar fi permis acestor copii nenorociţi să doarmă 4 ore, dar că îndărătnicii de copii n-ar fi vrut cu nici un chip să meargă la culcare! Domnii quakeri au fost condamnaţi la o amendă de 20 l. st. Drydeni) îi anticipase pe aceşti quakeri:

     „O vulpe plină de făţarnică sfinţie

     Fugea de jurămînt, minţind ca o satană.

     Stîlp de altar părea, pios svîrlea ochiade,

     Şi nu cădea-n păcat, 'nainte 'să se roage!“80

56) „Rep. Etc. 31st Oct. 1856“, p. 34.

57) L. c., p. 35.

58) L. c., p. 48.

59) L. c.

60) L. c.

61) L. c, p. 48.

62) „Moments are the elements of profit“. („Rep. of the Insp. etc. 30th. April 1860“, p. 56.)

63) Expresia s-a încetăţenit oficial atît în fabrici, cît şi în rapoartele cu privire la situaţia din fabrică.

64) „Lăcomia fabricanţilor, ale căror cruzimi comise în goana după cîştig abia dacă au fost întrecute de cruzimile făptuite de spanioli în timpul cuceririi Americii, în goana lor după aur“. (John Wadei), „History of the Middle and Working Classes“, 3-rd. ed. Lond. 1835, p. 114.) Partea teoretică a acestei cărţi, un fel de schiţă a economiei politice, conţine unele lucruri originale pentru vremea aceea, cu privire la crizele comerciale de pildă. Partea istorică constituie un plagiat neruşinat al lucrării lui sir M. Edeni), „The State of the Poor“, London 1797.

65) London „Daily Telegraph“ din 17 ianuarie 1860.

66) Comp. Engels, „Lage etc“, p. 249—251 (Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică 1962, ed. a II-a, p. 445.—448. — Nota trad.).

67) „Children's Employment Commission, First Report etc. 1863“, Appendix, p. 16, 19, 18.

68) „Public Health, 3rd Report etc.“, p. 103, 105.

69) „Children's Employm. Commission, 1863“, p. 24, 22 şi XI.

70) L. c, p. XLVII.

71) L.c., p. LIV.

72) Acest timp suplimentar nu trebuie înţeles ca timp de supramuncă în sensul nostru. Aceşti domni consideră munca de 101/2 ore drept zi de muncă normală, care cuprinde deci şi supramuncă normală. După aceea începe „timpul suplimentar“, care se plăteşte ceva mai bine. Vom vedea, cu un prilej ulterior, că folosirea forţei de muncă în decursul aşa-zisei zile normale de muncă e plătită sub valoarea ei, astfel încît „timpul suplimentar“ nu constituie decît un truc al capitaliştilor pentru a stoarce mai multă „supramuncă“, ceea ce, de altfel, este cazul şi atunci cînd forţa de muncă folosită în cursul „zilei normale“ e realmente plătită integral.

73) L.c. Appendix, p. 123, 124, 125, 140 şi LXIV.

74) În comerţ, piatra acră sub formă de pulbere fină sau amestecată cu sare constituie un articol obişnuit, purtînd denumirea semnificativă de „baker's stuff“*15.

75) Se ştie că funinginea reprezintă o formă foarte concentrată a carbonului şi constituie un îngrăşămînt vîndut arendaşilor englezi de către hornarii capitalişti. În 1862 „Juryman“*19-ul britanic trebuia să decidă într-un proces dacă funinginea amestecată, fără ştirea cumpărătorului cu 90% praf şi nisip constituie funingine „veritabilă“ în sens „comercial“ sau funingine „falsificată“ în sens „juridic“. „Amis du commerce“ au decis că e vorba de funingine comercială „veritabilă“ şi au respins acţiunea arendaşului, care, pe deasupra, a fost condamnat şi la plata cheltuielilor de judecată.

76) Chimistul francez Chevallieri), într-o lucrare despre „les sophistications“*20 de mărfuri, enumera cîte 10, 20, 30 de metode diferite de falsificare a multora din cele 600 şi ceva de articole pe care le trece în revistă. El adaugă că nu cunoaşte toate metodele şi că dintre cele pe care le cunoaşte nu le menţionează pe toate. Pentru zahăr el indică 6 metode de falsificare, pentru untdelemn 9, pentru unt 10, pentru sare 12, pentru lapte 19, pentru pîine 20, pentru rachiu 23, pentru făină 24, pentru ciocolată 28, pentru vin 30, pentru cafea 32 etc. Dar nici bunul dumnezeu nu scapă de această soartă. Vezi Rouard de Cardi), „De la falsification des substances sacramentelles“, Paris 1856.

77) „Report etc. relating to the Grievances complained of by the Journeymen Bakers etc.“, London 1862 şi „Second Report etc.“, London 1863.

78) L.c., „First Report etc.“, p. VI/VII.

79) L.c., p. LXXI.

80) George Readi), „The History of Baking“, London 1848, p. 18.

81) „Report (First) etc. Evidence“. Depoziţia „full priced baker“-ului Cheesman, p. 108.

82) George Read, l. c. La sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, „factor“-ii (agenţii), care se vîrau în toate meseriile posibile, erau denunţaţi oficial ca „Public Nuisances“*22. Astfel, de pildă, la întrunirea trimestrială a judecătorilor de pace din comitatul Somerset, Grand Jury83 a adresat un „presentment“*23 Camerei comunelor în care se spune, între altele, că „aceşti agenţi ai Blackwell Hall-ului sînt o calamitate publică, păgubind comerţul de postav; ei trebuie deci reprimaţi ca elemente dăunătoare“. („The Case of our English Wool etc.“, London 1685, p. 6, 7.)

83) „First Report etc.“, p. VIII.

84) „Report of Committee on the Baking Trade in Ireland for 1861“.

85) L.c.

86) Întrunire publică a muncitorilor agricoli în Lasswade, lîngă Glasgow, la 5 ianuarie 1866. (Vezi „Workman's Advocate“, din 13 ianuarie 1866.) Înfiinţarea, la sfîrşitul anului 1865, a unui trade-union al muncitorilor agricoli, mai întîi în Scoţia, reprezintă un eveniment istoric. În unul din cele mai oprimate districte agricole ale Angliei, în Buckinghamshire, muncitorii salariaţi au organizat, în martie 1867, o grevă de mari proporţii pentru majorarea salariului săptămînal de la 9—10 şilingi la 12 şilingi. — (Din cele de mai sus se poate vedea că mişcarea proletariatului agricol englez, complet zdrobită prin reprimarea, după 1830, a demonstraţiilor sale violente şi mai ales prin introducerea noii legi pentru asistenţa săracilor, reîncepe în deceniul al 7-lea, pentru ca, în cele din urmă, în 1872 să facă epocă. În volumul al II-Iea voi reveni la acest lucru, precum şi asupra Cărţilor Albastre cu privire la situaţia muncitorului agricol englez apărute de la 1867 încoace. Adaos la ed. a 3-a.)

87) „Reynolds' Paper“, (21) ianuarie 1866. Imediat după aceea, săptămînă de săptămînă acelaşi hebdomadar a întocmit, sub „sensational headings“*26 ca „Fearful and fatal accidents“*27, „Appalling tragedies“*28 etc., o întreagă listă de noi catastrofe feroviare. La acestea, un muncitor de pe linia North Stafford a răspuns: „Oricine ştie ce se poate întîmpla dacă atenţia mecanicului şi a fochistului slăbeşte fie şi o singură clipă. Şi cum să fie altfel cînd munca se prelungeşte peste măsură, pe vreme oricît de aspră, fără pauză şi fără odihnă? Să luăm, de pildă, următorul caz, care se repetă zilnic. Un fochist şi-a început munca lunea trecută dis-de-dimineaţă. El şi-a încheiat-o după 14 ore şi 50 de minute. Înainte de a fi avut măcar timpul să-şi bea ceaiul, a fost chemat din nou la muncă. El a trebuit deci să robotească fără întrerupere timp de 29 de ore şi 15 minute. În restul săptămînii el a muncii după cum urmează: miercuri 15 ore; joi 15 ore şi 35 de minute; vineri 141/2 ore; sîmbăta 14 ore şi 10 minute; total pe întreaga săptămînă — 88 de ore şi 30 de minute. Şi acum, imaginaţi-vă uimirea lui cînd i s-a plătit doar pentru 6 zile de muncă. Omul era un novice şi a întrebat ce anume se înţelege prin o zi de muncă. Răspuns: 13 ore, adică 78 de ore pe săptămînă. Şi atunci cum rămîne cu plata celor 10 ore şi 30 de minute suplimentare? După multă ciorovăială a mai primit o indemnizaţie de 10 pence“ (mai puţin de 10 groşi de argint). (L.c., nr. din 4 februarie 1866.)

88) Comp. F. Engels, l.c., p. 253, 254. (Vezi F. Engels. „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“, în K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 239—532. — Nota trad.)

89) Doctorul Lethebyi), medic la Board of Health*29, a declarat atunci: „Pentru un adult, într-un dormitor ar trebui să existe minimum 300 de picioare3 de aer, iar într-o cameră de locuit, 500 de picioare3“. „Doctorul Richardsoni), medic-şef al unui spital din Londra, spune: „Cusătoresele de tot felul, modistele, croitoresele şi lenjeresele îndură o întreită mizerie — muncă excesivă, aer insuficient şi hrană sau digestie insuficientă. În genere această muncă se potriveşte din toate punctele de vedere mai degrabă femeilor decît bărbaţilor. Dar în ramura respectivă, nenorocirea rezultă din faptul că ea a fost monopolizată, mai ales în capitală, de vreo 26 de capitalişti, care, prin mijloacele de constrîngere generate de capital (that spring from capital), storc economii din muncă (force economy out of labour; adică economisesc cheltuieli făcînd risipă de forţă de muncă). Puterea lor este resimţită de întreagă această categorie de muncitoare. Dacă o croitoreasă izbuteşte să-şi facă o mică clientelă, concurenţa o sileşte să se spetească acasă muncind, pentru a-şi păstra clientela, şi în mod necesar aceeaşi muncă excesivă ea trebuie s-o impună şi ajutoarelor ei. Dacă atelierul ei nu merge bine sau dacă nu este în stare să lucreze pe cont propriu, ea se angajează într-o întreprindere unde nu se munceşte mai puţin, dar unde plata este sigură. În această situaţie, ea devine o adevărată sclavă azvîrlită încoace încolo de orice fluctuaţie a societăţii; ba acasă, într-o odăiţă, muritoare sau aproape muritoare de foame; ba din nou la lucru 15, 16 sau chiar 18 ore din 24, într-un aer insuportabil şi cu o hrană care, chiar de ar fi bună, nu poate digerată din cauza lipsei de aer curat. Acestea sînt victimele care întreţin ftizia, prin excelenţă boala lipsei de aer“. (Dr. Richardson, „Work and Overwork“, „Social Science Review“, 18 iulie 1863.)

90) „Morning Star“, 23 iunie 1863. „Times“ s-a folosit de acest caz pentru a lua apărarea proprietarilor de sclavi din America împotriva lui Bright etc. „Foarte mulţi dintre noi — spune ziarul — sînt de părere că atîta timp cît, folosind biciul foamei în locul şfichiului de cnut, punem să se spetească tinerele noastre femei, nu prea avem dreptul să tunăm şi să fulgerăm împotriva unor familii care s-au născut proprietare de sclavi şi care cel puţin îşi hrănesc bine sclavii şi-i pun să muncească mai cu măsură“. („Times“, 2 iulie 1863.) Tot aşa „Standard“, un ziar al toryilor, l-a dăscălit pe reverendul Newman Halli): „Pe proprietarii de sclavi îi excomunică, dar se roagă împreună cu oamenii cumsecade care-i silesc pe vizitiii şi pe conducătorii de omnibuze din Londra etc. să muncească zilnic cîte 16 ore în schimbul unui salariu de mizerie“. În fine, a cuvîntat şi oracolul, d-l Thomas Carlylei), despre care scrisesem încă în 185083: „Geniul s-a dus dracului, cultul a rămas“. Într-o parabolă scurtă el reduce războiul civil din America, singurul eveniment măreţ al istoriei contemporane, la faptul că Petru din nord vrea cu tot dinadinsul să-i spargă capul lui Pavel din sud, pe motiv că Petru din nord îşi „închiriază“ muncitorii „cu ziua“, iar Pavel din sud „îi închiriază pe viaţă“. („Macmillan's Magazine“. Ilias Americana in nuce. Numărul din august 1863.) Astfel s-a spart, în sfîrşit, balonul de săpun al simpatiei toryilor pentru muncitorul salariat, dar numai de la oraş, pentru cel agricol nici pomeneală! căci sîmburele acestei simpatii se cheamă — sclavie!

91) Dr. Richardson, l. c.

92) „Children's Employment Commission. Third Report“, Lond. 1864“ p. IV, V, VI.

93) „La Staffordshire, ca şi în sudul Wales-ului, fete tinere şi femei muncesc în minele de cărbuni şi la haldele de cocs, şi nu numai ziua, ci şi noaptea. În rapoartele prezentate parlamentului, acest fapt a fost deseori menţionat şi calificat drept o practică legată de inconveniente mari şi evidente. Aceste femei, care lucrează împreună cu bărbaţii şi abia dacă se deosebesc de ei prin îmbrăcăminte, mînjite şi înnegrite de fum, sînt expuse depravării, deoarece îşi pierd orice respect de sine ca urmare aproape inevitabilă a ocupaţiei lor nefeminine“. (L. c, 194, p. XXVI; comp. „Fourth Report“ (1865) 61, p. XIII.) La fel şi în fabricile de sticlă.

94) „Pare firesc — observa un fabricant de oţel care foloseşte copii la munca de noapte — ca băieţii care lucrează noaptea să nu poată dormi ziua şi să nu-şi găsească odihna, ci să hoinărească a doua zi fără răgaz“. (L. c., „Fourth Rep.“ 63, p. XIII.) Cu privire la însemnătatea luminii solare pentru întreţinerea şi dezvoltarea trupului, un medic face, între altele, următoarea remarcă: „Lumina are şi o acţiune directă asupra ţesuturilor corpului, cărora le dă vigoare şi elasticitate. Muşchii acelor animale care nu primesc cantitatea normală de lumină devin flasci şi-şi pierd supleţea, nervii îşi pierd troficitatea din cauza lipsei de stimul, iar dezvoltarea a tot ce se află în perioada de creştere încetează... Pentru sănătatea copiilor lumina de zi şi razele solare directe în decursul unei părţi din zi sînt hotărîtoare. Lumina contribuie la transformarea alimentelor în sînge sănătos şi întăreşte ţesutul fibros, după formarea acestuia. De asemenea, ea acţionează ca un excitant asupra organului vizual, determinînd astfel o activitate mai intensă a unei serii de funcţii ale creierului“. D-l W. Strange, medic-şef la „General Hospital“ din Worcester, din a cărui lucrare despre „sănătate“85 (1864) am scos acest pasaj, scrie următoarele într-o scrisoare adresată unuia din membrii comisiei de anchetă, d-l White: „Mai demult, în Lancashire, am avut ocazia să observ efectele muncii de noapte asupra copiilor care lucrează în fabrici şi, contrar afirmaţiei predilecte a unora dintre patroni, declar categoric că sănătatea copiilor a avut curînd de suferit de pe urma acestei munci“. („Children's Employment Commission. Fourth Report“, 284, p. 55.) Faptul că în genere asemenea lucruri fac obiectul unor controverse serioase arată cel mai bine în ce fel acţionează producţia capitalistă asupra „funcţiunilor cerebrale“ ale capitaliştilor şi ale retainer*31-ilor lor.

95) L.c., 57, p. XII.

96) L.c., („4th Rep.“, 1865), 58, p. XII.

97) L.c.

98) L.c., p. XIII. Nivelul de cultură al acestor „forţe de muncă“ trebuie, în mod necesar, să fie acela care reiese din următoarele dialoguri cu unul dintre membrii comisiei de anchetă! Jeremiah Haynes, de 12 ani: „...Patru ori patru fac opt, în schimb patru de cîte patru (4 fours) fac 16... Un rege e pentru el acela care are toţi banii şi tot aurul. (A king is him that has all the money and gold). Avem un rege, se spune că ar fi regină; i se spune principesa Alexandrai). Se zice că s-ar fi căsătorit cu fiul reginei. O principesă este un bărbat“. Wm. Turner, de 12 ani : „Nu trăiesc în Anglia. Cred că există o asemenea ţară, dar pînă acum n-am ştiut nimic de ea“. John Morris, de 14 ani: „Am auzit vorbindu-se că dumnezeu a făcut lumea şi că toţi oamenii s-ar fi înecat, afară de unul; am auzit că acesta ar fi fost o păsărică“. William Smith, de 15 ani: „Dumnezeu a făcut bărbatul, bărbatul a făcut femeia“. Edward Taylor, de 15 ani: „Nu ştiu nimic despre Londra“. Henry Matthewman, de 17 ani: „Cîteodată mă duc la biserică... Un nume despre care se predică e al unui oarecare Iisus Hristosi), dar nu cunosc nici un alt nume şi nici nu ştiu să spun nimic despre el. El n-a fost omorît, ci a murit ca şi ceilalţi oameni. Oarecum el n-a fost ca ceilalţi oameni pentru că oarecum era religios, şi alţii nu este (He was not the same as other people in some ways, because he was religious in some ways, and others isn't)“. (L.c., 74, p. XV.) „Diavolul este o persoană bună. Nu ştiu unde trăieşte. Hristos a fost un om rău“. („The devil is a good person. I don't know where he lives. Christ was a wicked man“.) „Această fetiţă (de 10 ani) a silabisit, în loc de God, Dog şi nu cunoaşte numele reginei“. („Ch. Empl. Comm., V. Rep.“, 1866, p. 55, n. 278.) Acelaşi sistem care s-a instaurat în manufacturile de metal amintite s-a instaurat şi în fabricile de sticlă şi în cele de hîrtie. În fabricile de hîrtie în care hîrtia se obţine cu ajutorul maşinilor, munca de noapte este introdusă pentru toate operaţiile, în afară de aceea a sortării zdrenţelor. În unele cazuri, prin sistemul echipelor de schimb, munca de noapte continuă fără întrerupere toată săptămîna, de obicei de duminică noaptea pînă sîmbăta următoare la ora 12 noaptea. Echipa de zi lucrează 5 zile de cîte 12 ore şi o zi de 18 ore, iar echipa de noapte lucrează 5 nopţi de cîte 12 ore şi una de 6 ore, în fiecare săptămînă. În unele locuri fiecare echipă lucrează alternativ cîte 24 de ore. O echipă lucrează 6 ore în ziua de luni şi 18 ore sîmbăta, pentru a împlini 24 de ore. În alte locuri s-a introdus un sistem intermediar, după care toţi cei ocupaţi la maşinile de produs hîrtie lucrează în fiecare zi a săptămînii cîte 15—16 ore. Acest sistem, spune comisarul anchetator Lord, pare să cumuleze toate relele sistemelor de schimb de 12 şi de 24 de ore. Copii sub 13 ani, tineri sub 18 ani şi femei lucrează potrivit acestui sistem de noapte. În sistemul de 12 ore, uneori, cînd lipsea schimbul, ei erau nevoiţi să lucreze 24 de ore în şir, adică două schimburi la rînd. Din depoziţiile unor martori rezultă că băieţii şi fetele lucrează adesea un timp suplimentar care înseamnă de multe ori o muncă neîntreruptă de 24 sau chiar de 36 de ore. La operaţia „continuă şi invariabilă“ din camerele de glazură găsim fete de 12 ani care lucrează toată luna, zi de zi, cîte 14 ore, „fără vreun repaus sau vreo pauză reglementară, în afară de două, cel mult trei întreruperi de cîte o jumătate de oră pentru masă“. În unele fabrici în care s-a renunţat cu totul la munca de noapte regulată, se prestează enorm de multă muncă suplimentară, şi „aceasta de cele mai multe ori la operaţii dintre cele mai murdare şi mai monotone şi la temperaturi dintre cele mai ridicate“. („Children's Employment Commission. Report IV“, 1865, p. XXXVIII şi XXXIX.)

99) „Fourth Report etc.“, 1865, 79, p. XVI.

100) L.c., 80, p. XVI, XVII.

101) L.c., 82, p. XVII.

102) „În timpul nostru bogat în reflecţii, timp al rezonării, nu a mers încă prea departe cel ce nu poate să aducă un bun temei pentru orice, chiar şi pentru ce este mai rău şi mai fals. Tot ce s-a făcut rău în această lume s-a făcut cu motive bine întemeiate“. (Hegel, l.c., p. 249.)

103) „Children's Employment Commission. Fourth Report“, 1865, 85, p. XVII. Considerentelor la fel de delicate ale fabricanţilor de sticlă, care sînt de părere că „mesele regulate“ pentru copii ar fi imposibile, întrucît în felul acesta „s-ar risipi“ o anumită cantitate de căldură iradiată de cuptoare, ceea ce ar însemna o „curată pierdere“, membrul comisiei de anchetă White le răspunde, fără a se lăsa impresionat ca Urei), Seniori) etc. şi mărginiţii lor imitatori germani, Roscheri) etc., de „sobrietatea“, „abstinenţa“ şi „spiritul de economie“ al capitaliştilor atunci cînd e vorba de cheltuirea banilor lor şi de „risipă“ à la Tamerlani) cînd e vorba de vieţi omeneşti: „Se prea poate ca o anumită cantitate de căldură peste cea cheltuită acum să se irosească prin asigurarea unor mese regulate; dar chiar evaluată în bani, ea nu înseamnă nimic în comparaţie cu risipa de forţă vitală (the waste of animal power) care rezultă în prezent pentru Regat din faptul că copiii aflaţi în perioada de creştere şi folosiţi în fabricile de sticlă nu beneficiază de răgazul necesar pentru a mînca şi a-şi face digestia în linişte“. (L.c., p. XLV.) Şi asta în „anul progresului“ 1865! Abstracţie făcînd de consumul de forţă rezultat din ridicarea şi transportarea poverilor, un asemenea copil folosit în fabricile care produc butelii şi sticlă flint parcurge, efectuîndu-şi neîntrerupt munca, un drum de 15 pînă la 20 de mile (engleze) în 6 ore! Şi munca durează adesea 14 pînă la 15 ore! În multe din aceste fabrici de sticlă există, ca şi în filaturile din Moscova, sistemul schimburilor de 6 ore. „În cursul timpului de muncă săptămînal, cea mai lungă perioadă de repaus neîntrerupt este de 6 ore, din care se scade timpul necesar pentru drumul la fabrică şi de la fabrică, pentru spălat, pentru îmbrăcat, pentru masă, operaţii care toate necesită timp. Astfel, în fapt, timpul care rămîne pentru repaus este cît se poate de scurt. Nici un răgaz pentru joacă sau aer curat decît în dauna somnului, atît de necesar unor copii care îndeplinesc o muncă atît de extenuantă, într-o atmosferă cu o temperatură atît de ridicată... Dar şi somnul acesta scurt este întrerupt, deoarece copilul trebuie să se trezească singur noaptea sau este trezit ziua de zgomotul de afară“. D-l White menţionează cazuri în care un băiat a lucrat 36 de ore încontinuu şi altele în care băieţi de 12 ani robotesc pînă la 2 noaptea, dormind apoi în atelier pînă la 5 dimineaţa (3 ore!), cînd îşi reiau munca! „Cantitatea de muncă“ ,— declară autorii raportului general, Tremenheere şi Tufnell — pe care o prestează băieţii, fetele şi femeile în timpul schimburilor lor (spell of labour) de zi sau de noapte este fabuloasă“. (L.c., p. XLIII şi XLIV.) Şi în acest timp, poate seara tîrziu, proprietarul vreunei fabrici de sticlă, „foarte sobrul“ capitalist, o ia spre casă pe două cărări venind de la club şi fredonînd prosteşte: „Britons never, never shall be slaves!“*33 86

104) În Anglia, de pildă, din cînd în cînd, la ţară, cîte un muncitor încă mai e condamnat la închisoare fiindcă a profanat duminica lucrînd în grădiniţa din faţa casei. Acelaşi muncitor e condamnat pentru violarea contractului dacă nu se prezintă duminica, fie şi din bigotism, la lucru în fabrica metalurgică, în fabrica de hîrtie sau în fabrica de sticlă. Ortodoxul parlament nu cunoaşte profanarea duminicii cînd aceasta are loc în „procesul de valorificare“ a capitalului. Într-un memoriu (august 1863) în care muncitorii zileri din magazinele de peşte şi păsări din Londra cer desfiinţarea muncii de duminică se spune că munca lor durează în primele 6 zile ale săptămînii, în medie, cîte 15 ore pe zi, iar duminica 8 pînă la 10 ore. Totodată, din memoriul menţionat reiese că această „muncă de duminică“ este încurajată în special de gurmanzii rafinaţi din rîndurile bigoţilor aristocraţi din Exeter Hall87. „Sfinţii“ aceştia atît de zeloşi în „in cute curanda“*34 îşi dovedesc creştinismul prin resemnarea cu care suportă munca excesivă, privaţiunile şi foamea altora. Obsequium ventris istis (muncitorilor) perniciosius est*35.

105) „În rapoartele noastre anterioare am reprodus constatările mai multor fabricanţi cu experienţă, din care rezultă că orele suplimentare... ascund, fără îndoială, pericolul unei sleiri premature a forţei de muncă a oamenilor“. (L. c., 64, p. XIII.)

106) Cairnesi), l. c., p. 110, 111.

107) John Wardi), „History of the Borough of Stoke-upon-Trent etc.“, London 1843, p. 42.

108) Cuvîntarea lui Ferrandi) în Camera comunelor la 27 aprilie 1863.

109) „That the manufacturers would absorb it and use it up. Those were the very words used by the cotton manufacturers“. (L. c.)

110) L. c. Cu toată bunăvoinţa sa, Villiers era „prin lege“ pus în situaţia de a refuza cererea fabricanţilor. Domnii fabricanţi şi-au atins însă scopul prin bunăvoinţa oficiilor locale pentru asistenţa săracilor. D-l A. Redgravei), inspector de fabrici, ne asigură că de astă dată sistemul după care orfanii şi copiii pauperilor sînt „prin lege“ consideraţi apprentices (ucenici) „nu a fost însoţit de vechile neajunsuri“ — (cu privire la aceste „neajunsuri“, comp. Engels, l. c.) —, cu toate că într-un caz, ce-i drept, „s-a abuzat de acest sistem atunci cînd un număr de fete şi femei tinere au fost duse din districtele agricole ale Scoţiei în Lancashire şi Cheshire“. În cadrul acestui „sistem“ fabricantul încheie pentru anumite perioade un contract cu administraţiile caselor pentru săraci. El îi hrăneşte, îi îmbracă şi îi găzduieşte pe copii şi în plus le dă şi ceva bani. Oarecum ciudată pare următoarea observaţie a d-lui Redgrave, mai ales dacă ne gîndim că anul 1860 e unic în felul lui chiar printre anii de prosperitate ai industriei engleze a bumbacului şi că, osebit de aceasta, salariile erau mari, deoarece cererea extraordinară de braţe de muncă se lovise de depopularea Irlandei, de emigrarea fără precedent din districtele agricole ale Angliei şi Scoţiei spre Australia şi America, de descreşterea pozitivă a populaţiei în unele districte agricole ale Angliei, în parte datorită succesului obţinut în subminarea forţei vitale, în parte datorită recoltărilor anterioare de populaţie disponibilă prin intermediul traficanţilor de carne vie. Şi, cu toate astea, d-l Redgrave spune: „Munca de acest fel“ (a copiilor din casele pentru săraci) „esţe însă căutată numai atunci cînd nu poate fi găsită alta, căci e o muncă scumpă (high-priced labour). Salariul obişnuit al unui băiat de 13 ani însumează aproximativ 4 şilingi pe săptămînă, dar cu 4 şilingi de cap pe săptămînă nu poţi să găzduieşti, să îmbraci şi să hrăneşti 50 sau 100 de băieţi, să le asiguri asistenţa medicală şi supravegherea corespunzătoare şi să le mai dai şi ceva bani“. („Rep. of the Insp. of Factories for 30th april 1860“, p. 27.) D-l Redgrave uită să spună cum poate fi muncitorul în stare să facă toate acestea pentru copiii lui cu salariul lor de 4 şilingi dacă nu este în stare s-o facă fabricantul pentru 50 sau 100 de băieţi, care sînt găzduiţi, hrăniţi şi supravegheaţi în comun. Pentru ca textul să nu dea loc la concluzii greşite, trebuie să mai remarc aici că industria engleză a bumbacului, de cînd i-a fost impus Factory Act-ul din 1850, care reglementează timpul de muncă etc., trebuie considerată industria-model a Angliei. Muncitorul din industria engleză a bumbacului are în toate privinţele o situaţie mai bună decît confratele său de pe continent. „Muncitorul de fabrică din Prusia lucrează cu cel puţin 10 ore mai mult pe săptămînă decît rivalul său englez, iar dacă lucrează acasă, la războiul de ţesut propriu, pînă şi această limită a orelor sale de muncă suplimentară dispare“. („Rep. of Insp. of Fact. 31st Oct. 1855“, p. 103.) După expoziţia industrială din 1851 inspectorul de fabrici Redgrave, amintit mai sus, a făcut o călătorie pe continent, în special în Franţa şi în Prusia, pentru a cerceta situaţia din fabricile de acolo. Despre muncitorul de fabrică din Prusia el spune: „Primeşte un salariu suficient pentru a-şi procura hrana simplă şi puţinul confort cu care este obişnuit şi cu care se mulţumeşte... Trăieşte mai prost şi munceşte mai din greu decît rivalul său englez“. („Rep. of Insp. of Fact. 31st Oct. 1853“, p. 85.)

111) „Cei extenuaţi mor cu o stranie repeziciune; dar locurile celor care dispar sînt imediat completate, şi schimbarea frecventă de persoane nu aduce în scenă nici o modificare“ „England and America“, London 1833, t. I, p. 55. (Autor E. G. Wakefieldi).)

112) Vezi „Public Health. Sixth Report of the Medical Officer of the Privy Council. 1863“, publicat la Londra în 1864. Acest raport se ocupă mai ales de muncitorii agricoli. „Comitatul Sutherland a fost înfăţişat ca un comitat unde situaţia s-a îmbunătăţit mult, dar o anchetă recentă a descoperit că acolo, în unele districte renumite odinioară pentru bărbaţii lor frumoşi şi pentru soldaţii lor curajoşi, locuitorii au degenerat, transformîndu-se într-o rasă slabă şi pipernicită. În regiunile cele mai sănătoase, pe pantele dinspre mare ale colinelor, feţele copiilor sînt atît de străvezii şi de palide, cum doar în atmosfera infectă a unei fundături londoneze mai pot fi găsite“. (Thorntoni), l. c., p. 74, 75.) Ei seamănă într-adevăr cu cei 30.000 de „gallant Highlanders“*40 pe care Glasgow-ul îi înghesuie împreună cu prostituatele şi cu hoţii în ale sale wynds şi closes*41.

113) „Deşi sănătatea populaţiei reprezintă un element atît de important al capitalului naţional, ne temem că va trebui să recunoaştem că capitaliştii nu par de loc dispuşi să conserve şi să preţuiască această comoară... Fabricanţii au fost constrînşi să ţină seama de sănătatea muncitorilor“. („Times“, 5 noiembrie 1861.) „Bărbaţii din West Riding au ajuns să producă postav pentru omenirea întreagă... sănătatea populaţiei muncitoreşti a fost sacrificată şi, în curs de cîteva generaţii, rasa ar fi fost degenerată dacă nu intervenea o reacţie. Orele de muncă ale copiilor au fost limitate etc.“ („Twenty-second anual Report of the Registrar-General“, 1861.)

114) De aceea constatăm, de pildă, că la începutul anului 1863, 26 de firme posesoare de importante olarii în Staffordshire, printre care şi J. Wedgwood şi fiii, cer, într-un memoriu, „intervenţia autoritară a statului“. „Concurenţa cu alţi capitalişti“ nu le permite să limiteze „de bunăvoie“ timpul de muncă al copiilor etc. „Oricît am deplînge prin urmare relele menţionate mai sus, ele ar fi imposibil de înlăturat prin vreun acord între fabricanţi... Avînd în vedere toate cele de mai sus, am ajuns la convingerea că este necesară o lege coercitivă“. („Children's Emp. Comm. Rep. 1“, 1863, p. 322.)

Adaos la nota 114. Un exemplu mult mai izbitor ne-a fost oferit recent. Într-o perioadă de febrilă activitate, preţurile ridicate ale bumbacului îi făcuseră pe posesorii unor ţesătorii de bumbac din Blackburn să reducă de comun acord timpul de muncă în fabricile lor pentru o perioadă de timp determinată. Termenul expira pe la sfîrşitul lunii noiembrie (1871). Între timp, fabricanţii mai bogaţi, care îmbină filatura cu ţesătoria, au folosit scăderea producţiei provocată de acea convenţie pentru a-şi extinde propriile întreprinderi şi a realiza astfel mari profituri pe socoteala micilor patroni. Aceştia din urmă, în desperarea lor, se adresară... muncitorilor de fabrică, chemîndu-i să facă o agitaţie serioasă pentru ziua de muncă de nouă ore şi promiţînd contribuţii în bani pentru acest scop!

115) Aceste statute ale muncii, pe care le găsim în acelaşi timp şi în Franţa, în Ţările de Jos etc., formal au fost abrogate în Anglia abia în 1813, după ce în practică fuseseră de mult desfiinţate de relaţiile de producţie.

116) „Nici un copil sub 12 ani nu poate fi ocupat într-o fabrică mai mult de 10 ore pe zi“. („General Statutes of Massachusetts“, ch. 60, §3. Ordonanţele au fost date între 1836 şi 1858.) „Munca executată în decurs de 10 ore pe zi se va considera zi de muncă legală în toate întreprinderile industriale de bumbac, lînă, mătase, hîrtie, sticlă şi in, precum şi în industria siderurgică şi în cea metalurgică. Se dispune totodată că pe viitor nici un minor angajat în vreo fabrică nu va putea fi reţinut sau îndemnat să lucreze mai mult de 10 ore pe zi sau 60 de ore pe săptămînă; de asemenea, că pe viitor nici un minor sub 10 ani nu va putea fi folosit ca muncitor într-o fabrică de pe teritoriul acestui stat“. („State of New Jersey. An act to limit the hours of labour etc.“, § 1 şi 2. Legea din 18 martie 1851.) „Nici un minor între 12 şi 15 ani nu poate fi folosit într-o întreprindere industrială mai mult de 11 ore pe zi, sau înainte de ora 5 dimineaţa, sau după ora 71/2 seara“. („Revised Statutes of the State of Rhode Island etc.“, ch. 139, § 23, 1st July 1857.)

117) [J. B. Bylesi)] „Sophisms of Free Trade“, 7th edit., Lond. 1850, p. 205. Acelaşi tory recunoaşte, de altfel: „Legile parlamentului care reglementau salariile în defavoarea muncitorilor şi în favoarea patronilor au rămas în vigoare în decursul unei lungi perioade de 464 de ani. Populaţia creştea. Şi atunci aceste legi au devenit inutile şi stînjenitoare“. (L. c., p. 206.)

118) Referitor la acest statut, J. Wade observă, pe drept cuvînt: „Din statutul de la 1496 reiese că hrana era considerată ca echivalînd cu o treime din venitul unui meseriaş şi o jumătate din venitul unui muncitor agricol, ceea ce denotă un grad de independenţă a muncitorilor mai mare decît cel de astăzi, cînd hrana muncitorilor din agricultură şi manufactură se află într-un raport cu mult mai ridicat faţă de salariile lor“. (J. Wade, l. c, p. 24, 25 şi 577.) Ajunge o privire oricît de superficială în „Chronicon Preciosum etc.“ By Bishop Fleetwoodi), 1st edit., London 1707, 2nd edit., London 1745, pentru a vedea infirmată părerea că această deosebire s-ar datora actualului raport dintre preţurile la alimente şi cele la îmbrăcăminte, care nu mai corespunde celui de atunci.

119) W. Petty, „Political Anatomy of Ireland 1672“, edit. 1691, p. 1092.

120) „A Discourse on the Necessity of Encouraging Mechanick Industry“, London 1690, p. 13. Macaulayi), care a falsificat istoria engleză potrivit intereselor partidului whig şi ale burghezilor, perorează în felul următor: „Folosirea prematură la muncă a copiilor... s-a practicat în secolul al XVII-lea într-o măsură de neconceput pentru nivelul de atunci al industriei. La Norwich, centrul principal al industriei lînii, un copil de 6 ani era socotit capabil de muncă. O seamă de scriitori din acea epocă, dintre care mulţi treceau drept foarte bine intenţionaţi, menţionează cu entuziasm («exultation») faptul că numai în acest oraş băieţii şi fetele creează o bogăţie care depăşea cu 12.000 de lire sterline anual suma necesară pentru propria lor întreţinere. Cu cît cercetăm mai atent istoria trecutului, cu atît găsim mai multe motive să respingem părerea acelora care socotesc epoca noastră ca generatoare de noi racile sociale... Noi sînt inteligenţa care descoperă aceste racile şi spiritul de umanitate care le vindecă“. („History of England“, v. I, p. 417.) Macaulay ar mai fi putut relata că nişte amis du commerce*43 „foarte bine intenţionaţi“ din secolul al XVII-lea povesteau cu „exultation“ că într-o casă pentru săraci din Olanda un copil de 4 ani era folosit la muncă şi că acest exemplu de „vertu mise en pratique“*44 trece drept model în toate lucrările umanitariştilor à la Macaulay pînă în timpul lui A. Smithi). Este adevărat că o dată cu apariţia manufacturii, spre deosebire de meşteşug, apar urme ale exploatării copiilor, exploatare care la ţărani există dintotdeauna pînă la un anumit grad, şi anume cu atît mai accentuată cu cît e mai apăsător jugul pe grumazul ţăranului. Tendinţa capitalului se întrevede limpede, dar deocamdată faptele sînt încă la fel de singulare ca şi apariţia unor copii bicefali. De aceea ele au fost consemnate cu „exultation“ de către clarvăzătorii „amis du commerce“ ca fapte memorabile şi admirabile şi recomandate contemporaneităţii şi posterităţii spre imitare. Acelaşi sicofant şi demagog scoţian plin de elocinţă, Macaulay, mai spune: „Astăzi se aude vorbindu-se numai de regres, dar se vede numai progres“. Ce ochi, dar mai ales ce urechi!

121) Dintre acuzatorii muncitorilor, cel mai înverşunat este autorul anonim, citat în text, al lucrării „An Essay om Trade and Commerce: containing Observations on Taxation etc.“, London 1770. Se exersase încă în lucrarea sa anterioară: „Consideration on Taxes“, London 1765. Aceeaşi linie a urmat-o statisticianul Arthur Youngi), acest Poloniusi) flecar fără pereche. În fruntea apărătorilor muncitorilor se situează: Jacob Vanderlinti) în „Money answers all things“, London 1734, reverendul Nathaniel Forsteri), D. D. în „An Enquiry into the Causes of the Present [High] Price of Provisions“, London 1767, Dr. Pricei), şi mai ales Postlethwayt, atît într-un supliment la al său „Universal Dictionary of Trade and Commerce“, cît şi în „Great Britain's Commercial Interest explained and improved“, 2nd edit., Lond. 1759. Faptele ca atare au fost constatate de numeroşi alţi contemporani, între alţii şi de Josiah Tuckeri).

122) Postlethwayt, l. c., „First Preliminary Discourse“, p. 14

123) „An Essay etc.“. Autorul însuşi povesteşte la p. 96 în ce consta încă în 1770 „fericirea“ muncitorilor agricoli englezi. „Forţele lor de muncă (their working powers) sînt mereu încordate la maximum (on the stretch); ei nu pot să trăiască mai prost decît trăiesc (they cannot live cheaper than they do), nici să muncească mai din greu (nor work harder)“.

124) Protestantismul joacă un rol important în geneza capitalului chiar şi numai prin faptul că a transformat aproape toate sărbătorile tradiţionale în zile lucrătoare.

125) „An Essay etc.“, p. 41, 15, 96, 97, 55, 56, 57.

126)  L. c., p. 69. Jacob Vanderlint declara încă în 1734 că secretul plîngerilor capitaliştilor în ceea ce priveşte lenevia muncitorimii ar consta pur şi simplu în pretenţia lor ca muncitorii să muncească 6 zile în loc de 4 pentru acelaşi salariu.

127) „An Essay etc.“, p. 242, 243; „Such ideal workhouse must be made a «House of Terror» şi nu într-un azil pentru săraci unde se capătă hrană suficientă, îmbrăcăminte călduroasă şi decentă şi nu se munceşte decît puţin“.

128) „In this ideal workhouse the poor shall work 14 hours in a day, allowing proper time for meals, in such manner that there shall remain 12 hours of neat labour“. (l. c., [p. 260]) „Francezii — spune el — rîd de ideile noastre entuziaste despre libertate“. (l. c., p. 78.)

129) „Ei se opuneau unei munci de peste 12 ore pe zi, mai cu seamă din pricină că legea care fixa acest număr de ore constituia singurul bun care le-a mai rămas din legislaţia republicii“. („Rep. op Insp. of Fact. 31st Octob. 1855, p. 80.) Legea franceză cu privire la ziua de muncă de 12 ore din 5 septembrie 1850, o ediţie burgheză a decretului emis de guvernul provizoriu la 2 martie 1848, se extinde asupra tuturor atelierelor, fără excepţie. Înainte de această lege, în Franţa ziuă de muncă nu era limitată. În fabrici ea dura 14, 15 ore şi mai mult. Vezi „Des classes ouvrières en France pendant l'année 1848. Par M. Blanquii)“. D-l Blanqui economistul, nu revoluţionaruli), fusese însărcinat de guvern cu ancheta asupra situaţiei muncitorilor.

130) Şi în privinţa reglementării zilei de muncă Belgia se dovedeşte a fi un stat burghez model. Lordul Howard de Waldeni), plenipotenţiar englez la Bruxelles, informează la 12 mai 1862 Foreign Office*46-ul: „Ministrul Rogieri) mi-a declarat că munca copiilor nu este limitată nici de vreo lege generală, nici de reglementări locale; că în decursul ultimilor trei ani guvernul a nutrit, la fiecare şedinţă, intenţia să propună Camerelor o lege privitoare la această problemă, dar că a întîmpinat de fiecare dată o piedică de neînvins — teama bănuitoare faţă de orice legislaţie contrară principiului libertăţii absolute a muncii!“

131) „Este desigur foarte regretabil că o categorie oarecare de persoane trebuie să se trudească 12 ore pe zi. Dacă se adaugă timpul pentru mese şi pentru drumul spre şi de la atelier, se ajunge de fapt la 14 din cele 24 de ore ale zilei... Abstracţie făcînd de consecinţele pe care acest lucru le are pentru sănătate, nimeni, sper, nu va ezita să admită că, din punct de vedere moral, o asemenea absorbire totală a timpului claselor muncitoare, fără întrerupere, începînd de la vîrsta fragedă de 13 ani, iar în ramurile «libere» ale industriei de la o vîrstă şi mai fragedă, este extrem de dăunătoare şi constituie un rău îngrozitor... În interesul moralei publice şi al educării unei populaţii destoinice, precum şi pentru a-i procura marii mase a poporului satisfacţiile unei vieţi raţionale, trebuie să insistăm ca în toate ramurile de activitate o parte a fiecărei zile de muncă să fie rezervată recreaţiei şi odihnei“. (Leonard Horner, în „Reports of Insp. of Fact. 31st Dec. 1841“.)

132) Vezi „Judgment of Mr. J. H. Otway, Belfast, Bilary Sessions, County Antrim 1860“.

133) Foarte caracteristic pentru regimul lui Ludovic-Filipi), le roi bourgeois*47, este faptul că singura lege cu privire la reglementarea muncii în fabrici promulgată în timpul lui, la 22 martie 1841, nu a fost niciodată aplicată. Şi această lege se referă numai la munca copiilor. Ea fixează 8 ore pentru copiii între 8 şi 12 ani, 12 ore pentru copiii între 12 şi 16 ani etc., cu multe excepţii care îngăduie munca de noapte chiar şi pentru copiii de 8 ani. Supravegherea şi executarea legii au rămas, într-o ţară în care orice şoarece este supravegheat de poliţie, la bunul plac al „amis du commerce“. Abia din 1853 încoace există, într-un singur departament, Departement du Nord, un inspector guvernamental plătit. Nu mai puţin caracteristic pentru dezvoltarea societăţii franceze în genere este faptul că pînă la revoluţia din 1848 legea lui Ludovic-Filip a rămas unică în atotcuprinzătoarea fabrică de legi franceză!

134) „Rep. of. Insp. of Fact. 30th April 1860“, p. 50.

135) „Legislation is equally necessary for the prevention of death, in any form in which it can be prematurely inflicted, and certainly this must be viewed as a most cruel mode of inflicting it“95.

136) „Rep. of Insp. of Fact. 31st October, 1849“, p. 6.

137) „Rep. of Insp. of Fact 31st October 1848“, p. 98.

138) De altfel, Leonard Horner întrebuinţează oficial expresia „nefarious practices“. („Reports of Insp. of Fact. 31st October 1859“, p. 7.)

139) „Rep. etc. for 30th Sept. 1844“, p. 15.

140) Legea permite folosirea copiilor timp de 10 ore dacă aceştia nu lucrează în fiecare zi, ci din două în două zile. În general, această clauză a rămas ineficace.

141) „Întrucît reducerea timpului de muncă trebuia să ducă la angajarea unui mare număr“ (de copii), „s-a socotit că oferta adiţională de copii în vîrstă de 8 şi 9 ani va acoperi cererea sporită“. (L.c., p. 13.)

142) „Rep. of Insp. of Fact. 31st Oct. 1848“, p. 16.

143) „Am constatat că oamenilor care primiseră 10 şilingi pe săptămînă, li se scădea 1 şiling în contul scăderii generale a salariilor cu 10% şi încă 1 şiling şi 6 pence pentru reducerea timpului de muncă, în total 2 şilingi şi 6 pence, şi totuşi majoritatea n-a vrut cu nici un chip să renunţe la bill-ul cu privire la ziua de muncă de 10 ore“ (l.c.).

144) „Cînd am semnat petiţia, am declarat în acelaşi timp că nu fac bine. — Dar de ce aţi semnat-o ? — Pentru că dacă aş fi refuzat, aş fi fost aruncat pe drumuri. — Petiţionarul se simţea într-adevăr «oprimat», dar nu chiar de legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici“ (L.c., p. 102.)

145) L.c., p. 17. În districtul d-lui Horner, au fost audiaţi astfel 10.270 de muncitori adulţi de sex bărbătesc din 181 de fabrici. Depoziţiile lor se găsesc în anexa la raportul cu privire la situaţia din fabrici pentru semestrul ce se termină în octombrie 1848. Depoziţiile acestor martori constituie un material preţios şi în altă privinţă.

146) L.c. Vezi depoziţiile nr. 69, 70, 71, 72, 92, 93, culese de Leonard Horner personal, şi nr. 51, 52, 58, 59, 62, 70 din „Appendice“, culese de subinspectorul A. Unul dintre fabricanţi a mărturisit singur adevărul. Vezi nr. 14 după nr. 265 l.c.

147) „Reports etc. for 31st October 1848“, p. 133, 134.

148) „Reports etc. for 30th April 1848“, p. 47.

149) „Reports etc. for 31st Oct. 1848“, p. 130.

150) „Reports etc.“, l.c., p. 142.

151) „Reports etc. for 31st Oct. 1850“, p. 5, 6.

152) Natura capitalului rămîne aceeaşi atît în formele sale nedezvoltate, cît şi în cele dezvoltate. În codul de legi impus pe teritoriul New Mexicului sub influenţa proprietarilor de sclavi, scurt timp înainte de izbucnirea războiului civil din America, se spune: în măsura în care forţa de muncă a muncitorului a fost cumpărată de capitalist, muncitorul „este banul lui (al capitalistului)“. („The labourer is his (the capitalist's) money“). Aceeaşi concepţie era curentă şi printre patricienii romani. Banii pe care îi avansau debitorului plebeu se transformau prin intermediul mijloacelor de subzistenţă în carnea şi sîngele debitorului. „Carnea şi sîngele lui“ erau deci „banul lor“. De aici legea shylockiană a celor 10 table!104 Lăsăm în suspensie ipoteza lui Linguet105 după care creditorii patricieni ar fi ţinut din cînd în cînd, dincolo de Tibru, festinuri la care se servea, fiartă, carne de debitor, aşa cum lăsăm în suspensie şi ipoteza lui Daumeri) cu privire la euharistia creştină106.

153) „Reports etc. for 31st Oct. 1848“, p. 133.

154) Acest lucru îl declară, de pildă, printre alţii, într-un respingător limbaj de quaker, filantropul Ashworthi) într-o scrisoare adresată lui Leonard Horner. („Rep. Apr. 1849“, p. 4.)

155) „Reports etc. for 31st Oct. 1848“, p. 138.

156)  L.c., p. 140.

157) Aceşti „county magistrates“, aceşti „great unpaid“*52, cum îi numeşte W. Cobbetti), sînt un fel de judecători de pace neretribuiţi, recrutaţi dintre oamenii cu vază ai comitatelor. Ei alcătuiesc de fapt judecătoriile patrimoniale ale claselor dominante.

158) „Reports etc. for 30th April 1849“, p. 21, 22. Comp. exemple asemănătoare, ibid., p. 4, 5.

159) Prin legea din anii 1 şi 2 ai domniei lui Wilhelm al IV-leai), c. 29, p. 10, cunoscută sub denumirea de sir John Hobhousei)'s Factory Act, se interzice ca proprietarul unei filaturi de bumbac sau al unei ţesătorii, sau tatăl, fiul sau fratele unui asemenea proprietar să funcţioneze ca judecător de pace în chestiuni care privesc Factory Act-ul.

160) „Reports etc. for 30th April 1849“, [p. 22].

161) L.c., p. 5.

162) „Rep. etc. for 31st Oct. 1849“, p. 6.

163) „Rep. etc. for 30th April 1849“, p. 21.

164) „Rep. etc. 31st Oct. 1848“, p. 95.

165) Vezi „Reports etc. for 30th April 1849“, p. 6 şi examinarea pe larg „shifting system“*53-ului de către inspectorii de fabrici Howell şi Saunders în „Reports etc. for 31st Oct. 1848“. Vezi şi petiţia împotriva „shift system“-ului adresată reginei*54 de către clerul din Ashton şi împrejurimi în primăvara anlui 1849.

166) Comp., de pildă, „The Factory Question and the Ten Hours Bill“, de R. H. Gregi), 1837.

167) F. Engels, „Die Englische Zehnstundenbill“ (în „Neue Rheinische Zeitung. Politisch-ökonomische Revue“, editată de mine; numărul din aprilie 1850, p. 13). (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 259. — Nota trad.) Aceeaşi „înaltă“ curte a mai descoperit în timpul războiului civil din America o chichiţă datorită căreia legea împotriva echipării vaselor de corsari se transformă în însuşi contrariul ei.

168) „Rep. etc. for 30th April 1850“.

169) Iarna acest program poate fi înlocuit cu unul care să dureze de la 7 dimineaţa pînă la 7 seara.

170) „Actuala lege“ (din 1850) „este un compromis prin care muncitorii au renunţat la beneficiul legii cu privire la ziua de muncă de 10 ore în schimbul avantajului pe care îl aveau cei cu timpul de muncă limitat de a începe şi termina munca simultan“  („Reports etc. for 30th April 1852“, p. 14).

171) „Reports etc. for 30th Sept. 1844“, p. 13.

172) l.c.

173) „The delicate texture of the fabric in which they were employed requiring a lightness of touch, only to be acquired by their early introduction in these factories“. („Rep. etc. for 31st Oct. 1846“, p. 20.)

174) „Reports etc. for 31st Oct. 1861“, p. 26.

175) L.c., p. 27. În genere, starea populaţiei muncitoreşti care intră în prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici s-a ameliorat mult sub raport fizic. Toate mărturiile medicilor concordă în această privinţă, şi propriile mele constatări, făcute la diferite perioade, m-au convins de acest lucru. Totuşi, fără a mai vorbi de indicele de mortalitate enorm la copiii aflaţi în primii ani de viaţă, din rapoartele oficiale ale doctorului Greenhow rezultă că în districtele industriale starea sănătăţii nu este bună, în comparaţie cu „districtele agricole, unde starea sănătăţii este normală“. Ca dovadă, iată un tabel din raportul său pe anul 1861:


Procentul bărbaţilor adulţi ocupaţi în manufactură

Indicele de mortalitate de pe urma afecţiunilor pulmonare la 100.000 de bărbaţi

Districtul

Indicele de mortalitate de pe urma afecţiunilor pulmonare la 100.000 de femei

Procentul femeilor adulte ocupate în manufactură

Felul ocupaţiei la femei


14,9

598

Wigan .......................

644

18,0

bumbac

42,6

708

Blackburn .................

734

34,9

ditto

37,3

547

Halifax ......................

564

20,4

worsted (lînă filată)

41,9

611

Bradford ...................

603

30,0

ditto

31,0

691

Macclesfield .............

804

26,0

mătase

14,9

588

Leek .........................

705

17,2

ditto

36,6

721

Stoke-upon-Trent .....

665

19,3

olărie

30,4

726

Woolstanton .............

727

13,9

ditto


-


305

Opt districte agricole sănătoase ................


340


-

 

176) Se ştie cît de greu au renunţat „adepţii liberului schimb“ din Anglia la taxele vamale protecţioniste asupra produselor de mătase. Locul protecţiei împotriva importului din Franţa l-a luat acum lipsa de protecţie a copiilor din fabricile engleze.

177) „Reports etc. for 30th April 1853“, p. 30.

178) În 1859 şi 1860, anii de apogeu ai industriei engleze a bumbacului, unii fabricanţi au încercat să-i determine pe filatorii etc. adulţi de sex bărbătesc să consimtă la prelungirea zilei de muncă, ademenindu-i cu salarii mari pentru timpul suplimentar. Muncitorii din categoriile hand-mule spinners şi self-actor minders au pus capăt acestei tentative printr-un memoriu adresat patronilor lor, în care, printre altele, se spune: „Pentru a vorbi deschis, viaţa ne este o povară, şi atîta timp cît sîntem legaţi de fabrică cu aproape 2 zile pe săptămînă“ (20 de ore) „mai mult decît ceilalţi muncitori, ne simţim în ţara noastră ca nişte iloţi şi ne mustrăm singuri că împămîntenim un sistem care ne vatămă fizic şi moral atît pe noi, cît şi pe urmaşii noştri... De aceea vă aducem respectuos la cunoştinţă că de la Anul nou nu vom mai lucra nici un minut mai mult decît 60 de ore pe săptămînă, de la ora 6 la ora 6, minus întreruperile legale de 11/2 oră“. („Reports etc. for 30th April 1860“, p. 30.)

179) Asupra mijloacelor pe care textul acestei legi le oferă pentru propria sa încălcare vezi parliamentary return*55 „Factories Regulation Acts“ (9 august 1859) şi în el: „Suggestions for Amending the Factory Acts to enable the Inspectors to prevent ilegal working, now become very prevalent“, de Leonard Horner.

180) „Într-adevăr, în ultima jumătate de an“ (1857) în districtul meu, copiii de 8 ani şi mai mult au fost puşi să trudească pînă la istovire de la 6 dimineaţa pînă la 9 seara“. („Reports etc. for 31st Oct. 1857“, p. 39.)

181) „Se recunoaşte că legea cu privire la imprimeriile de stambă constituie un eşec atît sub raportul măsurilor în vederea însuşirii meseriei, cît şi al celor de protecţie a muncii“. („Reports etc. for 31st Oct. 1862“, p. 52.)

182) Aşa susţine, de pildă, E. Potteri) în scrisoarea către ziarul „Times“ din 24 martie 1863. „Times“ îi reaminteşte revolta fabricanţilor împotriva legii cu privire la ziua de muncă de 10 ore.

183) Aşa susţine, între alţii, d-l W. Newmarchi), colaboratorul şi editorul lucrării lui Tookei) „History of Prices“. Înseamnă oare progres ştiinţific să faci concesii laşe opiniei publice?

184) Legea din 1860 cu privire la albitorii şi boiangerii prevede ca de la 1 august 1861 ziua de muncă să fie redusă provizoriu la 12 ore, iar de la 1 august 1862 definitiv la 10 ore, adică la 101/2 ore în primele 5 zile ale săptămînii şi 71/2 ore sîmbăta. Cînd a venit anul fatal 1862, s-a repetat vechea farsă. Domnii fabricanţi au adresat parlamentului petiţii cerînd să tolereze încă un singur an folosirea adolescenţilor şi a femeilor timp de 12 ore pe zi... „În situaţia actuală a afacerilor“ (era epoca lipsei de bumbac) „ar fi un mare avantaj pentru muncitori dacă li s-ar permite să lucreze 12 ore pe zi pentru a încasa un salariu cît mai mare... Un proiect în acest sens fusese deja prezentat în Camera comunelor. El a căzut însă din cauza agitaţiei muncitorilor din albitoriile scoţiene“. („Reports etc. for 31st Oct. 1862“, p. 14, 15.) Astfel, înfrînt chiar de către muncitorii în numele cărora pretindea că vorbeşte, capitalul a descoperit atunci, cu ajutorul unor ochelari juridici, că legea din 1860, redactată, asemenea tuturor celorlalte legi parlamentare pentru „protecţia muncii“, în cele mai încîlcite fraze cu putinţă, oferă un pretext pentru a scoate de sub acţiunea ei pe „calenderers“ şi „finishers“*56. Jurisdicţia engleză, dintotdeauna slugă credincioasă a capitalului, a consfinţit acest tertip avocăţesc printr-o hotărîre a „Common Pleas“*57-ului. „Faptul a stîrnit mari nemulţumiri în rîndurile muncitorilor şi e foarte regretabil că intenţia clară a legiuitorului a fost zădărnicită sub pretextul unei imperfecţiuni de formulare“, (l.c., p. 18.)

185) „Proprietarii albitoriilor în aer liber“ s-au sustras legii din 1860 cu privire la „albitorii“ prin minciuna că n-ar folosi femei la muncă de noapte. Minciuna a fost dezvăluită de către inspectorii de fabrici; însă totodată, prin petiţiile muncitorilor, au fost spulberate luminoasele şi idilicele imagini cu care cei din parlament erau obişnuiţi să asocieze noţiunea de „albit în aer liber“. În aceste „albitorii în aer liber“ se utilizează camere de uscare cu temperaturi de 90 pînă la 100 de grade Fahrenheiti), unde lucrează mai ales fete. „Cooling“ (răcorire) este expresia termică pentru evadarea ocazională din aceste camere de uscare în aer liber. „În camerele de uscare lucrează cincisprezece fete. Căldură de 80—90 de grade pentru pînză, de 100 de grade şi mai mult pentru batist. Într-o cameră mică, de vreo 10 picioare2, la mijloc cu o sobă zidită, ermetic închisă, douăsprezece fete calcă şi aranjează materialul. Fetele stau în jurul sobei, care radiază o căldură îngrozitoare şi usucă repede batistul pentru călcătorese. Numărul de ore pentru aceste braţe de muncă este nelimitat. Cînd e mult de lucru, ele muncesc pînă la ora 9 sau 12 din noapte multe zile de-a rîndul“. („Reports etc. for 31st Oct. 1862“, p. 56.) Un medic declară: „Nu li se acordă ore speciale pentru a se răcori, dar atunci cînd temperatura devine insuportabilă sau cînd mîinile muncitoarelor se murdăresc de sudoare, li se îngăduie să iasă pentru cîteva minute... Experienţa mea în tratarea bolilor de care suferă aceste muncitoare mă obligă să constat că starea sănătăţii lor este cu mult inferioară celei a filatoarelor de bumbac“ (iar capitalul, în petiţiile adresate parlamentului, le zugrăvise, în maniera lui Rubensi), ca fiind de o sănătate robustă!). „Bolile lor cele mai frecvente sînt ftizia, bronşita, afecţiunile uterine, isteria în cea mai respingătoare formă şi reumatismul. După. părerea mea, toate aceste boli sînt provocate, direct sau indirect, de aerul supraîncălzit al încăperilor în care se lucrează şi de lipsa de îmbrăcăminte călduroasă corespunzătoare, care să ferească muncitoarele iarna, cînd se întorc acasă, de atmosfera umedă şi rece“. (L.c., p. 56, 57.) Despre această lege, impusă cu întîrziere, în 1863, jovialilor „proprietari de albitorii în aer liber“, inspectorii de fabrici observă: „Legea aceasta nu numai că nu acordă muncitorilor protecţia pe care pare să le-o acorde... ea a fost astfel formulată, încît protecţia intervine abia atunci cînd femeile şi copiii sînt surprinşi la muncă după ora 8 seara, şi chiar în acest caz procedura prescrisă pentru dovedirea încălcării este atît de complicată, încît cu greu poate fi obţinută o pedeapsă“. (L.c., p. 52.) „Ca lege cu ţeluri umanitare şi educative, ea era cu desăvîrşire ratată. Nimeni nu va putea considera uman a permite femeilor şi copiilor, sau — ceea ce e cam acelaşi lucru — a-i sili să lucreze 14 ore pe zi sau mai mult, cu sau fără mîncare, cum se nimereşte, fără limită de vîrstă, fără deosebire de sex şi fără a lua în considerare obiceiurile sociale ale familiilor care locuiesc în vecinătatea albitoriilor“. („Reports etc for 30th April 1863“, p. 40.)

185a) Notă la ediţia a 2-a. Din 1866, cînd am scris aceste lucruri, a intervenit o nouă reacţie.

186)  „Comportarea fiecăreia din aceste clase“ (capitalişti şi muncitori) „era rezultatul situaţiei în care se aflau în momentul respectiv“ („Reports etc. for 31st Oct. 1848“, p. 113).

187) „Ocupaţiile supuse limitării erau legate de fabricarea produselor textile cu ajutorul forţei aburului sau al energiei hidraulice. Pentru ca o ramură de producţie să beneficieze de protecţia inspecţiei industriale, ea trebuie să îndeplinească două condiţii, şi anume: să folosească forţa aburului sau energia hidraulică şi să prelucreze fibre anume specificate“. („Reports etc. for 3 October 1864“, p. 8).

188) Despre situaţia acestei aşa-numite industrii casnice există un material foarte bogat în ultimele rapoarte publicate de „Children's Employment Comission“.

189) „Legile din ultima sesiune“ (1864) „...se referă la diferite ramuri de activitate, în care se folosesc procedee diferite. Utilizarea forţei mecanice pentru punerea în mişcare a maşinilor nu mai constituie, ca înainte, o condiţie indispensabilă pentru ca o întreprindere să fie considerată fabrică în sensul legii“. („Reports etc. for 31st Oct. 1864“. p. 8.)

190) Belgia, raiul liberalismului continental, nu prezintă nici urmă de asemenea mişcare. Chiar şi în minele ei de cărbune şi de metal, muncitorii de ambele sexe şi de orice vîrstă sînt consumaţi în deplină „libertate“ pentru orice durată şi în orice perioadă de timp, La fiecare 1.000 de persoane ocupate în aceste mine revin: 733 de bărbaţi, 88 de femei, 135 de băieţi şi 44 de fete sub 16 ani; la furnale etc. revin la fiecare 1.000 de persoane: 668 de bărbaţi, 149 de femei, 98 de băieţi şi 85 de fete sub 16 ani. În afară de asta, salariile mici plătite pentru exploatarea enormă a forţelor de muncă mature şi nemature, anume, în medie pe zi, 2 şilingi şi 8 pence pentru bărbaţi, 1 şiling şi 8 pence pentru femei, 1 şiling şi 21/2 pence pentru băieţi. Aşa se face că în 1863, în comparaţie cu 1850, Belgia şi-a dublat aproape volumul şi valoarea exportului său de cărbune, fier etc.

191) Atunci cînd, imediat după primul deceniu al acestui secol, Robert Oweni) nu numai că a susţinut teoretic necesitatea unei limitări a zilei de muncă, ci a şi introdus efectiv ziua de muncă de 10 ore în fabrica sa din New-Lanark, încercarea lui a fost luată în derîdere ca utopie comunistă, la fel ca şi ideea lui despre „îmbinarea muncii productive cu educaţia copiilor“, la fel ca şi cooperativele muncitoreşti înfiinţate de el. Astăzi prima utopie a devenit lege cu privire la reglementarea muncii în fabrici, a doua figurează ca frază oficială în toate „Factory Act“-urile, iar a treia a ajuns chiar să servească drept paravan pentru maşinaţiile reacţionare.

192) Ure (traducere franceză), „Philosophie des Manufactures“, Paris 1836, t. II, p. 39, 40, 67, 77 etc.

193) În raportul „Congresului internaţional de statistică, de la Paris, 1855“ se spune, între altele: „Legea franceză care limitează durata muncii zilnice în fabrici şi ateliere la 12 ore nu stabileşte anumite ore fixe în cadrul cărora trebuie efectuată această muncă“ (perioade de timp). „Numai pentru munca copiilor se prescrie intervalul dintre orele 5 dimineaţa şi 9 seara. De aceea, parte din fabricanţi fac uz de dreptul pe care îl acordă această funestă tăcere şi dispun să se muncească zi de zi, fără întrerupere, poate cu excepţia duminicilor. Ei folosesc în acest scop două echipe diferite de muncitori, dintre care nici una nu rămîne mai mult de 12 ore în atelier; întreprinderea însă lucrează zi şi noapte. Legea este respectată, dar spiritul de omenie?“ În afară de „influenţa distructivă a muncii de noapte asupra organismului omului“, se subliniază şi „influenţa nefastă a prezenţei concomitente a muncitorilor de ambele sexe, noaptea, în aceleaşi ateliere slab luminate“.

194) „Astfel, în districtul meu, în aceeaşi clădire a fabricii acelaşi fabricant ca albitor şi boiangiu este supus «legii albitoriilor şi boiangeriilor», ca imprimeur «Printworks' Act»-ului şi ca finisher (apretor) «Factory Act»-ului...“ (Report of Mr. Bakeri) în „Reports etc. for 31st Oct. 1861“, p. 20.) După ce enumeră diferitele prevederi ale acestor legi şi complicaţiile care decurg din ele, d-l Baker spune: „Se vede deci cît e de dificil să asiguri aplicarea acestor trei legi parlamentare atunci cînd proprietarul fabricii e dispus să ocolească legea. [L.c., p. 21] În schimb, această situaţie le asigură domnilor jurişti procese.

195) Astfel, în sfirşit, inspectorii de fabrici se încumetă să spună: „Aceste obiecţii“ (ale capitalului împotriva limitării pe cale legislativă a timpului de muncă) „trebuie să cadă în faţa marelui principiu al drepturilor muncii... există un moment în care dreptul patronului asupra muncii muncitorului său încetează şi în care acesta poate dispune singur de timpul său, chiar dacă nu este încă extenuat“. („Reports etc. for 31st Oct. 1862“, p. 54).

196) „Noi, muncitorii din Dunkirk, declarăm că durata timpului de muncă cerută sub actualul sistem este prea lungă şi nu-i lasă muncitorului răgazul necesar pentru odihnă şi dezvoltare, ci îl reduce, dimpotrivă, la o stare de servitute, nu cu mult mai bună decît sclavia (a condition of servitude but little better than slavery). De aceea am hotărît că 8 ore de muncă sînt suficiente şi trebuie şi oficial recunoscute ca suficiente; apelăm la sprijinul presei, aceaste pîrghie gigantică... şi îi vom considera pe toţi aceia care ne refuză acest sprijin duşmani ai reformei muncii şi ai drepturilor muncitorilor“. (Hotărîrile muncitorilor din Dunkirk, statul New York, 1866.)

197) „Reports etc. for 31st Oct. 1848“, p. 112.

198) „Aceste maşinaţii“ (uneltirile capitalului, de pildă, între anii 1848 şi 1850) „au mai dovedit incontestabil cît de greşită este afirmaţia, atît de des repetată, că muncitorii n-ar avea nevoie de proteguire, ci ar trebui priviţi ca proprietari liberi ai unicei proprietăţi de care dispun, munca mîinilor lor şi sudoarea frunţii lor“. („Reports etc. for 30th April 1850“, p. 45). „Munca liberă, dacă în genere poate fi numită astfel, are nevoie, pentru protecţia ei, chiar şi într-o ţară liberă, de braţul puternic al legii“. („Reports etc. for 31st Oct. 1864“, p. 34.) „A permite, ceea ce este identic cu a impune..., să se muncească 14 ore pe zi, cu sau fără întreruperi pentru mîncare etc.“ („Reports etc. for 30th April 1863“, p. 40.)

199) Friedrich Engels „Die englische Zehnstundenbill“, l.c., p. 5. (Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 7, Bucureşti, 1960, Editura politică, p. 251. — Nota trad.)

200) Legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore, în ramurile industriale care intră în prevederile acestei legi, „i-a salvat pe muncitori de la degenerare totală şi le-a apărat integritatea fizică“. („Reports etc. for 31st Oct. 1859“, p. 47) „Capitalul“ (din fabrici) „nu poate niciodată să menţină în funcţiune maşinile dincolo de o perioadă de timp limitată, fără a periclita sănătatea şi echilibrul moral al muncitorilor folosiţi; şi aceştia nu sînt în situaţia de a se apăra singuri“. (L.c., p. 8.)

201) „Un avantaj şi mai mare este faptul că se face, în sfîrşit, o deosebire netă între timpul care-i aparţine muncitorului însuşi şi cel care aparţine patronului său. Acum muncitorul ştie cînd se termină timpul pe care l-a vîndut şi cînd începe timpul său propriu, şi, deoarece ştie acest lucru dinainte, el poate dispune dinainte de minutele sale proprii, pentru propriile sale scopuri“. (L.c., p. 52.) „Făcîndu-i stăpîni ai timpului lor propriu, ele“ (legile cu privire la reglementarea muncii în fabrici) „le-au dat muncitorilor acea energie morală care îi pune în situaţia de a lua în mîinile lor puterea politică“. (L.c., p. 47.) Cu o ironie reţinută şi în expresii foarte precaute, inspectorii de fabrici sugerează că legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore, actualmente în vigoare, l-a eliberat într-o măsură oarecare şi pe capitalist de brutalitatea sa primară, de simplă întruchipare a capitalului, acordîndu-i timpul necesar pentru o oarecare „cultivare“. Înainte „patronul nu avea vreme pentru nimic altceva decît pentru bani, iar muncitorul pentru nimic altceva decît pentru muncă“. (L.c., p. 48.)

 

 


 

*1 — „Ce este o liră?“. — Nota trad.

*2 — limită extremă (Thule — insulă legendară în nord). — Nota trad.

*3 — greve. — Nota trad.

*4 — muncitorii din construcţii. — Nota trad.

*5 — „antreprenori“ — Nota trad.

*6 — aristocrat [kalos k'agathos]. — Nota trad.

*7 — cetăţean roman. — Nota trad.

*8 Eroare evidentă, corect 56. — Nota trad.

*9 — în germană vorfauchen, aluzie la economistul vulgar german Iulius Faucheri). — Nota trad.

*10 — „beciul zdrenţelor“. — Nota trad.

*11 — „a muşca şi a ronţăi din pauzele pentru masă“. — Nota trad.

*12 — judecător de pace dintr-un comitat. — Nota trad.

*13 — chirurg. — Nota trad.

*14 — Pluralul majestăţii. — Nota trad.

*15 — „material de brutărie“. — Nota trad.

*16 — „pentru prevenirea  falsificării de  alimente  şi  băuturi“. — Nota trad.

*17 — adept al liberului schimb. — Nota trad.

*18 — „să cîştige un ban cinstit“. — Nota trad.

*19 — „juratul“. — Nota trad.

*20 — „falsificările“. — Nota trad.

*21 — Fahrenheit, respectiv 24—32°C. — Nota trad.

*22 — „periculoşi pentru societate“. — Nota trad.

*23 — „ memoriu“. — Nota trad.

*24 — „onorabilul jurat britanic“. — Nota trad.

*25 — „omor fără premeditare“. — Nota trad.

*26 — „titluri senzaţionale“. — Nota trad.

*27 — „Accidente groaznice şi fatale“. — Nota trad.

*28 — „Tragedii îngrozitoare“. — Nota trad.

*29  — serviciul sanitar. — Nota trad.

*30 — „Comisia medico-legală“. — Nota trad.

*31 — vasalilor. — Nota trad.

*32 Fahrenheit. [30-32.2°C] — Nota trad.

*33 — „Britanicii nu vor fi niciodată, niciodată sclavi!“. — Nota trad.

*34 „în preocuparea pentru bunăstarea lor trupească“. — Nota trad.

*35 Pentru ei (adică pentru muncitori) huzurul este mai vătămător. — Nota trad.

*36 — comisari pentru asistenţa săracilor. — Nota trad.

*37 — asistenţa săracilor. — Nota trad.

*38 — case de muncă. — Nota trad.

*39 — principiu al selecţiei naturale. — Nota trad.

*40 — „vajnici munteni“. — Nota trad.

*41 — uliţe şi curţi. — Nota trad.

*42 — „lege muncitorească“. — Nota trad.

*43 — amici ai comerţului — Nota trad.

*44 — „virtute pusă în practică“ — Nota trad.

*45 În ediţiile 3—4 — poporul francez. — Nota trad.

*46 — Ministerul de Externe. — Nota trad.

*47 — regele burghez. — Nota trad.

*48 — după plac. — Nota trad.

*49 — medici şi chirurgi. — Nota trad.

*50 — presiunea din afară. — Nota trad.

*51 — muncitori care leagă firul rupt. — Nota trad.

*52 — mari neplătiţi. — Nota trad.

*53 — Sistemul muncii în schimburi. — Nota trad.

*54 Victoriai). — Nota trad.

*55 — raportul parlamentar. — Nota trad.

*56 — „calandrieri“ şi „apretori“ — Nota trad.

*57 — Secţia cilvilă a curţii — Nota trad.

 


 

77Little shilling men (adepţii şilingului mic), sau şcoala de la Birmingham — scoală economică apărută în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Adepţii ei propagau teoria unităţii de măsură monetare ideale şi considerau banii exclusiv ca „denumiri de calcul“. Reprezentanţii şcolii de la Birmingham, fraţii Thomas şi Mattias Attwood, Spooner şi alţii, au întocmit un proiect de reducere a conţinutului aur al unităţii monetare din Anglia pe care l-au denumit „proiectul şilingului mic“. De aici şi denumirea şcolii. Totodată „adepţii şilingului mic“ s-au pronunţat împotriva măsurilor luate de guvern în vederea reducerii cantităţii de bani aflaţi în circulaţie. Ei erau de părere că realizarea principiilor şcolii lor, determinînd o creştere artificială a preţurilor, era de natură să învioreze industria şi să asigure prosperitatea generală a ţării. În realitate însă, devalorizarea valutei preconizată de ei n-a făcut decît să stingă datoria publică şi datoriile particulare în bani devalorizaţi, adică să aducă anumite avantaje vistieriei şi marilor întreprinzători care beneficiau în principal de toate creditele posibile. Marx vorbeşte despre această şcoală în lucrarea sa „Contribuţii la critica economiei politice“ (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura (politică, 1962, p. 71—72). — Nota red.

78. Vezi adnotarea 64. — Nota red.

79. „Règlement organique“ (Regulamentele organice) — regulamente de organizare şi conducere a Moldovei şi Ţării Româneşti, preconizate prin convenţia de la Akkerman şi întocmite potrivit prevederilor tratatului de la Adrianopol (1829). Puse în aplicare în 1831 în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova, sub îndrumarea şi supravegherea generalului Pavel Kisseleff, regulamentele organice au menţinut şi întărit privilegiile boierimii care continua să fie clasa conducătoare în stat. Ele au constituit o aspră legislaţie agrară şi un instrument de represiune capabil să frîngă rezistenţa ţărănimii, ceea ce l-a determinat pe K. Marx să le caracterizeze drept „codicele muncii de clacă“ şi „o expresie pozitivă a goanei după supramuncă“. Regulamentele organice au îngrădit puterea domnească, au introdus principiul separării puterilor în stat, au instituit adunările obşteşti (embrion al regimului parlamentar), au reorganizat vechile servicii publice şi au creat altele noi. Prin prevederile lor politice şi economice-administrative, regulamentele organice au favorizat dezvoltarea capitalismului, deschizînd astfel burgheziei drumul spre puterea politică. Cuprinzînd dispoziţii aproape identice, regulamentele organice au pregătit unirea celor două ţări într-un singur stat, ceea ce, de fapt, anticipau ambele regulamente, în cîte un articol din partea lor finală. Dar, deşi au constituit o lege fundamentală care, în general, a favorizat dezvoltarea celor două ţări române, regulamentele organice au devenit, în scurt timp, datorită dezvoltării capitalismului, o piedică pentru progresul economic, social şi politic al principatelor. — Nota red.

80. Dryden. „The Cock and the Fox“ („Cocoşul şi vulpea“). — Nota red.

81Ecce iterum Crispinus (Iarăşi Crispinus!) — aşa începe satira a IV-a a lui Iuvenal, în a cărei primă parte este înfierat Crispinus, un curtean al împăratului Domiţian. În sensul figurat expresia înseamnă: „iarăşi acelaşi personaj“ sau „iarăşi acelaşi lucru“. — Nota red.

82Eleaţii — şcoală idealistă în filozofia greacă din secolele al VI-lea şi al V-lea î.e.n. Reprezentanţii ei cei mai de seamă au fost Xenofan, Parmenide şi Zenon. Eleaţii demonstrau, printre altele, că mişcarea şi diversitatea fenomenelor nu au o existenţă reală, ci sînt simple aparenţe. — Nota red.

83Grand Jury (Marele juriu) — în Anglia, pînă în 1933, colegiu de juraţi, compus din 12—23 de persoane alese de şerif dintre „oamenii oneşti şi leali“ din comitat, care îndeplinea funcţia de instanţă de cercetări preliminare şi decidea dacă inculpaţii să fie deferiţi tribunalului corecţional. — Nota red.

84. Marx se referă la recenzia sa la cartea lui Th. Carlyle „Pamflete contemporane“ (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică 1960, p. 274—285). — Nota red.

85. W. Strange. „The Seven Sources of Health“, London, 1864, p. 84. — Nota red.

86. „Britons never, never shall be slaves!“ („Britanii nu vor fi niciodată, niciodată sclavi!“) — cuvinte din imnul englez „Rule, Britania!“. — Nota red.

87Exeter-Hall — clădire din Londra, loc de întrunire a diverselor asociaţii religioase şi filantropice. — Nota red.

88. Vezi adnotarea 4. — Nota red.

89Après moi le déluge! (După mine potopul!) — se spune că astfel a răspuns regele Franţei Ludovic al XV-lea atunci cînd cineva din anturajul lui i-a atras atenţia că serbările şi petrecerile de la curte ameninţă ţara cu o mare creştere a datoriei publice. — Nota red.

90. „A-şi vinde dreptul de întîi născut pentru un blid de fiertură“ — această expresie plastică provine dintr-o legendă biblică. Se spune că acesta a fost preţul pentru care Esau ar fi vîndut lui Iacob dreptul de întîi născut. — Nota red.

91Marea ciumă — îngrozitoare epidemie de ciumă care a făcut ravagii în Europa apuseană în 1347—1350. După datele existente, au murit atunci de ciumă 25.000.000 de oameni, circa 1/4 din populaţia Europei apusene. — Nota red.

92. Vezi adnotarea 58. — Nota red.

93. „Factories Inquiry Commission. First Report of the Central Board of His Majesty's Commissioners. Ordered, by the House of Commons, to be prioted, 28 June 1833“, p. 53.  — Nota red.

94. „Periculum in mora[întîrzierea prezintă pericol] — cuvinte din lucrarea istoricului roman Titus Livius „Ab urbe condita“, cartea a XXXVIII-a, cap. XXV („De la fundarea Romei“). — Nota red.

95. Report from the Committee on the „Bill to regulate the Labour of Children in the Mills and Factories of the United Kingdom“: with the Minutes of Evidence“. Ordered, by the House of Commons, to be printed, 8 august 1832. — Nota red.

96. În timpul sărbătorilor tradiţionale în cinstea lui Juggernaut — încarnare a divinităţii hinduse Vişnu — credincioşii fanatici se aruncă sub roţile carului pe care este purtată statuia lui Vişnu. — Nota red.

97. Este vorba de Carta poporului care cuprindea revendicările cartiştilor, publicată la 8 mai 1838 ca proiect de lege ce urma să fie prezentat în parlament. Ea conţinea şase puncte: votul universal (pentru bărbaţii care au împlinit vîrsta de 21 de ani), alegeri parlamentare anuale, vot secret, egalizarea circumscripţiilor electorale, desfiinţarea censului de avere pentru candidaţii în alegerile parlamentare, remunerarea deputaţilor. — Nota red.

98. Partizanii Ligii împotriva legilor cerealelor (vezi adnotarea 9) în propaganda lor demagogică încercau să-i convingă pe muncitori că prin instaurarea liberului schimb salariul lor real va creşte, şi muncitorii vor avea o pîine de două ori mai mare ca înainte („big loaf“). Placarde pe care figurau două pîini, una mare şi una mică, şi inscripţiile respective, erau purtate pe străzi în scopuri de agitaţie. Realitatea a arătat cît de mincinoase erau aceste promisiuni şi tertipuri. Capitalul industrial din Anglia care s-a consolidat prin abolirea legilor cerealelor, şi-a intensificat ofensiva împotriva intereselor vitale ale clasei muncitoare. — Nota red.

99Comisari ai Convenţiei se numeau în timpul revoluţiei burgheze franceze de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea reprezentanţii Convenţiei (Adunarea Naţională a Republicii Franceze în 1792—1795) în departamente şi în armată, investiţi cu împuterniciri speciale. — Nota red.

100Loi des suspects — lege adoptată de Corpul legislativ la 19 februarie 1858, care acorda împăratului şi guvernului său dreptul nelimitat de a trimite la închisoare sau de a deporta în diferite localităţi din Franţa şi din Algeria, ba chiar de a expulza definitiv de pe teritoriul Franţei pe toţi cei suspectaţi de atitudine ostilă regimului celui de-al doilea Imperiu. —  Nota red.

101. Vezi adnotarea 18. — Nota red.

102. W. Shakespeare. „Neguţătorul din Veneţia“, actul IV, scena 1. — Nota red.

103. W. Shakespeare. „Neguţătorul din Veneţia“, actul IV, scena 1. — Nota red.

104Legile celor 10 table — varianta iniţială a „legilor celor 12 table“, cel mai vechi monument de drept al statului sclavagist roman. Menite să ocrotească proprietatea privată, legile prevedeau pentru datornicul nesolvabil lipsirea de libertate, vinderea ca sclav sau chiar tăierea în bucăţi. — Nota red.

105. Istoricul francez Linguet emite această ipoteză în lucrarea „Théorie des loix civiles, ou Principes fondamentaux de la société“. Tome II, Londres, 1767, livre V, chapitre XX („Teoria legilor civile sau Principiile fundamentale ale societăţii“). — Nota red.

106. În lucrarea sa „Die Geheimnisse des christliches Alterthums“, istoricul german Daumer afirmă că primii creştini mîncau în timpul împărtăşaniei carne de om. — Nota red.

107. Marele socialist utopist francez Fourier a zugrăvit un tablou al societăţii viitorului în care omul va executa în timpul unei zile de muncă mai multe operaţii, ziua de muncă fiind formată din cîteva şedinţe scurte („courtes sénces“), de cîte o oră şi jumătate — două ore. Fourier considera că, datorită acestui fapt, productivitatea muncii va creşte în aşa măsură încît cel mai sărac muncitor va avea posibilitatea de a-şi satisface trebuinţele în mai mare măsură decît orice capitalist de pînă atunci. — Nota red.

108. Este vorba de congresul muncitorilor americani, care a avut loc la Baltimore între 20 şi 25 august 1866. La congres au participat 60 de delegaţi reprezentînd peste 60.000 de muncitori grupaţi în trade-unionuri. Congresul a dezbătut probleme ca: legiferarea zilei de muncă de 8 ore, activitatea politică a muncitorilor, asociaţiile cooperative, cuprinderea tuturor muncitorilor în trade-unionuri etc. La congres a fost adoptată de asemenea o hotărîre cu privire la crearea unei organizaţii politice a clasei muncitoare, National Labour Union. — Nota red.

109. Rezoluţia Congresului de la Geneva al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor a fost întocmită pe baza „Instrucţiunilor pentru delegaţii Consiliului Central provizoriu în legătură cu diferite probleme“ (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 202—212). În pasajul citat din rezoluţie textul acestor „Instrucţiuni“ este reprodus exact. — Nota red.

110. „Şarpele chinurilor lor“ — parafrază din poezia lui Heine „Heinrich“ (din ciclul „Poezii contemporane“). — Nota red.

111Magna Charta — Magna Charta Libertatum — sub această denumire a intrat în istorie documentul semnat de regele englez Ioan fără Ţară în 1215. „Magna Charta“ a fost impusă regelui de marii feudali răsculaţi, sprijiniţi de cavaleri şi orăşeni, Ea prevedea o anumită limitare a puterii regale, menţinea o serie de privilegii feudale şi conţinea unele concesii în favoarea cavalerilor şi a oraşelor. În pasajul de faţă Marx se referă la legile cu privire la limitarea zilei de muncă cucerite de clasa muncitoare din Anglia în urma unei lupte îndelungate şi înverşunate împotriva capitalului. — Nota red.

112. Quantum mutatus ab illo! (Ce schimbare faţă de ceea ce a fost) — Virgiliui), „Eneida“, cartea a doua, versul 274. — Nota red.